De ce se joaca oamenii? Mi-am pus de multe ori aceasta intrebare. Am consultat mai multe surse, si am sintetizat ideile in cateva explicatii. Conform Media Pro Interactive Games, exista trei tipuri de jucatori:

1. Pierzatorul de timp – Aceasta persoana joaca jocuri doar pentru a trece timpul, fie la locul de munca sau acasa, atunci cand acestia nu au nimic mai bun de facut. Problema cu a fi un pierde-vara este faptul că poti intra foarte usor peste perioadele cand chiar esti productiv.

2. Mintile ocupate – persoana care joaca jocuri pentru stimularea mintala si care are nevoie de ceva permanent care sa le ocupe mintea. Aceşti oameni prefera in general jocuri cum ar fi puzzle-uri, jocuri de cuvinte şi de Sudoku, strategie, etc.

3. Competer – Această persoana joaca jocuri pentru a concura impotriva altor jucatori. Ei se gasesc adesea frustrati daca lucrurile din joc nu merg asa cum vor. Lor nu le pasă daca se joacă impotriva cuiva on-line sau daca pur si simplu sunt in aceeasi camera, doar iubesc concurenta!

Am vrut sa aflu si parerea predecesorilor despre ideea de joc…

Psihiatrul canadian, Eric Berne afirma ca ” jocurile sunt un compromis intre intimitate si pastrarea intimitatii”.

Marele poet roman, Lucian Blaga are o parere extrem de originala despre ideea de joc.  “Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea este jocul. Tanarul canta: jocul si intelepciunea mea e iubirea. Batranul tace: iubirea si jocul meu e intelepciunea”.

Nu stiu daca v-am lamurit sau, mai mult v-am bagat in ceata cu ideea de joc, insa voi merge mai departe la tema acestui articol, si anume continuarea jocul online Aion.

Aion, lansat in Romania simultan cu restul Europei, pe 25 septembrie 2009, este un fantasy MMORPG oferit de compania NCsoft. In Aion, jucatorii sunt impartiti in doua tabere: The Chosen (ingeri) si The Fallen (demoni). Tower of Eternity este o poarta catre Abyss si functioneaza si ca portal intre dimensiuni. Povestea jocului incepe atunci cand Dragonii din Abyss sunt treziti la viata si cauta razbunare impotriva ambelor lumi. De aici porneste un conflict de proportii epice, iar jucatorul face primii pasi inspre salvarea lumii careia ii apartine.

Aion este unul dintre cele mai impresionante (din punct de vedere grafic) jocuri: va folosi o varianta modifica a motorului grafic CryENGINE, folosit in Far Cry. Producatorii au oferit un nivel al detaliului fara precedent: de la efecte meteo la spuma valurilor care se sparg la tarm, costumatia si detaliul facial al personajelor, armele, monstrii si asa mai departe. Jocul a fost dezvoltat de catre compania NCsoft si promovat in Romania de TNT Games.

Deoarece nu sunt priceput la partea grafica, voi merge doar pe idei ce tin de fir narativ sau poveste si coloana sonora.

Fiecarei dintre cele trei tabere ii va corespunde un anumit gen muzical, dupa cum urmeaza: ingerii vor fi din sfera gothic-doom metal, demonii vor avea muzica heavy-metal, in timp ce dragonii vor lupta pe muzica power metal. Pentru necunoscatori, exemplific pentru fiecare subgen al rock-ului cate o mostra.

Pentru ingeri, avem Sirenia cu piesa Meridian (varianta acustica).

In aceasta tabara cred ca s-ar putea inscrie si un personaj orator, numit Dreampoet, care sa fie calauzitorul armatei in batalii, prin povetele si citatele sale din poeti si filosofi antici. Gasesc o buna corelatie intre acest gen  muzical si literatura antica, in special cea provenita din Grecia. The Chosen va fi armata care va ramane sa lupte singura, dupa alianta ce se va crea din senin intre The Fallen si Dragoni.  Ei vor vrea ca lucrurile sa se termine pasnic, insa firul epic nu le va permite aceasta doleanta.

Pentru demoni, mostra pe care o prezint este o piesa heavy-metal classic, Painkiller a formatiei Judas Priest.

In aceasta tabara vom regasi personaje din panteonul grecesc, iar in centru se va afla Ares, zeul razboiului. Principala indelednicire a acestora va fi razboiul.

Dragonii vor fi cei mai relaxati, mergand spre finalul jocului intr-o alianta de conjuctura cu demonii. Muzica lor o evidentiem prin piesa Through The Fire And Flames a trupei DragonForce.

Cum si reiese si din ritmul progresiv al piese, atitudinea lor va fi aceea de a lupta doar din placere. Nu din razbunare, vor face din lupta o pasiune. De ce au ales demonii? Pentru ca acestia sunt mai directi in exprimare, si nu filosofeaza asa mult precum Dreampoet. Practic, alianta o realizeaza foarte rapid.

La finalul partii a doua, va exista un avantaj destul de important pentru noua alianta creata, numita Demon’s Blood-Dragon Force. Insa, va exista si o continuare pentru acest episod in care ii las pe specialisti sa isi spuna cuvantul.

Acest articol a fost realizat ca parte integranta a concursului SuperBlog 2009, organizat de PC News.

Iata un alt documentar tradus in limba romana despre experienta mortii, dar in sens negativ. Doctorul cardiolog Maurice Rawlinson prezinta 5 cazuri de oameni care au decedat insa prin terapiile moderne de resuscitare au reusit sa fie adusi la viata in cele 4 -6 minute timp in care se instaleaza moartea permanenta. Din pacate ceea ce povestesc acesti oameni nu sunt experiente tocmai placute. Documentarul are 9 parti a cate 10 minute fiecare.

Partea a 2-a
http://www.youtube.com/watch?v=bR-qm1…

Partea a 3-a
http://www.youtube.com/watch?v=mAMZlw…

Partea a 4-a
http://www.youtube.com/watch?v=CIxcsW…

Partea a 5-a
http://www.youtube.com/watch?v=XpgLn5…

Partea a 6-a
http://www.youtube.com/watch?v=4QXN7A…

Partea a 7-a
http://www.youtube.com/watch?v=1jWM_v…

Partea a 8-a
http://www.youtube.com/watch?v=7_XwoJ…

Partea a 9-a
http://www.youtube.com/watch?v=zmGPSY…

Kaķis lien.
Lien gar sienām.
Kaut ko knosās.
Manā dvēselītē tārpi plosās.

Sagrauž atmiņas un izšpļauj čūlas.
Sagrauž sāpes, atkož brūcēm šuves.

Kaķis lēnām lien gar sienu.
Es kā tārps pa zemi lienu.

Viaţa şi minunile Sfântului Ierarh Partenie din Lampsakos,

Marele Taumaturg şi Făcător de minuni

Sfântul Partenie din Lampsakos este un Sfânt din vechime al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în Asia Mică, în secolul al IV-lea după Hristos, şi este sărbătorit în fiecare an pe data de 7 februarie. Acest Mare Sfânt este recunoscut în mod deosebit ca fiind Sfântul Tămăduitor al cancerului si al tuturor bolilor (trupeşti şi sufleteşti). Pe lângă aceste calităţi de taumaturg (care îl aseamănă pe Sfântul Partenie cu Sfinţii Apostoli), Sfântul Ierarh Partenie a primit de la Dumnezeu darul deosebit de a izgoni demonii şi de a-i uşura pe oamenii care suferă de influenţa magiei, farmecelor, vrăjilor şi a altor acţiuni satanice. Sfântul Partenie a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu un alt mare har, şi anume acela de a învia morţii (în timpul vieţii sale a înviat trei morţi!!!). Ceea ce-l face şi mai minunat pe acest Mare Sfânt din vechime este faptul că Dumnezeu l-a îmbogăţit în zilele noastre pe Sfântul Partenie cu şi mai mult har, căci Marele Făcător de minuni Partenie săvârşeşte iar zilnic minuni uimitoare, precum odinioară, copleşindu-i cu binefacerile sale pe cei care îl roagă cu credinţă şi evlavie. Marele Sfânt Partenie îi apără pe oamenii din zilele noastre de orice capcană răuvoitoare, îi salvează din primejdii şi rezolvă în chip minunat situaţiile dificile, întrecând, de cele mai multe ori, nădejdile oamenilor.

Marele Sfânt Partenie s-a născut în orăşelul Melitoupolis din provincia Hellespont din Asia Mică, în secolul al IV-lea d.Hr.. Tatăl său se numea Hristodoulos şi era diacon al bisericii din acea localitate. De mic copil a fost atras de Sfintele Scripturi, aplicând in viaţa de zi cu zi poruncile Evangheliei. În apropierea orăşelului în care s-a născut era un lac, din care obişnuia să pescuiască tânărul Partenie, iar banii pe care-i primea vânzând peştii din care nu mânca niciodată, îi împărţea pe toţi la săraci.

Pentru marea iubire de oameni a tânărului Partenie, Dumnezeu l-a învrednicit să primească Sfântul Har încă de la o vârstă foarte fragedă. Sfântul Partenie a început să facă multe minuni, chiar de la vârsta de 18 ani, tămăduind tot felul de boli şi scoţând diavolii din oameni, prin chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Datorită minunilor pe care le făcea, faima Sfântului Partenie s-a răspândit pretutindeni. Pentru toate acestea, Episcopul din Melitoupolis, Filitos, l-a hirotonit preot, astfel Harul Sfânt revărsându-se şi mai bogat în sufletul bunului Partenie.

Sfântul Partenie dobândise o putere atât de mare împotriva puterilor întunericului, încât şi simpla chemare a numelui său îi punea pe fugă pe demoni. Pentru că avea mare trecere la Dumnezeu, datorită vieţii sale drepte, Sfântul Partenie s-a învrednicit să facă minuni şi mai mari în numele Preasfintei Treimi.

Sfântul Partenie vindecă complet ochiul unui om, scos de coarnele unui taur

Mergând odată Sfântul Partenie pe un drum, a întâlnit un om pe care îl lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul. Bietul om îşi ţinea cu mâna tremurândă ochiul scos şi cu gemete chema în ajutor duhurile cele bune să-l miluiască. Pe acesta văzându-l Sfântul Partenie cu ochii lui preamilostivi, i-a luat cu mare grijă ochiul scos în mâna lui dreaptă şi l-a pus din nou la locul său. Şi nu a fost nevoie nici de leacuri, nici de mult timp să se vindece ochiul cel scos, ci doar timp de trei zile l-a udat cu apă sfinţită (adică aghiazmă) şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l vindece complet, spre slava Preasfântului Său Nume. Şi Dumnezeu nu S-a întors de la plăcutul Său, Partenie, ci i-a ascultat rugăciunea înfocată şi a tămăduit desăvârşit ochiul scos al omului necăjit !!! Cu adevărat, Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi !!!

Sfântul Partenie vindecă cancerul femeii (apărut în zonele ascunse ale corpului)

Marea putere tămăduitoare a Sfântului Ierarh Partenie este dovedită şi de minunea uimitoare prezentată în continuare. O femeie s-a îmbolnăvit de groaznica boală a cancerului. Şi cancerul a luat proporţii, dezvoltându-se în locurile cele mai ascunse ale corpului. Aşadar, femeia, pe de o parte, suferea dureri cumplite, iar pe de altă parte îi era ruşine să se arate la doctori pentru tratament. Dar Dumnezeu, Care vede cele nevăzute şi Care dăruieşte pe nevăzute, a tămăduit prin Preamilostivul Sfânt Partenie cancerul. Astfel, Sfântul Partenie, după ce a înălţat rugăciuni din inimă, cu adâncă smerenie şi durere, către Atotputernicul şi Multmilostivul Dumnezeu, Cel pentru Care nimic nu este cu neputinţă, a făcut Semnul Sfintei Cruci pe fruntea bolnavei şi a silit cancerul să iasă de îndată, făcând-o pe femeie să-L preamărească pe Hristos cu glas de bucurie.

Dumnezeu a ascultat şi îndeplinit grabnic rugăciunea Preabunului şi Preaiubitului Său Partenie, cel care I-a împlinit cu osârdie, cu multă dragoste şi smerenie, încă din fragedă copilărie, poruncile din Evanghelia Sa. Deci Dumnezeu a tămăduit cancerul, ca urmare a rugăciunii fierbinţi şi curate a smeritului Său slujitor, Sfântul Partenie. Ca urmare a acestei minuni, unele site-uri de pe Internet îl prezintă pe Sfântul Partenie, Episcopul Lampsakului, ca pe un Sfânt tămăduitor al cancerului de prostată, această afirmaţie fiind corectă, însă, prin această formulare, Sfântul este oarecum nedreptăţit, căci puterea lui tămăduitoare se răsfrânge asupra tuturor formelor de cancer şi asupra tuturor bolilor, indiferent de gravitatea sau stadiul lor, după cum se poate uşor deduce din noianul de minuni uimitoare şi neaşteptate – săvârşite de Sfântul Partenie în timpul vieţii sale – ce vor fi prezentate în cele ce urmează, dar şi în secţiunea Minuni – care cuprinde minunile săvârşite în zilele noastre de Sfântul Ierarh Partenie.

Sfântul Partenie biruieşte pe diavol cu puterea Sfintei Cruci

Pentru strălucitele sale virtuţi şi pentru viaţa sa dreaptă şi cuvioasă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Preabunul şi Milostivul Sfânt Partenie, pe lângă darul de a tămădui toate formele şi stadiile de cancer şi toate bolile, şi cu putere deosebită împotriva demonilor trufaşi. Aceste daruri primite de la Preabunul Creator şi le-a păstrat Sfântul Partenie şi după adormirea sa, întrucât el vindecă toate bolile – şi mai ales cancerul de orice fel şi în orice stadiu –, alungă demonii şi desface vrăjile şi în zilele noastre, precum făcea odinioară, când trăia pe pământ – vedeţi secţiunea Minuni ce cuprinde miracolele săvârşite de milostivul Partenie în zilele noastre. Minunatul Sfânt Partenie reuşeşte de fiecare dată, mijlocind la Tronul Preasfintei Treimi, să zădărnicească toate planurile şi punerile la cale cele duşmănoase ale duhurilor necurate (adică ale diavolilor) împotriva creştinilor care i se roagă cu credinţă şi evlavie. Această mare putere a Sfântului Partenie împotriva demonilor este scoasă în evidenţă de întâmplarea minunată relatată mai jos, precum şi de minunile din zilele noastre, când Sfântul Partenie este înzestrat de Multmilostivul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu cu o putere şi mai mare împotriva necuraţilor şi întunecaţilor diavoli.

Mergând odată Sfântul Partenie să cerceteze pe un bolnav şi trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare a rupt lanţul cu care era legat şi, din poartă alergând, s-a năpustit asupra Sfântului, suindu-se cu picioarele de dinainte pe umerii lui, deschizându-şi gura lui cea mare şi uriaşă în mod ameninţător, vrând să muşte cu dinţii faţa Sfântului Partenie. Bineînţeles că nu de unul singur şi nici prin puterea lui firească a făcut câinele acest gest (căci este ştiut faptul că, atunci când omul se sfinţeşte, fiarele sălbatice simt acest lucru şi nu îi fac nici un rău, ba chiar i se supun – aşa cum făceau şi înainte de izgonirea primilor oameni din Rai), ci mânat de diavol. Dacă acest lucru i s-ar fi întâmplat altcuiva, acesta s-ar fi înspăimântat sau ar fi căutat un ciomag sau o altă armă să se apere şi ar fi strigat după ajutor. Dar Sfântul Partenie, care avea o credinţă puternică şi mare îndrăzneală înaintea Preasfintei Treimi, nu doar că nu s-a înfricoşat, ci a apelat la ajutorul Semnului biruitor al creştinilor, ca de fiecare dată: a suflat în gura larg deschisă a câinelui, pecetluindu-l astfel cu Semnul Sfintei Cruci, şi îndată fiara cea înspăimântătoare a rămas locului moartă şi a căzut fără suflare de pe umerii lui la pământ. Iată deci cum Atotputernicul Dumnezeu nu a lăsat pe spurcaţii diavoli (care lucrează atât prin oameni, cât şi prin făpturile necuvântătoare, pentru a le face rău celor care le zădărnicesc planurile cu ajutorul lui Hristos) să-l rănească pe plăcutul Său Partenie, ci a alergat imediat în ajutorul lui, izbăvindu-l de primejdie şi nimicind pe sluga satanei.

Datorită strălucitei sale vieţi şi a minunilor pe care le făcea, a ieşit la iveală sfinţenia sa. Pentru aceasta, Mitropolitului din Kizik, Asholios, l-a numit pe Sfântul Partenie, în anul 325, în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Episcop al cetăţii Lampsakos, deoarece această localitate era adânc cufundată în idolatrie.

Urmând poruncilor apostolice, Marele păstor făcător de minuni – Partenie – a muncit din greu şi cu umilinţă, cu rugăciune şi cu post, neîncetat sfătuindu-i, rugându-i şi dojenindu-i. Sfântul Partenie se străduia să dea la o parte negura din jurul ochilor şi să-i pregătească pe lampsakieni să vadă cu ochi limpezi pe Marele Dătător de lumină. Astfel, dreptul păstor îi convingea pe unii cu vorba, iar pe alţii mai mult cu fapta – prin exemplul vieţii sale drepte şi, mai ales, prin minunile uimitoare pe care le săvârşea în numele Domnului Iisus Hristos. Sfântul Partenie a fost doctor al trupurilor celor suferinzi din Lampsakos, dar, mai ales, doctor al sufletelor lor, deoarece a reuşit să-i convertească, să-i facă să urască minciuna şi să se boteze în numele Preasfintei Treimi.

Văzând cetatea încredinţată lui că sporeşte în credinţa cea dreptmăritoare şi că dispreţuieşte întru totul idolii, evlaviosul Ierarh Partenie a vrut să distrugă templele idoleşti din cetatea Lampsakos, iar în locul lor să zidească sfinte biserici închinate lui Hristos. Pentru aceasta, a mers la Marele Împărat Constantin ca să ia de la dânsul autorizaţie pentru acest lucru. Fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu multă cinste şi dragoste, a obţinut de la dânsul ceea ce dorea, şi, în plus, o sumă însemnată de aur pentru zidirea sfintelor biserici.

Întorcându-se Sfântul Partenie în Lampsakos, a dărâmat toate capiştele idoleşti şi a construit în mijlocul cetăţii şi în punctul său cel mai înalt, o mare biserică, peste măsură de frumoasă, spre slava Atotputernicului, singur apucându-se de lucru şi ajutând cu mâinile sale pe zidari. Această minunată Biserică închinată Mântuitorului Hristos domină şi astăzi centrul Lampsakului, ea păstrându-se din secolul al IV-lea, deoarece turcii au transformat-o în moschee când au răsturnat Imperiul Bizantin.

Sfântul Partenie înviază primul om – pe Eftihianos !!!

Odată terminată construcţia sfintei biserici, Preamăritul Partenie s-a sârguit să facă în Altar Sfânta Masă; pentru aceasta a căutat un bloc de piatră foarte mare şi frumos; după ce l-a găsit, l-a predat cioplitorilor în piatră, spre a fi prelucrat aşa încât să se potrivească cu Sfântul Altar. După terminarea lucrării, imensul bloc de piatră a trebuit transportat spre sfântul lăcaş. Muncitorii l-au încărcat într-un car cu boi, dar vrăjmaşul diavol, care întotdeauna pizmuieşte toate cele bune, a încercat să împiedice lucrarea Preacuviosului Partenie şi şi-a început obişnuitele lui lucrări, ca cel ce este de la începutul lumii ucigaş de oameni. A săvârşit deci o lucrare pe măsura urii sale faţă de oameni, căci după ce i-a tulburat aşa cum ştie el pe boi, i-a împins înapoi cu un avânt de nestăvilit, încât nimeni nu-i mai putea stăpâni. Îndată omul care mâna boii, pe nume Eftihianos, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu faţa în jos, şi trecând carul cu piatra cea mare şi extrem de grea peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele şi măruntaiele, încât l-a lăsat mort.

Aducându-i-se îndată la cunoştinţă cele întâmplate, Preamăritul Ierarh Partenie – Marele Tămăduitor şi Făcător de minuni – a spus: “Nu ai să te bucuri de asta, demon viclean, şi nici n-ai să împiedici să se facă lucrarea lui Dumnezeu!”. Şi degrabă, luând cu el pe câţiva dintre credincioşii cei de faţă, au mers cu toţii la locul unde se întâmplase tragedia. Văzând trupul mortului, preamilostivul Sfânt Partenie şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând: “Tu, Stăpâne, Care eşti Adevăratul Domn al vieţii şi al morţii, Tu ştii cu adevărat pentru care pricină a atacat vrăjmaşul; dar, precum întotdeauna, aşa şi acum zădărniceşte, Împărate al meu, planurile viclene şi arată-i deşartă scornirea lui, şi dăruieşte-i viaţa robului Tău, Eftihianos, care zace aici jos mort, pentru că nimic nu se află în afara puterilor Tale, când Tu vrei, Tu Care eşti Izvorul vieţii şi Învierea!”.

Aşa a spus şi până să termine Sfântul Partenie de-a binelea rugăciunea, Eftihianos a înviat!!! Şi îndată s-a ridicat omul pe deplin sănătos, dând din mâini şi din picioare şi mişcându-şi buzele ca să-i mulţumească Marelui Făcător de minuni Partenie, care l-a înviat. Toate oasele şi mădularele – care mai înainte zăceau strivite pe drum – s-au refăcut complet, iar Eftihianos, înzdrăvenindu-se ca mai înainte, a luat boii şi a mânat carul cu piatra cea aleasă până la Sfânta Biserică a Atotputernicului. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, şi-au întărit credinţa în Mântuitorul Hristos şi în puterea Lui nemărginită, şi au dat slavă şi laudă Preabunului Dumnezeu.

Prin această înviere minunată – însoţită de refacerea completă a trupului zdrobit –, Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos, cu puterea lui Iisus Hristos, l-a ruşinat încă o dată pe diavol, care încearcă permanent şi pe orice cale să împiedice lucrările lui Dumnezeu.

Aflând oamenii de pretutindeni despre această înviere minunată, se minunau de puterea deosebită şi de marea trecere de care se bucura smeritul Ierarh Partenie la Tronul Preasfintei Treimi. Astfel, toţi cei care aveau bolnavi sau demonizaţi sau care sufereau de orice alt rău, întrucât dispreţuiau orice ştiinţă şi orice alt ajutor apropiat de aceasta, îi aduceau la Preafericitul Partenie, Episcopul Lampsakului, şi vedeau lucruri care întreceau nădejdile lor.

Sfântul Partenie era părintele iubitor, ocrotitor şi salvator al cetăţii pe care o păstorea. Cu ajutorul rugăciunii, Dreptul Ierarh tămăduia fără excepţie toate bolile şi neputinţele, mai ales pe cele faţă de care medicina acelei vremi era complet neputincioasă. Preabunulul Sfânt Ierarh Partenie, Episcopul Lampsakului, era atât de milostiv încât nu refuza să-i ajute pe nici unul dintre nenumăraţii suferinzi de patimi trupeşti sau sufleteşti sau posedaţi de duhuri necurate, care îi cereau ajutorul sau dintre cei care aveau marea şansă de a-l întâlni pe Sfânt în calea lor – unii dintre aceştia din urmă chiar neştiind că suferă de anumite boli sau că sunt posedaţi de demoni. De aceea, oamenii au încetat să mai apeleze la doctori pentru tratarea lor şi alergau de fiecare dată la bunul lor păstor, Partenie. Pricinile care-i făceau pe oameni să alerge la Sfântul Partenie erau multe, printre care siguranţa, grăbnicia şi gratuitatea vindecării complete şi a rezolvării problemelor lor.

Evlavia adâncă a lampsakienilor faţă de Sfântul Partenie reiese şi din următorul fapt: Întrucât oraşul Lampsakos se afla în calea drumurilor comerciale care duceau spre Constantinopol, acesta s-a dezvoltat mult prin navigaţie şi pescuit. Mulţi străini plecau zilnic pe mare de aici, însă nici unul nu pleca la drum dacă nu-l vizita mai înainte pe Sfântul Partenie, pentru a primi binecuvântarea sa, ca scut apărător şi izbăvitor în călătorie.

Alte mari minuni săvârşite de Sfântul Partenie din Lampsakos, în timpul vieţii sale

Sfântul Partenie din Lampsakos are mare putere de a izgoni demonii trufaşi

Întrucât erau mulţi cei care veneau şi plecau din Lampsakos, a ajuns într-una din zile la Sfântul Partenie, pentru binecuvântare, un om care avea în sine un duh diavolesc, care de multă vreme locuia într-însul (încă din copilărie), fără însă ca acesta să o ştie. Şi dacă demonul s-a putut ascunde de cel care-l adăpostea, necuratul nu s-a putut ascunde şi de prietenul lui Dumnezeu, adică de Sfântul Ierarh Partenie. Astfel că, ajungând bietul posedat lângă Cuviosul Partenie, i-a făcut plecăciune, iar Sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a întors salutul. Atunci diavolul s-a înfuriat şi a vorbit Sfântului prin om:

– Noi am avut dorinţa să te vedem dar, deşi te-am salutat, tu nu ne-ai răspuns.

– Iată deci, i-a spus Preamăritul, că m-ai vazut.

Iar demonul la rândul său i-a răspuns:

– Te-am vazut şi te-am priceput.

– Dacă cu adevărat ai priceput, atunci ieşi din fiinţa lui Dumnezeu, i-a poruncit Sfântul Partenie.

Atunci duhul cel viclean a replicat:

– Asta a fost tot? Să mă condamni să ies de aici dinăuntru? Dar, rogu-mă ţie, nu mă scoate din lăcaşul meu, în care de atâta timp locuiesc!

–  Dar chiar este multă vreme de când locuieşti în el? l-a întrebat Sfântul Partenie.

Iar necuratul i-a răspuns:

–  De când era copil, iar până acum nu m-a simţit nimeni, în afară de tine! Dacă totuşi mă izgoneşti de aici, oare unde îmi vei porunci să mă duc?

– Îţi dau şi loc unde să mergi, i-a spus Cuviosul Partenie.

– Poate ai să-mi spui să intru în porci? a întrebat diavolul.

Iar Sfântul Partenie a urmat:

– Ba deloc, ci am să-ţi dau ţie un om, în care intrând să locuieşti, dar să ieşi din omul acesta degrabă.

După ce demonul şi-a dat seama că totul este adevărat şi nu înşelăciune, pentru că îl vedea pe Preamăritul Partenie gata să susţină şi să promită că-i oferă până şi om în care să se sălăşluiască, dacă, desigur, ieşea din acesta, a fost convins şi a ieşit; şi îndată a cerut ce i s-a promis.

Atunci Sfântul Partenie însuşi a deschis larg gura sa şi i-a spus:

– Iată omul! Intră şi locuieşte!

Auzind acestea, diavolul, ca şi cum ar fi fost ars cu foc de cuvântul Preafericitului Ierarh Partenie, a început să bocească şi, plecând, a spus:

– Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgoneşti! De ce oare n-am găsit pe altul în care să pot să stau şi am fost dat afară din acesta fără să vreau? Cum am să îndrăznesc să stau în acesta care are aşa mare putere? Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu? Cu adevărat, mare este puterea celor ce-I fac Voia lui Dumnezeu!!!

Acestea zicându-le diavolul cel alungat în chip ruşinos, s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul ce fusese posedat de acesta încă din copilărie a rămas pe deplin liniştit şi sănătos, şi Îl lăuda pe Dumnezeu.

Din această întâmplare cu cel demonizat se deduce imediat imensa putere pe care a primit-o smeritul Ierarh Partenie din Lampsakos asupra demonilor vicleni şi trufaşi. Căci, precum întunericul este risipit de lumină, simpla apropiere de Sfântul Ierarh Partenie îi fugărea pe demoni. Dar nici în zilele noastre demonii nu suportă prezenţa Sfântului Partenie din Lampsakos, întrucât apropierea de Capul Sfântului Ierarh Partenie sau de Sfintele sale Moaşte îi pune îndată pe fugă pe demoni, fapt dovedit şi de minunile din zilele noastre – cercetaţi categoria Minuni. Numai un om simplu şi smerit, precum milostivul Partenie, putea să primească o putere atât de mare asupra întunecaţilor demoni, ca să aibă putere să lupte în oraşul idolatru Lampsakos. Atât de mare era – şi este – trecerea Preafericitului Ierarh Partenie la Dumnezeu, încât Sfântul Partenie le porunceşte diavolilor şi aceştia i se supun, nesuportând Harul Duhului Sfânt Ce sălăşluieşte în el.

Datorită puterii sale celei mari asupra demonilor, de pretutindeni se aduceau la Sfântul Ierarh Partenie oameni ce sufereau din cauza duhurilor necurate (demonizaţi şi oameni care sufereau din cauza vrăjilor şi a farmecelor sau a altor legături necurate) şi milostivul Partenie îi tămăduia pe toţi prin rugăciune, cu darul şi puterea lui Dumnezeu.

Între aceşti bolnavi era şi o fecioară pe nume Dafni, fiică a lui Dionisios, care era de neam împărătesc, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, plăcutul lui Dumnezeu, Partenie, a izbăvit-o de chinurile lui în trei zile. De asemenea, a vindecat şi pe Agalmatia, fiica guvernatorului Smirnei (Mamalios), care, fiind tulburată de duhuri necurate, se tăvălea pe pământ, spumega şi înţepenea. Alţi oameni stăpâniţi de diavoli şi care au fost vindecaţi de Marele Sfânt Partenie din Lampsakos, sunt: Zoila (o femeie vestită de neam persan care avea într-însa duh iscoditor), Parthena (fiica lui Sinadios, care, fiind muncită de diavol, rătăcea prin munţi) şi împreună cu ea pe Alexandria (care avea duh de mânie, amândouă fiind din cetatea Avidos), soţia unui bărbat din Pereia (care se află între Lampsakos şi Kizik), Akakia (din provincia Killia), Rufina şi Theofila (amândouă din satul Asirmo), Kalliopi şi Kiriaki (o bătrână săracă şi o copilă).

Toate acestea, care erau muncite de diavoli cu chinuri greu de îndurat, au fost tămăduite complet de Preacuviosul Partenie în numele lui Iisus Hristos. Pentru a le vindeca, a fost de-ajuns numai o rugăciune a smeritului Partenie însoţită de o binecuvântare, sau de o mustrare adresată duhurilor viclene, sau împreună cu o suflare în faţă, sau cu o stropire cu apă sfinţită (adică aghiazmă), şi îndată au fost eliberate de trufaşii demoni. Apoi, dându-le sfaturi folositoare de suflet – prin care le întărea credinţa în Hristos, Cel Care le vindecase, înduplecându-Se la rugăciunea plăcutului Său Partenie –, le binecuvânta şi le trimitea sănătoase acasă.

O altă minune ce merită amintită este cea făcută cu tânărul Mikonas, fiu de preot, care avea într-însul un diavol cumplit. Acesta era cuprins de zvârcoleli de nestăvilit şi suferea îngrozitor. Părinţii săi l-au dus la Sfântul Partenie şi l-au rugat fierbinte să se îndure de tinereţea lui şi să-l izbăvească de stăpânirea demonului. Dar, spre mirarea tuturor, acest suflet atât de milostiv şi iubitor de oameni, nu s-a lăsat înduioşat de lacrimile lor şi le-a spus: “Nu este vrednic de milă, nu este vrednic, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl munceşte, de vreme ce este ca un ucigaş de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară şi necinste, v-aţi rugat întru amărăciunea sufletului vostru ca să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsaţi-l ca aşa să fie, pentru că de trebuinţă îi este lui această pedeapsă.”

Dar văzând lacrimile cele multe ale părinţilor şi milostivindu-se de ei, fericitul Partenie s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu şi îndată a ieşit diavolul din tânărul acela. Părinţii, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Sfântul Partenie înviază pe un al doilea om – pe Alamas !!!

Trebuie menţionat şi cazul lui Alamas din Siros. Acesta, fiind sub stăpânirea unui demon, a căzut de pe acoperişul bisericii construite de Sfântul Partenie şi a zăcut mort fără suflare. De acest lucru aflând Sfântul Partenie, a mers la mortul acela şi, cu arma sa cea mai puternică – rugăciunea –, l-a înviat pe Alamas şi l-a izbăvit de demonul cel viclean.

Sfântul Partenie desface vrăjile şi farmecele

Nu poate fi trecut cu vederea nici cazul Evhariei, soţia magistratului Agapios, care suferea din cauza vrăjilor care s-au făcut asupra ei de oamenii vicleni. Aceasta suferea îngrozitor, având dureri insuportabile. Aflând Sfântul Partenie de situaţia femeii, a vindecat-o fără mare greutate şi în numai trei zile, folosind ulei de la candelele Sfinţilor şi rugăciunea lui cea fierbinte.

Sfântul Partenie vindecă bolile generate de puterea diavolească

De o deosebită importanţă este şi boala lui Thalassios, care era unicul copil al unui preot din Syadia. Aflându-se însă sub înrâurirea unui duh viclean, el şi-a pierdut minţile şi a fost dus în faţa Sfântului Partenie, pe lângă care a stat numai şapte zile, după care a primit înapoi marele dar al lui Dumnezeu: mintea şi judecata.

Pentru a demonstra marea putere a Sfântului Ierarh Partenie din Lampsakos asupra demonilor, trebuie povestit şi despre soldatul Axanios, pe care l-au adus la Sfânt ca pe o povară lipsită de viaţă, cu membrele paralizate din cauza duhurilor necurate. Sfântul Partenie, fără să folosească nimic altceva, l-a stropit pe bolnav cu apă sfinţită (aghiazmă) amestecată cu rugăciuni care L-au înduplecat pe Dumnezeu. Astfel l-a însănătoşit şi l-a întărit ca să plece pe picioarele sale.

A mai fost şi un bolnav din Traklion, pe nume Kallistos, şi un altul din partea răsăriteană a insulei Lesbos. Amândoi au fost aduşi la Sfântul Partenie, primul fiind paralizat de picioare de o putere diavolească, iar celălalt având – tot din lucrarea celui viclean – aşa nişte răni pe cap, încât semăna cu un lepros. Pe amândoi i-a vindecat – deplin şi grabnic – Sfântul Partenie, ungându-i cu ulei sfinţit de la candelele Sfinţilor şi rugându-se fierbinte pentru ei.

Sfântul Partenie scoate demonul din vopsitorie

Între alte multe şi nespuse minuni ale Sfântului Partenie s-a întâmplat şi aceasta: În vopsitoria împărătească, care se numea vopsitoria purpurei, se sălăşluise într-o vreme un demon, care, tropăind de bucurie, strica vopseaua, ca să nu se prindă pe pânză. Atât de duşmănos şi neruşinat era diavolul, încât se înfăţişa de multe ori vopsitorilor şi îi împiedica din lucru la vedere. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească şi de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta Arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a alergat îndată într-acolo, ca să ţină piept demonului. După ce a ajuns la vopsitorie, Sfântul Partenie a poruncit în văzul tuturor duhului viclean, mustrându-l şi ameninţându-l cu Numele de temut al lui Hristos. Iar demonul s-a făcut nevăzut imediat, nu numai din vopsitoria aceea, ci şi din tot ţinutul, pentru că a plecat strigând în auzul tuturor că este alungat de acolo şi merge în focul iadului. Apoi făcându-se îndată o încercare, la îndemnul Sfântului Partenie, s-au umplut cazanele cu vopsea şi s-a cufundat lâna, care s-a vopsit fără nici o oprelişte, şi atunci, şi după aceea.

Sfântul Partenie scoate diavolul ce se sălăşluise în apele mării

Odată, în vremea pescuitului, erau atât de mulţi peşti în mare, încât pescarii credeau că îi vor prinde în plasă fără trudă, numai căt să întindă mâna, dar, când coborau năvoadele, se osteneau zadarnic: nu găseau nici un peştişor în ele. Aşa s-au ostenit degeaba multă vreme. Dar aceasta nu se întâmpla numai în Lampsakos, ci pe tot ţărmul până la Avidos.

Adunându-se toţi pescarii din toate cetăţile şi satele dimprejurul părţilor acelora, au venit la Sfântul Partenie şi l-au rugat să-şi înalţe cu evlavie mâinile către Dumnezeu, ca să dezlege taina care îi împiedica în chip ciudat. Iar Sfântul Partenie i-a ascultat, căci cine era mai iubitor faţă de oameni decât el? A postit aşadar şi s-a rugat cu lacrimi şi atunci Dumnezeul cel Milostiv faţă de oameni i-a descoperit că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare ca aceea.

Îndată sculându-se Sfântul Partenie, a străbătut dintr-o parte în alta ţărmul şi, rugându-se şi binecuvântând apa, a aruncat în ea sare, gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi i-a îndemnat pe pescari să-şi arunce năvoadele şi să încerce să pescuiască, fiind şi el de faţă. Făcând ei aceasta cu bucurie, se petrecu o mare minune acolo, sub ochii lor, căci abia au putut să tragă mrejele de mulţimea peştilor. Iar marea a fost plină de bunătăţi, aşa încât pescuitul a împlinit şi lipsurile din trecut. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca şi mai înainte.

Sfântul Partenie înviază un al treilea om – pe Maximianos !!!

Tânărul Maximianos era de loc din cetatea Vizyi din Tracia şi ucenic la un anume Fertis, diacon la Episcopia din Lampsakos. Acest tânăr era aşa de chinuit de boala dizenteriei, încât nici o speranţă de viaţă nu-i mai rămăsese şi, neputând să se tămăduiască, a murit. Părinţii săi, auzind de moartea lui, au plecat din Vizyi în Lampsakos, cu scopul de a-şi îngropa fiul. Să vedeţi însă faptă de credinţă adevărată, şi cum, din pricina acestei credinţe puternice, au primit îndată o sfântă binefacere! După ce l-au primit mort, părinţii lui l-au dus cu tot cu pat, fără să şovăie, şi l-au aşezat la intrarea în biserică, pe unde trebuia să treacă Arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind Sfântul, a văzut pe cel mort zăcând, iar pe părinţi şi pe cei de faţă vărsând lacrimi fierbinţi pentru el. Apoi a suferit şi el în sufletul lui şi şi-a arătat durerea cu lacrimi.

Altcuiva i-ar fi fost de ajuns să arate că suferă alături de ceilalţi după porunca “plânge cu cei ce plâng” şi astfel le-ar fi oferit părinţilor oarecare mângâiere. Pentru Sfântul Partenie însă, acest lucru nu a fost deloc îndeajuns, ci îndată s-a făcut el însuşi pricină de bucurie grabnică, pentru că odată cu lacrimile şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată. Astfel, Sfântul Partenie l-a predat părinţilor în deplină sănătate, în stare să vorbească şi să umble. Toată cetatea s-a mirat foarte mult de o minune preaslăvită ca aceasta şi toţi Îl preamăreau pe Dumnezeu.

Sfântul Partenie vindecă cu mărinimie patima iubirii de avuţie

Vizitându-l într-o zi Sfântul Partenie pe Mitropolitul din Iraklia Traciei, l-a găsit pe acesta grav bolnav, dar Dumnezeu i-a descoperit plăcutului Său Partenie că Mitropolitul este pedepsit cu acea boală grea pentru iubirea de argint, căci Mitropolitul era tare iubitor de bani şi, vai!, îşi însuşise bunurile săracilor. Aflând aceasta, Sfântul Partenie i-a spus: “Să ştii că această boală trupească care te-a lovit este spre îndreptarea bolii tale sufleteşti.” Iar bolnavul i-a răspuns: “Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine să-mi ierte păcatele.” Sfântul Partenie a urmat: “Dacă cineva este vinovat faţă de un om, este firesc să fie ascultat cu bunăvoinţă cel ce se roagă pentru el. Vina ta însă se îndreaptă pe de-a-ntregul spre Dumnezeu, Căruia nimic nu-I scapă. Tu continui încă în păcat şi acesta se răsfrânge în întregime pe spinarea săracilor. Dă, deci, ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu, şi nici o piedică nu mai există, mărite, să te faci bine, şi nu zic numai la trup, ci mai cu seamă la suflet.”

Vorbele Sfântului Partenie au coborât în inima Mitropolitului, care, venindu-şi în simţire, a zis: “Cu adevărat, am greşit faţă de Dumnezeu.”. Îndată chemând pe intendentul său, i-a poruncit să aducă în faţa tuturor aurul pe care-l strânsese de la săraci. Iar după ce acesta aduse o mulţime de aur cu anevoie de numărat, Mitropolitul l-a rugat pe Sfântul Partenie să-l împartă la săraci, dar Sfântul i-a zis: “Numai pe tine te priveşte această lucrare şi de aceea te-a întărit Dumnezeu, ca să întorci cu propriile tale mâini la săraci toate câte sunt ale lor.”

Atunci bolnavul a poruncit să fie pus în caretă şi să fie dus la Biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunând pe toţi săracii oraşului, le-a împărţit tot aurul cu îndurare. Iar Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu – Cel Ce n-a defăimat lacrimile desfrânatei şi a primit suspinarea vameşului –, a primit pocăinţa Mitropolitului şi în trei zile i-a dăruit o sănătate deplină, nu numai a trupului, ci şi a sufletului (aşa cum proorocise Sfântul Partenie).

Sfântul Partenie vindecă complet un paralizat

Intrând odată Sfântul Partenie în Biserica Sfântului Mucenic Ahilas (din zona Irakliei), a întâlnit un localnic care era paralizat cu totul. Făcându-i-se milă de acesta, Sfântul a cerut nişte ulei, pe care l-a binecuvântat, apoi s-a rugat cu lacrimi Bunului Dumnezeu pentru bolnav şi i-a uns mădularele uscate cu acel ulei. Rugăciunea dreptului Partenie a făcut din ulei un leac puternic, pentru că bolnavul îndată s-a vindecat şi a început să umble, dând slavă lui Dumnezeu. Aflând cetăţenii Irakliei de această neaşteptată minune, toţi cei care erau cuprinşi de tot felul de boli şi neputinţe au venit la Sfântul Partenie şi s-au vindecat datorită rugăciunilor fierbinţi ale plăcutului lui Dumnezeu.

Sfântul Partenie aduce ploaia şi face pământul şi plantele să rodească îmbelşugat

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el şi Ipatianos, arhidiaconul Bisericii Sfântului Mucenic Ahilas. Acesta, văzând puterea cea mare a Episcopului din Lampsakos, a căzut la picioarele Sfântului Partenie şi l-a rugat cu lacrimi să meargă la unul din ogoarele sale, unde semănase de toate, dar – din cauza păcatelor sale – a venit seceta care a uscat totul, vătămând şi slăbind seminţele.

Preamăritul s-a lăsat convins de rugămintea arhidiaconului şi a mers la locul cu pricina. Ajuns acolo, Sfântul Partenie a ridicat mâinile spre cer, a udat pământul cu lacrimile sale şi a cerut din toată inima lui Dumnezeu să dea ploaie ca să rodească pământul. Iar Dumnezeu, Cel Ce face voia celor care se tem de El, a acoperit îndată cerul cu nori şi a început să cadă atâta ploaie, încât s-au umplut până şi lacurile pământului.

Sfântul Partenie a înnoptat într-un adăpost de pe ogor, unde s-a rugat toată noaptea, timp în care Dumnezeu i-a descoperit că Mitropolitul va trece la cele veşnice peste puţin timp, iar succesorul său pe scaunul Episcopiei va fi arhidiaconul Ipatianos. Dimineaţa devreme, chemându-l Sfântul Partenie pe arhidiacon, i-a spus: “Trebuie să ai mare grijă pentru că ştii bine că Mitropolitul a fost pedepsit din cauza lăcomiei lui de bani. După cum am fost înştiinţat în timpul nopţii de Dumnezeu, să ştii că şi tu ai să ajungi episcop nu peste mult timp. Îngrijeşte-te deci să veghezi asupra săracilor, pentru că aceasta este pe placul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva.”.

Arhidiaconul a ascultat cu atenţie şi l-a rugat pe Sfânt să viziteze şi un alt ogor al său, ca să-l binecuvinteze cu rugăciunea lui, deoarece era uscat complet din pricina secetei. Sfântul Partenie l-a liniştit pe arhidiacon, asigurându-l că la vremea secerişului va treiera de pe acest ogor exact cantitatea de grâne pe care o recolta în anii cei buni.

La fel de uscată era şi via sa, de curând plantată, care era şi mâncată de viermi. Văzând aceasta, Sfântul Partenie luă sare şi o împrăştie, astfel încât să cuprindă, pe cât era cu putinţă, toată via, după care îi spuse arhidiaconului: “Să nu te necăjeşti deloc, nici pentru via aceasta, pentru că va primi din plin binecuvântare prin Harul Bunului Dumnezeu.”

Sosind vremea să se întoarca în Lampsakos, a plecat de pe câmpurile arhidiaconului şi s-a întâlnit iar cu Mitropolitul, care l-a primit cu bucurie. Sfântul Partenie i-a spus: “Am să-ţi aduc o veste bună: nu va trece mult timp şi te vei duce la Domnul. Precum m-a vestit despre aceasta Dumnezeu, ai să laşi după tine un urmaş vrednic drept conducător al Mitropoliei, pe arhidiaconul Ipatianos”. Apoi s-a urcat în corabie şi s-a întors pe mare în Lampsakos.

Au trecut doar câteva zile şi stăpânul duhovnicesc al Irakliei s-a îmbolnăvit şi s-a dus la Domnul, iar în locul lui a fost ales Ipatianos, după cum proorocise Sfântul Partenie. S-au împlinit apoi şi celelalte profeţii ale smeritului Partenie: la vremea recoltei, Ipatianos a adunat roadele de pe câmpul care fusese distrus de uscăciune, le-a treierat şi a găsit exact 1000 de mozi, cât rodea în anii cei buni. Iar la vremea culesului de struguri, via – care fusese şi ea uscată – a dat rod îmbelşugat, după cum profeţise Sfântul Partenie.

Văzând toate acestea, Episcopul Ipatianos a umplut o corabie cu daruri din amândouă felurile de roade şi le-a adus în Lampsakos, la Sfântul Partenie, drept mulţumire pentru rugăciunea şi binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe episcopul Irakliei, dar roadele aduse de dânsul le-a refuzat, spunând: “Toate acestea trebuie oferite nu mie, ci lui Dumnezeu, deoarece şi binecuvântarea roadelor de la El vine. Deci, trebuie să le împarţi pe toate acestea la săraci, mărturisind că mulţumirea I se cuvine lui Dumnezeu!”. Atunci Ipatianos s-a întors îndată în Iraklia şi a dăruit roadele celor săraci, povestind tuturor despre minunile lui Dumnezeu, făcute prin robul Său, Partenie.

Sfântul Partenie a fost aşadar în toate bun şi minunat. Marele făcător de minuni din Lampsakos a strălucit asemeni Îngerilor prin viaţa sa curată – pe mulţi păgâni aducându-i la credinţa cea adevărată, tămăduind nenumărate boli, alungând demonii şi ajutându-i pe oameni în orice problemă grea pe care o aveau.

Ajungând la o vârstă înaintată, Sfântul Partenie a plecat la Dumnezeu – Căruia I-a închinat toată viaţa sa – pe data de 7 februarie (într-un an care nu se cunoaşte cu exactitate), când Biserica Ortodoxă de pretutindeni îl prăznuieşte. Sfântul Partenie a lăsat ca moştenire poporului său parfumul miracolelor sale şi exemplul conduitei sale exemplare.

Vestea despre cinstita adormire a Sfântului Partenie s-a răspândit cu repeziciune în cetăţile şi în ţările din jurul Lampsakului, aşa încât arhiepiscopi, episcopi, preoţi şi credincioşi de pretutindeni au venit la îngroparea lui, nelipsind, bineînţeles, nici Ipatianos, Episcopul Irakliei.

Trupul sfânt şi neprihănit al smeritului Ierarh al Lampsakului – Partenie –, după ce s-a bucurat de cinstea cântărilor care i se cuveneau, a fost aşezat la locul de veci cu toată evlavia şi cinstea, în micul Paraclis construit de el însuşi lângă marea Biserică a Atotputernicului (zidită tot de el).

Sfântul Partenie este viu şi prezent în vieţile noastre

Deşi sufletul lui a plecat la Dumnezeu, bunul şi milostivul Sfânt Partenie nu ne-a părăsit, pentru că şi după moartea sa, acest doctor fără de plată şi mare făcător de minuni i-a ajutat pe toţi cei care i-au cerut cu multă credinţă şi evlavie sprijinul în orice problemă aveau.

La mormântul lui cel sfânt se săvârşeau, şi se săvârşesc şi astăzi, multe tămăduiri – vizitaţi pagina Mormântul Sfântului Partenie face minuni –, iar Sfintele sale Moaşte răspândesc mireasmă plăcută, izgonesc demonii din oameni, desfac vrăjile, farmecele şi toate legăturile necurate şi izvorăsc tămăduiri – vizitaţi secţiunea Sfintele Moaşte.

Sfântul Partenie vine şi astăzi în sprijinul acelora care-l cheamă cu credinţă şi evlavie, aşa cum făcea şi când era în viaţă. Prezenţa lui vie în zilele noastre este dovedită de minunile şi binefacerile uimitoare cu care îi copleşeşte pe cei care se apropie de el cu credinţă şi-l cheamă într-ajutor – pentru edificare cercetaţi pagina Acasă şi categoria Minuni. Sfântul Partenie – prin darul Domnului Iisus Hristos – îi uşurează şi astăzi pe oamenii care suferă de influenşa magiei, farmecelor şi a altor acţiuni satanice, şi, mai ales, îi eliberează de boala blestemată care biciuieşte astăzi omenirea – cancerul. Sfântul Partenie este în mod deosebit Sfântul tămăduitor al cancerului.

Demonul   cu   ochi   roşii   este  o  creatură   mai   neagră   ca   noaptea. În  întuneric  nu   i se   văd  decât ochi  extrem   de  roşii.

El   mănâncă  oameni   cu   setea   lui   gigantică   de   sânge.

În  întuneric  se  aud  scâncetele  lui.  Eele  sună  aşa:  sssssssshhhh!!

La   lumină  este  tot   periculos,   dar  nu  la  fel   de  înfricoşător    ca   în    întuneric.

Viaggio dentro i ‘paesaggi interiori’ di 25 scrittori italiani
(rubrica settimanale a cura del blog LucaniArt – XXVII appuntamento)

Scrivere è un atto solitario, intimo e privato. Ci vuoi raccontare che senso ha per te la parola scritta e come vivi il rapporto della scrittura con l’altro e con il mondo esterno?

Un mio breve  intervento sulla scrittura e la poesia:

La poesia è l’esperienza di una soglia
dello stare nei difficili confini
del chiaro e dello scuro*

Non è in territori conosciuti, né in spazi protetti che nasce l’esperienza della poesia. La parola poetica vive in una zona clandestina e undergraund, in un intermezzo tra un prima e un dopo, assolutamente imprevedibile e inaspettato.  E’ quello stadio d’innocenza, che per troppa bellezza o per troppa disperazione, preannuncia uno strappo, una lacerazione improvvisa.

La tessitura del verso è dunque un’esperienza di vita in bilico, estrema, rischiosa, fatta di territori dove albergano demoni e santi, paure primordiali e ignote. E’  quel territorio vasto e ineplorato, dove il corpo resta vivido e nudo, scalzo e in ginocchio sotto pioggia e sole, grandine e vento, in attesa di un accadere, di un miracolo o niente.

Su quella soglia il corpo si prepara  a morire e non muore.

Ed è lì, nella vastità delle cose (quelle più vicine e quelle più remote) che il linguaggio sembra vagare senza meta. E’ lì che talvolta germoglia la parola poetica, come un abbraccio affettuoso o una stella danzante, per restituirci un momento presente riscattato e reintegrato, una rivelazione improvvisa, la trama nascosta di ogni dettaglio.

Ciò che una traccia d’inchiostro racconta sulla pagina bianca è testa, sudore e carne insieme. Sopravvivenza e riconquista. Un atto assolutamente libero e puro  di ampliamento di noi stessi e del mondo.

Ecco allora che ciò che facciamo lottando in solitudine, sulla soglia, diviene un atto assolutamente pubblico.

*da Il gatto e la falena, Maria Pina Ciancio, Premio Parola di Donna 2007)

[novembre 2009]

NOTA

Maria Pina Ciancio di origine lucana è nata a Winterthur (CH) nel 1965. Si è laureata in Lettere presso l’Università degli Studi di Salerno; vive e insegna nella sua terra d’origine.

Ha pubblicato Testualità e interpretazione ne “Il nome della rosa” con prefazione di Luigi Reina (1992); La danza nel silenzio (Ed. Ermes, 1996); Legionari di frontiera (Premio Nazionale Histonium, 2002); La mongolfiera azzurra (I fiori di Campo, 2002), Itinerari (CARM – Centro Arti e Ricerche Meridionali, 2002); Donne e Duetto due libretti d’artista a tiratura limitata con la collaborazione artistica di Cosimo Budetta (Ed. Ogopogo, 2002); La Madonna del Pollino – Festa e devozione popolare (Il Coscile, 2004) Il gatto e la falena, Primo Premio “Parola di donna” (2007); La ragazza con la valigia (Ed LietoColle, 2008 ) premio “Prata Poesia 2008″: Storie minime e una poesia per Rocco Scotellaro (Fara Editore, 2009).

È presente in diverse antologie e cataloghi letterari, tra gli ultimi Il segreto delle fragole, Ed. LietoColle 2009/2010, Paesaggi, Aljon Editrice 2008 ; Retroguardie, Limina Mentis 2009; suoi scritti e interventi critici sono pubblicati su riviste e quotidiani regionali e nazionali.

Presidente dell’Associazione Culturale LucaniArt, coordina su internet un blog sul romanzo e la poesia in Basilicata.

(foto in alto Maria Pina Ciancio, settembre 2008)

Il problema, in giornate come questa, in periodi come questo (ma da quanto dura?) è l’effetto valanga.
Mi ci vuole così poco per trasformare la mia vita in un deserto! La morte del compagno di un’amica. Frustrazioni e impasse sul lavoro. Un figlio che non arriva. La famiglia complicata che complica. Tutto quello che rimandi di affrontare che incombe come una lastra di ghiaccio sopra una tettoia. Oddio, forse non è poi così poco.
Ma io so che non dipende dalle circostanze, è uno sguardo viziato. Ho lo sguardo desertificato, che desertifica. Non pregusto, non spero, non mi aspetto nulla di buono. Spero solo di evitare il peggio, ma non vedo il meglio.
Meno male che c’è il violino. Durante la lezione ho staccato un po’ la spina.
Ho voglia di vita succosa, di vita gioiosa, di quel sorriso interiore che ti viene quando la tua vita ti avvolge.
Ho voglia di quella vita che è come una bistecca sugosa, che poi ti scioglie in bocca, e butti giù un sorso di vino, e ti fai una risata. Ridere è una cosa che mi manca. Non è che non rida, è che non mi diverto.
Ma devo ricordarmi quello che ha detto Bruna: la mia vita non è un deserto, sono io che la desertifico con gli occhi. Non riesco a provare gratitudine per la mia vita, non riesco a sentirmi ricca di niente.
Telefilm come surrogati, pure friendfeed piuttosto che fare daimoku. Meno male che non tengo tequila in casa. Che in teoria avrei smesso di fumare. Fantasmi che cerco di far apparire perchè mi distraggano. Che casino. Tutto per ovviare alla mancanza di speranza. Non gioisco, non spero, mi porto sfiga da sola.
Quasi quasi mi rimetto a suonare il violino, mi sembra che funzioni. Almeno posso sperare di imbroccare almeno una nota.

Nici tu n-ai crezut că există, deşi ai trăit cu ei dintotdeauna. Multă vreme nu ai spus nimănui.  Ştiai că ceilalţi nu te vor crede, erai convinsă că or să te numească nebună. Cum altfel, cînd tu însăţi, trăind laolaltă cu ei, îţi presimţeai nebunia? Ţi-ai măcinat interioritatea, înghiţindu-ţi în sec spaimele. Ca un animal hăituit, ţi-ai consumat existenţa în fugi perpetue şi în definitive închideri în tine.  Omniprezenţa lor în viaţa ta, perpetua bîntuire, s-au transformat într-o trans-situaţională vină a ta. Prematur, ai ajuns să te urăşti pe tine pentru ce erau ei. Pentru ce făceau ei din tine, întorcîndu-ţi orice împotrivire înapoi, înmiit.

Au existat şi  oameni care te-au crezut şi care au încercat să te salveze. Încrederea lor te-a făcut din un om slab ce erai, un luptător. Ai crezut că îi poţi înfrunta, că îi poţi exorciza din viaţa ta. Însă nu ai făcut decît să le stîrnşti şi mai mult furia şi să-i determini să-şi fortifice atacurile. Înainte de-a te răpune pe tine, i-au răpus pe toţi cei ce mai îndrăzneau să se te apere cu propriile trupuri şi suflete. Ştiau că pentru a te face să capitulezi definitiv, trebuia ca mai întîi să te lase singură. Evident, au reuşit. Şi-au sărbătorit victoria împărtăşindu-se zilnic cu energiile tale, cu visurile tale, cu speranţele şi convingerile tale. Intrînd prin efracţie iar şi iar în existenţa ta, strivindu-ţi cu bocancii cele mai dragi dintre bucurii. Contactul tău cu realitatea a devenit pe zi ce trece mai neclar, din ce în ce mai intermitent, pînă cînd ai ajuns să nu mai fii tu, reacţiile tale să nu mai fie ale tale. Învins, te-ai preschimbat, după chipul şi asemănarea lor, tu însuţi, într-un monstru.

***

Acum ştii că demonii există fiindcă ţi-au alungat toţi îngerii de la inimă. Ce mai contează că vina nu e a ta şi că poate nu eşti nebună?

Ritorna vivo il desiderio di fuga. La mia mente sfugge, cerca scappatoie a pastoie mentali ricorrendo ad altre pastoie mentali. Ho in mente un sacco di discorsi. Che non hanno nessun interlocutore appropriato. Solo interlocutori immaginari, ectoplasmi della mia mente. Che voglia di fuga. Devo fare attenzione, di nuovo.

E cald in casa.

Ingerii nu sunt opusii demonilor ,ei sunt doar opusii oamenilor.Demonii in schimb au inaltimea lor.Si ajung la ea fara aripi.

Caci nu e vorba de acea incertitudine comuna,ci de propria intrebare caci este doar una singura la care nu vei putea raspunde niciodata.In ea si cu ea se construieste lacasul in care te vegheaza acest demon.In care ma vegheaza acest demon.

Si daca…?

Sambata mereu a fost una din cele mai dificile zile de suportat.Ma duc pe apa sambetei.

Sambata in genul celei de azi ,e zi de facut copii.Sambata mare!

Sambata e pentru relaxare.Sambata matii!

Sambata ne iubim!Sambetiti-as fata pana n-o mai vad deloc.

Sambata asta am cum ,am unde,am cu ce ,dar de ce?Una din sambetele filozofice.

Sambata e frig deseori.E iarna Andro ,de aia,nu fiindca e sambata ,ci fiindca e doar  iarna!

Si cu aceatsa introducere sa incep sa toarn smoala peste cuvinte cum imi e felul si sa zic ,eu nu ma duc la referendum.Ca daca ma duc o sa ma condamn ca am trimis viitorul acestei tari pe apa sambetei!Ca ,da, fara votul meu viitorul acestei tari ar sta in coada de peste!:))

E liniste in casa ,ascult unele din mixurile mele de chill out ,fumez o tigara aromata dementa si ma gandesc la nemurirea sufletului si la faptul ca mai am o luna pana imi iau concediu.Ma simt obosita psihic si fizic !

Am cunoscut un ciudat,sambeti-i-as fata pana nu i-o mai vad,mai ciudat ca mine nu-i,asa ca sa imi fie in traista zic!

Am o groaza de ganduri pe care cumva vreau sa le leg de un punct comun si sa curga aici pe foaia virtuala ,dar fiecare gand este de sine stator,deci de ce as face-o?Filozofii de sambata!

Sunt obsedata de tocuri si marimea lor.Eu de fapt port cizme Ugg de cele mai multe ori!:-) Sambata singuratatii masii!

Dar eu sunt deprimata tot timpul ,nu doar fiindca este sambata,deci e ok!

Status
Mood: Excelent

Food: Salata

Muzica: Chill Out

Shopping: 2 genti Hilfinger si ceva de pe la Victoria’s Secret

Sex: astept sa-mi treaca excitatia mentala de la ultima discutie avuta cu mine insami si apoi o sa ma gandesc si la ceva fizic.

Demoni: spun mai tarziu cine ma bantuie si ce culoare are si prin ce unghere intunecate ale mintii mele ma pandeste.

Ei au dreptate întotdeauna. Pentru că ei au puterea pe care nu reuşeşte să le-o ia nimeni şi să-i sfîrtece cu ea. Pentru că ei controlează şi stăpînesc tot. Pentru că noi le dăm voie să controleze tot, slabi fiind. Pentru că, spre deosebire de noi, ei nu se dau înlături de la nimic: ei trag, întind, rup, distrug fără a problematiza legitimitatea acţiunilor lor. Ei iau norma în mînă şi pretind că e e a lor, doar pentru că pot face abuz de ea, siluindu-şi intempestiv vecinătăţile şi violîndu-şi inoportun afectele. Pentru că noi nu ştim să ripostăm. Pentru că noi sîntem sinceri şi fragmentari, iar ei  constanţi şi ticăloşi.

Deşi ei nu sînt şi nu au nimic, sînt atotputernici. Ei sînt spaima din inimile noastre, inhibiţiile din gîndurile noastre, bîlbîielile şi neconcordanţele din gesturile noastre, golul din motivaţiile noastre. Ei ne sînt morbul urii şi al distrugerii din noi, ei ne sînt datul care ni se cere cu preţul existenţei, ei ne sînt indispensabilul de-dispensat. Ei ne sînt defectele pe care ni le asumăm şi fondul pe care ni-l asimilăm.

Ei sînt şmecheri, perfizi şi fără cusur. Pentru că nu sînt şi nu au nimic. Altfel, de ce ne-ar mai pretinde pe noi în preajma lor, cu o perseverenţă de invidiat, pentru a suge obsesiv din noi ca nişte vampiri ostoiţi?

Ei sînt doar nişte demoni.  Obosiţi. Care ne vor, pentru că, fără noi, nu există. Iar noi, de  facem voia lor, e numai voia noastră. Nu şi nevoie. Fiindcă nicicînd nu ne-am învoit.  

NOTA : 8 RECOMANDAT

Download subtitrare Paranormal Activity

Trailer Paranormal Activity :

Dio Lascia Satana agire fino alla fine del Mondo perchè vuole renderci partecipi alla sua vittoria,ovviamente dobbiamo ricordarci che Dio ci ha dato il libero arbitrio,cioè di poter scegliere tra il bene e il male,naturalmente per partecipare a questa vittoria dobbiamo scegliere la via del bene.

Anche noi come Cristo dobbiamo ottenere la nostra vittoria,quindi la nostra vita è una Prova,Cristo ci permette di Partecipare alla Crocifissione,Padre Amorth ci ricorda a proposito che per entrare in Paradiso dobbiamo passare per la Croce,quindi ogni uomo nella sua vita Speriments la Crocifissione.

Cristo per il nostro bene si serve anche di Satana,basta leggere le biografie dei Santi per rendercene conto,S.Chiara da Montefalco è stata tentata da Satana per 11 Anni,addirittura a volte si presentavano in monastero degli angeli di Satana in carne ed ossa,ossia prendevano forma umana,non scordimoci che Satana ha i suoi Angeli propio come Dio.

Alla fine Dio ha visto che aveva nonostante tutto perseverato nella fede e cosi’ è intervenuto lui stesso e il Demonio ha smesso di Tentarla, non a tutte le persone accade quello che è successo a S.Chiara da Montefalco,comunque è sicuro che tutti devono passare per la Croce per entrare in Paradiso perchè il Signore vuole renderci partecipi alla sua Vita e in questo rientrano anche le Tentazioni,Possessioni,Vessazioni etc…del Demonio.

Non dobbiamo neanche scordarci che Satana Tenta tutti,nessuno è immune alla sua azione,molti dicono che il Demonio non esiste o che non può far nulla sulle persone, non è cosi’,pensiamo a quello che ci offre il mondo contemporaneo e alla vita che conducono la Maggior  parte delle persone.

Pochi giornoi fà al Telegiornale parlavano di alcuni minorenni di Torino che dal Balcone Sparavano con una pistola alle persone in strada e alla fine hanno colpito una Professoressa ad un occhio,alla Polizia hanno detto che lo facevano perchè tanto essendo minorenni non sarebbero potuti andare in Galera,questo è solo uno dei tanti episodi,non vedete in questo la mano di Satana?.

Al Giorno d’oggi bisogna uscire dal mucchio,bisogna fare una vita diversa da quella che ci offre la società,una vita di Fede,oggi possiamo dire che dobbiamo essere diversi e se verremo all’ontanati dalla Società o dalle Persone,non preoccupiamoci,perchè se Veramente avremmo fatto una vita di Fede godremo in Futuro della Vita Eterna.

S.Teresa di Lisieux ringraziava Dio Spesso per averla tolta in Giovane Età dal Mondo,infatti entrò in convento a 14 anni,aveva appena iniziato ad assaporare cio’ che il Mondo le Offriva e già ne era disgustata.

Noi siamo e viviamo nel Mondo, ma non dobbiamo essere del Mondo,usare come se non usassimo e possedere come se non possedessimo.

„Este o icoană a Sf. Gheorghe care biruie balaurul… Aşa c-o să avem patru sărbători pe 6 (decembrie, n. m.): şi ziua lui Culiţă Tărâţă şi Sf. Nicolae şi venirea la Cotroceni şi dărâmarea balaurului dihoniei din România”.

Mircea Geoană, prostănac

_______

Lucifer: Bă, Azazele, ce dracu’ faceţi? Iar ne-au trântit guvernu’, pardon, balauru’!

Azazel: Ştiţi, majoritatea a hotărât…

Lucifer: Ce majoritate, mă? Că Gheorghe erea singur, avea decât o suliţă. Ş-apoi, legiunile noastre au dispărut? Unde-s? Ce fac? Joacă solitaire? Stau pe Facebook?

Behemoth (timid): Păi, şi dumneavoastră…

Lucifericul: Ce, şi eu, bă Motane? Păi, pe mine n-a fost în stare să mă dea jos un Parlament! La mine a fost vorba de un decret prezidenţial ne-constituţional! Da’ tu de ce nu ţi-ai băgat coada mai mult prin Parlament? Vrei să zici că deputatul Rizea a putut intra cu doi câini, da’ pe tine – ministrul pentru relaţia cu Parlamentul – te-a oprit SPP-ul? Unde-i ministrul economiei?

Mammon: Aici, adâncimea voastră…

Lucifer: Păi, bine, mă, Mammoane, pe criza asta v-aţi găsit şi voi să ajungeţi să funcţionaţi cu aripile tăiate? De unde dracu’ vrei să ne împrumutăm? O să intrăm în colaps pentru că voi n-aţi fost în stare să ziceţi Igen până treceţi puntea!

Azazel: Ne-au păcălit ungurii…

Lucifer: Da, şi marmota învelea ciocolata… Ce, şi arhiva noastră a încăput pe mâna lui Vanghelie? Am ajuns de râsu’ curcilor să ne dărâme un muncitor al gliei. Mâine poimâine ne dă jos orice prostănac! Fire-aţi a’ dracu’ de incompetenţi!

Aghiuţă: Măcar a ajuns ziua lui Culiţă Tărâţă mai tare decât sărbătoarea Sfântului Nicolae…

Lucifer: Dă-te, bă, dracului, cu glumiţele tale!

La notte, che strana. La chiarezza dei pensieri del giorno sembra morire col tramonto. Si apre un portale nel cuore degli uomini di notte, un portale verso il loro vero Io. Vi si trovino dentro meraviglie, vi si trovino dentro demoni; io sto qui, spettatore e attore allo stesso tempo a vedere ciò che accade. Spesso tali spettacoli terminano col sorgere del sole, ma non oggi. Questa sera, per me è stato diverso ho sentito di arrivare al mio vero essere, l’ho visto, in tutto il suo maestoso caos. Come un treno nell’oscurità una miriade di cose che avevo nella testa, ingarbugliate e sconnesse, mi sono arrivate tutte in faccia, deragliando.

Coelho scrive: «A volte il male perseguita il guerriero della luce. Allora, tranquillamente, egli lo invita nella sua tenda.
Domanda al male: “Vuoi ferirmi, o usarmi per ferire gli altri?”
Il male finge di non udire. Sostiene di conoscere le tenebre dell’anima del guerriero. Tocca ferite non ancora cicatrizzate, e chiede vendetta. Gli ricorda di essere il solo a conoscere certe trappole e certi veleni che lo aiuteranno a distruggere i nemici. Il guerriero della luce ascolta. Se il male si distrae, egli lo sprona a riprendere la conversazione, e gli chiede i dettagli di tutti i suoi progetti. Dopo avere ascoltato ogni cosa, si alza e se ne va. Il male ha parlato tanto, è talmente stanco e vuoto che non riuscirà a seguirlo.» [1]

E per far mia questa massima di vita dico che a volte sentire la fredda e crudele realtà sulla propria pelle fa bene. Ti ricorda chi sei e quello che stai facendo, ti ricorda che sei vivo e ti sprona ad andare avanti. Spesso mi inviluppo in lunghe elugubrazioni su ipotetiche carte da giocare, ma sono tutte stronzate. Alla fine non ha senso, non possiamo fare altro che essere ciò che siamo. E allora sia. Che tutto il male che uno ha seppellito dentro venga tirato fuori, una volta per tutte. Io sto qui.

Pensavo a questo punto, di essere forte, di aver ammesso finalmente a me stesso, limiti, paure, sogni e tutto il resto; quando, ho sentito una fitta al cuore, l’ho sentito sanguinare nell’udire i veri demoni farsi avanti. I miei impallidiscono, e si rintrufolano da dove erano venuti, sminuiti dalla gigantesca sofferenza di quello che mi è stato raccontato. Sto male. Veramente male, a pensarci; e mi incazzo perché certe persone neanche sanno cosa voglia dire soffrire. Il problema più grande potrebbe essere una discussione avuta con l’amichetto/a del cuore, o un comportamento infantile a 23 anni, quando in realtà ci sta talmente tanta merda in giro che ’ste cazzate mi fanno ridere.

Cristo iddio. Abbiate dignità e umiltà quando parlate con qualcuno. Io sto ricevendo lezioni di vita ogni giorno ultimamente, e vi posso dire che ne ho viste e passate tante. Ma c’è sempre chi ha più cicatrici di me. Allora a queste persone, questa gente con le palle che fumano, vorrei dire vi stimo. Vi stimo veramente. La vita fa schifo e voi comunque ci sputate sopra e dite “fanculo io non crepo”. A tutti gli altri incarto un bel vaffanculo, non vi meritate quello che avete… La sigaretta è finita, la mia voglia di scrivere pure, quello che vorrei dire, per concludere, è che nella mia storia Victor alla fine sposa Emily, Vittoria non valeva un benemerito cazzo. Si fottesse pure lei. Bukowski c’ha ragione, siamo tutti dei maiali, chi più chi meno.

[1] Manuale del Guerriero della Luce, Paolo Coelho 1997

Astăzi am avut o discuţie extraordinar de interesantă cu un coleg, despre religie. Dacă stăm să analizăm foarte atent, primul caz de nepotism din istorie a fost trimiterea lui Iisus pe pământ. Gândiţi-vă că în momentul respectiv Dumnezeu avea un arsenal întreg de entităţi capabile să ducă la bun sfârşit mântuirea lumii. De la Arhanghelul Gavril, Mihail până la Sfântul Duh… dar nici unul nu a ajuns pe pământ, el a ales să îl trimită pe fiisu.

Pe zi ce trece, realizez din ce în ce mai mult că femeile functionează după aceleaşi reguli. Nu contează că e o adolescentă de 15 ani sau o studentă la Drept. Astăzi, în timpul conversaţiei de mai sus, una a intrat în discuţia noastră şi indignată de poziţia mea, m-a intrebat de partea cui sunt.

-”De care parte sunt?”, am spus eu. “Sunt de partea demonilor; sunt un om rău în grădinile Paradisului trimis de forţele morţii să răspândesc devastare şi distrugere în lume.”

Băi, şi s-a blocat… ceva în mintea ei pur şi simplu a încetat să mai funcţioneze. A fost un boom mintal, care i-a scurtcircuitat neuronii şi i-a transformat creierul în căcat. S-a uitat la mine, a întors capul către colegul meu, apoi a revenit uimită şi m-a întrebat:

-”Aha… deci eşti rău?”

Dacă le scoţi din aria lor de confort, femeile sunt mai inutile decât un calculator fără harddisk. Adică, pula mea, am încercat să comunic cu ea şi singurul lucru pe care tipa a reuşit să îl facă, a fost să intre în şoc post-traumatic. Şi n-am spus-o răutăcios, nu am avut ură în glas sau în intenţii, dar prietenul meu Mark m-a învăţat că pentru a lăsa o impresie de durată în mintea unei femei, trebuie să fii original.

Probabil că de data asta am fost prea original.

Ion.

Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. “

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet

O carte despre rătăcirile new age.

Cartea a apărut editată la Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria.

Are 96 de pagini şi este oferită în format pdf.

Descarcă: aici