“I love you, why can’t love be enough?
you must hate me for what I’ve done to our love
what have I done to our love?
what have I done?
even though I smile so
my tears drop inside in a black hole
not even fears fill this void
how long does a tear take
from my eye to the ground
if not our lifetime
gotta turn myself upside down
and make it uncried (make it undone)
I gotta make it uncried (make it undone)

where are we heading? your left is my right
we’re in a dead end, hopin’ that I see the light
I broke the purest heart like a virgin skin
so innocent and free from sin
gotta turn myself in (make it undone)
I gotta turn myself in (make it undone)

I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got no place to run
I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got nowhere to run to…” (Patrice – “Uncried”)

Stai in barul asta infect de cateva ore bune. Deja stii povestea de viata a barmanului: si-a ucis prima nevasta pt ca a prins-o inselandu-l cu vecinul de la 3, a primit 20 de ani de puscarie pt asta, s-a recasatorit, iar cea de-a doua nevasta l-a parasit, lasandu-l cu 3 copii cu varste cuprinse intre 5 si 9 ani. Si credeai ca tu ai o viata de rahat…Scrumiera din fata ta, plina ochi cu mucururi de tigara, sta marturie plictiselii acumulate in urma ascultarii povestilor individului si a cantitatii industriale de whiskey pe care ai ingerat-o de cand te-ai asezat pe acel scaun de la tejghea.

Ca sa nu ramana balanta inclinata intr-o singura directie, ti-ai varsat si tu sufletul, iar barmanul te-a ascultat cu o atentie cu care nu erai obisnuit pana atunci, iar, de la un anumit punct, incepuse si el sa-si toarne cate un pahar de whiskey, de fiecare data cand mai cereai cate unul pt tine. V-ati tot facut cinste reciproc timp de vreo doua ore si ajunseserati la concluzia ca sunteti veri de gradul 4, dupa bunica din partea mamei, la tine, si dupa matusa unchiului tatalui, la el. Ce mica e lumea, nu-i asa? Povestile tale nu se comparau, totusi, nici pe departe cu ale lui. Cine ar putea avea o experienta mai grozava decat 17 ani, 8 luni si 29 de zile in inchisoare? Si cine dracului mai e in stare sa descrie cu atata lux de amanunte cele 6 tipuri de paraziti intestinali ai fiicei celei mici? Sau voracitatea cu care poti sa-ti mutilezi nevasta cu ajutorul suportului de lumanari, stiind ca in doar 3 minute avea sa ajunga echipajul politiei chemat chiar de tine? Dar oricum…este un adevar recunoscut universal si acceptat de toti faptul ca problemele tale vor parea intotdeauna mai grave, mai presante si mai sinuoase decat ale oricui altcuiva.

Daca stai bine sa te gandesti, te cam scarbea barmanul, dar era baiat de treaba si oricum erai mult prea beat ca sa articulezi cele mai simple dintre propozitii si sa-i explici pestilenta pe care ti-o provoaca. Cu atat mai putin ar fi fost posibila ridicarea ta de pe scaun si parasirea incintei. Mai bine dormi cu capul pe bar, decat prin cine stie ce sant, sau in fata propriei usi pt ca ti-a lipsit acea ultima scanteie necesara deschiderii apartamentului. In timp ce orele se faceau tot mai mici si “maine” devenea din ce in ce mai “azi”, se deschide usa barului si toata lumea amuteste. Barmanul isi ridica privirea din paharul pe care tocmai il lustruia, discul tonomatului sare si se mai aud doar cateva soapte…exact ca in filme. Tu nu poti sa-ti ridici fruntea din gura sticlei de Jack care te sprijina cu atata stoicism, pana cand noul tau prieten nu iti aplica o lopata de palma peste ceafa si te dezmeticesti brusc, invartindu-te incet in jurul axei scaunului. In usa statea chiar ea…

Era mai frumoasa ca niciodata. Purta o fusta neagra, un palton rosu cu un decolteu generos, o esarfa lunga, alba, o palarie neagra cu o funda alba si ochelari de soare. Era exact momentul acela al unei zile cand este atat prea devreme cat si prea tarziu pt acestia. Dar ce mai conta? Oricum nu i-ai fi putut reprosa nimic. Esarfa ii flutura usor, cu incetinitorul parca, exact ca in reclamele de la fixativ, in curentul provocat de deschiderea usii. Se apropie unduitor de tejgheaua pe care iti sprijineai in continuare jumatate din corp, privirile libidinoase fiind tintuite asupra fundului ei ca scamele de arici, dar ei nu-i pasa. Stia ca nu are ce face, ca era perfecta. (De fapt…nu era perfecta. Tocmai, era imperfecta si asta ii permitea sa fie frumoasa pt ca in asta zace frumusetea…in imperfectiune. Altfel am ramane cu o perfectiune monotona care ne-ar plictisi viata. Multumesc lui D-zeu ca exista micile defecte!) Se aseaza exact pe scaunul de langa tine si pe buzele tuturor zac urmatoarele intrebari: “Cine e tipa? Ce cauta intr-un loc ca asta? Care ii e povestea? Cum de s-a asezat tocmai langa un tip ca ala?” Ai putea da raspunsuri tuturor intrebarilor din acel bar daca ar avea cineva curajul sa rosteasca macar una. In continuare se pastra tacerea…

Dupa cateva clipe de tacere asurzitoare ea spune cu cea mai senzuala dintre vocile pe care le-ai auzit: “Un whiskey dublu…sec.” In secunda urmatoare va intoarceti unul spre celalalt, concomitent. Ea iti cere o tigara, ii oferi pachetul si i-o si aprinzi, ca doar asa se face. Fuma din tigara aia cu atata pofta incat facea tutunul din ea sa paraie cu fiecare fum. Te gandeai ce sa-i spui, dupa atata timp. Incercai sa-ti alegi cuvintele atat de bine, stiind ca esti “on thin ice”. Si timpul parea ca trece atat de greu, iar singurul tau reper ramanea tigara aceea, din care ramanea tot mai putin, cu fiecare respiratie a ta. In sfarsit ii vine si bautura. Lasa tigara in scrumiera, nestinsa, da paharul peste cap, se ridica, arunca niste bani pe tejghea, iti zice un “Adio!” sec si iese din bar, furtunos, in comparatie cu intrarea pe care si-o facuse. Tu ai ramas acolo, privind la tigara care inca ardea. Vedeai urmele acelea familiare de ruj rosu intens, pe filtrul zdrobit de stransoarea buzelor ei si nu erai in stare sa-ti explici de ce nu ai putut sa-i spui nimic.

Pe langa intrebarile ramase pe buzele tuturor de cand a intrat s-a adaugat si intrebarea:  ”Unde se duce acum?”. De data asta tu spui stins: “Departe. Acasa.” Mirati de capacitatea ta de a le citi gandurile, vor intreba de data asta cu voce tare: “Dar ce inseamna departe? Sau acasa?”.  Te vezi incapabil sa dai un raspuns pt ca stii ca te-ai contrazice singur. Fiecare are definitii proprii pt “departe” si “acasa”, iar puse in acelasi context ar insemna pt cei mai multi ca “tipa sta la mare distanta de bar”. Pt tine “departe” inseamna “nu langa tine”, iar tu numesti “acasa” ca fiind “locul acela unde cineva se gandeste la tine si catre care vei gasi intotdeauna drumul”. Dar nu vei reusi sa convingi pe nimeni, niciodata de chestia asta. Nici pe ea, nici pe restul. Vei ramane tu si cu definitiile tale. Ea va continua sa ramana un mister pt ceilalti, deoarece nimeni nu le-a putut oferi raspunsuri la intrebari, dar nu si pt tine. Si ce? Nu te incalzeste cu nimic asta. Tu o cunosti foarte bine…sau nu foarte bine, dar bine…nici macar bine, dar oricum stii mai multe despre ea decat restul. O enigma va ramane totusi in jurul ei si in ceea ce te priveste: Cum vei reusi s-o convingi ca definitia ta pt “acasa” este cea mai buna?

Toshiba a creat o reclama ce intra mai mult in zona de marketing viral decat in cea de reclama traditionala. Desi filmul are aceeasi lungime cu o reclama clasica de lansare de campanie sau de brand, un minut, te incita caci incepe cu imagini pe care nu te-ai astepta sa le vezi, te atrage sa vezi ce se intampla, te incanta cand imaginile arata lucruri pe care muritorii nu le vor vedea pe viu vreodata pentru ca, in timp ce se deruleaza secundele de promovare a produsului la sfarsitul reclamei, sa ai deja in minte ideea de a-l vedea inca o data sau de a-l da mai departe.

Ajungem in felul acesta la marketingul viral care prin definitie este o tehnica de marketing ce foloseste retele sociale existente pentru replicarea mesajului si pentru a creste brand awareness-ul produsului sau marcii vizate dar si pentru a atinge alte obiective strategice (de exemplu vanzari). Marketingul viral ia forme diverse printre care clipuri video, jocuri interactive in timpul navigarii pe Internet, jocuri publicitare, carti electronice, software branduit, imagini si chiar text.

Scaunul a ajuns la altitudinea de 30.256 metri.

încă-s acasă rătăcit pe drum

nu mai găsesc intrarea şi ieşirea

şi am închis al uşilor zăvor

fără să ştiu că cheile te dor

şi te răneşte-adânc înlocuirea

şi locuim sub stele amândoi

în abajurul unei stele sparte

veioză sub lumina unei ploi

ce cade mai aproape de departe

şi-s ud…

sclipeşte-n stropi

zgomot de dălţi

ce muşcă din noroi

în haine ascuns, în gânduri peste ochi

pe hărţi şi peste drumuri

peste ploi

Departe, departe de toti, departe de toate….departe de zilele insorite de vara, departe de serile lungi alaturi de tovarasi, departe de ea…Atat de departe de inima ei, atat de departe de tot ce ne leaga…Departe de acel vechi eu, care zambea, radea, se distra, nu ezita asupra nici unui lucru…departe de acele seri minunate….departe de trecut…Un nimeni…un nimeni de nicaieri…Si trag zile dupa mine, sigur ma cunosti, dar nu ma recunosti……sunt chiar acolo si tu nu ma vezi…fiindca tu nu vezi ceva in care nu poti sa crezi….ar fi bine daca n`am putea crede in nimic…dar de fapt avem prea multe credinte…am iubit, probabil am fost iubit, si uneori am gresit, mai mult sau mai putin …si imi permit sa spun ca am cateva regrete, dar ce conteaza, asta nu ne va aduce impreuna….suna pesimist, si chiar asa este, dar , cu fiecare zi ce vine, incepe o noua poveste, o poveste care se termina la fel … Si imi doresc sa ating noi culmi, sa ajung in locuri necunoscute, sa pot sa zbier, sa plang , sa lovesc si sa ma descarc , fara ca nimeni sa stie vreodata … Si stiu ca sunt si altii la fel ca mine, care au gresit sau nu , dar nu au ceea ce isi doresc, ceea ce cauta de`o viata….dragostea, dragostea ce te alina atat de mult in atat de multe momente rele, o vorba buna, o mangaiere, un sarut….si ar da orice , absolut orice, poate chiar si viata pentru o “ea” , acea ea ce iti ofera cheile portilor inchise de atata timp spre suflet, atat de vechi, atat de roase de rugina , tristete, singuratate….Intr`o lume atat de nebuna, unde toti alearga dupa bani, dupa faima, dupa popularitate, sunt si altii…….acei altii, acei putini altii, ce alearga dupa ceva…ceva ce se ascunde de ei…si cand ajung aproape de a atinge acel lucru, dispare, fuge si sfasie inima nefericitului…acel ceva…ce te face sa vezi totul intr`o alta lumina, cu alti ochi …. acel ceva numit dragoste si afectiune…..

Si poate multi dintre voi va intrebati de ce sunt atat de pesimist….nu, nu sunt pesimist…hai…poate putin….dar….sunt realist…intr`o viata , care e prea scurta, in care nu ai posibilitatea sa iti traiesti visele, sa ti le implinesti…cei ce alearga dupa inimi nu primesc nici macar o farama din ce ofera….acei nefericiti ce isi blesteama zilele, isi beau noptile si mintile, si diminetile plang langa sticlele ramase goale si fumul de tigare…atat le`a mai ramas, amintiri, suspine, regrete, sticle goale, pachete de tigari si iluzii desarte….Nopti prea lungi, albe, nedormite, petrecute cu ochii goi si pierduti in licarirea stelelor , in goliciunea lunii, pierduti printre amintiri si regrete, fapte ce le`au facut, si care si`ar dori sa le fi facut…

“Si ma trezesc, intr`o noua poveste, intr`o noua zi, dar cu acelasi final…E un cosmar, un cosmar ce`mi doresc sa se termine, printre lacrimi si suspine, printre injuraturi si sticle pline…”

[Dedicat tuturor celor ce`si beau mintile si isi pierd noptile, isi plang suferintele si numara zilele care trec din ce in ce mai greu, pentru cei care stiu intr`adevar ce inseamna sa iubesti, sa suferi si sa regreti...Si nu in ultimul rand pentru tovarasul Zicu, pentru fratele meu , pe care nu o sa`l uit niciodata, chiar de suntem atat de departe...Intr`o zi o sa ajungem si noi la capatul suspinelor...]

“Stiu, e greu sa crezi in ceva ce nu vezi, dar ….crede`ma, si o sa vezi…priveste`mi ochii goi, buzele uscate si reci, trupul istovit si pierdut pe cararile catre nebunie…crede`ma, si o sa vezi…”

[Dedicat ei...acea ea care ma face sa mai cred ca inca mai exista speranta, si totodata, ce ma face sa`mi pierd toate sperantele....Insanatosire grabnica....]

ariergarda e departe

în locul tunurilor avem mitraliere

baionete și grenade

lupta continuă în mizerie

arta de a salva nebunia

de a trece granița faptelor

de a nu visa urît

nu te închina la lut că te f*t

ambiționați des sculptați

rupeți sigiliul zorilor

o nouă zi se apropie

e tot mai mare

garda norilor

veșnic și etern

fluviul se stinge

axul nedemn

voma zbier fumigene

dar lăcașul de cult putrezește

patinele ugerului cad

în final nu rămîn decît lupii

cu lumînări religia tace – tu arzi

“Aveti program ca la uzina”, spune profu’ meu de anatomie.

Dupa 12 ore de biofizica, biochimie, anatomie, fiziologie simti cum nu poti sa-ti mai tarasti corpul pana la statia de metrou. Si e firg. Cred ca am mai mentionat cat detest frigul. Si sunt iritata de tot ce e in jurul meu. Si imi vine sa injur la fiecare minut. Nimic nu e sadisfacator. Totul mi se pare fals si fara sens. Imi vine sa imi ridic o spranceana si sa nu iau nimic in serios.

Sunt extrem de obosita, asta e un motiv mai mult decat relevant, cred. Cele 5 ore dormite in fiecare noapte nu pot acoperi cele 15 ore departe de casa. Cel putin nu momentan.

Vraaaau. Ordine. Liniste. Zambete. Stabilitate. Mobilizare.

Acum am doar indiferenta si dezordine.

Nu e bine.

Si daca acum am nevoie de tine , de ce te ascunzi? Daca am gresit amandoi , de ce doar eu sunt vinovata?  Si daca intr-adevar speranta moare ultima , de ce ma sting eu inaintea ei? Mi-e greu , mi-e foarte greu.. mai ales astazi , pentru ca astazi am cea mai mare nevoie de tine.. Si doare ca ma respingi.. Si doare iubirea , si doare nepasarea , si doare amintirea… Pentru ca eu sunt cea care te iubeste , si tu esti cel pe care-l iubesc. Si pentru ca vreau sa fiu a ta.. azi , acum… si mai ales , vreau sa fii tu langa mine pentru eterninate…

Ai venit.. De ce?
Ai uitat ceva sau poate
Vrei sa-mi spui pentru ce
Ai sa lasi in urma toate
Cate-au fost intre noi
Sa-ncerci sa mai gasesti vreun rost,
Vreun motiv sa amani ce e
De acum definitiv.
Ia un loc, il mai ai
Pan’ la miezul noptii este
Timp destul sa mai stai
Poate vrei sa trecem peste
Inhibari si tristeti cu iz de gari
Sau poate-acum vrei sa uiti
Ce putin mai este pana pleci la drum…

Refren:
Mai ramai putin, te rog
Este cea din urma seara
Efemera ca un nor
Vraja n-o lasa sa piara
Lasa-ti parul sa-l alint
Sa-mi insire-n mana salbe
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi…

Te mai vreau si azi,
Ca o ploaie de lumina,
Peste trup sa-mi cazi
Si-ntr-o liniste deplina
Sa colind ceru-n ochii tai
Si stropi de stea ce vin
Sa-i prind, cand vei fi departe
Dorul sa-mi alin.
Sa nu spui nimic
Nu-i nevoie de cuvinte.
Mai adormi un pic
Sa-mi ramai asa in minte.
S-a facut prea tarziu ca sa mai pleci
Si trenul tau a trecut
Neimplinit ramana
Astazi rostul sau

ascunsa intr-un colt din palatul universului privesc prin usa intredeschisa sala de bal a oglinzilor,valsul toamnei….si admir cerul ce aduna toate nuantele nehotarandu-se pe care sa o pastreze ..asemeni unei femei cochete ce nu-i hotarata cu ce rochie sa se imbrace ptr.o sindrofie..gandesc la zilele ce trec….ma intreb de multe ori de ce cate o zi pare ca nu se mai sfarseste,iar altele trec precum minutul,secunda?..si am gasit raspunsul ..nu ele trec ci noi pe langa acestea; la fel ca intr-o plimbare pe un bulevard de metropola,cand mergi agale admirand vitrine luminoase pline de minunatii ce prin taina nestiuta a timpului oamenii le-au creat..si te opresti in dreptul fiecareia,la unele ramai putin, admiri sau ramai indiferent,apoi treci mai departe ,si nu-ti dai seama cum dupa un colt un minunat palat iti apare..imensa constructie cu turle ce stralucesc sub soare..e acolo si o clipa timpul sta in loc..te rupi de realitate si deja cauti sa-ti inchipui ce se ascunde dincolo de portile imense ce lasa la vedere pajistea plina de iarba si alei cu sangerii trandafiri..spatiul imens scaldat in soarele prietenos de toamna,invita la reverii..la vremuri apuse in care domni si domnite si-au consumat firul de viata traind fiecare cu sperante cu dragoste cu iluzii,si apoi pierduti in negura timpului…unii au lasat un nume in urma lor altii poate doar o radacina bine infipta in pamant din nervurile carora au crescut mladite apoi tulpini,crengi si au creat un copac ce peste vreme lumea l-a numit genealogic,astfel ca in timp,s-au ridicat la demnitatea ce nu mai spera pe cand traiau…o reverie de toamna,o trecere a vremii,o ratacire in spatiu o scrutare a universului asemeni fulgerului ce prin zig-zagul de sageata lumineaza pt. o secunda noaptea si tu ca o mica fiinta speriata si nestiind de ce daca ploua cu galeata mai este nevoie si de fiorul straniu al tunetului ce spinteca cerul si te asurzeste..revin la present,alung visul..dar cat de real imi pare totul,pentru ca azi e deja maine,si asta pt.ca ieri nu am mai gasit drumul spre casa oprita in loc de o raza de lumina ce m-a orbit,mi-a trebuit ceva timp sa ma dezmeticesc,incercand sa ma pierd de timp si de spatiu prin serenadele lui schubert compuse in vremuri de mult inghitite de paginile istoriei…retrasa departe de lumea dezlantuita,..departe de lumea in care minciuna,ura,fac o casa buna cu fatarnicia cu iluzia si cu zadarnicia,cand iubirea este doar o poveste scrisa in niste pagini de carti ingalbenite de vreme ale sufletului multora ce o ascund intr-un colt ferita de privirile sarcastice ale celor ce cu ironie persifleaza un sentiment atat de curat…cand in jurul meu totul se adanceste si ma scufund in craterul unui vulcan ce mai curind sau mai tarziu va izbucni..si ma intreb cati oare vor fi sacrificati cate suflete vor urca la cer pt.ca niste chipuri de lut,sa creada ca lor le va fi bine,cand de fapt o vor lua din nou de la-nceput…un perpetuu inceput fara sfarsit,si o continua moarte fara de viata….….

Scopul meu este sa inteleg cuvintele pe care oamenii nu le dau drumul din gura.Stiu ca este  greu mai ales sa intelegi un om care nu vrea sa fie cunoscut tocmai deasta ma provoaca sa caut mai departe.

Cuvintele insa sunt teribile,am observat multe cupluri care renunta la dragostea lor  din cauza vorbelor,nu vreau sa mi se intample si mie asa ceva,pe zi ce trece vad si mai limpede ca viata ne arata caile ei misterioase,stranii,interesante si placute.

De o vreme am cateva vorbe care imi vin in minte foarte des,sunt cuvinte venite din suflet, de cate ori imi amintesc de ele simt emotii si nu zic nimic din frica sa nu le spun cand nu trebuie si mai ales la cine nu trebuie.Ma urmareste de trei ani acest gand oare sa le spun?dar oare se va schimba ceva in viata mea?O sa.mi spui si tu acelasi lucru?

Mai mult ca sigur nu le spun pentru-ca stiu ca nu o sa primesc ceva pe masura lor inapoi si asa le tin in mine,poate poate candva o sa reusesc si eu sa spun…*Lasa-ma sa te iubesc asa cum stiu eu sa iubesc,lasa-ma sa te sarut asa cum stiu eu sa te sarut,lasa-ma sa visez ca vei fi mereu langa mine atunci cand am nevoie de tine,doar lasa-ma!*

]]> http://agnusstick.wordpress.com/2009/10/14/puterea-marii/ Wed, 14 Oct 2009 11:32:18 +0000 agnusstick http://agnusstick.wordpress.com/2009/10/14/puterea-marii/

N-am navigat niciodată, dar nu pot pricepe cum marea nu poate schimba un om, făcându-l mai umil, mai absent, mai… Dar exemplele abundă, de la căpitanul Ahab la Băsescu. Dacă marea te putea face domn, aş fi spus poate domnul Băsescu — dar dânsul are acum altă funcţie în stat. Cred că marea te poate face preşedinte, de asociaţie de locatari, de partid, de ţară, dar e clar că nu te face mare, dacă nu eşti suficient de mic atunci când începi să dai piept cu ea, cu marea. Altfel, e posibil să rămâi cu supărarea că nu tu ai spus “Pînă aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mîndria valurilor tale!”.
Trebuie să te lupţi ca să rezişti — pe mare, în bloc, în partid, în mărire, dar poţi s-o faci în mai multe feluri. Ca rechinul, ca foca, balena, delfinul, ca vidra, ca barracuda, ca planctonul. Uneori e clar că trebuie să ataci şi să sfâşii, să pândeşti şi să te ascunzi, să surprinzi şi să fii nemilos, dacă vrei să trăieşti în mare, pe mare — să fii mare. Dar se poate pluti în voia valurilor, aşteptând lumina Soarelui, se poate filtra apa făcând perle, se poate să fii mic şi poate inofensiv precum un căluţ de mare, sau temător şi greu de observat ca un peşte care seamănă cu un buchet ciufulit de alge.
Pe Jacques-Yves Cousteau mi-l imaginez căutând-o pe nimfa Calypso. Nu ştiu dacă doamna Udrea înoată şi cântă bine, dar cred că e mai greu de găsit, fiindcă pe dânsa o păzesc mai degrabă les costauds du côté de chez Traiann.
Oricum, dacă Traian ar fi ascultat la timp această melodie, cine ştie cum ar fi arătat astăzi marea… cu el de cart, privind în zare şi fredonând… Nici John Denver nu cred că a navigat prea mult, dar pentru el lumea era Mare.

To sail on a dream on a crystal clear ocean,
to ride on the crest of a wild raging storm
To work in the service of life and living,
in search of the answers of questions unknown
To be part of the movement and part of the growing,
part of beginning to understand,

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Like the dolphin who guides you, you bring us beside you
To light up the darkness and show us the way
For though we are strangers in your silent world
To live on the land we must learn from the sea
To be true as the tide and free as a wind swell
Joyful and loving in letting it be

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

saptamana asta i-am primit pe cei 6 lupisori si pe mãmãrutã – numai una – la Reparto speram sa se tina si mai departe de scout si sa se distreze!

saptamana viitoare e randul celor de la Reparto sa treaca!

Fiti gata!

Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!

Cum o fi raiul cel de veci
De ce-i aşa departe
Unde pleacă şi ce vrea
Ca să ni se arate?

Lipsită de ritm, fatidic
Învinsă ş-abătută
Visez la drumu-i neştiut,
În graiul de aluzii
Ce-şi mişcă muribund,
Şiretul de parfum.

Plutitul unei frunze, mă face să tresar
Ş-aud vocea bogată-n viori şi clavecin.
Cu obosite unghii din degetele mele
Scrijez cruci de tămâie,
Ş-al frumuseţii vis : mi-e diademă vie,
Mă oglindesc şi înger mă trezesc!
Şi pier şi invoc:

Arată-te, tu, veşnicie,
Ajută-ne tu nemurire,
Să realizăm ce vrem de mult
“Libertate” asta vrem mult.
Si-apoi să ne-odihnim liniştiţi
Când toată viaţa am fost neliniştiţi.

M-am hotărât. Brusc. Mi-e dor de unele din paginile şterse. Probabil că am şters totul pentru că nu mai credeam că pot fi cum aş vrea să fiu, că de fapt sunt altul decât cel minim sperat. Dar de fapt aş vrea să fiu altfel de cum aş putea să fiu, pentru că pur şi simplu nu sunt. Şi asta mă face să fiu aşa cum sunt. Ceva mă face altceva, dar tot eu sunt, orice ar şi aş.
Aşa?
Fiu…
Să!

Tot m-am frecat dimineata asta sa imi iasa ceva pentru un articol amarat.Mi-a venit inspiratia,ma rog sau m-a inspirat articolul lui Paul.Poate ca n-am varsta si nici experienta de viata sa vorbesc despre “femei”.Dar pot spune ca incep sa incerc a le intelege.E mai greu decat pare.

Cand esti cu prietenii esti cel mai mare misogin,cand esti cu prietena cel mai inrait feminist..Te schimbi cum bate vantu ca sa nu-ti bata in fata.Cu ea vorbesti orice dar iti impune limite,cu prietenii vorbesti prea mult si iti iei sutu-n coaie daca aduci vorba de limite.Imaginatie in ambele parti,dar totusi difera ceva.
Suntem mamifere,avem blana si iubim.Cam asta ar fii o traducere pentru majoritatea barbatilor.Fie ca suntem noi mai (mult decat) posesivi sau cateodata chiar nepasatori si matelor le place sa toarca ,doar ca sa le mangaiem.Lasam fizicul de-oparte, ca tot citind,invatand si progresand ne dam seama ca nu mai conteaza deloc.Am ajuns sa ne ingropam din vorbe.
Psihicul unei fete e total diferit de-al unui baiat si asta se vede de la o benzinarie distanta.Poate au o gandire mai matura dar ajung sa se maturizeze excesiv si deja se cred superioare.Fetelor , nu a inventat nimeni apa calda deci ciocu’ mic cand vine vorba de treburile noastre cum ar fii odihna  sporturile si viciile (nesanatoase).Plangeri apar mereu la adresa mea ca as fi misogin, ba tu esti nebun? Daca am zis ceva de mama ta inseamna ca o apreciez fizic,nu sunt misogin.

Revenim.Femei femei,e plina lumea de nebune ,dar ne-ati cam umplut de spume.Si noi avem un caracter bine dezvoltat din moment ce va facem fata in orice situatie,ne prindeti cu degetele-n usa si pana nu urlam nu va lasati chiar daca va declaram dragoste eterna.Fiecare femela e o leoaica si fiecare mascul e un elefant mai fricos,indubitabil..

Îmi arde sufletul

ca trecutul îngălbenit

al depărtărilor de hîrtie.

Arde în focul

privirii spre viitor.

Arde, aprins

de chiar inima-mi

Pe care o descoperi,

privindu-te-n oglindă.

Mă fac cenușă.

Și mă risipesc în aerul

pe care nu-l respiri,

de vîntul zîmbetului tău

departe.

Linia muntelui o urmează doar norii.
Şi drumul aleargă pe el…

Ceea ce e superb se vede cu orice ochi…
Fie ei tineri sau bătrâni…
La fel şi dragostea…

Dincolo de geam şi de picături.
Acolo e libertatea noastră.

Atunci când crezi că nimic nu te mai poate surprinde…
Atunci simţi muntele şi plângi de fericire.

Priveşte doar o clipă în jos.

Întotdeauna m’am întrebat cum arată norii…
dar nu îi văzusem niciodată cu adevărat.

Viată protejaţă de munţi…

E momentul acela când te uiţi şi nu poţi crede…

Atâta liniste şi singurătate pe un colţ de stâncă.

De acolo porneşte drumul nostru spre cer.

Paula Seling – “Departe”, live 29 iunie 2009 in cadrul emisiunii “Celebri sau nu”, de pe Antena 2.

Oare de ce sunt atât de supăraţi pocăiţii pe cei mai păcătoşi decât ei?
Logica pocăinţei depline poate că ar trebui să fie “Sunt atât de păcătos, încât nimeni nu e mai jos decât mine”. Din păcate, nu se poate împlini cu adevărat aşa ceva, pentru că ne-am apropia prea mult de Dumnezeu, care este Maximul Absolut — Cel care nu poate fi mai puţin decât este. Dacă am ajunge la rădăcina pocăinţei — asumându-ne minimul de sfinţenie — am semăna, deci, surprinzător, cu El — căci nu am putea fi mai puţin sfinţi decât suntem. Deci trebuie să ne împăcăm cu ideea că sunt alţii chiar mai păcătoşi decât noi, oricât ne-am pocăi! Dacă sunt vrăjmaşi ai Lui, poate că îi urăşte, poate că nu mai au nici o şansă, poate că le va spune că sunt pui de năpârci. Dar dacă sunt cu mult mai păcătoşi decât noi şi dintr-o dată îşi dau seama, pocăindu-se “de acolo”, din apropierea minimului absolut al sfinţeniei? Poţi iubi pe cineva care este sau va fi peste o clipă mai aproape de Dumnezeu decât tine? Poate afundându-l şi mai tare în păcat, de unde ar putea ţâşni în lumină alături de îngeri? Sau aducându-l mai aproape de tine…