Asta e senzaţia mea în ultima vreme… În ciuda megastructurilor şi megaaparaturilor existente, Pământul e o junglă, iar noi suntem animalele. De fapt… măcar dac-am fi animale!
Animalele nu fac rău intenţionat. Animalele nu fac rău decât dacă sunt nevoite să se apere sau să mănânce. Un animal n-o să facă niciodată rău pentru că poate.

Noi suntem o rasă superioară de animale, o rasă meschină, care nu s-a lepădat de instincte, dar care are raţiune şi îşi poate pune inteligenţa în slujba instinctelor deşi ar trebui să facă tocmai invers.

Sunt două lucruri care mă dezarmează şi mă rănesc pe lumea asta: Răutatea şi Prostia. Răutatea voită şi încrâncenată mă seacă de energie precum kryptonita pe Superman, iar prostia face să-mi iasă la iveală frustrări de care uneori nici nu sunt conştientă.

Sincer, mi-e mai frică de oamenii proşti decât de oamenii răi, deşi primilor le ofer “circumstanţe atenuante”.

Tu, de ce faci rău? Când? Ce ai simţit ultima oară când ai fost rău cuiva?

Întotdeauna am fost oaia verde a turmei, am observat erorile, nedreptăţile, neconcordanţele. Atenţie la detalii? Poate, deşi e surprinzător la o împrăştiată ca mine. Întotdeauna am încercat să îndrept toate astea. Cândva îmi reuşea. Cândva îmi dedicam toată energia pentru a schimba tot ce nu puteam accepta. Acum încerc să accept ce nu pot schimba. Ce se întâmplă?

De ce dintr-odată nu ne mai pasă? De ce uităm ce am fost? Ce am vrut?

Poate se numeşte maturizare. Poate că asta presupune să fii adult: să devii imun la tot ce nu te implică, să ridici nepăsarea la rang de virtute, să nu te mai rănească răutatea voluntară a celorlalţi. Ei bine, dacă asta presupune să fiu adult, refuz. Nu aş suporta să nu-mi mai pese deloc.

Da, poate că am lăsat salvarea lumii pe mai încolo, poate că am acceptat că nu voi eradica foamea şi bolile Africii, că nu voi fi un Martin Luther King al generaţiei mele, că oricât aş încerca, răutate va exista mereu, că lucrurile pe care eu le văd atât de simple, le vor complica mereu minţi perverse… Dar nu voi uita niciodată să-mi pese! Nu voi renunţa niciodată la a fi umană! Nu voi pune niciodată slujba deasupra familiei şi prietenilor, cariera deasupra dragostei, nu îmi voi încărca niciodată conştiinţa, nu voi judeca pe nimeni – nu am dreptul! – şi nu voi face rău doar pentru că pot! Şi încă ceva, mă voi dedica mereu trup şi suflet fiecărui aspect al vieţii mele!

Şi vă recomand tuturor, atei, creştini, musulmani, evrei sau ce-oţi  fi: trăiţi fiecare zi ca şi cum cineva v-ar cere socoteală la un moment dat!

Mergând din link-în-link azi la muncă am citit câteva bloguri/posturi interesante. Din nefericire pentru autorii blogurilor eu am o memorie foarte proastă a numelor, aşa că mi-au rămas în căpşor doar cei mai cunoscuţi: zoso şi cabral.

Am văzut însă un post care mi s-a părut foarte interesant, recomandat de zoso, dar memoria mea de babă senilă nu mă ajută, aşa că rămâne pe altă dată să găsesc blogul/postul respectiv. Era vorba despre inventarea unui sistem de vot pe bază de IQ, ceva de genul “doar cei cu IQ-ul peste 100 pot vota”.

Concluzia pe care am tras-o eu este că democraţia este o aberaţie (şi sunt de acord). Pe hârtie, democraţia este corectă, echitabilă, fezabilă. Dar când stai să te gândeşti, îţi convine că votul tău e egal cu al lui sau cu al ei sau cu al lui?

Nu ştiu dacă soluţia cu IQ-ul este corectă, dar având în vedere că majoritatea oamenilor au un nivel de inteligenţă mic spre mediu e oare corect să lăsăm majoritatea să decidă? Atâta vreme cât există oameni mai inteligenţi decât alţii – şi care pot, deci, să înţeleagă ce se petrece în jurul lor mai bine decât restul – nu ar trebui oare să le dăm acestora mai multă… egalitate? De unde s-a născut raţionamentul ăsta că respectând decizia majorităţii respectăm decizia care e cea mai bună pentru majoritate?

Să o luăm din alt punct de vedere. Democraţie. Bun, “demos”=popor, “cratos”=putere. Puterea poporului. Un sistem perfect pentru un popor educat. Dar atunci când creşti un popor de dobitoci, atunci când principiul de guvernare e “pâine şi circ” (uneori mai mult circ şi mai puţină pâine, că deh, circul e mai ieftin) rămâne oare la fel de eficient sistemul democratic?

Deci, ca să nu încep să bat câmpii (şi mai tare), pentru că e târziu şi mi-e somn: da, sunt de acord ca unii să fie mai egali ca alţii în anumite privinţe. Dacă eu sunt mai deştept, dă-mi mai multă putere de decizie ca unuia prost-grămadă! E doar o chestie de bun-simţ. Oricum, egalitatea în drepturi există doar în cerneala turnată în prima pagină a Constituţiei. Nu există egalitate, iar cel mai bun exemplu nu sunt ştabii care omoară oameni în accidente produse din vina lor şi scapă nepedepsiţi. Exemplul cel mai elocvent: dacă o fetiţă de 5 ani suferă de cancer şi în acelaşi timp, un puşcăriaş are nevoie de un rinichi, cu siguranţă nu vei dona bani pentru puşcăriaş. “Să putrezească naibii acolo!”. Ei bine, dragii mei, dacă aţi gândit aşa aţi încălcat cea mai preţioasă egalitate în drepturi: egalitatea dreptului la viaţă.

Vă las, multinaţionala mă oboseşte peste măsură!

P.S. Promit să caut însemnarea respectivă, pentru că postul chiar merită citit.

Iarăşi stau şi cuget. Se pare că a-ţi vinde sufletul unei multinaţionale te transformă în filosof, sau filosoafă, după caz…

Fraţilor, eu am senzaţia că lumea asta e cam pe dos aşa. Sau oi fi eu pe dos? Peste tot aud numai criză financiară, bănci şi imobiliare. Mai cade un avion, mai moare un om, mai eliberează un criminal – astea-s chestii adiacente.

Şi ce nu înţeleg eu din toată harababura şi tot rahatul în care suntem este: (folow my lead)

De ce nu s-a gândit cineva să deschidă o bancă cu dobânzi normale (adică nu ceri 27 de mii şi plăteşti 90). Nu prea le am cu economia, în liceu am trecut la economie doar pentru că aveam foarte multe activităţi extra-curriculare şi profei mele i s-a părut că sunt “deşteaptă fără să am habar de economie” iar eu n-am contrazis-o. Deci poate că nu sunt cea mai potrivită pentru a căuta soluţii economice. Dar mă gândeam aşa, cum ar fi dacă ar deschide cineva o instituţie bancară care să nu te jecmănească??! Cine să facă asta? Cineva cu bani şi influenţă! Nu orice individ cu bani, influenţa e şi ea importantă. Nu mă  interesează nici moralitatea unei astfel de persoane. Vreau doar o bancă mai cinstită sau mai puţin necinstită. Cu o promovare ca lumea, eu cred că ar putea să falimenteze granzii de pe piaţa bancară. Şi să-i lase să crape, să nu-i preia!! Da ştiu, visez. Sunt obosită şi mi-e somn… De-aia visez.

Ah, şi sunt şi furioasă. Constant furioasă. Îmi pierd răbdarea cu lumea din jurul meu… Dar cu asta o să vă plictisesc altă dată.

Da, da, ştiu, ultimul post e cam exagerat. Dar, a fost aşa, o măsură de precauţie. Nu sunt superstiţioasă (am doar chestia cu sarea, pisica şi scara – care sunt mai mult obişnuinţe decât superstiţii) şi nici nu cred în vise, dar m-am trezit cam tulburată în dimineaţa aia. Aşa că m-am gândit… dacă scriu despre asta, statistic vorbind, şansele să se întâmple sunt mai mici decât dacă nu scriu.

E ca faza cu craterele create de bombe în Primul/Al doilea Război Mondial – oamenii se refugiau acolo pentru că se gândeau că şansele ca două bombe să cadă în acelaşi loc erau minime. Şi poate că nu-mi daţi dreptate, dar atâta vreme cât şansa ca o monedă aruncată în aer să cadă cu pajura este de 25%, şi nu 50% cum ar crede orice om normal, şi eu pot avea dreptate, nu?

Of, statistica asta!!!!

For dummies: Dacă arunci o monedă în aer există următoarele probabilităţi:

1/4 să cadă cu capul

1/4 să cadă cu pajura

1/4 să cadă pe muchie

1/4 să nu cadă deloc.

Şi încă ceva, uneori 1+1=0!!

Înainte de toate.. aim bec! Ştiu că eraţi pe punctul de a vă tăia venele pentru că nu mai updatasem blogul dar între aglomeraţia şi deprimarea specifică acestei perioade a anului nu am mai avut timp să “produc” vreun text interesant.

Booon, revenind la Crăciun. Da, azi e Crăciunul. Iar eu stau în faţa calculatorului. That’s lame… Acum, hai să vă explic. Mie nu-mi place Crăciunul. N-are sens să vă explic de ce, dar dacă insistaţi…

Păi, din raţiuni spirituale: Mi se pare o sărbătoare ipocrită, cu un marketing dezgustator atârnând în spatele ei sub deviza “De Crăciun fii mai bun”. Ei bine, eu nu-s mai bună de Crăciun. Ce, dacă sunt mai bună de Crăciun decât în tot restul anului scap de damnarea divină? Sau oamenii vor crede că-s mai drăguţă? Sau poate aşa îl păcălesc pe Moşu’ să vină…

Din raţiuni pragmatice: E frig, e aglomerat peste tot, traficul atinge cote înalte de enervare şi draci, în totală contradicţie cu “spiritul” acestei sărbători.

Din raţiuni religioase: Nu cred în Crăciun! Nici în Biblie sau în ce ne învaţă în generală la religie. Paradoxul e că totuşi nu sunt nici atee…

Oricum, mi se pare stupid ca întreaga credinţă a unui om să atârne într-o tradiţie (pentru că la urma urmei, Crăciunul şi Sărbătorile în general reprezintă tradiţii, nu principii de viaţă, nu o cale spirituală de urmat, etc..).

V-am plictisit? Mai vreţi motive? Ar mai fi unul foarte, FOARTE important: contrar devizei propagandiste a acestei sărbători, de Crăciun oamenii sunt mai răi! Te înjură în trafic (mai mult ca de obicei), îţi fură produse din cărucior la hypermarket (ego paţitus sum) sau, mai rău, se iau la bătaie pe produsele aflate la reducere, sunt lacomi (aţi văzut cât de rapid se golesc rafturile la magazine?!), cheltuitori (am fost să-mi scot bani şi a trebuit să caut 3 bancomate pentru că două dintre ele nu mai aveau caş) şi grăbiţi, foarte grăbiţi.

Zilele ce preced sărbătorile de iarnă sunt zile pierdute, în care efectiv alergăm dintr-un loc în altul, ne culcăm târziu, ne trezim devreme, spălăm, gătim, călcăm, aspirăm, pentru ca totul să fie perfect. De Crăciun.

Tot de-aia gătim 97547 feluri de mâncare şi chemăm apoi salvarea. Tot de-aia cresc vânzările la Mezym forte (ieri la farmacie chiar am auzit o tanti zicându-i alteia “Trebuie să-mi iau Mezim că sigur o să mi se facă rău de la mâncare”. Alo, tanti? Păi nu e mai uşor să nu mănânci atât de mult?).

De unde toate astea? Păi din mentalitatea românului care-i om sărac şi nu-şi permite să aibă de toate 365 de zile pe an. Aşa că alege una în care să simtă ca un rege – crede el – cu masa plină de bunătăţi. Crăciunul e doar o dată în calendar, aleasă de comun acord, în care să se înfrupte dintr-un festin regal. Doar că un rege, atât de plictisit de bunătăţi ar mânca cu siguranţă cu cumpătare. Şi ajungem deci la concluzia ca românul e un coate-goale, cu mentalitate de sărăntoc. Şi nu, nu e o jignire. Adevărul e că suntem prea săraci ca să nu mâncăm ca porcii de Crăciun!!

Vă doresc sărbători fericite, în ciuda faptului că sunt sora mai mică a lui Grinch (sigur mă recunoaşteţi pe stradă că-s verde şi am faţa de nef..ericită).

O alegorie despre ce înseamnă România pentru mine. Cei care mă cunosc vor recunoaşte toate “personajele” de mai jos!

De ziua Ta şi după atâţia ani de mariaj trebuie să fac câteva mărturisiri…

România e ca o nevastă pentru mine. Suntem ca un cuplu de lesbiene, în care eu sunt bisexuală. Pentru că Românica, nevasta fidelă, un pic grăsuţă, nu foarte atrăgătoare, dar mereu acolo pentru mine, nu ma completează satisfăcător şi nu mă satisface complet. Şi de-aia eu, din când în când, am câte o aventură cu vreun bărbat care-mi oferă ceea ce ea nu-mi poate oferi. Nu-i vina ei.  Bărbaţii ăştia mă vrăjesc, mă ameţesc, îmi promit luna şi stelele. Românica nu ar înţelege vreodată ce mă atrage pe mine la ei. Doar e lesbiană. Dacă ar înţelege, poate ar încerca să ia exemplu şi să se schimbe. Dar ea se învârte în cerc şi schimbările ori nu vin, ori sunt din ce în ce mai neinspirate.

Bărbaţii cu care mă aventurez îmi arată noi posibilităţi, mii de feluri de a fi. Unii sunt doar one-night-stand-uri, alţii sunt amintiri frumoase, iar unii, puţini, au apucat să mă formeze şi i-aş întâlni oricând cu plăcere, dacă nu ar fi la alt capăt de lume. În lipsa lor, mă conformez cu fiii mamei Europa. Unii mai frumoşi şi mai bine făcuţi, alţii mai slăbuţi şi nedezvoltaţi. Dar orice aş vedea şi pe oricine aş întâlni, tot mă întorc la Ea. Şi România mă aşteaptă cu braţele ei celuliticoase larg deschise. Şi e călduţă. Şi confortabilă. Şi depănăm mereu amintiri. Şi oricât aş vrea să o părăsesc, mereu mă întorc la Ea., deşi e cicălitoare şi neîngrijită ca o nevastă comunistă…

Iar Ea e conştientă că o voi părăsi. Cândva, când voi căpăta mai mult curaj, sau poate, dacă vreunul dintre fiii Europei, mai curajos şi mai vânjos (şi mai puţin afectat de criza economică) îmi va face vreo propunere decentă, o voi părăsi chiar mai curând.

Nu vor fi melodrame sau regrete. Pentru că orice aş face… tot la Ea mă întorc. De data asta poate doar în vizită.

România, să ştii că încă te iubesc!

Ştiri. 11 mineri morţi. 12 mineri morţi. Zappez întruna şi nu găsesc altă ştire. Oare or fi intrat jurnaliştii în grevă, iar televiziunile dau la nesafârşit aceleaşi ştiri pentru a acoperi spaţiul de emisie? Au filmat pe mama, tata, copilu’, nevasta decedatului, au pus întrebarea stupidă “Cum vă simteţi?” şi gata. Despre problemele care existau la mină şi posibilele riscuri de deflagraţie în alte mine nu se spune mare lucru decât la sfârşitul ştirii. Informaţiile astea nu fac audienţă. Ce mai contează victimele, familiile, vinovaţii?? Audienţă să fie, că nepăsare şi prostime care să se uite la ştiri există!

Zapez în continuare şi scap de cele mult prea multe canale româneşti care se prind prin cablu. Ajung pe National Geographic şi mă uit la “Air Crash Investigation”. Nu ştiu de ce urmăresc emisiunea asta. De fiecare dată când urc într-un avion mă gândesc la emisiunea asta. E stupid, dar nu mi-e atât de teamă ca avionul să se prabuşească şi să mor, cât mi-e teamă să devin doar o dată statistică, din 102 persoane, să fiu eu a 103-a. În fine, altceva voiam să zic. Am văzut un reportaj despre un accident care s-a petrecut în ‘74 din simplul motiv că McDonnell Douglas, compania care a produs avionul, nu a schimbat o uşă care ştiau că se va desprinde!!! Ştiau pentru că mai avusese loc un accident (fără victime) din cauza uşii din compartimentul bagajelor. Şi pe baza unui “gentlemens agreement” cu autorităţile, compania producătoare nu a primit niciun avertisment ci s-a angajat să schimbe uşile la modelul respectiv (vreo 50 de avioane), fără a exista însă o directivă scrisă care ar fi afectat imaginea companiei. De schimbat uşile la avion, nu le-au schimbat. Au făcut modificări, dar nu cele cerute pentru siguranţa pasagerilor şi a echipajului.

La 2 ani după primul accident, a mai avut loc unul. În care avionul s-a prăbuşit rău de tot. Şi în care au murit în jur de 350 de oameni. De ce? Pentru că McDonnell Douglas nu s-a deranjat să dea câteva mii de coco şi a preferat să se întâmple ceea ce conform documentelor găsite în arhiva companiei era doar “o chestiune de timp”.

Indignarea mea e următoare: Unui şofer care accidentează mortal un pieton care traversează aiurea, i se face dosar penal şi poate ajunge la puşcărie. Bun, omor din culpă, chiar dacă pietonu’ e cretin. Mă întreb oare ce pedeapsă ar merita cineva care “accidentează” deliberat 350 de oameni? Doar falimentul şi plata a 80 de milioane de dolari ca daune morale?? Serios??

În ce lume trăim, Doamne? Îi pasă cuiva de noi?? (cugetare proprie în paroxismul indignării)

Se termină emisiunea. Ajung la o emisiune electorală. Vomit. Serios. Nu-i doar o expresie. Poţi să mori oricum, oricând şi să nu-i pese aproape nimănui. Să fii doar o statistică. Cred că sunt prea naivă. Sau m-am născut câteva secole prea târziu.

N-am net. De ieri sunt certată cu tehnologia. Scriu de la Gigelu’ lu’ mama. Gicutză al meu nu are net. Eu sunt în întârziere. Dar trebuia să scriu pe blog.

Gata plec.

Oricum, frumos mod de a-mi începe săptămâna, nu? Aaaaaa… Vorba aia: “Mondays are an awful way of spending 1/7 of your life!”

P.S. Sor, sper că nu te-am deprimat prea tare.

P.P.S. Gigel şi Gicutză sunt computere.

De ce românii muncesc de Ziua Naţională?

De ce românii nu au pauză de masă de două ore?

De ce românii nu au concediu între Crăciun şi Anul Nou?

De ce românii nu protestează că muncesc ca boii şi-s plătiţi ca vitele?

De ce românii tac şi-nghit ce zice patronul străin?

Pentru că vremurile se schimbă. Înainte sclavii erau aduşi din colonii. Acum vin stăpânii direct la noi. Pentru că vremurile se schimbă. Cândva sclavia era legală şi sodomia ilegală. Acum, sclavia poartă numele de “multinaţională”, iar sodomia are paradă anuală. De ce? Pentru că vremurile se schimbă, dar sclavii rămân aceiaşi.

Pe vremea noastră…

• Vara era vară, iarna era iarnă, iar primăvara şi toamna chiar existau.
• Înainte de vacanţa de vară, cam de pe la mijlocul lui mai, ne duceam la şcoală cu sticle pe care le umpleam cu apă şi declanşam adevărate războaie pe coridoarele şcolii şi în clase – umflând parchetul.
• Iarna era tradiţie, băieţii – aia mari – luau fete mai mici (şi mai pricăjite) şi le aruncau în zăpadă. Urmau “săpunitul” şi tradiţionala răceală care ne ţinea departe de şcoală câteva zile.
• Primăvara primeam şi dăruiam mărţişoare. Duceam flori profesoarelor şi ne puneam guleraşul cel mai frumos de la uniformă. (Ah, da… purtam uniformă!)
• Când ne plăcea de cineva îi ceream prietenia, eventual printr-un şir lung de intermediari, apoi roşeam inevitabil…
• Şanţurile de la ţară erau mereu loc de joacă: vara când ploua făceam bărcuţe de hârtie şi le puneam să plutească, toamna culegeam boambe şi prune din pomii de la marginea şanţului, primăvara culegeam muşeţel şi iarna ne dădeam pe gheaţă.
• Tot la ţară, ne adunam în poiana din faţa curţii şi jucam volei. Până când venea noaptea şi nu mai vedeam mingea. Sau până se spărgea şi trebuia să mergem să cumpărăm alta.
• Am “inventat” cuvintele “marfă”, “naşpa” şi “nasol”. Şi tot noi ne-am purtat cu mândrie Boschul-cărămidă din buzunar.
• Încă mai jucam şotronu’ şi “faţa” în spatele blocului. Şi dacă găseam vreo maşina parcată o puneam şi de un şeptic sau “fete, filme…” (cu varianta actualizată numită “53″). Şi aveam un joc, nu mai ţin minte cum îi zicea, în care dădeam numeam 5 fete şi 5 băieţi, 5 acţiuni, 5 locuri, etc… şi dup-aia îi “cuplam” în funcţie de număr şi râdeam de rezultat. Bineînţeles că întotdeauna la acţiuni puneam chestii “porcoase”.
• Încă mai existau gumele Turbo şi sucurile de la dozator… (Eram mică, dar îmi aduc aminte că despre cel verde, de kiwi parcă, toată lumea zicea că e “apă chioară”. Cred că prima oară când am auzit expresia asta a fost lângă un dozator.)
• Când ne luam haine noi sau ne tundeam observa toată lumea.
• Abia apăruseră picul şi stilourile cu rezervă. Şi am scos de pe piaţă sugativa şi călimara.
• Purtam ştrampi iarna şi egări la sport (culmea e că egării încă mai există – bleah!!)
• Eram fascinaţi de Cartoon Network şi de televiziunea prin cablu în general… Am crescut cu Dexter’s Lab şi Scooby-Doo, râdeam la “Chestiunea Zilei” şi încă n-o aveam pe Esca în manualele de istorie.
• Şi apropo de manuale, exista un singur tip de manual şi o singură editură. Mama îmi lua cărţile din timpul verii. Şi aveam trimestre şi vacanţe mai multe… Dar a venit Reforma Învăţământului şi s-a futut totul… Ah, şi reforma continuă…
• Abia apăruseră Chupa Chups-urile şi era la mare modă să apari cu limba verde sau albastră la şcoală…

În spiritul unui alt mesaj care a circulat pe net, de tipul “pe vremea noastră – pt cei născuţi în anii ‘80″ trebuie să precizez că noi, deşi născuţi în ultimii ani ai deceniului cu pricina, purtăm în sufletele noastre acelaşi spirit şi suntem tot nişte hibrizi comunisto-capitalişti. Suntem cool şi gadget-ari, dar cu capul pe umeri. Încă nu am luat-o razna şi nu ne credem buricul pământului. Ah, da… şi existam dinainte de decembrie ‘89.

Later edit: Noi nu aveam gânduri sinucigaşe, nu ne vopseam la ochi cu negru şi nu plângeam din orice. Adică nu exista EMO. Poate tocmai apariţia acestui curent arată ceea ce spune şi melodia: COPII DE AZI SUNT MULT MAI TRIŞTI CA NOI!

Re-editez aici un post mai vechi (de pe un alt blog, accesibil doar prietenilor):

Hai să vorbim despre piticii de pe creier. Despre cum îi menţinem sănătoşi. Despre sclerozarea lor. Şi despre cât de minunat e SĂ AI PITICI PE CREIER!!

Mai întâi, axiomele care ţin scleroza departe de piticii de pe creier:

1. Piticul de pe creierul meu este stăpânul meu şi nu există niciun argument raţional mai presus de el.

2. Piticii de pe creier se plictisesc repede, trebuie găsiţi noi pitici în permanenţă! (Comunitatea piticilor trăieşte sub motto-ul “The more, the merrier!”)

3. Când cineva se ia te piticii tăi îi răspunzi sec “Ce piticu’ meu ai, bă??”

4. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să superi piticii!

5. Oamenii fără pitici pe creier sunt banali. Iar piticii ştiu asta.

6. Dacă auzi o voce care-ţi spune “Eu sunt piticul de pe creierul tău!” du-te la psihiatru!! Unde ai mai vazut pitici de pe creier care să vorbească?

7. În cazul axiomei de la nr. 6 înseamnă că scleroza te-a afectat pe tine. Sau demenţa. De fapt, cred că ar fi schizofrenia. (Scuze, dar nu-s expertă în boli psihice!) În cazul ăsta, piticii sunt în siguranţă, dar tu, prietene, eşti probabil într-o cămaşă albă cu mâneci lungi…

Cam astea ar fi axiomele care ţin piticii sănătoşi psihic. Aştept alte roade ale gândirii voastre vizavi de posibilele metode de prevenire a sclerozei enanice…

Chiar… care-s piticii de pe “creerii” voştri?

P.S. Axioma nr. 8: La urma urmei, toţi piticii se sclerozează!!

Dragi nesimţiţi,

În urma unor cugetări şi analize profunde ale oamenilor din jurul meu (“clipoceşte” la postu’ ăsta!) am decis să iniţiez o campanie pentru ajutorarea handicapaţilor. Pentru că aşa se numesc şi oamenii care din varii motive şi-au pierdut vreun simţ. Iar voi sunteţi handicapaţii pe care vreau să-i ajut. Pentru că v-aţi pierdut bunul-simţ. Nu-i nimic, unii se nasc fără, alţii îl pierd pe parcurs.

Pentru tine, călătorul de pe scaunul din faţă care ascultă manele la mobil; vecinul care-mi trânteşte uşa-n nas deşi m-a văzut în urma lui; vânzătorul care se răsteşte la mine; colega care se face că “nu mă vede”, deşi am salutat-o; puştiul care-mi pune mâna pe fund şi i se pare amuzant; taximetristul care înjură ca la uşa cortului ceilalţi participanţi la trafic; şoferul care mă şterge cu oglinda retrovizoare gonind fără a se uita în urmă, pe trotuar; poliţistul care nu ştie să vorbească cu “dumneavoastră” când mă amendează; profesorul care îmi face avansuri; colegul care mă hărţuieşte; băieţaşii de cartier care mă fluieră şi mi se adresează cu “păpuşe”; copiii vecinilor care tropăie la ore târzii şi dau muzica la maxim când nu-s părinţii acasă; posesorii de căţei care nu adună excrementele lăsate de animalul lor pe motiv că “ce, dacă tot sunt atâţia câini comunitari… io de ce să strâng?”; baba care trece în faţă fără a sta la coadă pe motiv că-i operată; vânzătoarea care aproape intră cu mine în cabină în timp ce mă schimb; şoferii care parchează anapoda pe trotuar fără să lase măcar 20-30 de cm prin care să te strecori; fetele prea fardate şi prea fiţoase care se uită la mine de sus, cocoţate pe platforme multicolore de 10-12 cm; băiatu’ gelat care are valoare şi mă face “proastă” pentru că nu mă interesează nici ce spune, nici cine este sau cum arată; ţiagnii care fac nuntă “regească” la cort, în spatele blocului, cu manele la maxim; puştii needucaţi, care n-au habar ce e ăla sex dar vorbesc toată ziua cu “plm”; bărbatul care se ţine de aceeaşi bară cu mine şi nu se împacă bine cu apa şi săpunul, dar ţine morţiş să îmi împărtăşească îndeaproape aroma lui proprie ce aduce puţin a mosc putrezit; cocalarul care soarbe ultima picătură de Pepsi, din picioare, înainte de a pleca din restaurant, că deh, dacă tot a dat 3 lei pe suc…; cocalariţele care umblă-n gaşcă şi-mi fac trimiteri la rudele moarte pentru că li s-a părut că mă uitam la ele, asta după ce mă ameninţă cu bătaia; toţi ăia care jignesc, urlă sau claxonează în trafic ca tâmpiţii; toţi ăia care fac scandal pentru 50 de bani; şi în principiu, toţi ăia care prin acţiunile lor jignesc, deranjează sau agresează pe cei din jur. Adică voi, nesimţiţii.

Nu ştiu exact cum voi face această campanie, dar aştept idei de la cititorii mei fideli (am norocul că am trafic mic şi cei care mă citesc îmi sunt şi prieteni). Pentru că nu mai suport oraşul ăsta şi oamenii care îl populează. Pentru că îi spuneam astăzi unei prietene care-mi zicea că ei nu-i mai pasă, că dacă nu încerci să schimbi ceva nu ai dreptul să te plângi. Ea mi-a răspuns sec: Nu mă plâng. Eu zic să ne plângem, dar nu de milă! Mai fac câteva încercări de a schimba ceva. Încă mai am imboldul ăsta. Poate sunt naivă. Dacă nu reuşesc să schimb, îmi dau demisia şi emigrez. Dar, din nefericire, o să fiu mereu cu gândul la ceva ce am scris când eram mai mică, intitulat “Copilul care vrea să schimbe lumea”. Poate o să-l pun şi pe blog la un moment dat.

Dar, las melancolia la o parte şi revin la nesimţiţi şi la demersul meu de a-i urma pe cei care acum câţiva ani iniţiaseră o campanie care avea sloganul “Te-ai spălat astăzi pe cap?”. La momentul respectiv mi s-a părut de-a dreptul scandalos. Cum adică, oamenii nu se spală zilnic pe cap??? (La noi încă e mentalitatea asta că “nu e bine să te speli pe cap în fiecare zi”. Ei bine, eu mă spal zilnic pe cap de ani de zile şi am un păr frumos, lung, viguros, n-am făcut meningită, nici păduchi şi nici nu ies cu părul gras din casă.)

Ca să n-o mai lungesc, dacă oamenii n-au cei 7 ani de-acasă mă ofer să-i ajut. Pentru că sunt atât de frustrată şi sătulă de nesimţiţi încât aş putea chiar omorî unul (după ce l-aş tortura după cum urmează: ţiuit de claxon în ureche: 2 ore/zi, mirosit subraţe neepilate şi nespălate: 2 ore/zi, molestare sexuală verbală: 2 ore/zi, înjurături elaborate la adresa predecesorilor din partea mamei sale în timp ce stă ţintuit(ă) pe scaun, cu un leucoplast pe gură: 2 ore/zi, “dezbrăcat la pielea goală” şi expus în faţa unei mulţimi care să râdă şi să arate cu degetul (asta doar pentru a-i scădea stima de sine, care oricum depăşeşte limitele normalului de vreo 3-4 ori): 2 ore/zi.)

De fapt, ştiţi ceva, cred că după un regim de-asta de tortură i-aş reda libertatea  în jungla urbană a Bucureştiului, cu conştiinţa împăcată că am curăţat un nesimţit fără să-l omor!

Lăsând la o parte planurile mele utopice şi care “sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare” (adică pentru ăia grei de cap: n-o să omor pe nimeni!! E doar o… “licenţă bloggetică”) aştept idei şi sugestii, eu deja am ceva în cap dar n-am cunoştinţele tehnice necesare pentru a pune în practică ideile mele.

Şi închei cu o întrebare: ăia care trec pe lângă adolescenta bătută de aurolaci fără să intervină sunt tot un soi de nesimţiţi sau pur şi simplu insensibili? Nu uitaţi că poate fata de care vorbesc şi care este foarte reală pentru mine, pentru voi e doar un personaj, dar cum ar fi să fie în aceeaşi postură mama, fiica sau sora voastră? Hai că parcă acum situaţia se schimbă… parcă n-aţi mai traversa pe partea cealaltă privind indiferenţi cum aurolacii ăia îi dau şuturi în burtă. Parcă nu vă mai e frică de bătăia pe care o s-o încasaţi… (Întâmplare adevărată, cu un final “ne-trist”.)

Iete ce cautară şi găsiră nejte cetăţeni la mine “în” blog, printr-un simplu search pe google:

• Piţipoance (aicea nu avem de-astea, dar recomand cu căldură pitzi.org)
• fund paros de barbat (de-ăsta s-ar putea să găseşti aicia)
• ponei mici (există şi ponei mari? Din câte ştiu eu poneiu’ a fost conceput ca o rasă de cai mici)
• diplome specimene (sau specimene cu diplome?)
• anatomia omului
• imbecili
• coada de ponei
• plm trist
• did.weblog.ro
• glob ghicit (nu vindem aşa ceva)
• suntem jmekeri bazaţi (cumva s-a deschis direct la articolul ăsta?)
• q7 nunta (cumva idealul tău în viaţă?)
• ciao
• fund de maimuta (nici de-asta nu vindem)
• elementele unei trestii
• zmeu
• fund gol (hmmm… cam multe funduri duc la blogul meu. Încep să cred că “Toate fundurile duc la Clemy”. Dar fundul meu e numai unul! Şi nu-l veţi găsi aici! Sâc!)
• cometas en el cielo
• garsonieră (nici de-asta nu vindem)
• prostie (mai caută!)
• ciao darwin 3 dan negru (aşa-mi trebuie dacă fac publicitate – neintenţionată! – tuturor scursurilor. postul ăsta e de vină!)
• schite ale carpatilor occidentali (nu vindem nici hărţi!)
• câini
• peisaj somalia
• doi gretosi
• pitzi.org
• romanian
• peisaje ce pot avea legatura cu somnul (ce ar trebui să cred io dacă cineva cauta aşa ceva şi i se deschide pagina mea? )
• “fizica cuantica” (Ce glumă bună! Nu găseşti aşa ceva aici!)
• articole recente din ciao (u kiddin’ me?)
• căcat (căcatul face munca de P.R. pentru mine. Bine de ştiut!)
• biblioteca mea
• emisiunea ciao darwin din romania (oameni ca ăştia nu merită acces la internet!!)
• manele noii (învaţă să “scriii”!)
• cururi fete funny (mă, copii, voi aveţi o problemă cu cururile?)
• poze cu fund de femei (cred că ar fi o strategie bună să pun nişte poze cu funduri: păroase de bărbat, păroase de maimuţe, goale, de fete “funny” şi de femei. Poate aşa îmi mai creşte şi mie traficul!)
• tomate un cafe cana
• clemy mar wordpress
• cimitirul saints-innocents
• cel mai mare cimitir paris
• amintiri din copilarie (ăsta căuta un rezumat la română, probabil)
• preturi eco toilet (Ecotoileturile sunt gratis!)
• dan negru
• razboi si pace tolstoi roman (ăsta căuta rezumat la I.L.U. – Istoria Literaturii Universale)
• femeie imbecila
• un scurt rezumat despre franta
• calls turcia
• câmpi (aici se bat la greu!)
• efectele experimentului de la geneva (aici nu se găsesc decât efectele experimentului de la Cernobîl. Eu sunt unul din ele, fiind născută la puţin timp după explozia reactorului 4. A treia mână îmi este de ajutor când tastez!)
• schite dizainar vestimentar (învaţă să scrii designer dacă faci un search pe bune!)
• exemple cimitire paris
• sunt obosita (şi eu!)
• schite anatomie

Vai, vai, am uitat două “jucării” care nu doar că mi-au marcat copilăria, dar le-am adorat:

Bicicleta – am primit-o de ziua mea, când am împlinit 6 ani şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Mergeam pe bicicletă zilnic, ore-n şir… Bicicleta mea, deşi nu a intrat în categoria miilor de chestii pe care le-am botezat cu nume stupide, mi-a fost tare, tare dragă. Era albă, cu nişte flori mov pictate pe cadru (mă rog, n-avea cadru ca era bicicletă pt fetiţe, avea o bară oblică…), un coşuleţ alb în faţă, şaua era mov deschis, pedalele tot mov. Avea nişte roţi ajutătoare albe. Doamne, cât iubeam bicicleta aia!!!!

Bicicletuţo… încă te mai iubesc, să ştii!! Şi ştiu că acolo, în Raiul Bicicletelor eşti fericită, pentru că meriţi!!!!!

Rolele – mi le-am cumpărat singură prin ‘99. Îmi amintesc că am strâns ban pe ban ca să le cumpăr. Erau de-alea de plastic, care făceau zgomot, dar era plastic de cea mai bună calitate, iar ele, draguţele de ele, încă mai există printr-un sertărel undeva…. Mi le-am dorit tare mult. Acum am unele cu roţi de silicon pe care le iubesc cel puţin la fel de mult. De data asta au fost cadou. De la cineva drag. Se ştie el cine.

Bun, şi aş mai vrea să amintesc un personaj drag uneia dintre iubitele mele sore: Sandy – păpuşica blondă cu părul scurt şi training mov pe care sor-mea o iubea la nebunie şi care ani de zile avea un loc privilegiat pe recamierul nostru.

Bun, acum mai rămâne doar să postez şi nişte poze… Am rămas datoare şi cu alea de la Paris, ştiu.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la jucăriile copilăriei mele îmi vine să mai fiu copil de două-trei ori. Aşa că vă invit să vă enumeraţi şi prezentaţi jucăriile care v-au marcat copilăria. O să încep eu, în ordine aleatorie, ca să nu se supere nimeni:

• Pusini – fidela acompaniantă a nopţilor mele, ursulica Pusini împlineşte de Crăciunul acesta 13 ani. A fost adusă de Moşul în ‘95. Numele îi vine de la mania mea de a-mi numi pluşurile “Pusica”, “Pufica” şi altele asemenea. Mania mi-a trecut după vârsta de 9 ani. Pluşurile au rămas. De precizat că Pusini şi-a întâlnit de curând sufletul-pereche, Potok, în vârstă de 24 de ani. Cu ei doi îmi împart patul  momentan (nu-mi place să dorm singură!)
• Jaime – se citeşte “Jaimi” şi este un ditai păpuşoiu’ (nu mă refer la porumb!) de 3 kg. Mi l-a adus Moşu’ în ‘94. La vremea respectivă era aproape mai mare ca mine. L-am cărat prin aeroporturi şi am fost “ameninţată” că îl vor tăia la vama ca să-l caute de droguri. Spre fericirea mea, Jaimilică e încă întreg şi mă priveşte de pe şifonier galeş, cu ochii lui albaştrii şi pletele lui blonde.
• Fofinha - este o şoricioaică destul de voluminoasă pe care am primit-o cadou de ziua mea în ‘96. “Fofinha” înseamnă dolofană. Şi ea a fost cărată prin diverse aeropoarte şi a scăpat nevătămată, slavă Domnului!
• Dolly & Maria – două papuşele mari şi simpatice. Dolly “cântă” melodia “Old McDonald has a farm ya-ya-yooo” şi i se aprind cerceii verzi (acum nu i se mai aprinde decât unul, ce-i drept). Maria  e papuşa clasică de 40-50 cm (la fel ca Dolly). Numele ei nu este decât o altă dovadă a egocentrismului meu.
• Roza - este era o păpuşă galbenă de plastic (goală pe dinăuntru) cu care făceam baie. Deşi galbenă, mie-mi plăcea să-i zic Roza.
• Iepurica & Ursulica – sunt – evident! – două pluşuri în formă de…. iepuroaică şi ursuloaică. Lipsa de imaginaţie a numelor lor nu îmi aparţine, ele fiind proprietate a surorei mele.
• Păpuşile Barbie: Jennifer, Jennifer şi iarăşi Jennifer: am avut multe păpuşi Barbie. Când mă jucam cu ele le chema de fiecare dată Jennifer. Majoritatea au rămas fără câte-un picior. De precizat că eu la 12 ani încă mă jucam cu păpuşile (Barbie), dar ajunsesem la nivelul de dizainăr, nu mă mai jucam de-a mama şi de-a tata. Am avut şi-un Ken, dar el era soţul lui Steffi, care Steffi nu era Barbie!!
• mixerul mov – aveam un mixer mov de care eram îndrăgostită. Bucătăream frunze, fructe, plante otrăvitoare, orice se putea amesteca în micuţul castron galben care însoţea mixerul!
• Grasu – este un hipopotam roz pe care deşi L-am primit (adică EU!) cadou de ziua mea din partea surorilor mele, acum îi veghează patul şi nopţile… sorei mele (da, adică ŞI-a cam făcut singură cadoul)! Numele îi vine de la silueta “silfidică” pe care o are. Acum, ce-i drept, e cam strâmb. Deh, are şi el anii lui.

În speranţa că nu am uitat pe nimeni şi cu promisiunea de a posta poze cu cei despre care tocmai am vorbit, mă duc să-mi usuc părul că-i frig şi sunt răcită.

Aştept să aud despre jucăriile care v-au marcat vouă copilăria!!

]]> http://clemyaria.wordpress.com/2008/10/04/jenibilul-din-noi/ Sat, 04 Oct 2008 17:46:41 +0000 clemyaria http://clemyaria.wordpress.com/2008/10/04/jenibilul-din-noi/

Am început cu penibilul şi am terminat cu presa, doar merg mână-n mână, nu?

Ca o cititoare/vizitatoare fidelă a site-urilor îmbâcsite de pitzipoance, cocalari şi alte specimene de genul ăsta am dezvoltat în timp o nouă dilemă. Dilema penibilului. Cred că oricine s-a simţit penibil măcar odată în viaţă. Fie că ai vorbit cu stropi, fie că ţi-a pleznit fermoarul de la pantaloni în public sau, ca mine, într-o dimineaţă în care nu mi-am băut cafeaua am făcut-o de oaie în faţa a o sută şi ceva de oameni pentru că mi se tot “limba plimba-n gură” şi oamenii ăia or fi rămas probabil cu impresia că sunt o… tută în ale gramaticii limbii române. În fine, ideea e că există un simţ al penibilului, dacă uneori te simţi aşa, nu?

Teama de penibil cred că poate fi considerată chiar de bun simţ, dar ce se întâmplă cu specimenele care nu numai că nu se simt penibile dar care chiar se cred interesante. Ţine de (in)cultură? De mediul în care trăiesc? Nu încerc să dezbat aici fenomenul pitzipoanca, ultra-para-hiper-dezbătut şi celebru. Încerc doar să înţeleg dacă există vreo sinapsă mai specială pe care o fac neuronii ca să-ţi semnaleze că eşti penibil, dar care apare numai la unele persoane? Aş vrea să cred că are o legătură strictă cu IQ-ul. Poate aşa ar fi mai simplu să recunoşti proştii când trec pe lângă tine. Dar nu e chiar aşa. Cunosc oameni cu un IQ slăbuţ, micuţ, dar care îşi cunosc limitele şi au teama asta de penibil.

Eu pur şi simplu nu pot să concep cum poate cineva sodomiza bunul simţ în aşa hal încât să râdă şi curcile de el/ea iar el/ea să continue să se creadă interesant!!!!

Poate e vorba despre o simplă răsturnare a sistemului de valori, poate că aici e excepţia pe care Maslow a omis-o când a conceput piramida. Poate că nevoia de hrană, locuinţă şi bunuri ce sporesc confortul este devansată de câştigarea unei poziţii sociale şi achiziţionarea bunurilor de valoare care să confirme poziţia socială. Poate că în această inversare a valorilor ceea ce unii văd ca penibil, alţii văd ca glam, ca rahat-suflat-cu-aur. Poate că şi penibilul, ca multe altele, este o noţiune relativă, deşi încălcările flagrante ale bunului simţ SE OBSERVĂ CU OCHIUL MIOPIC LIBER!!!

În fine, n-o să mă lămuresc azi cum e cu penibilul… dar voiam să mai adaug un singur lucru, aşa ca o pată de culoare, apropo de penibil: niciodată nu m-au interesat scandalurile mondene, nici măcar cele sexuale, dar azi un impuls divin m-a îndemnat să intru pe pagina unui căcat de cea mai joasă speţă numit de unii ziar, al cărui nume nu contează, nu merită amintit. E vorba de un ziar care, ca multe altele trăieşte din băşinile şi scobiturile în nas ale vedetelor, iar din când în când mai primeşte câte un video “compromiţător” cu vreo vedeta cvasi(ne)cunoscută. Existenţa jenibilă a acestei publicaţii nu intră totuşi în dilema mea despre penibil pentru că aici intră un factor decisiv numit de unii “bani”, “cash”, “mălai”, etc…

Articolul de fond al cvasiziarului era despre o fufă cântăreaţă de la noi care a fost filmată de un fost iubit în timp ce făceau sex. Cică. Eram curioasă să văd până unde pot întinde oamenii ăştia limita bunul-simţ şi am dat click pe video. Booon. Tot ce se vedea în video era vedeta respectivă, îmbrăcată sumar (dar nu mai sumar decât în apariţiile sale publice!) pe un pat şi un domn care-i tot dădea târcoale pe-acolo. Partea cu sexul ori a fost tăiată din motive “că, dom’ne noi e ziar serios, nu promovăm pornografia!” ori pur şi simplu nu există.

Partea cu adevărat penibil e că titlul articolului se referea la alte “vedete”, foste iubite ale domnului, şi la dilema existenţială: “Oare şi ele au fost filmate??”. Păi normal, şi eu aş scrie despre asta dacă aş primi un video care nu conţine nimic interesant dar pe care l-aş cataloga sub unul dintre cei 3 “S” şi m-aş întreba plină de curiozitate dacă mai există cumva şi alte video-uri pe aceeaşi temă, dacă sunt mai interesante (poate arată ceva mai multă cărniţă, că în ăsta nu apar complet dezbrăcaţi) şi cel mai important – cum pot intra în posesia lor????

Culmea e că, “survolând” peste comentarii am văzut că o anume domnişoară Corina voia cu orice preţ să vadă videoclipul întreg întrebând disperată unde îl poate viziona.

Aşadar, dragi colegi “jurnalişti”, vă urez baftă la îndobitocirea populaţiei! Faceţi o treabă bună până acum, cel puţin asta ar spune donşoara Corina. Aveţi grijă însă, că atâta căcat mâncat provoacă indigestie că unii jurnalişti “e” serioşi şi unii cititori “e” şi ei serioşi şi la un moment dat se vor sătura de mizeriile aromate pe care le serviţi!

Asta a fost tot deocamdată. Ca de obicei sunt incoerentă în idei. Cui nu-i place să nu citească. Cine nu-nţelege să nu se straduiască (să nu-i pleznească cumva circumvoluţiile). Gata.

P.S. Există şi jurnalişti serioşi, care sunt suficient de inteligenţi ca să nu se simtă vizaţi de cele de mai sus!

Am citit un articol pe net că cică miercurea asta nişte savanţi vor încerca să recreeze Big Bang-ul într-un laborator de la Geneva. Nu-s expertă în fizică cuantică, dar am auzit că dacă te joci cu particulele alea care se ciocnesc între ele şi degajează o căldură de vreo 100.000 de ori mai puternică decât a nucleului soarelui există şanse să creezi o gaura neagră care să absoarbă în ea tot pământul. Bine, asta zicea în ştire. Adevărul e că nu prea înţeleg cum vine chestia asta.

Oricum, nici nu m-am uitat la data articolului… o fi fost vechi si poate miercurea aia a trecut deja, iar eu fac febra musculara la tastatura degeaba. Oricum, măcar titlul postului e “apealling”. Mi-e somn. Mă duc la nani! Poate că de miercuri încolo n-o să mai pot dormi. Deşi se zice că morţii sunt “adormiţi”. Vorbesc scriu prostii. Gata, plec, că patul urlă după mine!!

Ne vedem joi, vorba melodiei… (Sper!)

P.S. Poza n-are legătură cu postul, are legătură cu somnul! Noapte bună, copii!

Later edit: Acum am aflat şi io că cică subiectul e dezbătut şi para-dezbătut iar evenimentul cu pricina ar trebui să se întâmple… mâine. Hmmm, ar fi ciudat să se spună despre noi că nu efectul de seră, nu poluarea, nu invaziile extraterestre sau era glaciară ne-au omorât ci… propria prostie. Btw, nu prea am înţeles la ce serveşte experimentul ăsta…

Oricum, dacă ne absoarbe gaurica neagră singura dovada a existenţei noastre o să fie un aparăţel trimis de N.A.S.A. în spaţiu acum câţiva ani în căutarea de viaţă extraterestră purtând un mesaj universal transmis printr-o simfonie a lui Bach şi nişte schiţe ale anatomiei umane., care conform calculelor marilor savanţi ar ajunge în galaxia vecină abia peste 80.000 de ani. Deci până la urmă Bach va singurul nemuritor.

Well… în loc de adio mă despart de voi cu o întrebare: Oare cum arată interiorul unei găuri negre?

Să trăieşti în Bucureşti. Să ai cerşetori la tot pasul care conform unei campanii iniţiate de primăria capitalei – fără majuscule, că nu le merită! – câştigă peste 50.000 de lei noi lunar. Din banii tăi. Să încerci să descoperi frumuseţile oraşului sub zidurile jegoase ale unei clădiri construite în vremea “micului Paris”. Să trăieşti în Bucureşti. Să vezi gunoi pe stradă dimineaţa, seara şi la prânz. Să mergi cu R.A.T.B.-ul. O experienţă de neuitat: Jeg, transpiraţie şi mult prea multe respiraţii într-un spaţiu atât de mic. Să trăieşti în Bucureşti. Să auzi nuntă de ţiagni la cort, în spatele blocului, niciodată în week-end pentru că e mai mişto să-ţi f**ă noaptea în timpul săptămânii, când te duci la muncă. Să auzi câini lătrând întrebându-te dacă se latră între ei sau îţi latră merdeneaua din geantă. Să miroasă a pi*at pe orice alee îngustă dintre blocuri sau în orice gang. Să vezi staţii de metrou care arată ca după evenimentele de la Hiroshima . Să vezi oameni frustraţi la tot pasul. Să fie anormal că eşti vesel şi zâmbeşti. Da, ai ghicit, să trăieşti într-un că*at cu nume de capitală: Bucureşti.

Pornind de la premisele astea înfiorătoare ai putea ajunge la concluzia că România este o ţară de… cacao. Ei bine, nu e aşa. Avem o ţară frumoasă, care surprinde (pozitiv) şi străini care au văzut jumate de glob şi  ajung din întâmplare şi pe plaiurile noastre, iar asta o spun din experienţă. Şi nu, nu e “o ţară frumoasă, păcat că-i populată”. Unii românaşi sunt oameni de treabă, culţi şi civilizaţi. Unii românaşi sunt oameni de treabă, inculţi, dar civilizaţi. Unii…

Oamenii din sud

Noi suntem ăia care “trăiesc în România şi asta le ocupă tot timpul”. Noi suntem ăia cu jecmăneala, cu proastele obiceiuri stradale. Noi suntem cei care vorbesc cu “pă” în loc de “pe” şi “după” în loc de “de pe”.

Noi suntem cei săraci, frustraţi, dar jmekeri. Noi suntem cei care ne facem că muncim, suntem greţoşi cu oricine, oricând dacă nu avem chef de ei. Pentru noi toţi ceilalţi sunt “prostul ăla care nu m-a lăsat să-l depăşesc (în curbă pe linie continuă)” sau “proasta aia care mi-a făcut observaţie că vorbesc prea tare”. Noi când înjurăm suntem jmekeri. Suntem cu toţii bazaţi.

Oamenii din nord, vest & nord-vest:

Oamenii care fac din România o ţară frumoasă. Când treci Carpaţii respiri alt aer. Oraşe mai curate, mai bine organizate. Oameni care îţi răspund la salut. Oameni care vorbesc cu “No, bine” şi care pronunţă cuvintele cu încetinitorul. Oameni care trăiesc în eterna şi fascinanta Transilvanie. Oameni mai civilizaţi. Plini de defecte şi ei, dar mai puţin evidente ca a ale noastre.

Această mică clasificare este doar o mare paranteză la ceea ce voiam să spun (îmi cer scuze pentru incoerenţa ideatică, dar sunt extreeeeeeem de obosită): Mi-e greaţă de Bucureşti şi, extins, mi-e greaţă de aproape tot ce înseamnă sudul României. Mi-e greaţă de oraşele mici cu multe cârciumi şi şcoli care stau să se dărâme. Mi-e greaţă de trenurile pline până la refuz în care oamenii intră pe geam pentru că nu mai au loc pe altundeva.

În fine, eu susţin că sudul e în urmă şi că influenţa occidentală din Ardeal face toţi banii. Că nu degeaba singurul primar care a ieşit în al treilea mandat cu aproape 90% din voturi este un… neamţ.

Oricum, de acord sau nu cu mine în privinţa categorisirii pe regiuni – apropo, estul a fost omis intenţionat fiind o zonă prea puţin exploatată de mine ca să îmi pot forma o opinie – trebuie să recunoaşteţi că Bucureştiul nu provoacă decât greaţă. Şi ulcer.

*Mica mea clasificare nu se vrea a fi o generalizare sau o prejudecată. Am prieteni craioveni, bucureşteni, ialomiţeni şi gorjeni get-beget care sunt super oameni. Mai exact, vreo 80% din prietenii mei sunt “sudişti”. Şi la urma urmei şi eu tot în sud m-am născut...

Totul începe şi se termină cu un zmeu. “Vânătorii de zmeie” (The kite runner), cartea recent ecranizată de DreamWorks Pictures este, probabil, una dintre cele mai impresionante cărţi pe care le-am citit în ultimii doi ani.

Foarte bine scrisă de Khaled Hosseini, care îmbină într-un mod evident elemente ale propriei biografii cu foarte multe fapte fictive. E genul ăla de carte pe care o citeşti dintr-o răsuflare, sau, în cazul meu, stai trează până la cinci dimineaţa ca s-o termini.

Cel mai mult mi-au plăcut detaliile picurate cu grijă, pe fondul schimbărilor sociale, economice şi politice din Afganistanul ultimilor douăzeci de ani. Mi-a plăcut că în ciuda dramei neîncetate a eroului principal, afli foarte multe date despre afgani, despre cultura lor, despre ce au fost şi ce sunt. Imaginea mea despre Afganistan se rezuma la “fata afgană” şi la talibanii lui Osama. Sau la americani şi bombe. Cred că cel mai mult mi-a plăcut la cartea asta faptul că m-a îmbogăţit cultural. De exemplu am aflat că “ciorbă” vine din arăbescul “shorwa”, că şi musulmanii vopsesc ouă de sărbători, mai exact la Eid şi, mai ales, că islamul nu este aşa cum îl ştim noi.

Cartea asta mi-a recomandat-o o “librăreasă” din Las Rozas şi de-asta am pus mâna pe varianta spaniolă, “Cometas en el cielo“, şi am pierdut-o înainte s-o termin. Au urmat săptămâni de “agonie intelectuală” pentru că nu găseam cartea, habar n-aveam cum se numeşte în româneşte şi nici nu-mi aminteam autorul. Am avut totuşi noroc s-o regăsesc la “Cărtureşti” şi s-o termin, într-un final.

O recomand cu căldură, e o carte bună, care şi-a meritat criticile şi premiile.

Urmează să-mi downloadez (ilegal) filmul ca să compar. Deşi am un presentiment de dezamăgire. În general cărţile sunt mai bune decât filmele făcute după ele…

O să revin şi cu o cronică de film.

Vreau bani. Repede. Şi o casă la Sevilla (casă, nu vilă!!) şi un umil Mini Cooper în garaj. Şi un laptop d-ăla micuţ şi potent. Şi un telefon care să facă şi cartofi prăjiţi. Poate cer prea multe…

Mă întreb cum ar fi dacă aş avea mulţi bani… m-ar apuca grandomania? Oare dacă aş avea bani, în loc de casă mi-aş face vilă şi-n loc de Mini Cooper aş opta pentru un Porsche Cayenne (cu siguranţă nu pe gaz!)? Oare aş suferi de grandomania asta naţională a noilor/falşilor îmbogăţiţi?

Eu am o teorie despre asta, o teorie a imbecilităţii, o teorie despre românaşii care îndură foamea şi merg fără aer condiţionat ca să conducă un bemveu, despre cei care “ştiu să-şi trăiască viaţa” pentru că ascultă manele şi se iau de lume pe stradă. Şi despre noi, cei care nu putem nu vrem să schimbăm nimic!

1. Imbecilii fără OO

Sunt acea categorie de imbecili care acţionează numai în grup. Singuri n-au coae tupeu. Sunt cei care agaţă folosind cuvântul “păpuşe” şi fetele/femeile sunt doar niste chestii în plus cu care să se dea mari. Sunt cei care au “tovarăşi”, “fraţi” şi sunt mereu puşi pe “combinaţii“. Combinaţii care de cele mai multe ori înseamnă amanetat bijuteriile mamei. Această categorie îi include pe imbecilii care nu au împlinit 5 ani. Ca vârstă mintală. În general, luând în calcul data din certificatul de naştere au vârsta între 13 şi 25 de ani. Sunt imbecilii care nu au de fapt nimic de făcut şi ei înşişi sunt o reprezentare scabroasă a nimicului, dar se manifestă ca mari donjuani gigolo ai secolului XXI (“800$ First night for free!”), ca bărbaţi ocupaţi, deşi nu-s nici ocupaţi şi nici bărbaţi. Aceştia au totuşi cale de scăpare, fiind încă tineri. Propunerea mea e să facă un schimb de vieţi cu copiii din Somalia sau munca silnică.

2. Imbecilii “te tai, în plm!”

Sunt cei cu tricourile strâmte şi cu burţile late. Cei ancoraţi în “şmekerie” cu “ŞM” Mare. Cei şucari. Cei cu falsurile la vedere. Cei care nu dau doi bani pe ce zice lumea, dar nu ies din casă fără haur prin toate elucubraţiile. Sunt cei care au bâte în maşină şi-şi tunează Daciile. Sunt cei care, în cazul în care au bemveu’ îl spală cu galeata şi cârpa, cei care vor să tragă comision din orice. Imbecilii “te tai, în plm” te taie dacă au ocazia. Te taie pentru că ei poate. Ascultă muzică la mobil în R.A.T.B. pentru că ei poate. Te jefuiesc în plină stradă pentru că ei poate, iar noi suntem imbecilii “nu putem” (ajungem şi la ei).

Imbecilii “te tai” nu dau niciodată explicaţii nimănui. În cazul în care justiţia îi obligă să răspundă aplică metoda “te tai, în plm” pentru cei care i-ar putea condamna. Nu au frică de nimic. Nu au rădăcini sau respect pentru nimic. Cultura lor bate spre minus. Majoritatea au origini nomade. (Să nu dăm detalii, că o să ziceţi că-s rasistă)

3. Imbecilii cu bani şi fitze (numiţi şi “proştii-fuduli-cu-mălai”)

Sunt ăia care parchează Q7-ele în intersecţie şi care poartă ochelari de soare în discotecă. Imbecilii cu bani şi fitze cunosc toate mărcile importante şi nu ar cumpăra o pereche de blugi care să coste sub 500 de coco. Imbecilii cu bani cred că femeile sunt impresionate de fizicul lor lucrat la sala (cu steroizi) şi de portofelul lor – mereu gros – încrustat cu Jvaroschi roz. Îşi schimbă preferinţele muzicale şi vestimentare după cum bate… trendu’. Pentru proştii-fuduli-cu-mălai, banul nu are valoare, nu există “prea scump”, iar potenţa lor creşte viagric odată cu achiziţionarea acelui obect unikat la care fraierii – noi, imbecilii “nu putem” – nu are acces.

Imbecilii cu bani şi fitze sunt convinşi că pot cumpăra orice, inclusiv cultura. Vor avea cu toţii jde cursuri şi facultăţi terminate. Dar dacă-i întrebi ce-i aia B.C.U. îţi vor spune că e o marcă de fermoare de giace din piele de fund de bonobo cu blăniţă din coadă de ponei.

4. Imbecilii/Proştii “dar, vaaaai”

Ei sunt noii îmbogăţiţi inculţi. Sau falşii îmbogăţiţi. Sunt cei care stau în chirie la garsonieră, dar au un Mertz în parcare. Sunt cei care îşi pun numele pe maşină, ca să vază lumea că EI AU BANI. IAR TU EŞTI UN FRAIER. EŞTI IMBECILUL “NU POT”.

Proştii “dar, vaaaai” nu au simţul penibilului şi simt nevoia să iasă în permanenţă în evidenţă. Spre deosebire de proştii-fuduli-cu-mălai, aceştia nu cunosc mărci importante şi nu au diplome. Ei pledează pentru cauza omului simplu care prin muncă ajunge sus. Ei sunt un exemplu de reuşită. Dar asta doar în viziunea lor (destul de îngustă!).

Ei sunt motivul pentru care s-a degenerat înţelesul cuvântului ţăran.

5. Imbecilii “nu putem”.

Aceştia suntem noi, puţinii oameni normali rămaşi. Suntem noi, cei care ne vedem de treburile noastre pe stradă şi nu intervenim nici dacă cineva e violat lângă noi. Suntem noi, cei care muncesc şi vor să schimbe ceva, dar doar din vorbe… ca să donezi sânge trebuie să te înţepe şi doare, ca să nu mai fie corupţie trebuie să-ţi plăteşti amenda în loc să mituieşti poliţistul, ca să schimbi guvernul trebuie să te revolţi şi e prea complicat. Totul e prea complicat pentru noi, imbecilii “nu putem”.

Trăim sub semnul impotenţei noastre şi nu încercăm mai mult. Vrem şi noi bani, case, maşini, stabilitate financiară. Dar nu putem. Noi suntem motivul pentru care cohabităm cu celelalte tipuri de imbecili, pe care nu doar că nu am reuşit să le eradicăm, dar le şi facilităm existenţa limitându-ne la neputinţa de a face ceva.

Noi, imbecilii “nu putem”, am vrea să schimbăm lumea din faţa calculatorului, trimitem spam-uri şi spim-uri pline de mesaje umanitare profunde, trimitem felicitări virtuale de Sărbători, spunem că ne pasă. Dar, în realitate suntem nişte frustraţi, cu libertatea încarcerată în spaţiul virtual. Suntem nişte frustraţi. Pentru că îi invidiem pe ceilalţi imbecili.

Pe imbecilii fără OO, pentru că sunt nişte nimicuri şi vrem să fim şi noi nimicuri ca ei. Dacă tot ne simţim aşa, de ce să nu ne bucurăm de nimicnicie în adevăratul sens al cuvântului?!

Pe imbecilii “te tai” îi invidiem măcar pentru faptul că am vrea să aruncăm cu bâta “din dotare” în parbrizul imbecilului cu bani şi fitze care şi-a parcat Q7-ele în mijlocul intersecţiei.

Pe imbecilii cu bani şi fitze îi invidiem pentru bani şi pentru fitze.

Pe imbecilii “dar vaaaai” pentru că ignoranţa e o binecuvântare.

Dar cel mai mult îi invidiem pe ceilalţi imbecili pentru libertatea pe care o au, pe care noi le-am dat-o. Ce limite sau restricţii au ceilalţi imbecili?? “Universul şi prostia sunt nelimitate. De primul însă, nu sunt sigur” zicea Einstein, odihnească-se în pace…

Ei bine, dragii mei imbecili “nu putem”, ştiţi foarte bine că veţi continua să vă înghiţiţi înjurăturile în faţa celorlalţi imbecili pentru că… asta facem noi!

I think the war in Ossetia will end. (Yeah, right…)

Rusnacii îs tari în războiaie… reci, calde sau gazoase. Lumea zice că o să izbucnească al Treilea Război Mondial. Din cauza Rusiei. Hmmm… Yeah, right! Nu apăr Rusia, dar pe dobitocii ăia de americani nu-i trage nimeni de urechi?? Ce caută încă în Irak şi Afganistan?? Pe Osama?? Şi, mai important decât atât, de ce mor ai noştri într-un război care nu-i al lor?? De ce exista un scut american antirachetă?? De ce un soldat român mănânca mai prost decât un puşcăriaş??  De ce îi pupăm în cur pe americani?? Nu doar noi, românii, că noi aşa suntem de când suntem, am pupat în cur pe cine ne-a convenit, luând la rând turcii, nemţii, ruşii, americanii…

În fine, dacă izbucneşte într-adevăr un nou război mondial suntem în mare căcat, noi, românaşii, pentru că atunci nu vom mai ştii pe cine să pupăm în cur… Deşi, sincer, nu cred că Rusia are nevoie de război armat atâta vreme cât poate, pur şi simplu, să oprească gazele!

P.S. Iubesc România!

*Poza am găsit-o pe un site rusesc… să mai zică lumea că ruşii n-au coae!!

Nu fac reclama site-ului de piţipoance, dar e primul site pe care intru aproape zilnic, concomitent cu verificarea mailului… “De ce fac asta?” – mă tot întrebam într-o perioadă… iar când au dispărut fetele o perioadă din peisaj mă încerca o disperare internetică acută. De ce naibii intră lumea pe pitzipoanca.org?? Ei, bine, răspunsul l-am găsit printre amintiri: am un prieten care acum câţiva ani se uita la fiecare emisiunea „Ciao Darwin!”. Şi nu numai că se uita, dar omu’ devenea coleric în faţa televizorului, se minuna de fiecare dată de imbecilitatea (regizată – prietenii ştiu de ce!) rasei umane. Zicea că urăşte emisiunea aia. Că n-o suportă. Că l-ar lua la bătaie pe Dan Negru dacă l-ar întâlni. Şi totuşi se uita la ea…

Eu nu urăsc pitzipoancele (cele care scriu) şi nici piţipoancele care „prestează” pe site, dar cred că le vizitez din acelaşi motiv care-l făcea pe prietenul meu să se isterizeze ca o maimuţă-n călduri la emisiunea cu pricina: refulare. Refularea dorinţei de a fi prost! Refularea dorinţei de a-ţi pune zece kile de haur fals pă tine sau de a spune inepţii pe un post naţional. Nu îmi doresc să fiu proastă, mi se pare că e totuşi trist, dar recunosc că trebuie să fie tare bine să fii prost!! Să te trezeşti dimineaţa fără nicio aşteptare de la tine, să ai bucurii mari atunci când e frumos afară şi te poţi machia în voie ca să ieşi în lume (prietenii ştiu de ce, again pitzi.org). Sau să apuci o gagică de cur pă stradă şi să râzi. Totuşi, ar mai fi un motiv, după o zi stresantă intelectual, e foarte relaxant să te holbezi la specimene de o prostie bubuitoare mai putin privilegiate cu de-ale creierului.

Anywayz, mă las de filosofie pă ziua dă azi.

Da, titlul corect ar fi “Dragostea. Si ipostazele ei.” Just let it go!

Zilele trecute am văzut la metrou o tanti şi un nene, un cuplu extrem de îndrăgostit. Nimic interesant până aici, porumbei exhibiţionişti sunt peste tot. Ceea ce m-a uimit pe mine era o diferenţă absurdă între aparenţă şi esenţă. Ea: păr oxigenat blond, cu rădăcini crescute de cel puţin o lună jumate (rădăcini înfiorător de brunete, de altfel), ceva riduri pe faţă, dinţii din faţă cariaţi, îmbracată ca o ţărancă provincială, poşetă multicoloră plasă de rafie ataşată. El: păr puţin şi gras, chelie multă, şapcă aşezată într-o rână pe scaunul de alături, ţinută de muncitor pe şantier, dinţi: lipsă totală în partea frontală. Bun, erau nişte ţărani! Ceea ce m-a impresionat a fost limbajul lor nonverbal extrem de evoluat: priviri tandre, zâmbete (din partea ei, că el nu avea cu ce.), atingeri pe care le văd la cupluri care au o legătură extrem de profundă. Mi-e greu să descriu exact constrastul ăla grotesc între înfăţişarea lor şi profunzimea cu care se uitau unul la altul. La un moment dar tipa a vărsat pe ea nişte suc (aveau o sticlă de suc cu ei – total irelevant) şi el s-a grăbit s-o şteargă, într-un gest de altfel tandru, cu mâneca bluzei de training.

În fine, iar nu scriu nimic interesant, dar o să vă plictisesc destul cu poveşti de-astea urbane, mai ales de la metrou, că acolo-mi vine inspiraţia.

Ah, şi la ieşirea din metrou, într-un gest profund cavaleresc el ia luat sacoşa din rafie şi i-a făcut semn să coboare ea prima…

Da, şi acum toate commenturile (dacă voi avea parte de aşa ceva, desigur), vor fi legate de faptul că am prejudecăţi, că “ce domne’ dacă arătau ca ultimii cocalari, asta nu înseamnă că nu se pot iubi?”. Ei bine, eu nu la asta mă refeream. Oamenii ca ei se iubesc de obicei altfel. E vorba de cultura şi mediul de viaţă al fiecăruia, iar înfăţişarea lor le trăda originea.