Nu te-ai saturat? Macar asa un pic? Atata efort si…pentru ce? Cred ca ti-ai pus de nenumarate ori aceste intrebari si ai primit raspunsul la ele, dar vei alege sa persisti in prostie, pt ca nu se poate defini aceasta activitate a ta in alt mod. Ai intins de atatea ori mana catre cer si asteptai ajutorul. Acesta a venit, dar nu ai stiut ce sa faci cu el. De atatea ori ti s-a intins mana, ai apucat-o asa cum se prinde inecatul si de un pai, dar cand ai ajuns la mal nu ai stiut ce sa mai faci. Si bineinteles ca ai facut ce era mai prost cu putinta, dar na…fiecare cu putirinta lui. Poate ca ar fi trebuit sa analizezi mai bine fiecare gest, sa filtrezi fiecare cuvant si sa nu te repezi ca un orbete in niste fapte care prevesteau soarta-ti de acum: solitudinea.

Ai incercat de atatea ori sa pui in aplicare tot felul de idei si planuri tampe, dar care la vremea aceea pareau a fi lucruri demne de scrijelit pe perete. Credeai ca o sa-ti pui atat de tare amprenta asupra acelui om incat refuzai sa vezi bubele din propriul cap. Ai nutrit sperante ca vei deveni un centru de interes pt acel om, dar pur si simplu negai intransigent cicatricile ingrozitoare pe care, de fapt, aveai sa le provoci. Ai vrut sa demonstrezi ca poti impune respect si sa arati ca nu plecati intotdeauna de pe pozitii egale, dar ai sfarsit prin a-l darama pe celalalt. Ai facut persoana aceea sa se intrebe daca ai dreptate, i-ai incetosat gandirea, i-ai impanzit ochii, i-ai astupat urechile, i-ai cusut buzele, ai pus-o in lanturile nesigurantei…toate astea ca s-o izolezi de realitate, de lume, de propriile idei. Ai dezbracat persoana aia de identitate si ai incercat sa-i fauresti una noua, dupa chipul si asemanarea ta si a rezistat ca o casa de chibrituri in fata unei furtuni. Cu ce-ai ramas dupa toate astea? Tot cu ce aveai mai sus: solitudine. Si abia acum ai ajuns sa-ti realizezi atrocitatile, sa regreti si sa ceri, in genunchi, clementa. Ce mai poti face acum? Nimic. Starnesti niste amintiri neplacute, primesti mila si nu iertare, dar nu suficienta mila pe cat ai vrea. Parca te-ai multumi si cu mila, numai ca sa ti se innapoieze umbra de fericire care iti lipseste atat de mult. Dar ghici ce? Vei ramane tu, cu demonii tai si va trebui sa traiesti cu ideea ca nu mai ai nicio sansa. Acum, cand intinzi iar mainile, nu le mai intinzi catre cer, le intinzi catre ceea ce trebuia sa cauti cu adevarat: umanul. Incearca sa intelegi ca aici nu o sa mai gasesti nimic uman si s-ar putea chiar sa te sperie opera ta, oricat de mult ai vrea sa crezi ca in realitate este doar un bluf si ca tu poti exploata chiar si ultima urma din ce a fost. Sa-ti fie de bine! pt ca ai luptat pt ceva-ul tau si acum, in sfarsit, poti sa te bucuri de roadele propriei creatii. O! Tu, Dumnezeu diform!

Ai incercat sa arunci lanturi peste corpul din fata ta, dar nu ai reusit sa-i prinzi si sufletul. You can’t break the spirit, it’s just the dreams that you can take. Ai incercat sa intri in “istoria” persoanei din fata ta, prin alterarile tale marete. Ai crezut ca what you do in life echoes in eternity. Bullshit…

“Which way from here
I’m caught up in the pages of my mind
And it’s not so clear
But it seems the hurt is way too much this time
Cause I see a vaine look in your eyes
Tell me, do you see the same, same look in mine
Sandpapper kisses, papercut bliss
Don’t know what this is, but it all leads to this
You’re gonna leave, her
You have deceived, her
Ooh just a girl

Now here I go again
She said I’ll break her heart again
She plays the fool again
She said I’ll break the rules again
Though I disagree
She thinks she knows me more than me
It’s so hard to see
What this voice keeps telling me

Ooh just a girl with featherweight curls
To expose all she knows you play like tease
Just a Girl with featherweight curls
To expose all she knows you play like tease
You’re gonna leave, her
You have decieved, her
Ooh just a girl” (Stephen Marley – “You’re gonna leave”)

It’s yet another one of those moments: night. You only actually realise how fucked up you really are deep down inside when you try to make a God damned list of the positive things you posses and the only thing you can write under that column is “cutting down from 1 and 1/2 packs of cigarettes to just one per day”. If you decide to balance this with the fact that you were able to write so many on the negative side that you needed to flip the paper, then you really have a problem on your hands.

You’ve let go of everything that defined you: the partying, the smoking, the rum, the poison, late nights in bars, hangovers…you name it. What did you keep from your old self? The pain, remorse, regrets, promises, rehab and a bunch of memories more or less blocked out. And what do you do when all of these come out? You break down again, just how you do every fucking time. It’s Pandora’s box for God’s sake! Every little word, gesture, scent triggers a stream of consciousness, a chain reaction which renders you useless, obsolete and apparently with no chance of recovery. But each time you get up, you regain your composure, you shake the dust off and you face the music, again and again. What can you do to change this pathetic manifestation? At least the poison and the booze seemed to have made you numb…you don’t even believe that anymore. You’re advised to let go. But how can you let go? What’s left of you? Cynicism, some form of hate, sarcasm, irony, the ability to fake a smile, a so called reason and again pain, remorse, regrets, memories, promises and the incapacity to put all of those things into words.

You know what you are…you’re just weak. You can’t express sorrow, you can’t say how sorry you are, you can’t express any of your feelings right. But you can quantify them by the goose bumps you get, the coldness that revolves around you when you’re in such a state and the frosty drops of sweat on your forehead, the blurry image and the lack of control in your limbs. You’re lost in a hole where you can’t even imagine how daylight looks like, or any type of light for that matter. You’re told to get up and fight, but you know you’re able to get up only to receive another knock-down. In a way, it’s better you can’t see this. You can only imagine it, but then again do you even want to do that? Or are you too afraid you’ll have the same reaction as mine? Do you think you’ll do the same, act the same? I say you can easily walk in my shoes and nobody would notice the difference. But you’re to afraid to admit it, let alone do it. You’re just to scared to seem human, again. You’re afraid of the pain that might occur, but you’re overlooking what is sure. You’re able to notice my crocked tie, but you fail to see the pole in your eye. I’m sorry I don’t know you anymore, I’m glad you don’t know me.

You’ll just keep avoiding this subject, as much as you can and as much as it’s humanly possible. Sure, you’ll just pretend you’re ok, you’ll try to talk about it, you’ll keep feeling like every single time you try to spill shit out you’re at a fucking psychiatrist that clearly thinks you’re insane, but knows he’s just a step away from your condition. I’m afraid that not even Papa Freud would have an answer for your case, my boy, because the kingdom of heaven was in her hands and you’ve kicked yourself out of your own happy-place. At least Lucifer waited until he got expelled…You, on the other hand, found some sort of redemption, but he might have found something more important, something that you now lack: a peaceful soul.

Nu de putine ori s-a intamplat sa ne pocneasca subit o stare de depresie sau dimpotriva, o stare de bucurie pe care nu o putem explica. Cel putin mie asa mi se intampla mereu. La mine depresia se duce imediat, iar bucuria ramane pana vine alta depresie sau pana ma enerveaza careva

Pe de o parte avem depresia, care cred ca este o stare pe care ne-o alegem, in mod voit sau nu. Da, sunt persoane care isi aleg in mod voit aceasta stare pentru ca apoi sa incepapa sa se victimizeze. Depresia este mai mult decat o simpla deprimare si mai mult decat o stare trecatoare de rau, mai mult decat o lipsa de chef ori pofta de viata care se poate depasi prin propria vointa. Depresia nu e o slabiciune. Ea este o suferinta si o durere profunda, o tristete care imbraca sufletul saptamani si luni de zile. Este o tulburare psihica cu o frecventa in continua crestere, ce poate sa apara la orice persoana si la orice varsta.

Pe de alta parte avem bucuria/starea de bine care cred ca am putea sa ne-o cream singuri in functie de doza de optimism a fiecaruia. Trebuie doar putina vointa si automotivare. Automotivarea ne-o putem dezvolta prin simpla observare a ceea ce este bun si frumos in jurul nostru. De multe ori uitam sa facem asta.

“Bucuria e starea de spirit normală a omului. Cu cât dezvoltarea intelectuală şi morală a omului este mai ridicată, cu atât omul e mai liber şi viaţa îi dă mai multă satisfacţie.”- Anton Cehov

La mine una e ceva baltat, fie bucurie fie depresie/enervare.

Tie cum iti place sa traiesti? Intr-o continua depresie sau intr-o stare de bucurie, de bine?

Depresia a venit mai repede decît credeam. Ca un val ce și-a lăsat sarea pe mine, după ce a trecut în grabă și mi-a stricat freza, buna-dispoziție și privirea senină. Depresia are în general o cauză pe care ți-e greu să pui degetul, căci dacă ai ști exact ce te-a supărat, n-ar mai fi chiar depresie. Depresia, avînd o cauză vagă, are și un efect la fel de vag, făcînd ca totul în jurul nostru să fie acoperit de o ceață densă, ce are un ciudat efect tranchilizant.

Fără îndoială, depresia e o stare modificată de conștiință, la fel ca beția sau somnul sau stările produse de alte droguri. Sînt unii, niște tîmpiți, care se sinucid atunci cînd depresia dă peste ei. Dacă ar trata depresia ca pe o beție trecătoare sau ca pe o boală, ceea ce și este, ar avea  fericirea să se trezească într-o dimineață și soarele să le strălucească, indiferent de vremea de afară. Dar pentru că se lasă păcăliți de depresie, care e un fel de gaură neagră din care nu scapă nicio rază de lumină, adică de speranță, li se pare că ziua de mîine nu le poate aduce nimic nou, nimic care să schimbe în mod esențial culorile gri din tabloul morbid ce îi hipnotizează. Și așa că se sinucid făcînd cel mai stupid lucru din viața lor și totodată ultimul. Cel mai frumos lucru în viață e nedefinitivul, adică faptul că viața e plină de curbe surprinzătoare, că nu poți vedea după colț și fiecare pas te poate pune în fața unei priveliști  radical diferită de cea care te făcea să îți dorești să mori.

Depresia e, deci, o minciună, deoarece reușește să creeze impresia absolutului și a definitivului, deși ea e doar relativ, provizoriu, un telescop prost focalizat asupra unei priveliști în continuă schimbare.

Statea cu pixul in mana in coltul camerei obscure, luminata doar de cateva veioze de seara. Ii placea in general atmosfera calda, intima, in care nu putea patrunde lume. Era o zi speciala. Speciala se gasea prin multitudinea de ganduri si emotii, de amintiri, temeri si cugetari. Devenise demult o traditie a sinelui ca in seara aia, an de an, sa isi desfasoare sentimentele intr-un cadru restrans la o singura persoana, la propria persoana.

Se mai uita fugitiv pe fereastra fara niciun scop. Perdeaua imbatranise. In seara aceea, perdeaua era de-o varsta cu el. Nu stia de unde sa inceapa. Degetele ii tremurau in valtoarea de idei, dar era prea mult haos, atat de mult incat nu iesea nimic. Gamele minore armonizate de pian i se invarteau pe la auz si un fior ii trece din lobul urechii catre coloana vertebrala, sfarsindu-i ochii intr-o stransoare dureroasa si umeda. Toracele incepe sa-l doara deranjant, probabil din cauza atator dati in care a indesat in piept toata amaraciunea si multitudinea de necazuri. Acum efectiv il doare. Casa pe care si-a achizitionat-o cu atata patos e goala si tot asteapta de ceva timp un zambet. Si-a dorit-o indeajuns de mult incat sa nu se poata intr-adevar bucura de ea.

Se gandeste la parintii lui. De ce ?… De ce au insistat sa-l aduca pe lume in ziua asta? Se plictiseau? Oricum il renegasera de ceva ori ca apoi sa isi ceara iertare, lucru inutil de altfel din moment ce il repeta si in ziua de azi. Prieteni…capitolul cu acest nume poarta un sens sarcastic dur. A avut mereu pe cineva, alaturi de care sa bea si care sa-i zica o vorba buna la greu, insa niciunul dintre “prietenii” lui nu izbutisera sa ii stea prea mult prin preajma. Poate era vina lui, dar mai probabil superficialitatea sa e mai scazuta decat a celorlalti. A vrut intotdeauna mai mult de la sine insusi, pretinzand si de la ceilalti acelasi lucru. Dar nu. A fost intr-un fel sau altul mereu singur.

Plange. Dupa atatia ani in care nu si-a permis luxul acesta, acum plange. Isi tine palmele pe chip ca un copil cu parul dezordonat in coltul strazii pustii si picaturi sarate i se preling pe maini formand in scurt timp mici parauri ce se scurg in cascade.

E noimebrie. Asa e de fiecare data, frig, vant, noapte si riduri pe fruntea sa. La multi ani.

SUNT cine vreau sa fiu!

CRED in ce vreau sa cred!

FAC orice vreau sa fac!

GANDESC ce vreau sa gandesc!

SPUN ceea ce vreau sa spun!

Ok…oficial m-am panicat! In cateva zile implinesc 28 de ani si nu e ok deloc. Pur si simplu NU VREAU! Nu vreau sa ma conformez deloc desi stiu ca pana la urma va trebui pentru ca asta e…asa scrie la buletin. Iar apare acel “trebuie” care ma revolta de fiecare data cand il aud. Stiu ca poate ma comport copilareste cand spun toate astea dar sincer habar nu am cum este o persoana la 28 de ani sau ce ar trebui sa faca….ma depaseste! Ador sa fiu copila nebuna care se comporta mereu haotic de parca in acea secunda ar fi picat din luna, care nu stie niciodata ce zi/data este, care poarta ceasul doar de design pentru ca traieste mereu cu impresia ca timpul nu exista deloc…… Deja incep sa caut solutii gen…ce as putea sa fac sa nu implinesc 28 de ani? So Help!

Un tratament bun ar putea imbunatati durata de viata a celor cu depresie

Depresia  creşte şansele unei persoane de a muri, în următorii câţiva ani, spun oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Bergen, Norvegia, şi Institutul de Psihiatrie de la Kings College din Londra.

Dr. Robert Stewart si alti oameni de stiinta prin acest  studiu au descoperit ca depresia nu este doar un factor de risc pentru reducerea  duratei de viata , dar că este la fel de puternic, de asemenea, un factor de risc pentru  o moarte viitor, ca fumatul . Kings College din Londra a raportat aceste rezultate pentru a comunităţii ştiinţifice în 18 noiembrie 2009, prin intermediul serviciului Skip.

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi “doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai “curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost “murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.

In caz ca va faceati griji, n-am murit intr-un accident oribil de circulatie si nici nu m-au folosit grevistii de la metrou ca scut uman. Motivul pentru care n-am mai scris de asa mult timp e ca mi-am pierdut temporar capacitatea de a fi haios, interesant, sau macar gica-contra. M-am ingropat in munca, probleme si alte socoteli si am realizat ca traiesc guvernat de o stare permanenta de sila, care uneori ma ajuta sa scriu. Nu si in perioada asta. Nu vreau sa scriu despre greva metrorexului, nici despre campania electorala, nici despre ce mi s-a mai intamplat in viata de zi cu zi, fiindca nu merita. Vorba lui Oly va reveni in forta cand o sa-si revina subsemnatul din depresia de toamna-iarna, sau cand o sa apara vreun subiect senzational demn de luat la misto.

Va multumesc ca imi sunteti alaturi si nu ma inselati cu alte bloguri cat lipsesc si, in cu totul alta ordine de idei, va multumesc (si pentru ca) m-ati citit si m-ati suportat UN AN intreg (da, vorba lu` oly a implinit recent un an si eu am fost atat de prins cu alte porcarii incat nici n-am scris vreun rand despre asta). La multi ani si la mai mare, zic.

Alte stiri pe scurt: duminica votam; refuz sa aleg din nou raul cel mai putin rau dintre “baietii mari”  asa ca voi sprijini un om pe care il cunosc, cu care am lucrat si in care am incredere, cu toate ca sansele lui sunt nule: Remus Cernea; metroul a intrat in greva, apoi a iesit din greva, cu o scurta trecere prin statia `zda ma-sii. Le urez angajatilor pofta mare la carnea pe care le-au bagat-o 700 de mii de bucuresteni in frigider timp de 2 zile; in tara, rata de crime, violuri si talharii ramane constanta - nimic nou pe frontul de est; un pulitician agata minore pe neogen – complet neinteresant.

Cam atat – sper sa ne reauzim cat de curand, v-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!  

Admir oamenii cu coloană vertebrală. Sunt atât de puţini în vremurile noastre încât îi poţi considera o specie pe cale de dispariţie.

Mi-e silă să văd oameni care îşi zâmbesc atunci când sunt împreună şi se bârfesc unul pe celălalt mai pe şestache.
Am obosit să trebuiască să zambesc şi să mă port frumos cu nişte curve doar pentru că se culcă cu şefii şi e posibil să îmi facă probleme.
Îmi pierd respectul pentru mine însumi puţin câte puţin atunci când nu am curajul să-i spun şefului că e un bou.
Mi-e frică din ce în ce mai mult că o nu o să mă mai pot controla şi o să pun în practică visele sângeroase pe care le am din ce în ce mai des în ultima vreme.
M-am închis în carapace şi mi-am retras din ce în ce mai mult sufletul din mijlocul aglomeraţiei lipicioase, am crezut că îl protejez, dar mai tare m-am înrăit şi am devenit tot mai recalcitrant cu ceilalţi. Tot mai nemulţumit. Am o relaţie cu restul lumii asemănătoare cu cea dintre polii unui magnet.

Am fost în concediu, gândindu-mă că de la muncă şi stress sunt aşa, dar…am fost la ţară, în liniştea dată de un sătuc micuţ şi uitat de lume. Am luat laptopul cu mine, dar l-am deschis de 3 ori, am avut televizor, dar nu l-am deschis niciodată. Nu am simţit nevoia să ştiu ce se întâmplă în lume, am uitat că e “pandemie” de gripă porcină, nu m-a interesat guvernul Negoiţă, nimic. Am muncit cât nu am mai muncit de vreo 2 ani. A fost relaxant psihic. M-am întors cu bateriile pline, dădeau chiar puţin pe afară. A fost indeajuns o singură jumătate de zi la muncă pentru a constata că probabil am un scurt la circuitele electrice. Mă simt iar ca înainte de concediu.

Oare la noi dacă faci ce a făcut Derek în “American History X” la începutul filmului primeşti doar 3 ani? Vreau să spun … 3 ani pentru fiecare persoană? Ca să îmi fac nişte calcule.

Ce gânduri îmi trec prin minte cu jumătate de oră înainte să pot pleca acasă. Să ma cert cu proştii de la RDS care mă ţin de 2 săptămâni fără internet.

Şi aşa…o vorbă spusă de un fost şef de-al meu când îl enerva directorul administrativ (un om de 1.50 cu tot cu tocuri):
“Niciodată să nu ai încredere în oamenii aşa mici de statură. Au curul prea aproape de cap şi creierul pute a căcat.”

Persoanele care renunţă definitiv la pâine sau la alte tipuri de carbohidraţi în favoarea proteinelor, riscă să sufere de depresie, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii australieni.

Specialiştii au explicat că dietele care impun lipsa carbohidraţilor în alimentaţie în favoarea proteinelor este extrem de periculoasă, având urmări pe termen lung în ceea ce priveşte starea de spirit şi funcţia cognitivă a individului respectiv, potrivit telegraph.co.uk. Lipsa carbohidraţilor determină o scădere a serotoninei, cunoscută ca hormonul fericirii.

Medicii au monitorizat mai multe persoane supraponderale şi obeze timp de un an de zile. Acestea au reuşit să slăbească circa 13 kilograme cu ajutorul dietei Atkins, care încurajează renunţarea la carbohidraţi, dar au devenit mai deprimaţi decât erau la începutul cercetării.

Pâinea nu trebuie exclusă din alimentaţie atunci când vrem să slăbim, au declarat nutriţioniştii. Una-două felii de pâine de secară sunt recomandate în orice dietă. În plus, pâinea ne poate inhiba pofta de dulce.

A venit din nou toamna si odata cu ea a inceput sa se manifeste depresia sezoniera.
Astenia de toamna iєi face aparitia in fiecare an, cam in aceeasi perioada, toamna sau la inceputul iernii. Cele mai dificile luni sint ianuarie si februarie.
Existгa mai multe teorii care explica astenia sezoniera. Prima ar fi aceea a micsorarii zilelor (toamna, se intuneca mai repede), ce are drept consecinta reducerea timpului de expunere la soare. Acest lucru influenteaza secretia de serotonina, care scade. Serotonina – hormonul fericirii sau al bunei dispozitii -este produs in cantitate mai mare prin expunerea la soare. Aceasta are un rol important in reglarea somnului, in procesele mentale si cele afective, in functiile motorii, in termoreglare, in reglarea presiunii arteriale, dar si in functiile hormonale. Specialistii au constatat ca un nivel scazut de serotonina in creierul omenesc provoaca depresia.
Starea persoanelor astenice se caracterizeaza prin: tristete, anxietate, instabilitate, pierderea interesului pentru activitatile care inainte le faceau placere, retragerea din viata sociala si izolarea, dificulti de concentrare, somnolenta sau insomnie, lipsa energiei, vitalitatii, scaderea sau cresterea apetitului (poftei de mancare), senzatia de inutilitate, lipsa chefului de viata, ginduri negre (de sinucidere) etc.
Pe linga psihoterapie si terapie medicamentoasa, cercetarile mai noi in domeniu au aratat cu terapia cu lumina – fototerapia – este foarte utila in cazul depresiei sezoniere. Aceasta presupune expunerea la o lumina mai puternica decit a becului, dar mai redusa decit a soarelui. Pentru aceasta se folosesc lampi cu lumina fluorescenta (expunere 30 de minute dimineata) sau se poate apela si la plimbari matinale оn diminetile insorite.
De remarcat ca femeile sunt mult mai afectate decit barbatii de depresia sezoniera.
Aproximativ 70-80% dintre persoanele afectate sunt femei, datorita modificarilor hormonale la care este supus organismul femeii.
Se recomanda gimnastica, socializare cu prietenii, consumarea de fructe, legume єi cereale integrale, a pestelui. Apelati la masaj, care ajuta la producerea de serotonina si endorfine. Daca simptomele asteniei sezoniere persista, adresati-va medicului psihiatru.

Iata inca citeva ponturi pentru a scapa de depresia sezoniera</
Ploua, te simti izolat, nu mai ai pofta de nimic- ia masuri!!! http://u.nu/8jjw3