Ti-am spus despre barbatul care si-a invatat gaoaza sa vorbeasca?
Intregul sau abdomen se misca in sus si-n jos, basind cuvinte.
Nu mai auzisem asa ceva niciodata.
Un sunet greoi, apasator, carbogazos.
Un sunet caruia-i simteai mirosul.
Acest barbat lucra la un circ ambulant, iti dai seama?
Si treaba a pornit ca un fel de reprezentatie inedita de ventriloc.
Dupa o vreme curul a-nceput sa vorbeasca de capul lui.
Tipul intra-n scena fara nimic pregatit…
si curul inproviza si-i dadea replici la sto una dupa alta.
Apoi i s-au dezvoltat un fel de dinti…
ca niste carlige indoite, mici, tocite si a inceput sa manance.
Tipului i s-a parut mai intai ceva simpatic si a construit un numar pe chestia asta…
dar gaoaza a-nceput sa-i roada pantalonii ca sa iasa la lumina si sa ia cuvantul pe strada…
sa tipe ca vrea drepturi egale.
Se mai si-mbata si se vaicarea ca un betivan. Nimanui nu-i placea asta.
Vroia sa fie sarutata la fel ca orice alta gura.
Pana la urma vorbea zi si noapte.
Il auzeai pe tip din capatul celalalt al cartierului urland la ea sa taca dracului…
lovind-o cu pumnii…
si infigand in ea lumanari…
dar nimic nu era de folos si gaoaza i-a zis:
‘Ba tu o sa taci, pana la urma, nu eu…’
‘pentru ca nu mai avem nevoie de tine pe-aici.’
‘Pot sa vorbesc si sa mananc si sa ma cac.’
Dupa aceea a-nceput sa se trezeasca dimineata cu o gelatina transparenta…
ca o coada de mormoloc acoperindu-i gura.
Si-o smulgea de pe gura si bucatile ii ramaneau lipite de maini…
precum napalmul aprins si crestea acolo.
Astfel, in cele din urma, gura i s-a acoperit…
si tot capul…
i s-ar fi amputat spontan, in afara de ochi, intelegi?
Era singurul lucru pe care goaza nu putea sa-l faca: sa vada.
Avea nevoie de ochi.
Conexiunile nervoase erau blocate…
infiltrate si atrofiate.
Creierul nu mai putea da ordine.
Era prins in interiorul craniului…
sigilat.
Pentru o vreme…
suferinta neputincioasa a creierului era vizibila in ochi.
Apoi, in cele din urma, creierul trebuie sa fi murit…
pentru ca ochii s-au stins…
si mai exista in ei tot atata simtire cat intr-un ochi de crab in varful unui tentacul.

“Naked Lunch” - William S. Burroughs

Traducere si adaptare: Mark Ltd.

(subtitrare www_RegieLive_ro)

‘Stop fidgeting!’

‘Are you done yet?’

‘Would you calm down already?!’

Those voices wouldn’t stop. They are exploding in his brain every five seconds and he loses his focus. He walks down the hall and back to his room, opens the window and lights up another cigarette. While inhaling the cold night air, clouds of toxic smoke rise in the dark. It’s his only way to put himself together. As soon as the delirium has gone for the moment, he returns to his violin and starts transposing his feelings into beautifully organized sounds. Every emotion is transported by the music that fills the room. K. frees his frustration and becomes addicted to this ‘drug’, craving for the instrument’s touch. All his being is suffocated by this passion. He entered his own dimension, where nothing else matters but his boem mind.

Later, he returns to his journal. He writes another poem, for another broken soul. His health is shaking more and more while he is giving birth to these delightful words that have the misfortune to find their meaning in a sad story.

‘This is useless!’

‘Not again…you’re pathetic.’

The voices are back. This is it. His illness is irreversible, but so is his love for an icy shadow that tormented his heart. He keeps on writing lyrics until he ends the page with capital letters:

DRAW ME WINGS AND I’LL FLY.

The next day, he was found unconscious on the floor. Near him, there was a piece of paper with a pair of wings drawn on it.

I just felt like writing something in English.

©Lorena

sa vrei sa spui ceva care te preocupa foarte tare, sa deschizi gura si sa iasa altceva… poate chiar contrariul!

ma trezesc deja nervoasa, imi beau cafeaua pentru ca asa mi-a spus mami ca e bine, sa o bei dimineata. incerc sa ma imbrac in ceva in care sa ma simt bine, dar pentru ca imi este aproape strain acest termen, ma schimb de cateva ori pana obosesc, fapt ce imi sporeste nervozitatea. dau doua picioare in usa pentru ca are obiceiul sa se blocheze si plec. pe drum, incerc sa ma mentin departe de lume cu castile in urechi. ma enerveaza toti, chiar daca nu fac nimic. am o dorinta inexplicabila sa ma cert cu cineva, asa ca imi provoc tot felul de stari interne, traiesc pasiv cum urlu, cum ma cert cu cineva imaginar, cum sunt internata intr-un spital de nebuni, las cuvinte necontrolate sa imi vina in minte, dau muzica mai tare si maresc pasul. ma intalnesc cu o colega, imi dau jos castile si o intreb respectuos si zambind ce mai face, sperand ca nu a citit nimic din ceea ce este in spatele ambalajului.

aparentele inseala, dar e normal, nu trebuie sa iti faci probleme!

astept sugestiile voastre pentru o lista de titluri potrivite pentru o fictiva bataie cu carti. castigatorul primeste o istorie a literaturii de calinescu, editie de lux. in cap.

Când G.G. Marquez te invită la o “lectura pasionantă”, invitaţie inteligent aplicată pe prima copertă, iar Jose Saramago împarte premii si foloseşte cuvinte precum “un mare roman, o carte cum nu sunt multe (…). Când cineva scrie atât de bine, nu poţi decât să îţi scoţi pălăria”, ai nişte aşteptări. Speri să fii zdruncinat, să trăieşti “delirul”, să fii surprins si să urli asta mai departe apoi. Previzibil deja, aşteptările nu doar că nu mi-au fost împlinite, dar pe parcursul lecturii am simţit de câteva ori că e o totală pierdere de vreme ce fac. Din fericire, romanul are marea calitate de a trezi sentimente contradictorii, ceea ce m-a şi făcut să vreau să intru puţin în detalii.

În esenţă, cartea pare să o aducă pe scenă pe Augustina, o hippie din marile familii din Bogota, genul acela de libertină care îşi permite să fie astfel, având parte de toţi banii şi toate condiţiile, case de vacanţă şi familie pregătită la orice oră să o primească pe covor de trandafiri. E simplu să fii nebun în aceste condiţii, mi-ar fi venit să zic. Construcţia sinuoasă, ca de labirint, a romanului, dezvăluie însă o serie de dedesubturi, tenebroase, bolnave, seci în individualitatea lor, realizând astfel un adevărat tablou urbanist, o imagine panoramică redată prin cele mai ascunse detalii. Până la urmă e Columbia, e Pablo Escobar, sunt droguri, mărunţişuri, luptă de clasă (sărmanul Midias…), bani spălaţi, non-valori, corupţie ş.a.m.d. Trebuie să recunosc, autoarea are un talent creator imens, din acest punct de vedere. Felul ei de a găsi o explicaţie pentru orice, de a exemplifica orice, de a supune atenţiei cititorului cele mai banale episoade duce cu gândul la un baroc exacerbat, o căutare bolnăvicioasă a detaliilor, în aşa măsură încât aproape că uneori rămâi cu senzaţia că nu mai există o imagine de ansamblu. Senzaţie repede amuţită, căci, printr-o incoerenţa cronologică (ce m-a prins cu desăvârşire, aşadar plus!) fascinantă, Restrepo dezvăluie logica fiecărui detaliu, punând serios la încercare memoria şi atenţia cititorului.

Stilul are marele merit de a sugera delirul. Asta pentru că tonul este foarte liniar, astfel încât deşi naraţiunea e ori la persoana a3a, ori la persoana 1, nu se semnalează vreo diferenţă. Aş fi tentată poate să consider asta un avantaj. Dar, romanul se vrea a fi construit pe pluriperspectivism, avem o serie de fire narative (deşi atât pe copertă cât şi prin diverse recenzii se spune că 3, eu am identificat 4!), care oricum se încrucişează, indiferent de limite spaţio-temporale şi care au rolul de a contribui la acel delir urban ce pare a fi cuprins lumea în ansamblu, astfel încât o anumită diferenţiere de nuanţe ar fi prins bine. Spun asta pentru că e ciudat să îl văd pe profesorul de literatură Aguillar vorbind în aceeaşi manieră manică, incoerentă ca Midias – drogat, deznădăjduit, hăituit de oameni şi de amintiri. Dacă autoarea a încercat să dovedească statornicia delirului, sau că indiferent de exteriorul lor, oamenii au acelaşi mod de a se închide în memorii, nu i-a ieşit. Romanul e foarte introspectiv, se merge extrem de mult pe fluxul conştiinţei, Restrepo aş spune că stăpâneşte chiar bine o tehnică ce nu e deloc uşoară, însă e prea liniară. Iar ca să îţi permiţi să fii liniar, trebuie să ai o doză de geniu, ceea ce autoarei îi lipseşte, cert. Tot aici aş spune şi despre paragrafele extrem de lungi, punctuaţia (lipsă), lipsa dialogului evident, a delimitării ideilor, clar un stil împrumutat de la Saramago. Acum nu ştiu dacă Saramago s-a simţit flatat de această manieră a scriitoarei, eu o văd doar ca pe un epigon, ce are baza tehnica, dar nu are nici pe departe sclipirea maestrului. De altfel întreaga carte pare prea studiată, fiecare propoziţie extrem de lucrată, modul de exprimare foarte studiat. Şi totuşi cartea se vrea a fi naturală, reală, palpabilă. Îmi pare totuşi ca scriitoarea nu are suficientă încredere în tehnica ei, că simte nevoia să cizeleze până la refuz, să se asigure că tot prostul vede realismul. De fapt, citeam undeva că Restropo lasă impresia că vrea să se dezică de literatura sud-americană şi de fascinaţia acesteia pentru realismul magic; cade oarecum în altă extremă, unde efectul obţinut este fix invers. Ajunge să fie chiar obositoare, din nefericire (tot vorbeam de momente în care simţeam că nu aduce nimic nou ori bun cartea asta).

Nu am obiceiul să mă opresc asupra personajelor, dar observ la femeile scriitoare că au tentaţia să construiască mult mai mult, să contribuie la fiecare personaj cu egală pasiune. Te întrebi de câteva ori cine e personajul principal, căci prea îi cunoaştem pe toţi în cele mai întunecate detalii. Foarte diferiţi, însă se pare că în lumea lor nu mai poţi spune cine e nebun şi cine nu. Delirul îi îmbrăţişează fără discriminare. Bunicul repetând obsesiv numele răurilor din Germania. Ascunderea morţii sub forma plecării ca laitmotiv al familiei Augustinei. Minciuna înfrântă de minciună, ca modalitatea de supravieţuire a Eugeniei (mama Augustinei), Bicho care are potenţialul să se creeze un întreg roman în jurul firii lui extrem de introvertite, dar cu o putere fantastică de supravieţuire. Să le descoperi pe toate e un adevărat deliciu. Desigur, romanul îndeamnă la o lectură rapidă, pentru a surprinde toate chichiţele şi adâncimile. Mi-a plăcut migala şi imaginaţia ei, cât de pedantă poate să fie pe alocuri şi cum reuşeşte să facă din asta o calitate a scrierii.

Tema e exploatată cât de mult se poate. Dar autoarea o face într-un fel interesant, răsturnând normalitatea, astfel încât nebunia se înfăţişează ca un medicament, ori ca o fugă, ori ca reversul medaliei. Te întrebi cine e şi cine nu e nebun. Plus aseara, terminasem cartea. Şi sincer nu mi-a plăcut finalul. A fost ca şi cum i-ar fi secat întreaga energie creatoare, ori de parcă s-ar fi plictist să mai scrie şi a vrut oarecum să tranşeze. M-am mai gândit însă şi poate nu, poate e mai deschis decât pare, poate de fapt s-a dorit a rupe un episod dintr-un prezent continuu repetat şi s-a prezentat ca atare, indiferent ce e înainte şi dincolo de acesta…

“…infernul trebuie să fie un loc unde te închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să te războieşti cu ele“

Arana

Laura Restrepo, Delir, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

]]> http://amisse.wordpress.com/2009/11/18/if-i-were-a-boy/ Wed, 18 Nov 2009 12:06:06 +0000 amisse http://amisse.wordpress.com/2009/11/18/if-i-were-a-boy/

Ascultam melodia lui Beyonce,,If I were a boy” si ma gandeam ca are dreptate fata,sau ma rog,cine i-a scris piesa. E posibil ca dupa un anumit timp el sa se obisnuiasca cu gandul ca esti a lui si sa ia lucrurile prea simplu poate…Ma intrebam,vor femeile prea multa atentie sau sunt barbatii prea insensibili cateodata? Nu e normal sa vrei ca cel care iti spune ca te iubeste sa-ti arate asta in fiecare zi? Ba da ,e normal,dar nu e intodeauna posibil pt ca mai avem si o viata de trait ,glazurata cu probleme si ornata cu stres sau mai stiu eu ce. In schimb nu mi pot explica cum atunci cand vrei sa vorbesti ceva ce te doare cu el,nu te ia in serios sau nu vrea sa vorbeasca,bagand in fata texte gen: nu e nimic in neregula cu noi,e doar in capul tau,”,sau,,eu sunt foarte fericit de aceasta relatie si ma simt foarte bine .t Hello! Mai sunt si eu aici ,e important sa ma simt si eu bine,nu? De multe ori e vorba de nepasare fata de ea,dar aici nu mai putem vorbi de iubire din partea lui,insa e vorba si de nestiinta sau de putina imaturitate din partea lui…refuza poate sa recunoasca fata de el ca ceva nu e bine…

Ma intreb insa cum e mai bine,sa renunti atunci cand vezi ca ai incercat din toate puterile sa ii arati ce te doare si sa il faci sa te inteleaga si totusi,parca nu vorbiti aceeasi limba,sau sa ramai in continuare alaturi de el,sperand?

de mult timp asteptam un numar de masina ca sa pot intocmi un TOP 3 “cele mai futere numere de masini” dar spre surpriza mea absoluta, ultima gasita AZI a urcat direct pe pozitia 1, sincer sa fiu o asteptam cu locul 3 liber pe podium. deci, asa arata topul:

locul 3: B-24-GUN

(it’s so fun suicide!)

locul 2: B-01-ETC

(eu si dupa mine… restu’ lumii)

LOCUL 1: B-09-PZD

(Noua Pizda)

in masina era chiar o gagica, foarte jenata ca radeam in hohote de numarul ei. in timp ce traversam pe zebra prin fata botului masinii oprite la semafor se uita la mine dinauntru cu mainile inerte pe volan si ochii mici in cap, de parca o surprinsesem cu chilotii pe vine si cu degetele bagate pana la cot dupa polonicul scufundat in carafa cu limonada.

ciudat lucru: desi la selectie a participat intregul parc auto din toata tara asta pe care am batut-o in lung si-n lat in ultimii ani, toate cele 3 numere castigatoare sunt din bucuresti.

este cunoscut cazul ciobanului ajuns multimilionar si al baciului care isi accepta ca etapa fireasca in viata o maciuca in capatana, dar pana acuma despre un cioban blogar n-am mai auzit. iata cariera lui pana in ziua de azi: punker > mecanic auto > consilier juridic > vanzator de asigurari > director de tipografie > publicitar > pool boy de hotel la greci > cioban la capre > blogar > punk rock star (in plina devenire).

invitatiile la schimb de linkuri nu sunt nici macar flatante, cum e cazul invitatiilor soptite la ureche la “swingers party”. schimb de link… imi aduce aminte de colegii de clasa din liceu care, ca sa se poata lauda si ei ca s-au pupat cu cineva, ca au facut un pas important inspre pierderea virginitatii, se asezau in cerc nasosi si grasance, timizi si buboase si lasau hazardul invartirii unei sticle sa decida care cu care. mi se pare ca si cum cineva ar lua numere la intamplare din cartea de telefon ca sa-si faca prieteni, fiind multumit cu orice gaseste. Cand apar astia cu “link exchange” rasuna alamurile care vestesc etapa de plin manierism a fenomenului. Dar atunci cand un prieten ma anunta timid si resemnat ca “bagami-as pula, sunt infrant… pana la urma am ajuns exact ceea ce uram: blogar!” ei bine, in cazul asta ii pun linkul pe pagina mea chiar inainte de a citi o singura postare de-a lui.

iata deci un blog nou al unui prieten vechi, om care m-a frapat de cand l-am cunoscut. pe vremea aia nu aveam blog nici unul dintre noi, nu din motivul naiv ca nu exista inca blogul, ci pentru ca ar fi fost o contradictie evidenta in existenta noastra. El insa, tot ce scotea pe gura merita notat si pastrat pentru zile negre. Iata-l acum, in direct de la stana: rovigilantes.wordpress.com

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.

in ultimii ani am inceput sa dau semne din ce in ce mai evidente de ramolire. demult, in trecuturile mele glorioase puteam sa urmaresc cam 3-4 filme pe noapte, rasaritul soarelui gasindu-ma intr-o stare undeva intre viata si moarte, inconjurat de cani goale de cafea si pachete goale de tigari, dar fericit pentru ca devenisem mai destept cu 3 filme. dupa o vreme, am observat cum a doua zi dupa vizionare se intampla din ce in ce mai des sa incurc numele filmelor, actorii sau, mai grav, finalurile. au mai trecut cativa ani de abuzuri si iata-ma locatar al unui bloc din bucuresti, hranit cu saorma de dristor a carei ultima inbucatura se pravaleste din gura pe perna, in timp ce pe ecranul ultra flat apare genericul de final. in scurt timp am reusit sa-mi dobor propriile recorduri: in ultima vreme atipesc imediat dupa ce dau play la film, in bratele temei muzicale de deschidere, fara sa mai apuc sa vad pe generic actorii din roluri principale. cateodata, nici macar numele filmului. mandria personala cea mai de seama insa este reusita de a adormi, de curand, pe un scurt metraj.

sa zambim in hohote

prietenia e atunci cand gatesti mancare proasta pentru prietenii tai doar ca sa te minta ei ca e buna, din prietenie.

in ultima vreme se lipsc cartile de mine ca hartia de muste dar mi se pare jenant frate sa faci cuiva cadou o carte care a mai fost citita si de altii.

cateodata imi vine sa ma omor, cateodata imi vine sa va strivesc pe toti sub picior, cateodata imi vine sa va pup in cur, cateodata imi vine sa ma imbratisez singur.

cur ochit, cur lovit

sunt pus pe gânduri bune

suntem cu toţii bulgări

de salam de biscuiţi

din cacao cu rahat

…iată, sunt şi eu

capabil de geniu

:definiţia vieţii.

- dar asta nu o ştiu decât eu,

cei care au mai fost pe la mine pe-acasă

şi dumnezeu

începeee, înceeepeee, îîînceeepeee!

începe perioada in care nu mai am chef sa mai scriu nimic.

(a NU se confunda cu “am un chef nebun sa nu scriu”)

“Nici mess, nici mobil, nici e-mail.

Cum e posibila dragostea în conditiile astea?”

“De sus, se vede doar ninsoarea, cea mai frumoasă de anul ăsta, care riscă să blocheze oraşul. Riscă? De fapt, pentru mine asta e o speranţă.”

Lucian MÎNDRUŢĂ – Cea mai frumoasă zi din anii ’80

Dilema Veche nr.298 – 29 octombrie 2009

“E cam scump să mergi în spaţiu. Mai scump decît să găseşti leacul pentru cancer, se plîng leneşii care vor să rămînă confortabil pe pămînt, dacă se poate şi la o ţigară.”

Lucian MÎNDRUŢĂ – Vreau înapoi pe Lună

Dilema Veche nr.298 – 29 octombrie 2009

Se pare ca la noi Gigi Becali a devenit un fel de Chuck Norris al Romaniei. Nu stiu ce are toata lumea cu el,mie mi se pare simpatic sa fiu asa mai draguta,adica ii inghit cu sete dumele,pentru ca ma amuza copios. Ca sa nu ma iau ca Mircea Badea de glumele cu respectatul Chuck Norris,o sa ma iau de glumele plagiate cu Gigi Beali,dar nu cum a facut o Badea ci facand un top cu aceste glume. Enjoy!

Bancul 1

.   Gigi Becali intra intr-o discoteca. …
Dansati??
La care Becali:
- Nu fa,asa merg io!                        (Asta mi place la disperare)

Bancurile dupa Chuck Norris mi se par cam trase de par dar tot postez cateva:

.  Bancul 2

Gigi Becali a fost de 3 ori pe Lună:

o dată cu Radoi, când era mic, a doua oară cu Steaua în deplasare şi a treia oară cu oile la păscut.

Bancul 4

Doar punctele de la “i” au voie sa stea deasupra lui Gigi Becali

Bancul 5

Ca europarlamentar, Gigi Becali va anula Legea Gravitatiei

Bancul 6

Donald Trump a fost ucenicul lui Gigi Becali

Bancul 7

Gigi Becali poate sa apara la mai multe emisiuni in acelasi timp. In direct.

Bancul 8

Gigi Becali merge la pescuit. Isi ia o undita de aur, momeala de diamant,etc. La un moment dat, prinde pestisorul de aur:
-Becali, Gigi Becali, da-mi drumul ca eu sunt pestisorul de aur.
-Pestisorul de aur?! Ce pestisor de aur, ba?
-Ala cu trei dorinte…
-Bine, ba, da’ zi-le repede!

Bancul 9

Un tragic incendiu a distrus, ieri, biblioteca personala a patronului Stelei. Ambele sale carti au fost mistuite de flacari. Purtatorul de cuvant al omului de afaceri a declarat ca Gigi e cu atat mai afectat cu cat nici nu apucase s-o coloreze pe cea de-a doua…

Bancul 10

Elvetienii nu sunt neutri, doar asteapta sa vada de ce parte se va situa Gigi Becali.

Gata cu becali,dar sa ne mai amuzam putin:

*Ce face prima data tiganu cand intra pe calculator ?
Cauta in Recycle Bin!

O blonda se plimba prin cimitir la ora 12 noaptea; in spatele ei apare un vampir:
- Sunt vampir si sug sange !
Blonda nu raspunde.
- Sunt vampir si sug sange!Blonda tot nu-l baga in seama.
Vampirul iar spune:
- Sunt vampir si sug sange!
Blonda foarte enervata de data asta, raspunde :
-SI EU SUG P*** SI NU MA LAUD!

Tata, da-mi doua mii de lei!
-Pina cind ma, Bula?
-Pina nu-ti dau una!

Definitii:
1)Fituica – Te uiti si castigi.

2)Elevul chiulangiu – Tanar si nelinistit.

3)Sedinta cu parintii – Intalnire de gradul III.

4)Dupa sedinta -Spitalul de urgenta.

5)Caiet de teza – Verdict: Crima.

6)Sfarsitul orelor: Am intalnit si romani fericiti.

7)Cancelaria – Cafeneaua groazei.

8)Sala de clasa – Zona Crepusculara.

9)Orele de fizica – La limita imposibilui.

10)Diriginta – Xena, printesa razboinica.

11)Dirigintele – Superman.

12)Catalogul – Adevarul gol-golut.

13)Incheierea mediilor – Memorialul durerii.

14)Chiulul de la ore – Sport la minut.

15)Lucrarea de control – Alba-ca-zapada.

16)Directorul scolii – Inamicul public nr. 1.

17)Seful clasei – Asasinul din umbra.

18)Perioada tezei – Spionaj si contraspionaj.

timpuri noi

dupa gratii sunteti voi

strada arhitect ion berindei

perspectiva mea

atentie,se inchid usile.urmeaza statia POLIVERSITATE,cu peronul pe partea stanga.metrorex.mereu in miscare.trenul stationeaza un minut.atentie,se inchid usile.urmeaza statia VIZOR,cu peronul pe partea stanga.metrorex.mereu in miscare.trenul stationeaza doua minute.atentie,se inchid usile.urmeaza statia IMDB,cu peronul pe partea dreapta.metrorex.mereu in miscare.trenul stationeaza un minut.atentie,se inchid usile.urmeaza statia UNITEHNICA,cu peronul pe partea stanga.metrorex.mereu in miscare.trenul stationeaza aproximativ doua minute.atentie,se inchid usile.urmeaza statia Constantin Grigorescu,cu peronul pe partea stanga.metrorex.mereu in miscare.trenul stationeaza jumatate de minut.atentie,se inchid usile.urmeaza statia Nicolae Brancoveanu,cu peronul pe spate.metrorex.mereu in miscare.

URMATOOORUL!

da, spuneti!

saorma

mica, mare, medie?

MARE

dulce sau iute?

ce inseamna iute?

cu ardei iute

fara ardei iute

ceapa?

fara ceapa.

fara rosii.

nici castraveti murati.

se poate si fara cartofi prajiti?

si nu puneti varza deloc.

 nici carne de pui nu vreau.

 a, si neaparat fara lipie.

ketchup de care, dulce sau picant?

de niciun fel 

poftim…

FLEOSHC!

as dori un servetel

din seria “fenomene ciudaaa-te / se intampla cu miii-ne” iata ce am descoperit:

http://ropresident2009.wordpress.com/propuneri-de-articole-spre-publcaremax-500-cuvinte/

sa mor eu daca am scris vreodata commentul ala . am cateva indicii pretioase despre deghizat: este din Europa de Est si initiala numelui este “A”.

singurul 10 pe care l-am primit in facultate a fost la examen la estetica, atunci cand am fost mutat de profesor in prima banca si mi s-au confiscat toate “sursele de inspiratie” – asa cum denumesc ei materia din care ar trebui sa invatam noi. Astfel, atrebuit sa scriu tot ce era prin capul meu, a fost un efort ingrozitor de placut si n-am luat 5 sau 6 ca de obicei bagamias pula. Umpleam pagini dupa pagini, parca eram in transa si am mai si cerut cateva foi in plus. Abia acum ii intelegeam pe tocilarii aia care nu au nevoie de fituici: pur si simplu trebuie sa citesti cu atentie intrebarile si restul e simplu. Cand ne-a comunicat lisa cu notele, a inceput cu cei cu 9 dupa care cei cu 8, cei cu 7, 6, 5, cei picati si la final a intrebat “care este botezatu?” eram convins ca imi va spune ca nu se pot da note cu minus pentru aberatiile mele si ca ar trebui sa imi depun cererea de lasare la vatra din facultate, insa mi-a strans mana felicitandu-ma. Colegii mi-au aruncat priviri invidioase “atotstiutorule taciturn, te plangeai ca nu stii nimic. de ce nu ne-ai dat si noua?” degeaba.

noutati:

am gasit la scara blocului masina mutata din locul in care o parcasem cu cateva zile inainte

am gasit un blog proaspat si bun de citit iacata-l: http://avortise.wordpress.com/

m-am gndit sa-mi schimb numele blogului in Ghenade Guionescu

traiesc nehotarat

(nostalgia sfarsitului)

m-am hotarat sa ma arunc de pe bloc

dar am ramas blocat in lift

m-am hotarat sa imi tai venele

dar lama e tocita iar cutitul nu este ascutit

m-am hotarat sa sar pe fereastra

dar locuiesc la demisol

m-am hotarat sa mor

dar n-am auzit ceasul

P.S. tocmai am realizat ca daca nu m-as fi imbatat clampa de la prima ora in ziua in care am implinit 18 ani, n-ar fi fost un esec sinuciderea mea: aveam de gand sa ma asez in fata trenului (si nici macar nu citisem “ana care nina“). lumea ar fi fost mai saraca cu un mare blogar. ingerasii salvatori au fost doua colege de clasa care m-au preluat de la poarta liceului si m-au redirectionat spre crasma.

Stau langa tine… ochii inchisi… trupul imi e ca o imensa ureche ciulita… ma opresc in clipe incremenite ca sa te adulmec, sa te simt.

Imi trimiti asa iubirea… scrisori de gand…

Si tac si cobor linistea si te ascult cum te scrii in mine cu fiecare gand.

Atentia mi-e toata adunata… in tine eu… in mine tu…

Se pierde atata energie de iubire prin cuvinte, prin gesturi… atenti sa le facem, atenti sa le primim…

Ma vreau in tine. Vreau sa te simt de-acolo, din interiorul tau…

Alunec in tine…

Si tac.