La leapșa mi-o luam și când eram mică..și de data asta răspund cu întârziere. Leapșa a venit de la Ruxi și de la Radu. Ideea e să spun ce aş schimba eu în România şi ce fac în acest sens…Eh! Iaca! Păi, nu, nu cred că aş schimba guvernul…după ce am urmărit ultimele certuri puerile dintre actualul şi fostul prim ministru japonez am ajuns la concluzia că politicienii sunt la fel în toată lume şi aşteptarea omului providenţial nu se justifică..schimbarea trebuie să vină de la noi ăştia mici…
În japoneză există un cuvânt pe care eu îl ador pentru modul lui în care spune totul despre un popor: 和風 (wafu- stil japonez). Wa este vechiul nume al Japoniei, iar wafu este tot ce e în stil pur japonez: mâncare, îmbrăcăminte, pictură…orice are amprenta japoneză, suflet japonez…Ştiu că mi s-a spus de mii de ori că între Japonia şi România nu există loc de comparaţie, dar eu nu cred aşa…nu văd de ce ar trebui să vedem România ca pe o ţară fără leac…Prima chestie pe care mi-o doresc este deci să găsim ce înseamnă în stil românesc..nu să inventăm, să studiem, să găsim în noi, să căutăm în jur…Pentru mine românii sunt un popor minunat pentru un motiv foarte clar:sunt mai rău ca pisicile!!! Sunt plini de viaţă şi în stare să renască de oricâte ori i-ai pune la pământ…asta înseamnă pentru mine “româneşte”, dar sunt atât de multe sensuri la cuvântul ăsta pe care în ultima vreme, în căutare de soluţii îl înlocuim cu tot felul de “lipituri” neavenite: modern, european sau cum altfel ne taie capul..românii nu mai au o cale a lor, un ideal al lor…îşi doresc doar să supravieţuiască…şi românii nu au fost aşa dintotdeauna…nu au plecat mereu capul în faţa istoriei…Prima schimbare pe care mi-o doresc e un sens unitar pentru cuvântul româneşte..îmi doresc ca atunci când cineva mă întreabă cum sunt românii să zic aceiaşi chestie pe care ar spune-o şi Ruxi într-o altă parte a lumii…Ah şi aş vrea ca sensul cuvântului să nu aibă nimic de-a face cu şmecherie, vicleşug şi furtăciune…nu mă deranjează să se vadă în România o ţară săracă…sub multe aspecte a fost mereu săraca ţară bogată…dar o ţară neagră (la aspect şi la suflet şi la piele…) nu a fost şi probabil nu va fi niciodată, pentru că din păcate pentru cei care se străduiesc să ne arunce în derizoriu şi în umbră suntem o naţiune construită pe fundamente mult mai solide decât poate dărâma o conjunctură istorică oricare ar fi ea. Ce fac eu pentru cuvântul “românesc”? Prea puţin…povestesc în stânga şi în dreapta oricui mă ascultă despre căluşari şi Drăgaică şi mânăstiri minunate şi Delta Dunării şi poveştile bunicii şi apusul din Braşov şi orice îmi amintesc…Fac petreceri cu sarmale (asta va urma pe 1 martie când vom avea o zi românească organizată cu ajutorul mămicii mele adoptive care deja are acasă vreo două ghiduri despre România…de fapt cred că tăticul a pornit cu cititul..), predau română (doar un picuţ, voluntar), conving lumea să vină să vadă cu ochii lor, pentru că sunt convinsă că au ce şi că, aşa cum zice un coleg:

Travel is fatal to prejudice, bigotry, and narrow-mindedness, and many of our people need it sorely on these accounts.

Sunt tare fericită că deja ştiu o familie care şi-a luat bilete cu destinaţia România la vară…ştiu că e puţin, dar e mai mult decât deloc şi prefer să gândesc aşa!

O altă chestie pe care mi-aş dori-o, dar care nu ţine de mine, ar fi ca cetăţenia română să fie condiţionată de cunoaşterea limbii române..da, probabil că nu e greu de ghicit în ce parte a ţării bat, dar asta mi se pare mie normal…mi se pare normal ca atunci când eşti cetăţean al unei ţări să faci parte din trupul şi sufletul acelei ţări, e minimul pe care poţi să îl faci pentru a-ţi arăta respectul pentru pământul care coace grâul din care te hrăneşti. Recunosc că dorinţa asta e urmare a unei experienţe (şi nu mă deranjează să îi ziceţi frustrate…) personale…Nu o să uit niciodată, aveam vreo 16 ani cred când am fost în Miercurea Ciuc şi la piaţă un nene a refuzat să mă servească dacă nu vorbesc cu el ungureşte…deşi vorbea română, eram doar eu şi sor-mea şi sorela mi-a aruncat o privire nedumerită “Adică cum?!”, iar eu am simţit că îmi plânge sufletul, căci mi se părea că sunt singurul om din lume discriminat în propia ţară. Da, pe mine mă înspăimântă ideea că într-o zi nişte gulere albe o să decidă să rupă bucăţica aia de ţară de România…nu ştiu de ce mă înspăimântă, dar mă înspăimântă…şi ştiţi ce e ciudat? că vorbind cu colegi din Ungaria, ei habar nu au de Transilvania, îi interesează prea puţin de maghiarii de acolo…iar eu îmi aduc aminte tremurând de harta văzută în Budapesta care era de vânzare pe care Transilvania era trecută ca parte maghiară..iar într-un colţ mic, aproape invizibil scria “Hartă de la o mie (nu mai ştiu cât)”…
Şi mi-aş mai dori o chestie: mi-aş dori ca românii să nu mai plece să muncească peste hotare (şi aici mă refer la tâmplari şi oameni din construcţii şi alţi muncitori cu cârca, oameni care pleacă şi îşi lasă copii singuri acasă şi noi trebuie să angajăm muncitori din străinătăţuri…)…Realizez cât bine au făcut oamenii ăştia ţării şi câţi bani au adus în ţară, mulţi dintre ei sunt eroi pentru mine, pentru că au mers până unde a fost nevoie să meargă ca să îşi hrănească familiile, dar soarta lor e prea tristă…România de azi seamănă cu Tsugaru anilor 70 când foarte mulţi japonezi din Tsugaru au pus umărul la construirea Tokyoului şi la orice muncă oricât de grea, pentru că zona era săracă şi lipsită de locuri de muncă…activitatea se cheamă “dekasegi” în japoneză şi ce e uimitor la muncitorii dekasegi de aici, din regiunea Tsugaru, e că ei se întorceau acasă, spre deosebire de atât de mulţi alţi care au plecat la muncă şi au rămas unde le era bine…

Sunt multe de schimbat în România, dar nu aş schimba România…pentru nici o ţară din lume…oriunde m-ar duce destinul o să spun cu drag că sunt româncă…

Leapşa merge mai departe la oricine şi-o doreşte…haideţi să discutăm despre asta…până în pânzele albe dacă e nevoie, să nu aşteptăm ca schimbarea să vină de departe, din Occident, din UE, din ceruri…

An interesting article from the NYTimes on Japanese-Brazilians (or “dekasegi”) in Japan and the creation of their own enclave in a traditionally homogeneous society. Read more about it here.

Japanese-Brazilians pose an elementary test case for a difficult transformation in Japan, which is notoriously unwelcoming to immigrants but facing a demographic squeeze.

Uma das coisas mais marcantes de morar no Japão é a sensação de que o inverno  não irá acabar. Principalmente nos primeiros anos morando neste arquipélago, para começar o inverno aqui acontece  2 vezes  por ano, uma no início (uns 5 meses de frio mais ou menos hehehe) e outra no final (mais 4meses mais ou menos) lá pra meio de setembro já começa a esfriar e dezembro já tem neve ,que parece muito divertida na tv e realmente é , principalmente se  vc estiver de folga (em um lindo chalé com uma lareira e um chocolate quente e ótima companhia hehe)  mas levantar pra trabalhar as 6 da manhã à  uma tempetatura negativa meus amigos é dureza heim . Sem falar nos desafios até chegar à fabrica pista cheia de neve , carros rodados na pista, parece uma aventura não é?    Pode parecer que não gosto do inverno , mas isto não  é verdade gosto do inverno e muito. No inverno nos vestimos melhor (ficamos mais chiques heim)  comemos melhor (hum uma sopinha quentinha , até deu fome) e dormimos melhor ! Mas o que marcou no primeiro inverno que passei no japão é que o dia é cinza e confesso olhar pra árvores na rua e não ver nenhuma folhinha apenas galhos secos é muito triste (principalmente pra quem deixou a familia no brasil)  sem falar dos corvos que ficam por toda parte pelas cidades , a impressão é que a Primavera não chegará e  que sempre será inverno, um inverno longo realmente nos da esta sensação . Fico a pensar sobre a vida , nossa vida é como a estações do ano ao longo do tempo ela muda, passamos por situações diversas que nos entristecem nos esfriam , em situacões de dor e lutas temos a nítida sensação de que os problemas não irão acabar, parece estar tudo cinza e sem vida. Mas assim como a árvore que perde suas folhas e é castigada pelo frio e ressurgi forte e vigorosa na primavera, também assim somos nós nos invernos da vida somos forjados, lapidados nos tornamos mais fortes . Olhando assim se a vida te der um limão faça uma limonada ,tenha fé pois sempre Depois do Inverno tem uma Primavera, ou seja mesmo em meio  a tantas lutas do dia dia temos que ter convicção que dias melhores virão , sim dias melhores estão sendo preparados para nós e estes dias  chegarão  ! Aqui no japão quando o inverno acaba e chega a primavera logo pode ser ver um dos grandes simbolos deste pais  a Sakura (flor de cerejeira) que brota em muitas arvores que outrora secas e sem vida agora embelezam todo o país, enchendo suas praças , ruas , bosques  de cor e vida , sim vida  depois do Inverno a ela renasce !  Na verdade o Japão e  a flor Sakura tem muito em comum pois a árvore da Sakura perde toda a vida e suas folhas no inverno , pra depois ressurgir mais bela na primavera , da mesma foma o Japão que passou pelo inverno da guerra e de duas bombas atomicas,  pode se reconstruir e ressurgir como potencia economica e industrial . Sei que enfrentamos gigantes e muitas vozes que nos dizem que naum vamos vencer mas á uma Voz que diz – NAUM TEMAS estou convosco . Caro amigo sempre a uma esperança em cada situação sempre a uma chance de ser melhor , sim tenha fé  acredite seu casamento pode ser mudado seu filho pode ser mudado,  você pode ser mudado, pois depois de cada inverno a sempre uma primavera esperando por você ….

para não perder o custume vai mais um video, Casting Crowns – Voice of Truth este tem tudo a ver com minhas palavras acima, um forte abraço e naum esquece dias melhores virão!!!!

gostou? naum gostou? comentem , naum esquece pra postar um comentário tem que colocar o email se naum a pagina da erro, mas naum se preocupe seu email naum sera divulgado ok.