E in firea noastra sa ne dorim mereu altceva. E normal si firesc lucrul asta. E oare valabil acest lucru si in cazul companiilor?

Am urmarit aseara o emisiune TV la care erau invitati mai multi oameni implicati in mediul de afaceri (am evitat sa spun “oameni de afaceri”, incepe sa sune a cliseu din pacate). Proveneau atat din medii corporatiste cat si antreprenoriale. Oameni de succes, cu minte deschisa si joviali. Mi-au placut cu totii.

Am identificat insa in discursul lor ceva ce mi s-a parut putin paradoxal. Corporatistul vorbea de inovare, flexibilitate, decizii luate rapid, iar antreprenorul isi condimenta discursul cu P&L, Cash-Flow si Discounted Cash-Flow. Si atunci m-am gandit daca nu cumva si in cazul firmelor apare acea dorinta de a fi/parea ce nu esti. Pentru o firma mica/medie/mare (nu are importanta, depinde doar de criteriile alese) dar totusi antreprenoriala, mirajul procedurarii activitatii in stil corporatist este o caracteristica? Am intalnit-o de multe ori, in mai multe firme, din mai multe domenii.

Pentru corporatii, Jack Welch si al sau GE sunt un exemplu la indemana, dorinta de miscare rapida in teren, decizii rapide reprezinta doar cateva dintre obiectivele propuse.  Oare Virgin unde intra (e o intrebare pentru cine nu are deja un raspuns, eu cred ca l-am gasit pe al meu)?

Si atunci care e concluzia? Sper ca nu veti spune ca “adevarul e undeva la mijloc!”. M-am gandit si eu deja la asta . Dar mi s-a parut prea subtire concluzia pentru un subiect de acest gen. Dupa mine totul sta in adaptare. In intelegerea companiei, a mediului in care actioneaza, a competitorilor, a actionarilor. Daca esti o firma mica e firesc ca obiectivul e de a deveni stabil. Nu neaparat mare ci stabil. Cand esti si mare si stabil cauti variante de diferentiere. Si vrei viteza, fler, curaj.

Cred ca de fapt aici e cheia. Sa iti faci un plan pe termen lung plecand de la cultura interna, actionariat si terenul de joc si sa te adaptezi lor. Asta mai ales daca esti managerul pus sa duca firma acolo unde stakeholderii o vor sau o vad. Dupa caz. Nu pare prea usor nu? Din fericire nici nu e.

UPDATE dupa unele reflectii: Diferenta intre cele doua variante de mai sus se face si datorita (sau poate ‘din cauza’) comunicarii interne din firma.

Nu imi plac cartile de genul: O suta idei de a-ti creste afacerea; Top 100 reguli ale unei afaceri de succes; 10 lucruri pe care trebuie/nu trebuie sa le spui intr-o vanzare; etc…

Dar cred totusi ca ele au aparut din doua motive:

1. Pentru ca lumea cauta mereu solutii rapide de reusita. Si cum poate fi (cel putin la inceput) mai simplu sa reusesti decat sa urmezi cele 10/100/50/25 reguli transmise frumos si coerent de altii. Poate ca ei chiar au incercat si au reusit. Atunci e ok sa citesc si sa aplic imediat. Asta pare a fi sensul , nu?

2. Pentru ca, poate, cineva chiar a stat si a analizat ce a facut/trebuie facut pentru a atinge un anume obiectiv.  Meritul de sinteza trebuie totusi apreciat.

Partea lor de adevar si utilitate totusi o au prezentarile de acest gen. Cel mai important beneficiu adus de acestea cred ca este totusi accentul pus pe capacitatea de sinteza.

Prea multe informatii filtram zilnic. Prea multe lucruri auzim sau prea multe notiuni auzim zilnic pentru a le retine. Si atunci facem selectie. Daca e bine sau rau aflam de cele mai multe ori prea tarziu.

De aceea orice plan, inclusiv cel de sinteza a informatiilor ce merita retinute, trebuie facut stabilind cativa pasi.

Donald Trump zice sa faci urmatoarele zilnic, si cred ca in antreprenoriat se aplica perfect:

Engage

Learn

Network

Teach

Evangelize

Sursa: www.trumpuniversity.com

Mie mi-a placut ideea. Mai ales learn si teach.

Voi ce ati alege?

Multa lume foloseste termenul cliseu.

Astazi am cautat termenul in DEX si iata ce zice:

1. Placă (film) fotografică impresionată de lumină, care constituie proba negativă a unei fotografii. 2. Planșă care conține copia unui text sau a unei figuri și care servește pentru imprimare. 3. (Fig.) Frază banală, expresie stereotipă, folosită în anumite ocazii; temă, motiv, viziune estetică uzată în urma unei frecvente întrebuințări; șablon.

Clisee sunt multe. Fiecare le are pe ale sale si fiecare accepta ce clisee vrea. Pana la urma e vorba de o perceptie. De o conventie. Ca de fapt multe lucruri si sensuri in viata. Multe dintre cele intreprinse de noi, acceptate, afirmate de noi reprezinta conventii sociale.

Cliseul intelectualilor atotcunoscatori e unul care a iesit din nou la iveala in ultima perioada. Stiu, e evident. Alegerile au fost de vina.

Am impartit tara in rural si urban (multi au inteles din asta educati vs needucati, sic!), in cititori de Libertatea si Can-Can sau cititori de Catavencu si Revista 22. In ascultatori de Zu sau de Guerrilla. Cred ca de fapt toate acestea le intalnim tot timpul.De fapt, daca stau mai bine sa ma gandesc, cred ca alegerile sunt cele care mi-au dat mie prilejul acestui articol.

Si astfel impartita realitatea din jurul nostru, ni se pare firesc si usor sa ne gasim identitatea in societate. Suntem sau nu intelectuali, suntem sau nu radicali, suntem sau nu….

Si apoi ne dorim ca totul sa fie asa cum il vedem noi.

Ne dorim ca nisele sa nu mai existe. Din pacate, sau din fericire, exista. Oamenii de marketing le definesc si fac bani apoi din ele.

Ne dorim sa nu existe radicalism si partizanat. Din pacate, sau din fericire exista. Oamenii politici si partidele au trait mereu din asta. Liberalii la fel de mult ca si socialistii.

Ne dorim victorii clare si acceptate usor de invinsi. Natura umana nu ne lasa. Din pacate sau din fericire.

Ne dorim decizii usoare . Nu vor aparea prea des.

Ne dorim schimbari. Partea buna, sau poate mai putin buna, e ca toate depind de noi.

Ne dorim alb si negru . Din fericire lumea e colorata. Slava domnului!

In cele din urma suntem azi exact urmarea celor facute ieri.

Azi romanii decid. La ora la care scriu cel putin, numarul celor care au contribuit deja la decizia finala era mai mare decat acum doua saptamani la aceeasi ora. Vor mai multi sa decida? Vor mai multi sa devina responsabili pentru oricare va fi decizia finala, hotararea finala?

Am tot citit in ultima perioada articole pe diverese bloguri. Si am decis sa nu scriu deloc despre alegeri. Nu este un subiect pe care tin neaparat sa il dezvolt pe blog. Dar in cele din urma m-am razgandit pentru ca am observat din nou un lucru care nu inceteaza sa ma mire de fiecare data cand il intalnesc, indiferent de circumstante: Hipercompetitivitatea

Exista la tineri inca de la varste mici. Poate ca si educatia scolii romanesti e de vina. Dar de cel putin la fel de multe ori o intalnim si la persoane mature. Alaturarea  uneia dintre tabere ne face automat sa stim diferenta dintre bine si rau, dintre alb si negru, sa detinem adevarul absolut. Uitam sau uneori mai rau, desconsideram, sentimente si reactii anterioare ale celor din jurul nostru si ne raliem uneia dintre idei. Si orice s-ar intampla, de multe ori nimic nu ne mai schimba parerea. Uneori, poate din frica de a nu ne fi daramat rationamentul initial, incetam orice documentare asupra subiectului. Si marsam cu adevarul in frunte.

E obositor sentimentul acesta. Pentru toti. Pentru noi si pentru cei din jurul nostru. Sau poate e reconfortant sa detii adevarul absolut. Te absolva de erori.

Si apoi, simtindu-ne in siguranta alaturi de grupul nostru, mergem sa decidem. Cand nu suntem doar noi cei care am decis intr-un anumit fel, inseamna ca am gandit bine. “Vezi, nu doar eu cred astfel!”. Si parca avem incredere in noi si decidem.

Maine insa suntem din nou numai noi singuri. Si avem din nou de luat decizii. Dintr-o data nimic nu mai e simplu. Decizia va fi doar a noastra. Parca adevarului absolut ii place sa ne insoteasca doar in colectivitati. Atunci avem curaj. Munca in echipa e ceea ce ni se cere mereu, doar, nu? La locul de munca, in CV-uri, in familie, pe terenul de sport, in societate, in scoala. E deci firesc sa decidem cu totii, nu?

Vestea (buna sau rea va las pe voi sa decideti fiecare) (deci nu va invit la munca in echipa? Hm!) este ca deciziile se iau de cel putin la fel de multe ori individual. Reflectand, analizand optiuni, asumand riscuri si beneficii ulterioare.

Sper ca de maine sa avem aceeasi infocare ca si in ultimele saptamani privind ce e bine si ce nu e bine sa decidem. Ce e bine de facut si ce nu e bine de facut.  Sa avem aceeasi apetenta pentru luarea unor decizii.

Oricum, ceva e sigur:

A peacefulness follows any decision, even the wrong one.  ~Rita Mae Brown

Influenta care o avem asupra celorlalti,  in caz ca nu stiati, este mult mai mare decat am putea credea si intelege uneori. In primul rand avem nevoie de acceptare, mai mult decat orice, de nevoia de auzi ca e bine, sau nu, dar in orice caz  avem nevoie de acceptare din partea apropiatilor in luarea unei decizii mai importante.  Si ma refer aici la deciziile constiente pe care le luam, nu la cele inconstiinte care le luam din instinct, fara sa ne intrebam prea mult. Ramificatiile se extind foarte mult cand o persoana ia o decizie care implica, mai mult sau mai putin si oamenii din jurul ei, acestea fiind aproape imposibil de vazut sau determinat in  timp, nestiind ce implicatii ar putea avea asupra cator persoane si a felului in care ar pute fi afectate acestea. Ca sa putem intelege mai bine, cand luam o decizie pe care noi o consideram a noastra, ea este de fapt suma unui cumul de factori, atat interni,dar mai mult externi. Fara sa ne dam seama cand am auzit un cuvant sau un sfat, pe care la momentul respectiv le am uitat, dar creierul nostru le a memorat in subconstient, influentandu-ne in acest fel decizia luata mai tarziu.  Deci ganditi va un pic, daca ati inteles pana aici e simplu, ganditi va cat de interconectati suntem, fara sa stim constient acest lucru de fapt. Tot ceea ce facem ca actiuni, luate in baza faptelor de mai sus, ne arata cat de mult influentam deciziile altora, cateodata chiar si numai prin prezenta noastra, nemaizicand aici si de  sfaturile care le dam. Nu v-ati inrebat niciodata de ce cerem si acceptam sfaturi de altii? DECI AVEM NEVOIE DE ACCEPTARE SI SPRIJIN IN LUAREA DECIZIILOR.

În viaţa concretă, de zi cu zi, creştinul este nevoit să ia decizii.

Chiar viaţa lumii obligă pe mulţi oameni să ia decizii. Ştim cât de mult ne afectează deciziile celor din dregătorii, cum suferim pentru deciziile şefilor, câtă durere ne produc deciziile colegilor de muncă şi cât de mult suntem atacaţi de hotărârile vecinilor, a funcţionarilor publici, a oamenilor de afaceri în alergarea lor permanentă după profit …

Creştinul este învăţat de Duhul Sfânt să ia decizii corecte, conform cu planul lui Dumnezeu, care ştie mai mult decât noi de ceea ce avem nevoie …

El ne cunoaşte mai bine !

A decide ! Care sunt căile pe care mergem pentru a nu ne abate nici la stânga nici la dreapta ? Creştinul în vremea aceasta, spre deosebire de oamenii din vremea Vechiului Testament au un model desăvârşit în Hristos Isus pentru a fi biruitori şi prin  luarea deciziilor corecte …

Primul pas : roagă –te ! În rugăciune trebuie să realizăm că în toate trebuie să se facă voia lui Dumnezeu ( Matei 6 : 10 ) În rugăciune trebuie să dorim ca Dumnezeu să-şi descopere voia Sa ( Exod 33:13 , Psalmul 25 :4 ). Este necesar ca în rugăciune să fie implicate şi alte persoane în cererea adresată Celui de Sus, să nu fim singuri, ci membrii Bisericii să fie alături de noi !

Al doilea pas : studiază Scriptura ! Este necesar să o studiem  nu numai să o citim. Trebuie să examinăm în mod amănunţit Cuvântul şi să depunem efortul de a aplica principiile lui Dumnezeu la deciziile pe care trebuie să le luăm. Isus a repetat : “ Este scris … ( Matei cap. 4 )

Al treilea pas : ascultă vocea lăuntrică a Duhului Sfânt ! Trebuie să remarcăm faptul că Duhul Sfânt cunoaşte voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi se va ruga pentru noi în armonie cu acea voie. ( Romani 8 : 27 )

Al patrulea pas : caută sfat creştin !  Caută pe fraţii cu multă credinţă, neprihăniţi, cu pace în suflet, cu bucurie în Domnul ! Sfatul cel bun poate veni doar de la creştini maturi, nu de la psihologi, nu de la şefi, nu de la noii creştini, abia născuţi, nu de la consilieri de ocazie, ci de la cel neprihănit, cu experienţă în relaţia sa cu Dumnezeu. ( Proverbe 11:14, 12:15  şi nu uita Psalmul 1:1, sau Matei 23:16 )

Al cincilea pas : analizează împrejurările în care te afli. Decizia se ia într-un context concret şi de multe ori aceste împrejurări “ ne vorbesc “ prin fapte, prin oameni, prin lucruri, prin relaţiile dintre oameni ! Dumnezeu este un Dumnezeu a celor vii …

Al şaselea pas : apelează la cheile sfinte puse la dispoziţia ta de Dumnezeu. Încrede –te în Dumnezeu ! (Ieremia 17: 5 )  Nu te încrede în oameni, ci doar în EL ! Nu te bizui pe înţelepciunea ta, adică nu te bizui doar pe raţiunea uamană când iei o decizie, armonizează voia lui Dumnezeu la modalitatea de realizare a deciziei pe care trebuie să o iei ( Samuel 6 :1-7 ) Recunoaşte pe Dumnezeu în toate căile tale ! DĂ-I cinste, onoare în modul de gândire, în vorbirea ta, în faptele tale, în orice lucru pe care îl faci. ( Coloseni 1:18 ) Nu uita : El îţi netezeşte cărările ! Uşa se deschide !

Al şaptelea pas : alege calea înţelepciunii venite de Sus ! Calea înţelepciunii creşte cu maturitatea spirituală ( Evrei 5:12 –1 4)

Concluzia : trebuie să ai siguranţa voii lui Dumnezeu când iei decizia, adică pacea Lui să-ne locuiască în inima, în minte, în toată fiinţa ! În duhul tău, omule, trebuie să fie pacea lui Dumnezeu, iar lipsa păcii este semnul că ceva nu este în regulă, acolo înlăuntrul fiinţei tale ceva nu este în regulă ( 1 Corinteni 14:33 )  Şi nu uita, Dumnezeu se descoperă pas cu pas, ai răbdare, nu întotdeauna omul este pregătit să  poarte lucrurile Sale, dar noi trebuie  rămânem copii ascultători. De aceea este bine să luăm deciziile astăzi, viitorul este sub mâna Lui. ( Matei 6 : 34 sau Ioan 16 :12 )

Decizii corecte ? Da,  Dumnezeu mai vorbeşte oamenilor ( Ieremia 33 :3 ) Creştinul trebuie să cunoască acest lucru şi să ia decizii după voia Sa.

Avem modelul, este aproape de noi, chiar în inima noastră ….

„ Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând : „ Tată, dacă este cu putinţă depărtează de la Mine paharul acesta ! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu .” ( Matei 26 : 39 )

Aflat în Grădina Ghetsimani Domnul Isus se roagă pentru ceea ce va urma : prinderea Sa, judecata formală, condamnarea, crucificarea, moartea şi apoi împlinirea Planului de salvarea omenirii. Ca om Hristos s-a temut de moarte pentru că a iubit viaţa şi pentru că viaţa este un dar de Sus. Ca Dumnezeu El putea să se salveze, putea să aibă la dispoziţie mai mult de doisprezece legiuni de îngeri ( Matei 26 : 53 ), putea să se coboare de pe cruce, putea să aibă o altă ieşire din impas ca om al momentului.

Atunci când a fost ispitit Isus a mărturisit : „ Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu „ ( Matei 4 :4 ) Ştim că Dumnezeu a spus Fiului că după moartea Sa, a treia zi va învia, conform Scripturilor.( Matei 16 : 21 )

În Ghetsimani Isus a trebuit să ia o decizie. Să se salveze, să se mântuiască sau să asculte de voia Tatălui. Satana, marii preoţi, poporul soldaţii, mulţimea adunată, chiar ucenicii au crezut că Isus ca Mesia se va salva, făcând o minune. Satana atât aştepta, El Mântuitorul să nu creadă în Cuvânt, aşa cum primise în pustie, când a fost ispitit. Planul lui Dumnezeu de salvarea lumii putea să fie un eşec, bazat pe o minune, dar cea mai mare minune – învierea, nu s-ar fi produs şi Hristos nu ar fi atras oamenii la El. ( Ioan 12 : 32 )

Constantin Stancu

Dimineata am aflat ca trebuie sa fac un drum…. catre spital! No piglet flu, doar un exercitiu de democratie sau “Carantina electorala la Coltea”

Cu toate restrictiile impuse de carantina, reusesc sa ma incadrez in culoarul celor care stateau la acea coada, care dadea dreptul la stat la coada unde se vota. Atmosfera gri din jur este codimentata de stropisorii de tuse in ceafa. Ma dau febril cu dezinfectant si il atentionez ca exista notiunea distantei minime de intimitate.
Unele persoane si-au amintit de cozile din regimul comunist, unii au jucat roluri de cetateni turmentati si tot circul a fost intretinut de personajul paranoic. Paranoicul catre portarul spitalului: “Aha..te duci sa votezi! Crezi ca ne minti pe noi, cu zambetul pe fata?” Portarul: “Am venit sa ii insotesc pe jurnalisti! Lasa-ma nene!” Si istoria s-a repetat cu orice persoana care incerca sa il depaseasca.
Ajung in fata unei usi improvizate si aflu ca mai trebuie sa mai am rabdare, caci am ajuns la “coada scurta” amenajata intr-o sala cu tavanul jos, putin luminata. Este frig si ma intreb ce urmeaza… In jur aud un banc morbid despre o fosta morga aflata in acea cladire.
Sunt chemata inauntru impreuna cu 2 persoane: Am votat!!!! Socializez cu persoana responsabila cu inscrierea C.I. care se plange de conditiile mizere (praf, mizerie, frig, aglomeratie, persoane care injura, certuri….)
Cand am trecut prin culoarul ingust, mi-am dat seama ca populatia se dublase. Eu am stat doar 1h si 30min…! Este sindromul “raului celui mai mic”.

Si la final, cui ii mai pasa acum de drepturile omului, de respect, de dreptul la vot intr-un loc decent!

Care este motivul ce ne-a facut sa acceptam aceste conditii?
- Poate ca ne aflam in minoritate, pentru ca avem sectii separate destinate persoanelor care nu aveau domiciliu in Bucuresti?
- Poate ca ne-am prins ca e nevoie de actiune pentru a face o schimbare? (“You can’t leave footprints in the sands of time while sitting down.-Nelson Rockefeller.”)

Un alt articol despre “Votul groazei” de la spitalul Coltea.

Aşa-mi spuneam eu când aveam vreo 7 ani şi înfingeam delicat seringa umplută cu apă în fundul păpuşii pentru a-i face injecţia cuvenită. Că doar era bolnavă şi trebuia să se facă bine. Iar eu aveam deja fundul tăbăcit de injecţii la vârsta respectivă, deci era musai ca ele să fie singura cale de scăpare. Şi singura acţiune preliminară se rezuma la ascultarea bătăilor inimii cu stetoscopul, care evident nu avea rezultate pozitive.

Am ţinut de meseria asta până în primele clase primare, când fiecare vacanţă era prilej de practică medicală pe păpuşi. Mai multe de data aceasta, pentru că se adăugau şi cele ale verişoarei mele, când venea cu ele la control. Iar dacă nu mă înşel, într-una din acele veri am efectual şi prima operaţie, ce a constat în efectuarea unei “maggot hole in her belly”.

Mai târziu, când soră-mea intrase la liceu şi se iniţia în tainele informaticii, am vrut să mă fac… antivirus. Necum ştiam eu la vârsta aia că antivirusul e de fapt obiectul muncii unui programator, dar ce mai conta? Abia aşteptam să mă fac mare, să calc pe urmele lu’ soră-mea.

Însă tot în perioada respectvă, răsfoind pe îndelete cataloagele Neckerman, mă uitam cu jind la telescoape şi visam la cum ar fi să fiu astronom şi să mă uit la stele şi planete în fiecare zi.

În orice caz, dorinţa de a mă face antivirus s-a năruit în clasa a VI-a, când am dat de fizică şi am decis că mă fac om de ştiinţă. Dar nu pentru că aveam orgasm la ora de fizică de minunată ce era, ci pentru a-i face în ciudă soră-mii, care n-o putea suferi.

Mi-a trecut însă repede, pentru că prin clasa a VII-a descopeream romanele poliţiste, deci ce meserie mai mişto îmi puteam alege, dacă nu aceea de criminalist? Mă şi vedeam în locul lui Colombo sau al Jessicăi Fletcher, dând de cap celor mai îmbârligate crime.

Când am intrat la liceu, tocmai începuse pe ProTv Ally McBeal. Evident că mi s-a înfiripat idea că aş vrea să mă fac avocat, mai ales că serialul ăla îmi dădea impresia că a ţine o pledoarie în faţa juraţilor e floare la ureche.

Ceva mai târziu, după ce la orele de practică lucram cu sârg în cadrul firmelor de exerciţiu (create de noi),  corelat cu profilul de turism la care m-am înscris, am ajuns la concluzia că un hotel ar fi cel mai potrivit loc în care aş putea lucra. Momentul meu de maximă certitudine a fost la târgul internaţional de firme de exerciţiu, unde eram strânşi laolaltă elevi din câteva ţări, fiecare dornic să arate că firma lui e cea mai tare.

Mi-a trecut după ce am intrat la facultate şi având prea mult timp liber, am început să mă uit când la CSI, când la Without a Trace, când la Crime Night de pe Discovery. Mi-a revenit subit idea că mi-ar sta bine să lucrez în cadrul poliţiei.  De fapt, cred că domeniul ăsta a rămas constant de-a lungul timpului, undeva în topul priorităţilor.

Ulterior am dat de gustul reclamelor şi, la fel ca trei sfert din populaţia studenţească, am vrut să lucrez în publicitate. Că doar e la modă. Ce-i drept, am ajuns destul de repede la concluzia că a-ţi găsi un loc printre publicitari nu e chiar uşor, astfel că dorinţa de a face reclame a intrat în hibernare.

Apoi am început să scriu pe blog. Întâi la mine, apoi şi la alţii. Culmea că mi-a şi plăcut. Mie, care fugeam de comentarii literare şi compuneri, şi care preferam de o mie de ori să rezolv probleme la mate sau chimie decât să fac descrierea unui personaj. Ciudată întorsătură, nu-i aşa?

Dar cum “all good things must come to an end”, aşa şi eu mă aflu acum la o încrucişare de drumuri şi nu mai ştiu încotro s-o apuc.  M-aş apuca de scris un roman sau un scenariu de film, aş face un master în “forensic simulation and reconstruction”, aş face voluntariat într-o ţară din Africa, ba chiar aş lua lecţii de gastronomie. La fel cum aş fi în stare să fac ordine şi să aranjez la dungă toate hainele din dulapurile prietenilor mei. Din nou, ciudată înşiruire, nu-i aşa?

Dar pe cât de mult mi-ar place să am un job care presupune multă acţiune şi adrenalină, care nu mi-ar da pace nici la prânz, nici la 3 dimineaţa,  la fel de mult mi-ar place unul considerat normal, cu program fix şi nu foarte stresant, dar care îmi lasă timp şi energie pentru a mă ocupa de micile şi marile mele obsesii.

Mi-e teamă să pun în balanţă cele două opţiuni. Dacă au aceeaşi greutate?

Intram in camera si simteam cum ma despart de mine insumi. Vorbeam dar dura prea mult. Eram inconjurat de persoane cunoscute si de un amestec ciudat de panica si de nerabdare. Gandeam, vorbeam dar simteam usor cum ma pierd. Am urcat scarile.

Auzeam totul perfect dar nu puteam sa vorbesc. Simteam ca ma ia somnul. Ma zbateam sa nu adorm… nu puteam sa dorm acum. Nu inca, mai aveam de mers, de vazut, de auzit… de vorbit. Nu avea sens sa dorm, dar totusi nu ma puteam tine in picioare. Cu greu, am plecat mai departe. Acolo m-am asezat.

A venit cineva cunoscut dar nu puteam sa ma arat desi stateam in centru. Ma pregateam sa fiu capabil sa vorbesc cand deodata ametesc. Imi revin, ignor vorbele aruncate catre mine si ma pregatesc sa plec. Ma lupt din nou cu somnul.

Ma asez din nou. Aici deranjez dar devin tinta. Sunt lucid, dar nu pot sa demonstrez ca nu o sa ma dau de gol. Simteam nevoia. Oricum nu ma dadeam de gol dar vroiam sa arat ca sunt mandru de asta. Nu ascundeam nimic. Eram doar obosit si vroiam sa plec.

M-am trezit. Langa mine statea cineva. M-am ridicat in picioare, iar ea imi sopteste “bine ca nu ai adormit”. Nu inteleg… tocmai m-am trezit. Cum putea sa stie ca imi era somn in vis. Acum mi-e frica sa adorm. Ametesc din nou dar raman treaz.

Abia acum ma trezesc definitiv. Ma bucur ca nu am adormit in vis, desi era doar un vis din visul initial. Nu stiu ce se intampla daca adormeam, dar sunt bucuros ca am ramas treaz desi acum abia m-am trezit cu adevarat…

M-am gandit, m-am razgandit si n-am dormit toata ziua asa cum planuisem. De parca n-ar fi deja o obisnuinta sa nu ma tin de orice plan fac…
Stau amortita gandindu-ma ca, intro valiza, am ingramadit anii mei, viata mea, fericirea si tristetea mea. Si inca n-au incaput toate! Sper numai, ca ce a incaput si iau cu mine, sa ma mentina in viata.
Ar trebui sa dorm, dar beau cafea. Ar trebui sa mai spun un ‘la revedere’…dar ma abtin. Ar trebui sa fiu hotarata, si nu sunt, asa cum nehotarata am fost in toate deciziile importante din viata mea.
Imi privesc camera, canapeaua portocalie, carti, foi, insemnari, toate in aceeasi ordine fizica desavarsita fara de care as muri. Dulapul cu usa deschisa…halatul pe marginea patului, camera in care am trait cu bucurii, cu lacrimi, cu vise care s-au implinit si altele care au ramas vise. Stiu ca-mi va fi atat de dor!
Inca o cafea.
Acum pot pleca…Goodbye!

Constat că hotărârile de judecată semnate de mai mulţi magistraţi sunt pline de erori şi de greşeli gramaticale. Să nu fie suficient că persoanele vizate în dosar aşteaptă ani de zile o decizie definitivă în cauzele lor? Se pare că nu. Vicepreşedinta Curţii de Apel Economică (CAE), Maria Moraru, a examinat un litigiu de două ori. În 2006 şi în 2009. În 2006, a pronunţat o hotărâre favorabilă unei părţi implicate în dosar, pe când în 2009 a decis să favorizeze partea opusă. La fel de important e de observat eroarea comisă în decizia pronunţată în 2009. Judecata de Circumscripţie Economică (JCE) a hotărât că SA “Edificiu” trebuie să cedeze 24 de ari din pământul privatizat de SRL «Suantos».

Societatea pe Acţiuni a făcut recurs la CAE. Judecătoarea Moraru a subliniat în decizie că menţine hotărârea JCE. Totodată, a decis să respingă ca nefondat apelul depus de SRL «Suantos». Să fi uitat judecătoarea cine anume a depus apelul sau a confundat părţile pe dosar? Pentru a înţelege dacă a fost o eroare intenţionată, aşa cum cred părţile implicate în dosar, am solicitat judecătoarea să facă o precizare. «Este o greşeală mecanică. Deciziile sunt scrise la calculator şi noi facem doar câteva modificări. Dar nu cred că această greşeală este un subiect de presă». Nu înţeleg cât de justificată şi argumentată este explicaţia magistratei. Dar dacă ar fi examinat un caz penal şi în decizie comitea o greşeală similară, atunci victima risca să devină infractor. Ca să mai dezamorseze atmosfera, magistrata a încercercat să-mi dea un curs gratuit de jurnalism. «În societate sunt atâtea întâmplări frumoase, dar voi încercaţi să ponegriţi oamenii. Cineva vă manipulează, ca voi să scrieţi la comandă. Ştiu că materialele comandate sunt plătite de oameni cu interes». Afirmaţiile judecătoarei Maria Moraru sunt depăşite totalmente. La cele declarate, nici măcar nu a încercat să aducă un argument sau o probă, aşa cum solicită de obicei în instanţa de judecată. Percepţia magistratei despre profesia de jurnalism oarecum m-a făcut să-mi schimb opinia despre inteligenţa unor judecători.

Apropo, am mai întâlnit un judecător care afirma că avocaţii sunt nişte proşti pentru că nu ştiu să facă referire la documentele internaţionale. Se pare că magistraţii se consideră elita societăţii. Dar ce facem cu greşelile, chiar şi cele tehnice, pe care le comit?

Criza egal vanzari mai mici egal venituri mai reduse egal cheltuieli mai greu de sustinut egal taieri de costuri. Acestea din urma se pot realiza prin disponibilizari sau reduceri salariale, renegocieri cu furnizori de produse sau spatii inchiriate, externalizarea unor activitati, eficientizarea altora, reducerea consumului si variantele pot face subiectul unui articol intreg separat. Care sunt insa cele mai sigure metode de a da gres?

De la varful piramidei in jos, cererea sau impunerea unei schimbari in cadrul firmei in sensul reducerii costurilor dar fara ca top managementul insusi sa-si schimbe atitudinea. Asa se intampla cand entuziasmul ideii este mai mare decat planificarea la rece a masurilor necesare, cand masurile de moment sunt implementate fara o analiza prealabila, fara o re-planificare a activitatilor in conditiile date de redimensionarea resurselor disponibile si fara ca masurile sa fie acceptate si adoptate de membrii echipei. Este ca si cum ar merge intr-o directie necunoscuta.

Urmeaza lipsa de incredere dintre management si angajatii din pozitiile de executie fapt ce duce la subminarea activitatilor firmei. Deseori managerii considera ca deciziile nu se discuta si trec peste prezentarea masurilor si pregatirea angajatilor in vederea implementarii lor iar acestia din urma considera ca managerii stiu mai bine ce se va intampla cu compania dar in mod intentionat evita comunicarea cu angajatii. Rezulta un butoi de pulbere si o lipsa de determinare.

Ca in orice activitate, un om este numit responsabil de implementarea unui program de masuri de reducere a costurilor. Drumul spre esec este pavat cu bune intentii. Ce folos daca cel responsabil nu are experienta unor momente similare sau nu are expertiza acestui tip de activitati sau capacitatea de a prevedea efectele masurilor? Prea multe firme dau gres in acest fel.

Patronii cu dare de mana prefera alte metode. Angajeaza consultanti care sunt foarte bine pregatiti teoretic dar la nivel practic stau mai rau decat proprii angajati care cel putin cunosc resorturile care au facut compania sa prospere sau sa decada. Cei mai buni dintre consultanti au in spate aproape o viata in care si-au desavarsit metodele de lucru proprii, implementate cu succes de-a lungul timpului in diverse proiecte. Dar mai sunt ele valabile intr-o perioada de criza? Pot fi adaptate programele pe termen lung pe care le promoveaza consultantii la masuri corective rapide?

In plus taierea masiva a costurilor dintr-o parte poate insemna privarea de resurse in alta parte asa incat activitatea firmei are de suferit inca si mai mult. Increderea este zdruncinata de lipsa unor perspective pozitive reale asa incat drumul spre faliment devine cu sens unic.

Anul trecut pe vremea asta eram in Lyon si ma pregateam asiduu pentru prima sesiune de examene – gandindu-ma ca o stau pe acolo mult si bine. Intre timp me voila de retour in Romania cu masterul terminat but not a happy chap. Planuiam ca toamna sa ma prinda prin Bucuresti cu un job oarecare dar cel mai important cu un doctorat in curs, ei bine Moirele nu au fost de acord cu planul meu.

Nu pot decat sa spun ca-mi pare enorm de rau ca am acceptat sa ma intorc pe plaiurile mioritice. Spatiu pe care l-am mai caracterizata aici deci nu am sa mai revin.

Asadar note to myself on current status (sau mai bine spus un fel de autumn review cu voce tare):

• doctorat (NO, @$&@!)$%@(%&)(@*$&!~)

• job (cu amendamentul ca e in Ploiesti din nefericire si nu tocmai ce vroiam sa fac)

• settle into a new house (nici asta)

• apucat serios de citit (ohh da as if time wasn’t money)

• mutat in Bucuresti (offf !!! se pare ca nu se va intampla prea curand)

• gasit cateva colaborari academice sau cu edituri (neahh)

• demarat proiectul Nordul Moldovei

• carnet de motocicleta (pe asta tot il iau in primavara)

• voluntariat in proiecte de dezvoltare durabila (rezolvat doar partial)

• luat cursuri de dans (in curs dar se pare ca sunt “lemn Tanase [Nastase]“)

• pus la punct cu fotografia (relativ inca mai citesc )

Si totusi macar am un job relativ stabil pentru moment, chiar daca este doar un part-time. Nu este tocmai profesorat universitar dar este macar profesorat (thing i’ve always wanted to do). Nu credeam ca este asa solicitant sa predai, dar macar este amuzant. Astept cu nerabdare mai ales ziua de vineri, cand ma duc (cu mai mare dragul) la micii mei “dracusori” de gradinita si primara pentru a-i initia in tainele limbii engleze.

Crăciunul e un motiv de a fi alături. Prilej îmi sună forţat…n-ai nevoie de un “prilej” anume să o faci. Să fii alături. O poţi face de fiecare dată când simţi.

Bradul de Crăciun e cu totul altceva.

E un loc special. Al copilăriei fiecăruia.

Şi mă refer aici la inocenţă. Întoarcerea la Inocenţă.

Moş Crăciun a fost prezenţa magică în copilăria Iuliei. Lui îi scria scrisori, pe care, mai apoi când a mai crescut, le ascundea ca noi să nu i le citim.

Şi noi ne străduiam să ghicim pe unde o fi pus “epistola”, pentru că, normal, dorinţele de pe hârtie trebuia să coincidă cu materializarea lor sub formă de cadouri aşezate sub brad.

Mi-amintesc, într-un an, a primit o păpuşă enormă, o păpuşă de care părinţii ei erau siguri că se va bucura copila. Noi aşteptam să-i vedem reacţia. De uimire, ne gândeam. În brad erau aşezate şi nişte ouă Kinder, preferatele ei la acea vreme (nu mai ştiu cât avea Iulia, vreo 4 poate?…nu mai ştiu).

A venit Iulia…a privit bradul…noi aşteptam reacţia…care, fără să întârzie, a venit… cam aşa:

- Ouă Kinder!

Noi ne-am uitat dezamăgiţi unul la altul (noi dezamăgiţi, copilul foarte fericit!) şi ne-am gândit că in inocenţa lor, copiii nu pun preţ nici pe dorinţele, nici pe surprizele, nici pe gândurile noastre.

Doar pe ale lor.

Într-o zi Iulia nu a mai crezut în Moş Crăciun.

Nu că n-ar mai fi vrut. Cred. Nu ştiu de ce, nu am întrebat-o, dar cred că a auzit ceva la şcoală.

Şi a venit întrebarea. Ca un trăsnet. Ne-a lovit.

- Există într-adevăr Moş Crăciun?

Atunci întrebarea aceasta ne-am dat seama că poate fi oricum, numai simplă nu.

Iar răspunsul la întrebare…

Substratul profund al răspunsului era acela că ai minţit un copil.

Minciuna ca formă de model personal?!? Într-un context care, oricum, nu admitea justificări. Scuzabilă însă, sau motivată, sau…nu, nu era.

Nu are cum, mă gândesc acum.

Nu era inofensivă, dimpotrivă. Era o minciună care răneşte şi marchează sufletul.

Unui copil.

Iulia a auzit ceea ce oricum aflase. Răspunsul.

- Nu.

A fost atât de dezamăgită încât o vreme nu a mai vorbit cu noi.

Ceva în sufletul ei s-a rupt, şi nu pentru că aflase că Moş Crăciun nu există, ci pentru că noi am înşelat-o, perpetuând o minciună în care NOI o făcusem să creadă.

Iulia a fost un copil profund, niciodată, niciodată superficial. La fel cum e şi acum, adolescentă.  Frumoasă ca spirit. Frumoasă în esenţă. Frumoasă ca apariţie.

Episodul “Moş Crăciun” a fost unul plin de tristeţe.  Adulţii, (pe vremea aceea nu erau nici ei, părinţii, adulţi, erau , de fapt, şi ei  nişte copii, dar eu privesc acum prin prisma unei vârste) au minţit şi au dezamăgit un copil. Asta era esenţa. “Justificarea”  lor era totuşi magică. Să crezi în Moş Crăciun.

Mi-am pus întrebări. O consider o dilemă. Existenţială şi crucială în viaţa unui copil.

E vorba de inocenţă.

Să le-o răpim copiilor spunându-le că Moş Crăciun nu există? Să-i amăgim perpetuând minciuna? (ce urât sună cuvântul!)

Unii au ales să mai creadă în Moş Crăciun.

În inocenţă.

P.S Iulia ne-a iertat demult. Cred. Sper.

despre liberul arbitru…ma gandesc…

..la deciziile pe care le luam si ce ne determina mai mult sa o facem; exista doar 2 cai : ratiunea ori simtirea! pentru mine e foarte simplu, e alb sau negru, e stanga sau dreapta, nu exista gri, nici vreo rascruce intortocheata in fata careia sa te pierzi..   cam pe aici ar trebui sa intervina liberul arbitru al fiecaruia si fiecare sa-si asume cu responsabilitate decizia luata, nu? Buuuun, pana aici e totul limpede…DAR cum se intampla atunci de multe ori chiar inversul acestei logici? Trebuie sa fii foarte sincer cu tine : de cate ori ai facut ceva si apoi ai spus “n-am stiut ce fac” ?? – asta daca nu cumva suferi de tulburari temporare de comportement, in rest…nu te exonereaza..sa stii..si cred k stii…cred ca in adancul tau stii, daca, bineinteles, iti aloci destul timp pt a-ti pune intrebari despre cine esti si ce esti si mai ales daca vrei cu adevarat sa afli asta!

Că tot m-am activat pe teme medicale și de vaccinuri cu articolul despre H1N1, nu mă pot abține să nu mă leg și de HPV [vaccinul împotriva cancerului de col uterin].
Nu, încă nu mi-am terminat documentarea, și da, sunt în continuare sceptică, însă nu am încă o părere prea clară, așa că până atunci n-o să mă pronunț pe tema asta. Dar nu pot să nu remarc o chestie:

Susținătorii cei mai mari ai acestui vaccin? Bărbați, dom’le. Și nu pot să nu fac legătura cu situația similară din problema avortului: și acolo, dom’le, majoritatea covârșitoare a militanților anti [și cu gura cea mai mare] este formată din bărbați! Oricine are puțină curiozitate să se uite prin internetosfera românească – la articole, păreri și comentarii – o sa-mi dea dreptate. Și asta pentru că internetul e cel mai la îndemână aici și acum, nu pentru că la președintele de scară sau la biserica din colț ar fi alta situația.
Nu mă deranjează treaba asta, ba chiar mă amuză – și până una-alta, tot din amuzament, încerc să-mi imaginez o situație: dacă s-ar inventa un vaccin împotriva cancerului testicular, câți bărbați ar alerga la medic să și-l facă? Așa, la modul serios zic: ca orice vaccin, ar putea avea și unele efecte… secundare. Și, mărind puțin miza: câți ar alerga să-și trimită fiii preșcolari să-și facă acel vaccin? Da, tot în condițiile în care efectele pe termen lung nu ar fi cunoscute.

Sunt absolut convinsă că la nivel declarativ suntem cu toții impecabili, niște umanișiti de cea mai înaltă ținută morală, și niște cetățeni complet pătrunși de conștiința civică. Știm că luăm cele mai juste, pertinente și echilibrate decizii – atâta timp cât nu sunt pentru noi.

Sunt foarte hotărâtă să-mi iau în serios drepturile cetățenești și să mă duc la vot pentru prezidențiale. Faptul că încă nu am nici cea mai mică idee cu cine să votez – eh, asta-i altă problemă. Dar mă gândeam că na, ca să nu ajung să intru în cabină numai ca să ștampilez demonstrativ toate pătratele ar fi bine să mă pun pe documentat, să aflu cine-i cine. Bun. Unde încep?

• să ascult discursurile publice? Mi-e că deja le-am auzit, identice, de câteva ori. Dacă nu apare vreun excentric care să pună problema într-un mod cu totul spectaculos, nu văd ce m-ar putea emoționa pe partea asta.
• să urmăresc interviuri? Meh. Știind că >90% sunt manipulate, n-am timp de-abia să stau la puricat munții de informație… mai bine nici nu mă apuc.
• să citesc despre viziunea și valorile candidaților de pe site-urile lor personale? În afară de o curiozitate științifică de a afla CUM ANUME VOR EI SĂ FIE VĂZUȚI – tot n-am făcut nimica.
• să prospectez prin blogosferă? La o primă vedere răsare un “DA” entuziast: citind regulat părerile unor oameni care ți se par relevanți, ajungi să îi cunoști în suficientă măsură încât să le iei în seamă și părerile politice. Plus că am mai multă încredere că acolo părerile sunt spuse cât de cât sincer și direct.

Și totuși: să presupunem că răscolesc internetul în lung și în lat după indicii și după informații despre candidați, îmi construiesc cu grijă o părere, și în cele din urmă mă hotărăsc la unul din ei, cu el în minte mă duc pe 22 noiembrie la urne. Și? Ce-am realizat? Dacă eu nu știu cine va fi premierul, cine vor fi miniștrii, care sunt schemele prestabilite de coaliție? Că doar până la urmă guvernul e ăla care pune mâna și rezolvă, deci asta mă interesează mai tare decât președintele. Da, știu că se poartă printre candidații la președinție să își pună o proptea și să prezinte dinainte premierul pe care îl vor desemna în caz că vor câștiga. Dar nici asta nu mă convinge. Că degeaba e premier X-ulescu dacă echipa cu care va lucra e o gașcă de incompetenți numiți politic.

Deci?

Eu votez un președinte. Ăla desemnează un premier. Premierul face un guvern [cu care președintele poate sau nu să fie de acord, însă și aici se negociază]. Și de la ei în jos se pierde șirul desemnărilor și a numirilor, brațul meu de alegător a ajuns numai până la prim-ministru, de acolo nu mai am niciun control, și deci nicio garanție că intenția bună cu care am pornit nu se deformează pe parcurs. Că de-aia m-am dus la vot, nu? Să îmi fie mie bine în următorii 5 ani. Concluzie? Singurele alternative rezonabile pe care le văd sunt

1. ori votezi cu ăla care are cele mai mari șanse – măcar să aibă o majoritate zdravănă, să nu mai fie nevoie de coaliții în care unii să tragă hăis și alții cea.
2. ori votezi pe unul dintre ăia de pe ultimele locuri: măcar unul poate merită băgat în seamă și încurajat.

Asta, evident, dacă nu te paște un gând să prestezi un vot nul – tot e mai bine decât să nu votezi deloc.

Decizii si iar decizii orice am face necesita gindire,ne apar multe intrebari inainte de-a pleca peste hotare:1Sa migrez sau nu?Daca da ce ar trebui sa fac mai departe?Inainte de-a lua decizia de-a PLECA PESTE HOTARE TREBUIE SA TINEM CONT DE URMATOARELE:RELATIILE DIN CADRUL FAMILIEI,SI DESIGUR DESPRE OPINIA PERSONALA IN CADRUL DVS,DAR CRED EU CA CEL MAI IMPORTANT SA NE GINDIM LA AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE MIGRATIEI,ATIT PENTRU NOI CIT SI PENTRU SCUMPA NOASTRA FAMILIE!!!!!.
IMPORTANT E :INAINTE DE-A LUA DECIZIA DE-A PLECA PESTE HOTARE SAU INAINTE DE-A ACCEPTA OFERTA DE ANGAJARE TREBUIE SA DETINEM URMATOARELE INFORMATII:INFORMATII CU PRIVIRE LA OPORTONITATILE DE ANGAJARE IN TARA,DE ANGAJARE LEGALA PESTE HOTARE INCLUSIV CALIFICARILE SI APTITUDINILE SOLICITATE ,DESPRE CONDITIILE DE MUNCA SI DE TRAI LA CARE NOI NU PREA DAM ATENTIE SI DESPRE PERICOLELE MAJORE ALE MIGRATIEI NEREGLEMENTATE!!MULTE PERSOANE DORESC SA LUCREZE PESTE HOTARE SALARIILE SUNT MAI ATRACTIVE DAR TREBUIE SA TINETI CONT SI DE COSTUL INALT AL VIETII!!!!!!

Când mă gândesc la subiect aud sunete/văd imagini din how to save a life.

am o problemă/piatră pe suflet: dacă așternutul tipărit pe care dorm chiar poate să semnifice, eventual, să echivaleze cu bisturiul, linia care schițează pe o coală o casă, confortul verde din fosta ceașcă, „peruca albă” care revolza autoritar conflicte; suntem egali? oare ne putem compara cu astfel de cunoștințe fără să simțim, măcar nici cel mai mic sentiment de vinonvăție în ceea ce privește categoria pană a cuțitului cu care tăiem in carne; irosim timpul. oare nu este doar o amânare, un fel de bălăceală, un fum. țigara- scuză pe care ne-o luăm că să asimilăm ceea ce se petrece cu noi.

cum infruntăm inutilitatea pe care o simțim în fața limbajulul codificat; cum suntem siguri că fără hartă și copilot mașina pe care o conducem merge în DIRECȚIE.

Știu că se spune că fiecare furnică asigură buna funcționarea mușuroiului, însă lor li se atribuie funcția pe care toate zilele o vor sluji. noi, noi decidem cum slujim mușoroiul și fiecare se crede  regină/napoleon în deciziile sale.  ahh, Atunci când tragi cu ochiul în curte veciunului și vezi poduri mai inalte decît la tine te oprești, clipești, privești: Natura omului: cum? . adverse. Mai degrabă nu priveai. Totuși… poate e bine. contracte de colaborare, schimb de experință. cum sună? Mai bine, nu? Parcă întrevezi o speranță.

Semnul nu dispare, doar il acoperim cu lovituri mai intense, ritmice. pășim și il pudrăm din mers. reflex. Încercăm cu supradoze din rețeta din portofel sau Ne scufudăm în alt așternut al cărui proprietar niciodată nu-l aflăm.

generalitatea „FI CEL MAI BUN IN CEEA CE FACI” poate că e o soluție. Fiecare cu o bucățică. Just pick hil, plain or water and climb that mountain. Cine,Ce nu expiră? Ce putem să pierdem? Să deschidem O ușă; de acolo, vedem. Să punem lutul pe masă, îi setăm viteza cu piciorul, îl înălțăm cu mâna, îl udăm să nu se usuce și îl finalizăm după ce avem o idee despre cum ar trebuie să arate.DRUMUL CONTEAZĂ, dar modul cum mă plimb, pasul ușor- câteodată nepăsător ca să observ un rid, câteodată modelând figuri vizuale din lut, diluat și mai mereu pe fugă doar pentru a ajunge- mă obosește.Un pahar cu apa și zahar pentru momente.

..de cuvinte !

In ultima saptamana in capul meu s-au invartit cuvinte de genu : apartament,job,cv,scrisoare de intentie,chestionare,zona centrala,metrou,regie,bere,timp liber (sau mai bine zis “lipsa”) etc.

Plus multa multa nehotarare. Decizii …cred ca in ultimele zile mi-am dezvoltat capacitatea de a privi in ansamblu o situatie. Am invartit pe toate partile probleme si mi-am pus 10000 de intrebari.

La unele am rezolvare la altele nu.

Panica este ca vreau sa ma mut (Robert,daca citesti ce scriu si suflii o vorba te prind si te bat ) ). Va dati seama ce am facut eu in ultimele zile,nu? Am vazut ‘einshpe mii de apartamente si la fel de multi oameni dubiosi.

Era un fraier de agent imobiliar,credea prostu’ ca ma fraiereste. Voia sa ia comision de la mine. Avand in vedere ca nu eu l-am angajat pe papagal ,m-am luat de el. Ce credea,ca sunt mai mica  par inocenta si gata? Pfff…cand l-am luat intr-o serie …. )

Noroc ca a venit Andreea ieri pe la mine,altfel nici nu mai tineam minte de cand n-am mai ras pe bune. Ma simt batrana. Ma iau de oamenii din jur ca sunt copii,ca nu sunt responsabili si seriosi. Nu mai zambesc la lucrurile mici. I don’t know what the fuck is wrong with me!

DAR..exista un mare “DAR” … Dar stiu ca o sa fie bine. La modul ca pana si fratele meu e super amabil si cald cu mine. Si stiu ca o sa reusesc,nu degeaba ma zbat. Or sa vina cat de curand zilele alea,stiu asta!

EI AU NEVOIE DE NOI , hai sa fim oameni si pentru ei si pentru noi.
Ma adresez in special persoanelor care nu au optat inca pentru pensia priivata obligatorie informatii aici
Pentru o semnatura nu va costa nimic in schimb ii putem ajuta familia lui, pentru ca pe aceste semnaturi agentilor de asigurari li se dau un comision eu am hotarat ca acel comision sa fie atribuit acestei familii.
Asadar dragi oameni care sunteti inca angajati si nu a`ti optat pentru o pensie privata obligatorie va rog din suflet sa ma contactati pentru a salva impreuna o viata.

E-mail : agendatel@yahoo.com
Tel: 0724130921