Educaţia ambientală este unul dintre principalele noastre mijloace de salvare. Fizică, dacă nu şi morală. Conul Leonida vedea salvarea în stat. Noi înţelegem acum că rolul statului este limitat, “revolutia romana” a avut chiar ca tel principal limitarea acestui rol, dar cine preia responsabilitatile, ori o parte dintre ele? In particular, cine preia responsabilitatile pentru monitorizarea mediului in care traieste o comunitate? Este absurd sa ne imaginam ca o agentie sau autoritate nationala de mediu ar putea supraveghea totul. Situatia aceasta nu este posibila nici macar in cele mai bogate dintre natiuni. Nici macar in Statele Unite ale Americii.

Circumstanta aceasta a fost inteleasa cel mai bine de catre acel om politic vizionar de exceptie, dar candidat defavorizat in cursa prezidentiala, ma refer la Al Gore. Printr-o munca de mare tenacitate si extinsa pe aproape un deceniu, el a reusit sa convinga Congresul american sa voteze fonduri pentru un vast program, atat national cat si international, care sa educe comunitatile locale in spiritul responsabilizarii fata de mediul inconjurator. Intr-o “manea” ascultata involuntar pe peronul unei gari, o voce de fata canta despre “cartierul tiganesc”, marturisind, intr-o evaluare extrem de realista, “Aici e iadul,/aici eu locuiesc“. Era o constatare extrema, si nu avem nici un fel de motive sa credem ca nu era sincera, despre “calitatea mediului” intr-o comunitate.

Nu este nevoie neaparat de studii sociologice academice pentru a fundamenta asertiunea ca intre imaginea unei comunitati si calitatea mediului in care traieste acea comunitate exista o legatura. Nu este nici macar nevoie sa demonstrezi ca demografia “marelui J”, cum se mai cheama eufemistic acest gen de situatie, duce la scaderea calitatii mediului. Unii l-au invinovatit candva pe omul politic basarabean Pan Halipa de “colaborationism” cu autoritatile sovietice pe timpul deportarii sale in Siberia, pentru ca a tratat in mod serios si efectiv problema ameliorarii calitatii mediului in lagărul de gulag unde era inchis. Si a reusit, pentru ca nici macar tortionarilor nu le placea sa traisca in iad. Desigur, succesul sau relativ şi local nu a ameliorat in nici un fel imaginea generala a gulag-urilor, dar merita amintit pentru ca arata ca intodeauna este posibila, chiar dispunand de mijloace limitate, o anumita interventie asupra iadului.

Iar mijloacele de care dispune o comunitate pentru a influenta pozitiv calitatea mediului in care traieste sunt in general mult mai extinse decat pot macar sa banuiasca liderii de opinie din comunitatea respectiva. Astfel, fiecare primar de comuna ar trebui sa stie ca daca scoala din comuna lui este conectata la internet, in mod automat dispune de ajutorul gandit de Al Gore pentru ajutorarea oricarei comunitati urbane ori rurale de pe glob in problema monitorizarii calitatii mediului local prin educatia ambientala activa. Mai exact, este vorba despre programul GLOBE de educatie ambientala activa, accesabil pe internet la adresa www.globe.gov.

La ora actuala (situaţia din 2001) numai patru scoli din Romania sunt integrate in programul GLOBE. Cele patru intrari romanesti intr-un program de educatie ambientala pe internet sunt de fapt reusite personale ale unor profesori de liceu entuziasti, auotodidacti (un laureat Nobel, intervievat pe Discovery Channel, spunea : “Cand eram autodidact la Cambridge…”) de exceptie in invatarea protocoalelor si metodicii de implementare a programului GLOBE. Poate ca merita sa fie amintite numele acestora precum si scolile unde predau, deci si comunitatile pe care le influenteaza :

1. Liceul Carmen Silva din Eforie Sud, profesor GLOBE Florin Serbu (florin@lefo.ro ) /2. Colegiul National Mircea cel Batran, Constanta, profesor GLOBE Vasile Nicoara /3. Liceul Gheorghe Sincai din Cluj Napoca, profesor GLOBE Antonela Borea /4. Liceul din Bucuresti de pe Olari, nr 29-31, profesor GLOBE Mirela Sanda Iambor.

De ce nu sunt mai mulţi profesori, mai multe şcoli ?

Un motiv este acela ca inertia universitatilor de stat şi a universităţilor particulare, –inclusiv celebra Universitate Ecologistă care nu îşi merită numele–, este imensa in macar antamarea pregatirii de profesori pentru invatamantul preuniversitar care sa inteleaga realmente conceptele moderne dupa care a fost construit acest program de educatie ambientala activa, implicand, de pilda, o interdependenta a supravegherii mediului din jurul unei scoli, chiar pe o raza de cativa kilometri , de catre elevii scolii, cu monitorizarea aceleeasi arii de catre aparatura electronica de pe satelitii din seria Landsat, pentru a obtine adevarul despre mediu. Caci traim acum intr-o lume modelata parca dupa ideile lui Phaedrus, eroul din “Zen and the art of motorcycle maintenance” : Adevar inseamna calitate iar intreaga planeta este o motocicletă Harley-Davidson care trebuie mentinuta in stare de functionare (cauta cu un motor autorul, Robert Pirsig, ori pseudonimul sau, Robert Pursig).

Rutina prevaleaza in general in universitatile de stat din Romania provinciala, iar orice idee noua e tratata de sefuletii educati pentru conducere de catre si in stilul fostilor secretari B.O.B. ai P.C.R. drept “sfidare”, ei nerealizand nici macar faptul ca acest cuvant, traducerea romaneasca a frantuzescului le defi ori a englezescului the challenge, a capatat in aceste timpuri o conotatie pozitiva!

Alt motiv al neputintei universitatilor romanesti de a pregati, dar pe bune, profesori de educatie ambientala, este acela ca unii dintre fostii politruci din lumea universitara, ma refer la cei care nu s-au convertit in lideri de partide ori de organizatii “civice” care au promovat si promoveaza interese carieriste, s-au convertit in schimb in specialisti in mediu. Am putut astfel vedea un fost absolvent de Stefan Gheorghiu predand, nici mai mult nici mai putin, decat un curs de “Politologia mediului”, pretinzandu-se expert in domeniu! Sau un alt fost politruc, figurand si el ca expert in evaluarea academica si acreditarea facultatilor de ingineria mediului din partea C.N.E.A.A., o institutie birocratica si formala creata la initiativa Aliantei Civice! Intr-adevar, intortochiate mai sunt caile Domnului! In fine, iata un exemplu din Romania Libera de vineri, 25 mai, pagina 4 : “Anul trecut, Distrigaz Nord si Sud au raportat pierderi de 150 milioane Nmc de gaze, valoarea totala depasind 300 miliarde lei …E clar ca aceste gaze au fost furate… in localitatile unde existau instalatii de uscare a caramizii sau a lemnului…Pentru a argumenta pierderile enorme, cele doua societati aveau pregatit un studiu semnat de o serie de universitari…Ei au venit cu argumente de genul modificarii polului magnetic si alte asemenea, intinse pe sute de pagini, pentru a justifica pierderile…”

Intr-adevar, lipsa de calificare profesionala a majoritatii celor care predau in noile facultati disciplinele de mediu este profunda si fara leac. As putea continua cu exemplele, dar cred ca este suficient. O explicatie plauzibila pentru aceasta situatie absolut incredibila ar fi aceea ca in legea invatamantului romanesc nu scrie nicaieri, intr-un mod explicit si categoric, ca “Profesorul trebuie sa stie carte”! In unele privinte in invatamantul universitar romanesc suntem inca in atmosfera de ignoranta, profunda, mandra si agresiva, a anilor cincizeci. Este bine ca noul ministru de la Educatie si Cercetare a inteles acest lucru, atunci cand a oprit manualele alternative, continand greseli stiintifice grave, dar avizate ca adevaruri perfect valabile prin semnaturile unor profesori din invatamantul universitar. Dar cate cursuri universitare scrise sunt, de fapt, niste “manele”, si cine are curajul sa le interzica? Alt lucru care nu este inca prea bine inteles de catre “pedagogii” universitatilor de stat şi particulare ce pregatesc profesori si institutori pentru invatamantul preuniversitar este acela ca ei ar trebui sa pregateasca de fapt viitori lideri de opinie pentru comunitatile din Romania. In unele dintre aceste comunitati, pe care un stat roman prosper ar urma sa le ajute, conditiile de mediu sunt cumplite. La fel ca si in pregatirea astronautilor, antrenati pentru a intalni si a putea controla cele mai dure conditii, universitatile romanesti trebuie sa pregateasca viitorii profesori din domeniul preuniversitar, care este in fond si o piata a muncii, pentru cele mai dure situatii. Care nu pot fi controlate in stilul Rambo, ci prin apelul inteligent la toate parghiile care influenteaza o comunitate. Iar educatia ambientala activa ar putea fi, cred eu, una dintre aceste parghii.

Titus Filipas

Educaţia ambientală este unul dintre principalele noastre mijloace de salvare. Fizică, dacă nu şi morală. Conul Leonida vedea salvarea în stat. Noi înţelegem acum că rolul statului este limitat, “revoluţia română” a avut chiar ca ţel principal limitarea acestui rol, dar cine preia responsabilităţile, ori o parte dintre ele? În particular, cine preia responsabilităţile pentru monitorizarea mediului în care trăieşte o comunitate? Este absurd să ne imaginăm că o agenţie sau autoritate naţională de mediu ar putea supraveghea totul. Situaţia aceasta nu este posibilă nici măcar în cele mai bogate dintre naţiuni. Nici măcar în Statele Unite ale Americii.

Circumstanţa aceasta a fost înţeleasă cel mai bine de către acel om politic vizionar de excepţie, dar candidat defavorizat în cursa prezidenţială, mă refer la Al Gore. Printr-o muncă de mare tenacitate şi extinsă pe aproape un deceniu, el a reuşit să convingă Congresul american să voteze fonduri pentru un vast program, atât naţional cât şi internaţional, care să educe comunităţile locale în spiritul responsabilizării faţă de mediul înconjurător. Într-o “manea” ascultată involuntar pe peronul unei gări, o voce de fată cânta despre “cartierul ţigănesc”, mărturisind, într-o evaluare extrem de realistă, “Aici e iadul,/aici eu locuiesc“. Era o constatare extremă, şi nu avem nici un fel de motive să credem că nu era sinceră, despre “calitatea mediului” într-o comunitate.

Nu este nevoie neapărat de studii sociologice academice pentru a fundamenta aserţiunea că între imaginea unei comunităţi şi calitatea mediului în care trăieşte acea comunitate există o legătură. Nu este nici măcar nevoie să demonstrezi că demografia “marelui J”, cum se mai cheamă eufemistic acest gen de situaţie, duce la scăderea calităţii mediului. Unii l-au învinovăţit cândva pe omul politic basarabean Pan Halipa de “colaboraţionism” cu autorităţile sovietice pe timpul deportării sale în Siberia, pentru că a tratat în mod serios şi efectiv problema ameliorării calităţii mediului în lagărul unde era închis. Şi a reuşit, pentru că nici măcar torţionarilor nu le plăcea să trăiască în iad. Desigur, succesul său relativ şi local nu a ameliorat în nici un fel imaginea generală a gulag-urilor, dar merită amintit pentru că arată că întodeauna este posibilă, chiar dispunând de mijloace limitate, o anumită intervenţie asupra iadului.

Iar mijloacele de care dispune o comunitate pentru a influenţa pozitiv calitatea mediului în care trăieşte sunt în general mult mai extinse decât pot măcar să bănuiască liderii de opinie din comunitatea respectivă. Astfel, fiecare primar de comună ar trebui să ştie că dacă şcoala din comuna lui este conectată la internet, în mod automat dispune de ajutorul gândit de Al Gore pentru ajutorarea oricărei comunităţi urbane ori rurale de pe glob în problema monitorizării calităţii mediului local prin educaţia ambientală activă. Mai exact, este vorba despre programul GLOBE de educaţie ambientală activă, accesabil pe internet la adresa www.globe.gov.

La ora actuală (situaţia din 2001) numai patru şcoli din România sunt integrate în programul GLOBE. Cele patru intrări româneşti într-un program de educaţie ambientală pe internet sunt de fapt reuşite personale ale unor profesori de liceu entuziaşti, auotodidacţi (un laureat Nobel, intervievat pe Discovery Channel, spunea : “Când eram autodidact la Cambridge…”) de excepţie în învăţarea protocoalelor şi metodicii de implementare a programului GLOBE. Poate că merită să fie amintite numele acestora precum şi şcolile unde predau, deci şi comunităţile pe care le influenţează :

1. Liceul Carmen Silva din Eforie Sud, profesor GLOBE Florin Serbu (florin@lefo.ro) /2. Colegiul National Mircea cel Batran, Constanta, profesor GLOBE Vasile Nicoara /3. Liceul Gheorghe Sincai din Cluj Napoca, profesor GLOBE Antonela Borea /4. Liceul din Bucuresti de pe Olari, nr 29-31, profesor GLOBE Mirela Sanda Iambor.

De ce nu sunt mai mulţi profesori, mai multe şcoli ?

Un motiv este acela că inerţia universităţilor de stat şi a universităţilor particulare, –inclusiv celebra Universitate Ecologistă care nu îşi merită numele–, este imensă în măcar antamarea pregătirii de profesori pentru învăţământul preuniversitar care să înţeleagă realmente conceptele moderne dupa care a fost construit acest program de educaţie ambientală activă, implicând, de pildă, o interdependenţă a supravegherii mediului din jurul unei şcoli, chiar pe o rază de câţiva kilometri, de către elevii şcolii, cu monitorizarea aceleeaşi arii de către aparatura electronică de pe sateliţii din seria Landsat, pentru a obţine adevărul despre mediu. Căci trăim acum într-o lume modelată parcă după ideile lui Phaedrus, eroul din “Zen and the art of motorcycle maintenance” : Adevăr înseamnă calitate iar întreaga planetă este o motocicletă Harley-Davidson care trebuie menţinută în stare de funcţionare (caută cu un motor autorul, Robert Pirsig, ori pseudonimul său, Robert Pursig).

Rutina prevalează în general în universităţile din România provincială, iar orice idee nouă e tratată de şefuleţii educaţi pentru conducere de către şi în stilul foştilor secretari B.O.B. ai P.C.R. drept “sfidare”, ei nerealizând nici măcar faptul că acest cuvânt, traducerea românească a franţuzescului le défi  ori a englezescului the challenge, a căpătat în aceste timpuri o conotaţie pozitivă!

Alt motiv al neputinţei universităţilor româneşti de a pregăti, dar pe bune, profesori de educaţie ambientală, este acela că unii dintre foştii politruci din lumea universitară, mă refer la cei care nu s-au convertit în lideri de partide ori de organizaţii “civice” care au promovat şi promovează interese carieriste, s-au convertit în schimb în specialişti în mediu. Am putut astfel vedea un fost absolvent de Ştefan Gheorghiu predând, nici mai mult nici mai puţin, decât un curs de “Politologia mediului”, pretinzându-se expert în domeniu! Sau un alt fost politruc, figurând şi el ca expert în evaluarea academică şi acreditarea facultăţilor de ingineria mediului din partea C.N.E.A.A., o instituţie birocratică şi formală creată la iniţiativa Alianţei Civice! Într-adevăr, întortochiate mai sunt căile Domnului! În fine, iată un exemplu din Romania Libera de vineri, 25 mai, pagina 4 : “Anul trecut, Distrigaz Nord si Sud au raportat pierderi de 150 milioane Nmc de gaze, valoarea totala depasind 300 miliarde lei …E clar ca aceste gaze au fost furate… in localitatile unde existau instalatii de uscare a caramizii sau a lemnului…Pentru a argumenta pierderile enorme, cele doua societati aveau pregatit un studiu semnat de o serie de universitari…Ei au venit cu argumente de genul modificarii polului magnetic si alte asemenea, intinse pe sute de pagini, pentru a justifica pierderile…”

Într-adevăr, lipsa de calificare profesională a majorităţii celor care predau în noile facultăţi disciplinele de mediu este profundă şi fără leac. Aş putea continua cu exemplele, dar cred că este suficient. O explicaţie plauzibilă pentru această situaţie absolut incredibilă ar fi aceea că în legea învăţământului românesc nu scrie nicăieri, într-un mod explicit şi categoric, că “Profesorul trebuie să ştie carte”! În unele privinţe în învăăţământul universitar românesc suntem încă în atmosfera de ignoranţă profundă, mândră, agresivă în suficienţa ei, a anilor cincizeci. Este bine că noul ministru de la Educaţie şi Cercetare a înţeles acest lucru, atunci când a oprit manualele alternative, conţinând greşeli ştiinţifice grave, dar avizate ca adevăruri perfect valabile prin semnăturile unor profesori din învăţământul universitar. Dar câte cursuri universitare scrise sunt, de fapt, nişte “manele”, şi cine are curajul să le interzică? Alt lucru care nu este încă prea bine înţeles de către “pedagogii” universităţilor de stat şi particulare ce pregătesc profesori şi institutori pentru învăţământul preuniversitar este acela că ei ar trebui să pregăteasca de fapt viitori lideri de opinie pentru comunităţile din România. În unele dintre aceste comunităţi, pe care un stat român prosper ar urma să le ajute, condiţiile de mediu sunt cumplite. La fel ca şi în pregătirea astronauţilor, antrenaţi pentru a întâlni şi a putea controla cele mai dure condiţii, universităţile româneşti trebuie să pregăteasca viitorii profesori din domeniul preuniversitar, care este în fond şi o piaţă a muncii, pentru cele mai dure situaţii. Care nu pot fi controlate în stilul Rambo, ci prin apelul inteligent la toate pârghiile care influenţează o comunitate. Iar educaţia ambientală activă ar putea fi, cred eu, una dintre aceste pârghii.

Titus Filipas