Îmi spune mama,

Un acrobat e un om care ştie în primul rând să meargă înainte. El merge pe o scândură îngustă deasupra  prăpastiei şi, ca să nu cadă, nu trebuie să se uite nici în stânga, nici în dreapta, nici în jos… Dar mai ales, el nu are voie să se uite înapoi.

Iar ca să nu fie ispitit să se uite înapoi, îşi imaginează că în spate se află un zid care se mişcă odată cu el. Un zid gros şi puternic care îl ajută uneori să se mai odihnească, sprijinindu-se de el…

Şi tu care ziceai că zidurile aduc mereu probleme..

Horaţiu Mălăele este un actor desăvârşit. Actor de teatru. Viu, profund, adânc. Uriaş.

Nunta mută este un film. Un film regizat de un actor genial.

Rezultatul? Un kitsch, colorat strident şi vulgar, ce vrea, tocmai prin culori, să transmită un mesaj profund. O amestecătură de  mici elementele artistice cinematografice culese din filme mari şi geniale văzute de regizor prin tinereţile sale. Totul este un haos.  Sari din Fellini în Chaplin, din Chaplin în Moromeţii lui Preda, de la satul tradiţional românesc la scene rupte parcă din Aventurile lui Tom Sawyer şi te gândeşti mereu ce-o să faci dacă o să cazi până la urmă în r… Rai.

Nu, în Rai sigur nu o să ajungi după ce îl vezi. Ai prea multe gânduri negre. Filmul te şochează prin lipsa de unitate, lipsa de sens şi te oboseşte îngrozitor pentru că te întrebi pres des ce caută supranaturalul (de altfel, foarte prost expus) într-un film realist. Adică ce caută Harry Potter în La vita e bella?  Probabil că mătura fermecată nu avea gps şi au greşit adresa…

Filmul deranjează prin faptul că te simţi uneori prost(it). Orice subtilitate cinematografică ori metaforă vizuală este dezgolită de mister, fiind explicată de două ori şi apoi scoasă în faţa clasei – o inexplicabilă teamă ca nu cumva spectatorul, săracu’, să nu înţeleagă! Glumele sunt lungite şi cam fără haz – în loc să ţi se ridice colţurile gurii şi să ţi se vadă dinţii ca la colgate (pentru că, da!, ăsta ar fi rostul anumitor scene), te pomeneşti că ţi se ridică o sprânceană şi simţi cum nivelul de endorfină scade brusc, invers proporţional cu tensiunea arterială. Iar momentele de “suspans” sau cele care ar trebui să-ţi ridice părul din cap te surprind pentru că nu înţelegi de unde vin, unde vor să ajungă şi… ce caută acolo??

Chiar şi subiectul (să zicem principal, pentru că filmul este, de fapt, îngrăşat ca o maioneză cu zeci de alte mici subiecte sub formă de drame şi of-uri tipice românului postdecembrist) este prost ales. Cred eu, unul total nepotrivit stilului mălăelistic.

La sfârşitul filmului am avut senzaţia că regizorul şi-a adunat pe lângă el cele mai frumoase jucării (pe care, îl cred, le-a strâns cu drag), cele mai nobile idei şi sentimente istorico-patriotice, şi-a chemat toţi prietenii buni şi a început să se joace în nisip, într-o zi cu ploaie. Fără reguli, fără public, fără vreun sens anume şi fără să-l intereseze că un muţunache primit la vârsta de 2 ani nu are ce căuta lângă maşinuţa cu telecomandă ori că fetiţa de 4 ani s-ar putea să nu ştie cum să se joace cu nişte soldăţei de plumb…

Şi să mai zici că nu e dracul chiar atât de negru… Ei, sigur că nu e negru, e blond!

Într-adevăr, nu pot să închid ochii la ce este pozitiv în acest film. Imaginea este impecabilă, cadrele sunt inteligente şi nimic nu-ţi zgârie ochiul în această privinţă. Directorul de imagine merită aplauze (dacă poţi să aplauzi un film pe bucăţi…). Încă un lucru de remarcat sunt replicile din film, care, cu unele excepţii, sună natural şi sunt frumos construite. Altceva, nu ştiu ce să mai adaug, dar sper ca de pe umărul drept să mi se şoptească un update pozitiv la acest post.

Filmul este de văzut. După ce îl vezi şi răsufli puţin neuşurat, poţi să arăţi cu degetul şi să zici mustrător: AŞA NU!

“Atunci când Credinta e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra tãcere. Dacã e vorba de Credintã, nimeni nu are dreptul sã zicã: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreste sã aibã vreun amestec. Sau un sãrac care de-abia îsi câstigã existenta? … Nu am nici cãdere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacã voi veti tãcea si veti rãmâne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu rãmâi tãcut si dezinteresat?”

(vezi articolul “CLUJ: SINODUL MITROPOLITAN ŞI BIOMETRIA“)

„Sinodul nu este aceasta: sa se întruneascã simplu ierarhi si preoti, chiar dacã ar fi multi; ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace si spre pãzirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stãpânirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice si sã se alãture celor predanisite, si sã urmeze pe Sfintii Pãrinti cei dinaintea noastrã… Sf. Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati în comuniune cu ei.”

“Avem poruncã de la însusi Apostolul Pavel cã, atunci când cineva învatã ori ne sileste sã facem orice alt lucru decât am primit si decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice si locale, acela urmeazã a fi osândit, ca nefãcând parte din clerul sfintit. Nici un sfânt nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacã ar fi cãlcat-o.”

„Si chiar dacã am fi pãcãtosi în multe, totusi suntem ortodocsi si mãdulare ale Bisericii Universale, îndepãrtându-ne de orice erezie si urmând oricãrui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotãrârilor pe care le-au luat si le-au propovãduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desãvârsit, ci pe jumãtate, cel care crede cã are dreapta credintã, dar nu se alãturã dumnezeieştilor Canoane.”

    Câteodată prin fereastră intră un miros de lumânare aprinsă. Semn că undeva afară cineva moare. Sau se căsătoreşte. Ori poate că primeşte botezul.

    “Pentru oamenii nefericiţi e preferabilă viaţa de la oraş. Aici poţi să trăieşti o sută de ani fără să-ţi dai seama că ai murit şi ai putrezit de mult. Nimeni n-are timp să stea de vorbă cu sine însuşi, toată lumea e ocupată; treburi, relaţii sociale, grija sanătăţii, spectacole, sănătatea şi educaţia copiilor. Ba trebuie să primeşti pe cutare şi cutare, ba să te duci la unul ori la altul, ba trebuie s-o vezi pe cutare actriţă sau să auzi pe cutare cântăreţ sau cântăreaţă. Căci în oraş găseşti în orice moment şi în acelaşi timp una sau chiar două şi trei celebrităţi, pe care nu se poate să le pierzi.”

(Sonata Kreutzer – Tolstoi, scrisă între 1880-1890)

   “Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze». “

      Dacă la o primă citire aceste vorbe par a fi rostite de Dan Puric (cu ale lui obsesii naţionalist-identitare-creştino-culturale), ei bine, nu sunt! Ele aparţin maestrului Horia Bernea, tatăl Muzeului Ţăranului Român.

   “Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel lumea alientă, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.” (Valeriu Gafencu – “Sfântul închisorilor”)

   Aş mai adăuga, concluzie la aceste minunate cuvinte, evoluţia lui Sorescu:

Ştiinţa se transformă-n neputinţă
Şi, după mii de ani de cercetare,
Cuvântul “soartă”-l schimbi cu “programare”
Şi asta e, oricum, o biruinţă.

Un plus de-nvăţ, un minus de fiinţă.

   Şi acum mă întorc de la cuvânt şi zic: oare nu ne-am cunoaşte mai bine sufletele dacă toţi am fi muţi?

   Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. (Iacov 3: 4-6)

   Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din această gură ies binecuvântarea şi blestemul. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vînă şi apa dulce şi pe cea amară? (Iacov 3: 8-11)

Se dedică cuvântătorilor. Pentru că nu sunt singura care iubeşte cuvântul…

   ENTUZIÁSM, entuziasme, s.n. Stare de însufleţire puternică; avânt, înflăcărare; pasiune (în vorbire), exaltare. Din fr. enthousiasme.

   enthousiasme, grec - enthousiasmos «transport divin», de enthousia «inspiration», de l’adj. entheos, enthous «inspiré par un dieu», de en- «dans», et theos «dieu». Dans la langue de la Grèce ancienne, enthousiasme signifie : « avoir les dieux dedans »

   Şi ca să nu fac vreo discriminare faţă de cei neiubitori de franceză: să fii entuziasmat înseamnă să fii locuit de Dumnezeu. 

   Fiindcă timpul se măsoară în vieţi, vieţile în ani, anii în zile, zilele… au rămas puţine până la Sărbătoarea Învierii Domnului. Adică Paştele. Iar cuvântul “Paşte” provine din limba ebraică - pessah, care înseamnă trecere.

  Să nu pierdem, deci, sensul adânc şi adevărat al cuvintelor. Şi să fim atenţi cum trecem şi cum ne entuziasmăm.

    Să înveţi a muri. Aceasta este esenţa vieţii.

 de Irina Nicolau. (poveste povestită aici.)

   Pentru început, am să desenez un şnur cu doi canafi la capete. În timp ce eu desenez, tu să răsuceşti în gând două fire de mătase, unul roşu şi unul alb. Şi acum vine întrebarea:
- Ce e mărţişorul ???
- Ştie toată lumea, ai să-mi răspunzi, un obicei strămoşesc, un semn de primăvară, îl pui în piept de 1 martie, îl oferi…
- Generalităţi! Am să-ţi explic. E firesc să ştii mai mult, măcar până la genunchiul broaştei.

   Toată complicaţia vine din faptul că mărţişorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de hartă. Hărţile sunt făcute ca să te orientezi în spaţiu. Calendarele te ajută ca să nu te pierzi în timp. Hărţile noi scot din joc pe cele vechi. În cazul calendarelor, situaţia este diferită de cauza sărbătorilor.

   În sate sărbătoarea de 1 Martie se numea Mărţişor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavara. Mărţisor, după numele lunii, Baba Dochia după cuvioasa muceniţă Evdochia, serbată de Biserică în această zi şi Dragobete după numele unei sărbători care, în anumite zone, se ţinea în ziua de 24 februarie. Era sărbătoarea îndrăgostiţilor, ziua în care se împerechează păsările, un fel de Sfântul Valentin la români. Ca să contribuie parcă printr-o undă de coerenţă, unele legende îl prezintă pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. În multe locuri din ţară ele se leagă de originea unor izvoare sau stânci. O femeie moare urcând primăvara, prea devreme, la munte. Şi de aici, variaţiuni. Femeia poate fi tânără sau bătrână, buna sau rea. Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.

   A fost cândva o babă care avea o noră. Dacă avea o noră, putem presupune existenţa unui fiu. Baba nu scapă nici o ocazie ca să-şi năpăstuiască nora. Odată, la un 1 martie a trimis-o să spele lână şi nu oricum, ci s-o facă albă dacă era neagră şi, dacă era albă s-o facă neagră. Pe noră o ajută Dumnezeu, Christos, Sfântul Petru, un voinic sau un înger. Succesul norei o face pe babă să creadă că a venit primăvara. Îşi pune 12 cojoace de blană şi urcă împreună cu oile la munte. Acolo, fie că este prea cald, fie că este prea frig; plouă şi ninge, de se udă cojoacele. În ambele cazuri le dezbracă, rând pe rând. Când rămâne în cămaşă vine gerul şi o îngheaţă. Sloiul se preface mai apoi în stâncă. Cu adevărat pasionante sunt amănuntele pe care le furnizează variantele. De pildă, Baba Dochia ia uneori la munte şi pe fiul său, Dragobete. El îngheaţă primul. Din gură îi curge un sloi de gheaţă. Mama, supărată, strigă la el: “Eu mor de frig şi tu cânţi la fluier?” Alteori, oamenii o avertizează că în martie timpul este schimbător.

  Şi am ajuns şi la şnurul de mărţişor… Femeile răsuceau fir alb şi roşu de lână, bumbac sau arnici. Firul se leagă la gâtul sau la mâna copiilor. Sunt locuri unde purtau mărţişor şi fetele tinere şi chiar nevestele, aşa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizează că obiceiul începe să se piardă în Moldova şi Bucovina. Adică pe la 1900, se pierdea deja. Îl citează pe N. Ganea care deplânge pierderea obiceiurilor la 1873. Marian menţionează practica de a atârna o monedă de şnur. Şnurul era purtat pentru noroc şi sănătate. Fetele îl purtau ca să nu aibă tenul pătat. Îl “dezbrăcau” cu socoteală (începe nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12, zile după 1 martie când înfloreşte vişinul sau trandafirul când sosesc berzele sau rândunelele; în ziua de 40 de mucenici; de Sfântul Gheorghe. Mărţişorul se îmbracă dimineaţa, înainte de răsărit şi se “dezbracă” soarele fără să te vadă soarele pentru că te înnegreşte. Alte informaţii ne indică practici şi mai interesante. Se spune că femeile leagă mărţişor nu numai la copii, ci la toţi membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la cloşcă, la doniţă… Adică protejează prin cercuri magice tot. Înainte să dispară, la sate a pătruns moda mărţişorului împletit din fire de mătase. Îl făceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amănunt pe care l-am omis: în unele locuri, cu banul de mărţişor se cumpăra vin roşu şi caş pe care tinerii le mâncau de Sfântul Gheorghe la iarbă verde. Diferenţele dintre mărţişorul din sat şi cel de la oraş s-au accentuat în ultimele două sute de ani. La 1800 era şnur şi monedă, atât la oraş cât şi la sat. La începutul secolului al XIX-lea ce descoperă oraşul? Răzuieşte o faţă a banului de argint şi scrijeleşte 18… Nu îmi amintesc o mie optsute şi cât, era în prima jumătate asecolului. Am văzut mărţişorul la Manin Vulpe. Urmează moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amărâţi de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purceluş cărţi de joc, zaruri. Tinerii le oferă, fetelor pe care le iubesc. Aşa eşuează mărţişorul în câmpul amorului. Acum intră în repertoriul mărţişorului. Doamne, câte inimioare am mai văzut, inimioară cu lacăt, inimioară cu floare, inimioară străpunsă de săgeată, inimioară pe plic, pe calendar, inimioară pe scăriţă, inimioară cu inimioară..! În prima mea copilărie, adică prin anii ‘50 situaţia se prezenta aşa, din ce îmi aduc aminte. Mamele puneau mărţişoare la fetiţe. Râdeam de băieţii cu mărţişor. Fetiţele făceau între ele schimb de mărţişoare. Uneori mai dădeau şi profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile în toată firea mai primeau mărţişoare de la soţi şi colegi de serviciu, dar le purtau puţin. Cele mai multe erau din mărgele, lemn şi mărgeluşe.

    Vin comuniştii tot mai tare cu laicizarea. De mărţişor nu se prea leagă. Tablă, sticlă, plastic… Oamenii caută ceva mai deosebit. De aur şi argint nu poate fi vorba. Valoarea începe să fie dată de “creaţia” artistică. Fac mărţişoare tot felul de pictori şi arhitecţi. Cei mai mulţi sunt studenţi. Începe perioada în care mărţişorul se confecţionează din orice şi poate să semnifice două mărgele şi o pană, o scoică lipită pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tăbliţă găurită, repet, orice. În deceniul nouă mărţişorul este ambalat într-un plastic transparent. Uneori nici nu poţi să-l scoţi de acolo, în loc săl pui în piept îl aşezi în vitrină. În paralel magazinele pregătesc cadouri preambalate cu adaos de marţişor, soluţie comodă pentru cine nu ştie să aleagă. Din 1978, se vând mărşişoare şi pe stradă. Ies studenţii de la arhitectură şi cei de la arte frumoase ca să-şi facă bani pentru vacanţe la doi mai. Pe urmă iese oricine. Centrul de creaţie al Municipiului autorizaţie pentru producător. Mărţişoarele “se strigă”. În reclame se fac aluzii timide, la lipsa de carne, brânză, ouă, la lipsa de tot. În anul 1987, am numărat în Piaţa Amzei peste 200 de tarabe. Erau vânzători care vindeau marfa într-o valiză diplomat, alţii pe o masă pliantă. Poliţiştii fojgăiau aruncând priviri de stăpân. După revoluţie, în primii doi ani, interesul pentru mărţişor a scăzut. Deşi, să nu uităm, în 1990 se vinde mărţişorul cu portretul lui Petre Roman. După 1993, afacerea începe să meargă din nou. S-a încheiat cariera mărţişorului de cooperativă, vândut la stat. S-a încheiat şi cu magia. Mărţişorul a devenit ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui orice şi a lui oricum. Oamenii se refugiază în afacerişi joacă. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.

   “Odata eu, Chuang Tzu, am visat că eram un fluture şi eram fericit fiind un fluture.
Eram conştient de faptul că eram mulţumit de ceea ce sunt, dar nu ştiam că sunt Tzu.
Brusc m-am trezit şi eram eu, Tzu.
Acum nu ştiu dacă era Tzu care visa că este un fluture sau fluturele visa că este Tzu.”

(Zhuangzi)

   Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist e lamentabil, grotesc şi stupid. “Gândeşte pozitiv!”. Cum adică, să gândesc în mod deliberat fals, numai ca să am o stare pozitivă, care să placă cui şi cui să facă un bine? Trebuie să fii apt să priveşti realitatea exact aşa cum e, frumoasă sau pocită. Dacă nu asumi toate imbecilităţile care se afla în circulaţie, dacă le demontezi în gura mare, eşti considerat un om rău, un cinic, un imoralist. Dar tocmai acest imoralism este începutul unei vieţi etice corecte. Cine nu este capabil să discrediteze falsele virtuţi este un impostor pernicios.

(Alexandru Paleologu – Breviar pentru păstrarea clipelor)

     ”De nu gresesc, Apostolul Pavel spune undeva, intr-o Epistola, ca la Judecata de Apoi, vom da socoteala pentru fiecare vorba de prisos pe care am rostit-o. Daca e asa, prea putini vor scapa si nu stiu cum ne vom descurca noi, ceilalti muritori.

    Clauza aceasta imi pare, desigur, foarte severa, nu insa si nedreapta. Limbutia si trancaneala sunt pierzanie curata, nu incape indoiala. Vine o varsta cand cunostem iuteala timpului si irosirea in zadar a celei mai mari parti din putinul ce ne ramane. De cel risipit in reverie si lene nu e pacat, cel putin nu totdeauna, dar de cel de care ne jefuiesc flecarii si pisalogi sau de cel pe care-l prapadim noi insine sporovaind de pomana ar trebui sa ne fie jale.

    Cred insa ca severitatea Apostolului nu vizeaza comunicarile strict utilitare (daca, bineinteles, nu au intentii vinovate) si nici vorbele pline de miez si dreapta invatatura. Dar nu putem totusi sa spunem numai lucruri esentiale si de o intelepciune adanca! Ne mai spunem si ce ne trece prin cap, fleacuri, glume sau vorbe de claca; ne mai gasim si teme de discutie mai mult sau mai putin serioase, dar care in fond, ne sunt foarte indiferente. Avem nevoie de aceasta vorbarie si ne face placere; altfel, ne-am afanisi. Poate ca nu toate vorbele acestea sunt chiar totdeauna de prisos si poate ca de multe dintre ele vom fi absolviti la infricosata judecata.

     De altminteri, un mare filosof, Heidegger, are in cartea sa Sein un Zeit un paragraf, al 35-lea, in care se ocupa de vorbarie (das Gerede), pe care o considera “un fenomen pozitiv, constituit din modul cotidian al intelegerii si interpretarii”. In felul sau sucit si adanc de a spune adevaruri de multe ori elementare, Heidegger considera “vorbaria” ca un stadiu mai superficial, dar necesar al “vorbirii”, legat, ca si acesta, de conditia lumeasca a fiintei umane (Inder-Welt-sein); asadar, dincoace de autenticitatea si gravitatea ei, care, spune el, e intru moarte (Sein-zum-Tode).

     Exista, de altfel, unul sau mai multe ordine calugaresti in care se practica disciplina tacerii si ai caror membri nu-si spun altceva cand se intalnesc decat: “Frate, suntem muritori”. Iata, asadar, cea mai consecventa forma de Sein-zum-Tode. Intelepciunea acestora e absoluta, dar ei au parasit lumea cu toate nevoile si pasiunile ei. Noi, cei ce traim in lume, nu am putea si nici nu ar fi rezonabil sa ne impunem o asemenea regula. De aceea, daca intr-adevar vorbaria e indeobste o dezolanta si prosteasca pierzanie, exista si o vorbarie indispensabila vietii in societate si care e una dintre placerile acesteia. Se numeste, in mod elegant, conversatie.

     Conversatia propriu-zisa presupune insa o articulatie sociala diferentiata, in care cunostiinta individuala s-a desprins si cristalizat. Ne e deci posibila decat in stadiul de societate, recte de civilizatie. De asta si-a intitulat La Bruyere capitolul respectiv De la societe et de la conversation. Este asa, fiindca numai civilizatul e apt de singuratate. Unii insa (multi) nu o suporta sau, mai exact, nu se suporta in singuratate si se aduna ca sa “omoare timpul”: mizeria acestei nevoi de petrecere a tratat-o, cum se stie, Pascal. Dar numai nevoia perpetua de divertisement denota vidul interior. Altfel e firesc, fiind una dintre manifestarile sociabilitatii, tot atat de esentiala insului civilizat ca si solitudinea.

     Fiind o placere, conversatia e o valoare si deci materie de arta. Ca arta e una a cuvantului, asadar e de domeniul literaturii, ca si oratoria. Ea presupune talent si pricepere, adica propriu-zis mestesug. S-a pomenit de altfel in istoria culturii de “arta conversatiei” care, cum se stie, a avut epoci de mare inflorire si influenta, de pilda in societatea franceza clasica. Ca speciile literare, ea poate fi spirituala, grava sau frivola, narativa sau ideativa etc. Artistul conversatiei sau causeur-ul, ca orice artist, isi pregateste, premeditat sau nu, opera in singuratate si tacere. Cel mai ilustru mester in aceasta arta a fost, fara nici o indoiala, Socrate.

     Conversatia ca arta si nu ca simplu bavardaj, deci avand stil, e posibila numai intr-o lume in care lupta pentru existenta nu domina constiintele, ci isi permite luxul discretiei. O lume care se intrece alergand dupa bunuri, mereu altele, prea multe inutile, o lume in care “cultura” e adaos de cunostinte, dar nu spor de cunoastere si de constiinta si se propaga prin mass media e o lume in care, desigur, vorbaria nu lipseste, caci nu va lipsi niciodata, dar lipseste conversatia si cu atat mai mult arta conversatiei. Iar aceasta lipsa e un neindoielnic simptom de barbarie.”

(Alexandru Paleologu – Conversatia ca arta)

    Contrariul prostiei, constat cu mirare, nu e inteligenta. Altfel, cum ar fi posibil sa vedem, in atatea cazuri, o inteligenta nu rareori exceptionala, oferind cele mai crase probe de prostie, ca suficienta, infatuarea, vanitatea, snobismul, egocentrismul, ambitiile marunte sau, din contra, excesive: incapatanarea (care nu exclude inconsecventele deseori flagrante), intoleranta si multe altele, ce viciaza atat intelegerea si cunoasterea, cat si comportarea. Orice s-ar spune, nici indelicatetea si grosolania nu ar trebui, in principiu, sa fie compatibile cu inteligenta, cred ca se intelege.

    In fapt, inteligenta nu e nici constanta, nici omnivalenta; ea functioneaza recurent, cu o frecventa variabila, in raport cu care recunoastem cuiva calitatea de om inteligent; dar are pauze, uneori deconcentrate, cand nu de-a dreptul penibile. Afara de aceasta, inteligentele sunt eterogene si uneori incapabile sa se recunoasca mutual; cei mai inteligenti oameni sunt de o completa opacitate in alte domenii decat cele in care exceleaza.

    Ne-am obisnuit, mai ales noi, cei de formatie cum se zice “umanista”, sa consideram inteligenta numai aptitudinea discursiva, o anumita verva si libertate a spiritului si, in principal, darul de a opera cu concepte si abstractiuni; desigur, in genere avem dreptate. Dar intalnim oameni inexersati in planul acesta, inchegati in prejudecati, marginiti, intr-un cuvant prosti, care in fata unei probleme apropiate indeletnicirii lor, sa zicem de ordin tehnic sau mecanic, au aceea siguranta in privire si gest, acea autoritate superba a priceperii, pe care o imbraca mintea omeneasca in exercitiul ei specific, cel de a se aplica direct la obiect, de a discerne esentialul si de a-l raporta la generalitate. Si atunci mai putem spune ca respectivii prosti sunt complet lipsiti de inteligenta?

    De altminteri, originea functionala a inteligentei a fost nevoia de orientare si adaptare a fiintei umane in lumea realitatilor; asa cum o definea Bergson, ea e le moyen de se tirer d’affaire. Finalitatea si ratiunea ei suficienta sunt de ordin pragmatic. Aceasta e inteligenta de care dispune orice om, exceptand, fireste, cazurile clinice de oligofrenie. Toata lumea, deci si toti prostii, poseda aceasta minimala si functionala inteligenta, chiar daca la unii nici ea nu functioneaza cu perfecta promptitudine si eficienta. Dar cam acesta e sensul frazei lui Descartes cu care incepe Discurs asupra metodei: Le bon sens est la chose du monde la mieux partagee; numai ca, de fapt, nu e vorba de bunul-simt, ci de simtul comun. Dincolo de aceasta comuna si minimala inteligenta, cealalta, pe care o admiram pentru stralucirea sau patrunderea ei, pentru capacitatea ei de speculatie teoretica si abstractizare, e de fapt o hipertrofie paradoxala, ce-si depaseste si pierde finalitatea practica; de aceea se si diferentiaza pana la heteronomie. Din pasiunea gratuita a cunoasterii, din obsesia adevarului, cei pe care-i pretuim ca oameni inteligenti se descurca de obicei mai prost in viata decat prostii si ajung uneori sa-si neglijeze interesele si chiar sa lucreze impotriva lor, pastrand totusi, cum spuneam la inceput, loc destul pentru prostia propriu-zisa.

     Daca, asadar, inteligenta nu e compatibila cu prostia, ce alta insusire o exclude si, exonereaza de ea? Trebuie sa fie una, desigur, care sa implice si inteligenta, dar sa-i dea o garantie constanta. Inteligenta singura nu e suficienta, dar fara ea totusi nu se poate.

    Care sa fie acea mantuitoare insusire? Sigur nu e geniul: prostiile geniilor nu sunt putine, desi parca, in genere, de alta anvergura decat ale indivizilor doar inteligenti. Cred ca, de fapt, contrariul prostiei e bunul-simt, insusire deloc egal impartita, orice ar spune Descartes. Bunul-simt nu tolereaza acele penibile slabiciuni pe care le enumeram la inceput si cenzureaza aberatiile, oricat de briliante sau ingenioase, ale inteligentei singure. Dar bunul-simt este, daca ne gandim bine, un cumul de virtuti morale, ca echitatea, masura, autocontrolul, reprezentarea alteritatii etc., intr-o foarte larga cuprindere. As impinge gandul meu mai departe, spunand ca cel mai activ raport de antinomie cu prostia il constituie iubirea, care implica atat eticul, cat si esteticul, si care nu e autentica si intreaga fara participarea inteligentei. Prostia este capabila de iubire: sa nu insele succedaneele acesteia. Dar, fiindca iubirea se identifica, in aparenta, prin relatia cu un obiect determinat, care-i disimuleaza generalitatea (de fapt, incorporand-o), putem s-o indicam aici prin virtualitatea sau aptitudinea ei, care e bunatatea. Un sot n’a pas assez d’etoffe pour etre bon! – spunea La Rochefoucauld. Contrariul prostiei trebuie cautat in planul etic. Un om bun nu e niciodata prost.

(Alexandru Paleologu – Bunul simt ca paradox)

   S-a incins, de o buna bucata de vreme, in coloanele ziarului nostru, o discutie teologica in jurul unei teme literare. Discutia a pornit de la un articol al d-lui Mircea Eliade, in “Vremea”, si fagaduieste sa nu sfarseasca atat de curand. º
   In toata afacerea aceasta mi se pare ceva curios, desi explicabil: faptul ca discutia a luat o intorsatura de specialitate. Faptul ca se discuta cu texte, cu izvoare certe sau mai putin certe si cu un intreg aparat ce depaseste cu mult competinta crestinului de rand.
   Or, ce socoteam ca este de castigat in crestinism e tocmai faptul ca nu mai poate fi vorba de specialitate. Toti suntem crestini sau, daca nu suntem, avem macar privilegiul acesta, dobandit prin crestinism in primul rand, de a ne aseza ca oameni si ca spirite in fata Adevarului si a lui Dumnezeu.
   Bineinteles ca exista probleme teologice si o specialitate teologica. Dar a te indeletnici cu acestea nu inseamna, credem, a te lumina mai mult in sensul religios al cuvantului. Lumina nu vine celui ce invata mai degraba decat celui care crede. Deci, putem face teologie cum facem orice specialitate lumeasca. Dar, prin raport la anumite probleme esentiale pentru viata spiritului, toti suntem ceva in fata adevarului celui mare.
   Caci exista astfel de anumite probleme, in viata spiritului, pe care nu numai ca avem dreptul cu totii, dar avem chiar datoria cu totii sa ni le punem. Orice ar vroi sa spuna cei de specialitate, ei nu vor putea niciodata sa interzica unui om care se vrea bun crestin gandirea problemei mantuirii sau a vietii sale viitoare.
   Vedeti, noi suntem crestini, nu marxisti. Pentru cugetul nostru se pun in chip urgent anumite probleme. Noi nu putem amana. Noi nu putem spune: rezolvam intai problema painei zilnice si pe urma vedem ce e si cu viata spiritului. Painea zilnica o cerem prin rugaciune Tatalui nostru. Nu stim daca asta e o solutie in planului economiei politice, dar este o rostire a cugetului crestin – si e de-ajuns.
   Un marxist, deci, poate darama societatea actuala si cladi pe cea viitoare, se poate intreba daca proletarul are, sau nu, radio acasa; poate amana adancirea in propria constiinta pentru duminica; iar in ce priveste societatea, poate visa la o duminca atat de departata, incat sa nu mai fie vorba, decenii de-a randul, de problema a spiritului. Dar, inca o data: ce este crestinul marxist?
   Ca un crestin de astazi nu traieste in spiritul vietii sale adevarate – aceasta nu se poate contesta. ca toti amanam problemele si le trecem copiilor nostri, cari si ei le trec mai departe – asta e iarasi adevarat. Dar faptul acesta nu inseamna decat ca suntem mai marxisti decat credem si mai putin crestini decat vroim.
   Iata de ce nu intelegem bine ce vor specialistii. Stim ca exista o invatatura a bisericii de care trebuie sa ne tinem. Stim ca exista un pacat al protestantismului de care trebuie sa ne ferim. Dar, dincolo de acestea, nu trebuie orice crestin sa-si gandeasca crestinatatea?
   Convinsi ca da, am indraznit si noi sa ne amestecam intr-o chestiune pe care, asa cum a fost pusa, o recunoastem si o lasam sa fie a teologilor.

   º Mircea Eliade – “Iudaism si antisemitism. Preliminarii la o discutie”. Disputa si discutia au pornit de la romanul lui Mihail Sebastian, “De doua mii de ani”, cu prefata lui Nae Ionescu. Vreme de o luna, disputa se poarta intre Mircea Eliade si George Racoveanu prin articolele urmatoare: “O problema teologica eronat rezolvata… sau ce nu a spus d-l Mircea Eliade”; Mircea Eliade, “Crestinatatea fata de iudaism”; G. R., “Crestinism, iudaism si… indrazneala”; M. E., “O ultima lamurire”. Pe o problematica de ordin teologic, se aflau in confruntare un absolvent al Facultatii de Teologie, bine informat, si un absolvent al Faculatii de Filosofie, cu studii de specializare in India si asistent onorific in metafizica, astfel incat cel din urma se retrage strategic. Acum intra in scena publicistica Mircea Vulcanescu, tiparind articolul “O problema teologica eronat rezolvata? sau ce nu a spus d-l Racoveanu” la care Racoveanu a replicat cu suficienta prin articolul “Pentru lamurirea lui Mircea Vulcanescu, noul bogoslov”.

C. Noica, Credinta, 9 septembrie 1934.