Disneyland Paris

Sau ziua în care am redevenit copil… în luna de miere .

Disneyland Paris… Nici nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să termin… L-am văzut pe Mickey Mouse, pe Pluto, pe Minnie, pe Donald… M-am plimbat prin castelul frumoasei din Pădurea Adormită şi am descoperit o lume de care aş fi vrut să mă fi bucurat cât am fost copil… Dar niciodată nu e prea târziu…

Am redevenit copil pentru o zi şi nu mi-a păsat că, poate, mă port caraghios sau copilăreşte. Aş fi vrut să petrec vreo trei zile în parc, să nu-mi scape nici o atracţie, nici un montagne rousse, nici un carusel. Dar nu s-a putut. Din nefericire am mai stat şi pe la cozi şi a mai trebuit să şi mâncăm căte ceva… Dar chiar şi aşa nu cred că am ratat prea multe dintre atracţii…

Am fost într-un simulator care avea legătură cu Star Wars, în Space Mountain, în Big Thunder Mountain, i-am vizitat şi pe Piraţii din Caraibe, pe Indiana Jones, ne-am întâlnit şi cu Căpitanul Hook, am vizitat şi Phantom Manor, ne-am dat într-un montagne rousse cu Aerosmith, am făcut un tur al studiourilor şi… ne-am plimbat cu liftul… (aka Tower of Terror).

Oricum, cuvintele sunt de prisos… Pozele vorbesc cel mai bine despre această aventură şi dacă pozele nu vă ajung puteţi explora parcul în Google Earth. Iar dacă vi se pare pustiu şi nefiresc, mai bine daţi o fugă până acolo…

… va urma …

Harta

Ziua a 2-a a început “cuminte”, la Operă . De la Operă am pornit spre Place Vendôme, atraşi de columna lui Napoleon… De aici am pornit pe jos, pe străduţele Parisului, spre Louvre. Am admirat “arhitectura” intrării în staţia de metrou “Palais Royal” şi am început să căutăm vestita şi contoversata piramidă… Mare greşeală, căci ruta urmată de noi ne adusese, de fapt, într-un lateral al muzeului, de unde nu se vedea piramida… Într-un final, convinşi că nu am greşit drumul, hotărâm să urmărim un grup de asiatici, siguri fiind că această tactică nu va da greş . Şi aşa s-a şi întâmplat… În scurt timp admiram celebra piramidă şi contrastul arhitectonic, dar şi statuile ce străjuiesc curtea interioară… Am privit amuzaţi porumbeii prietenoşi ce se îngrămădeau să-ţi mănânce din palmă, dacă aveai cu ce să-i hrăneşti şi am plecat mai departe, spre Grădinile Tuileries. Aici ne-am permis un mic popas pe marginea unei fântâni artizanale… Am admirat pe îndelete comportamentul raţelor, surprinsă fiind de apropierea lor de om. Urmărindu-le, mi-a adus aminte rapid de câinii

Notre Dame de Paris

lăsaţi acasă. Parcă urmăreau oamenii din jurul fântânii… Imediat ce observau că cineva îşi scotea ceva de mâncare, se şi repezeau în dreptul persoanei respective, aşteptând, ca nişte câini cuminţi, o firimitură… Ne-am amuzat un timp, după care am pornit mai departe, în plimbarea noastră prin Paris… Am mers până în Place de la Concorde, apoi ne-am întors spre Louvre, pe malul Senei, îndreptându-ne spre Notre Dame de Paris şi către Cartierul Latin. Am admirat ambarcaţiunile de la mal, întrebându-mă care oare o fi fost bărcuţa lui Duncan MacLeod . Ajunşi la fântâna Saint Michel, am pornit într-o direcţie greşită. În loc să ne îndreptăm spre Cartierul Latin, unde vroiam să găsim o terasă sau un restaurant accesibil… am pornit spre cartierul Saint Germain, ajungând până pe Rue de Buci. Am mâncat undeva, în zonă, la un preţ destul de piperat şi ne-am întors spre Notre Dame. Nu cred că am vazut vreodată o clădire asemănătoare… Atâtea detalii, atâta migală… Am rămas fără cuvinte în faţa splendorii şi măreţiei acestei clădiri… De-aici, n-am mai avut o ţintă foarte precisă… Am plecat pe jos, pe străduţe, ajungând într-un final pe strada Place Benjamin Fondane… După cum a calculat Google Maps, în cea de a doua zi am făcut aproape 11 km pe jos, prin Paris…

Ziua a 3-a a fost mai lejeră… Am pornit de la Moulin Rouge către Montmartre, tot pe jos… După ce ne-am delectat cu un concert pe treptele bazilicii Sacre Coeur, ne-am mai plimbat pe străduţele din Montmartre, ca apoi să luăm metroul spre Turnul Eiffel, pentru a-l vedea în toată splendoarea lui…

În ziua a 4-a am pornit spre Hotel de Ville, apoi am mers pe jos către centrul cultural Georges Pompidou. De acolo am pornit către Grădinile Louxemburg, cu o mică oprire la o expoziţie în aer liber a maşinilor şi motocicletelor utilizate de-a lungul vremii de către Poliţia şi Pompierii din Paris. De acolo ne-am îndreptat către Galeriile Lafayette din Montparnasse. Iar de aici, din Montparnasse am pornit către Domul Invalizilor, unde s-a şi încheiat cea de-a 4-a zi în acest oraş magnific, cu străduţe îmbietoare prin simplitate, perfecţiune şi frumuseţe, străduţe ce te fac să uiţi că mai există şi mijloace de transport şi te îndeamnă să descoperi secretele şi istoria ascunse în fiecare colţişor al minunatului Paris…

…va urma …

Poze: ziua 2, ziua 3 şi ziua 4

M-am întrebat întotdeauna cum poţi să spui “M-am îndrăgostit de … (un oraş)”. Ce sentimente poate trezi în tine un oraş? Ce trăiri poţi avea vizitând un oraş? Mi se părea ciudat ca cineva să-şi declare dragostea pentru un oraş. Dar… nu văzusem Parisul.

Am plecat spre Paris pe 17 septembrie, dimineaţa, lasând în urmă Bucureştiul prăfuit şi plouat. Am ajuns la Beauvais şi aventura era pe cale să înceapă. În aproximativ o oră eram în faţa “Palais des Congres”, lângă staţia de metrou Port Maillot. De acolo a început explorarea Parisului. Şi cum mijloacele de transport în comun sunt cele mai convenabile, am început cu “underground”-ul.

Înainte de a pleca am fost puţin îngrozită de amploarea metroului din Paris: 370 de staţii de metrou!!! Doar între Port Maillot şi Menilmontant, prima noastră destinaţie, aveam de parcurs 20 de staţii! Când însă am aprofundat “problema” am descoperit cu surprindere că cele 20 de staţii erau parcurse în 30 de minute! Iar când, în sfârşit, am pus piciorul în metrou m-am luminat. Nici nu pleca bine metroul că oprea deja la următoarea staţie. Chiar sunt staţii de pe peronul cărora vezi cu uşurinţă următoarea staţie.

Într-un final ajungem şi la destinaţie, în cartierul Oberkampf, pe Rue Moret, în Arondismentul 11. Aici am stat, 8 zile, într-o clădire veche, cu 6 etaje şi fără lift, la mansardă. O garsonieră drăguţă, complet utilată şi mobilată (de la Ikea ). Din când în când, din apartamentele şi garsonierele alăturate mai răsuna un saxofon, o baterie sau un pian. O atmosferă boemă şi romantică, demnă de Paris .

Jim Morrison, Pere Lachaise 2008

Prima destinaţie: Pere Lachaise. Am plecat pe jos având astfel şansa de a cunoaşte împrejurimile. Am găsit imediat ceea ce căutam… Am zăbovit câteva minute acolo, fredonând în gând “The End”. Am plecat într-un final de-acolo, pe jos, prin cimitir. Am trecut pe lângă Enescu, Bizet, Chopin, Petrucciani… M-a impresionat marimea cimitirului, frumuseţea, simplitatea dar şi ciudăţenia, uneori, a monumentelor funerare…

Din cimitirul Pere Lachaise am plecat spre Arcul de Triumf. Ruta era deja cunoscută, căci dimineaţă schimbasem metroul la staţia Charles de Gaulle Etoile. Aici am avut primul şoc. Obişnuită cu Arcul nostru de triumf… nu m-am gândit şi nu m-am întrebat oare ce mă aşteaptă la Paris… Oricum sunt lucruri ce nu au cum să te impresioneze decât dacă le vezi cu ochii tăi, dacă le atingi, dacă le respiri… Aşa s-a întâmplat şi cu Arcul de Triumf din Paris. Poate de două-trei ori mai mare decât cel din Bucureşti (nu stau acum să compar dimensiunile), îţi taie respiraţia de la prima vedere. Nu am urcat, nu l-am vizitat, i-am admirat grandoarea doar de afară…

Arcul de Triumf, Paris 2008

Următorul punct: Le Tour Eiffel… Am ajuns acolo tot cu metroul, până la staţia Trocadero. O noua surpriză, o nouă senzaţie… Am coborât din metrou, am urcat la suprafaţă, cu ochii larg deschişi şi curioşi. Unde-i turnul? Ne-am uitat în stânga şi-n dreapta… Nimic… Ok, în ce direcţie o luăm? Ne uităm în ghidul nostru (foarte util!!!) şi descoperim că suntem în locul potrivit. Am văzut direcţia în care se îndreptau majoritatea celor ce păreau turişti şi i-am urmat… În câteva minute, în faţa noastră a apărut gigantul de fier în toată splendoarea lui.

Le tour Eiffel, 2008

De pe terasa Palatului Chaillot priveliştea era surprinzătoare. Mai aveam ceva drum de străbătut până am fi putut atinge turnul. Am admirat fântânile arteziene, un carusel ce mi-a atras atenţia din prima clipă în care l-am văzut, am rămas surprinşi de traficul lejer din zonă, am traversat pentru prima oară Sena şi… am ajuns la piciorul Turnului. Ne-am oprit puţin şi am plecat mai departe, prin Champ de Mars, către monumentul Păcii şi Şcoala Militară. După ce ne-am satisfăcut curiozitatea, ne-am întors la Turn, hotărâţi să urcăm.

Panoramic view from Eiffel Tower

Ce-a urmat e greu de povestit… şi nici imaginile nu ajută cu nimic. Am urcat până în vârf, oprindu-ne la fiecare nivel. Bătea vântul, era frig, dar nu mai conta, priveliştea ce se dezvăluia în faţa noastră era mult prea copleşitoare. Aveam întreg Parisul la picioare… şi o mare de luminiţe în faţa ochilor, ce clipeau complice, întărindu-mi convingerea că destinaţia aleasă pentru luna noastră de miere, Parisul, deşi într-un fel desuetă şi devenită clişeu, a fost cea mai buna şi cea mai potrivită alegere. La coborâre, s-au aprins şi luminiţele turnului, făcând ca prima seară în Paris să se încheie cum nu se putea mai frumos…

… va urma…

Mai multe poze aici.

Am dispărut din nou… M-am ascuns în nostalgiile mele.

Acum o lună aproape, am “răsfoit” pozele făcute cu un an în urmă la Kavarna… Mi s-a făcut subit dor de mare, de rock, de Bulgaria, de Kavarna… Am sperat că voi ajunge iar acolo, la concertul Manowar, dar n-a fost să fie… Am fost puţin luată prin surprindere… De fapt tot anul ăsta am cam fost luată prin surprindere… Dar sper că s-a terminat, cel puţin pentru moment…

Concertul Manowar de la Kaliakra Rock Fest 2008 a avut loc aseară… A durat 5 ore! Manowar a interpretat câteva piese alături de Orchestra Filarmonicii din Sofia. Au cântat iar imnul naţional al Bulgariei. Şi cine ştie câte alte piese vechi şi noi. Mă întreb dacă vor mai veni în România… Dacă nu cumva anunţul concertului, care teoretic ar fi avut loc mâine, la Bucureşti, nu a fost decât o manevră josnică de marketing a agenţiei care nici acum nu a avut bunul simţ de a modifica pagina ce anunţă, încă, concertul din 7 iulie.

Acum, tot ce mai am de făcut, e să aştept, curioasă şi nerăbdătoare, concertul Metallica şi concertul Iron Maiden…

Last week I went into the park with my two dogs. And I made a lots of pictures with my new Canon S5IS. Of course that I posted some on Flickr (and also on Photobucket). The surprise came today… A comment left 6 days ago on one of my pictures saying: ” I think I have the sister of your dogs!!! “. I clicked on the user’s link and I also expressed a ” “. I couldn’t believe my eyes… I was looking at a surprisingly similar dog!!! At first, I was thinking that, maybe, I found one of the other puppies my biggest girl gave birth more than 6 years ago! But… I was looking to a dog from Italy! 1364.4 kilometers away!!! Also, it is something common, I think, that two dogs from the same (pure) breed to have a resemblance but… I admit, I don’t have a purebred sitting next to me on the couch . My old one, Daisy, is a mixed breed, a Cocker Spaniel with a Setter, I think… And the little one, Blacky, is… from her mother , Daisy, and a Cocker Spaniel. Anyway, I always presented them as Springer Spaniel . But enough “talking”, let’s see the pictures .

Daisy – born in Bucharest, on February 28^th, 1997

Blacky – born also in Bucharest, on September 26^th, 2001

Daisy (standing up) & Blacky (laying down, in the grass)

And here is Reika, almost 8 years old, from Varese, Italy!!!

You can see other Reika’s pictures here. And other pictures with Blacky and Daisy here.

N-am mai trecut de ceva timp pe-aici… De fapt am mai trecut… din când în când… Dar nu am mai scris… M-am lăsat acaparată de evenimente, de cotidian, de muncă, de viaţă… Am început să învăţ germană, fac nişte cursuri avansate de Excel şi de Access, mai merg din când în când la un concert, din când în când mai beau o bere şi tot din când în când îmi sărbătoresc şi ziua de naştere… Din când în când primesc cadou şi bilete la Iron Maiden şi din când în când mai pun şi poze noi pe Flickr şi pe Photobucket… Din când în când mai pun şi filme pe YouTube şi din când în când mai scriu şi pe blog… Din când în când, căci… ce-i prea mult strică… Dar cred că a fost o perioadă “plină”, chiar dacă acest lucru nu s-a oglindit în lumea mea… “personală” de aici… Şi nu promit că se va schimba ceva… prea curând… Doar a venit primăvara…

Plec spre împlinirea unui vis…

Cu inima puţin îndoită pentru că între timp am rămas “orfană” de o bunică. Acum nu mai am decât o singură bunică…

Dar plec… Plec, poate scap de căldură, poate mă bronzez un pic, poate mă voi odihni… sau nu… Vorbim pe 2 iulie, când mica mea aventură va lua sfârşit. Sper să fac poze, sper să văd măcar un delfin liber, în Marea Neagră, sper multe… Sper să nu plouă în seara concertelor… Şi sper să găsesc cazare în Kavarna…

Plec!

Am încercat să aduc primăvara pe blogul meu dar se pare că nu mi-a ieşit… Mi-au ieşit în schimb nişte culori care-mi aduc aminte de mare, de vară… Am o senzaţie ciudată acum când mă uit la blogul meu. Parcă şi miroase a mare şi aştept cu înfrigurare să vină un val şi să şteargă tot ce am scris pe nisip… Ce culoare are primăvara? Roz? Eu am zis că primăvară e verde, am adăugat şi puţin albastru… Şi mi-a ieşit un miros de mare şi de scoici de toată frumuseţea… Şi-acum mi-e dor de mare…

Nu ştiu ce am. Pluteşte pe lângă mine o nehotărâre care nu ştiu de unde izvorăşte. Mai devreme m-am apucat de editat pozele de la concertul lui A. G. din Spice Club. Apoi le-am lăsat baltă şi am început să citesc bloguri. Apoi am lăsat baltă blogurile altora ca să vorbesc cu fratele meu pe GTalk. Cum el se uită la meci, am vorbit singură… Dar sper că a înţeles că pe 5 mai e concert A. G. Weinberger în Orange Concept Store… Aşa că am lăsat baltă şi discuţia cu el şi m-am apucat să vă explic de ce blogul meu s-a îmbrăcat în straie noi… Şi acum am terminat post-ul ăsta… S-ar putea să mă întorc la editarea pozelor… Sau nu…

De când m-am întors din Ungaria spun într-una: “Mâine am să scriu asta, am să fac cutare chestie, am să citesc nu ştiu ce…”. Şi nu o fac… În primele două săptămâni valiza a stat nedesfăcută… (exceptând cadourile, of course). Pentru că oricum vroiam să spăl toate lucrurile din valiză… Dar n-am avut timp… A fost Paştele (vai, anul ăsta n-am pozat ouăle!!!), m-am întâlnit cu toţi prietenii, am încercat să mai scriu câte ceva şi pe blog şi am încercat să mai şi citesc alte bloguri… Unele chestii mi-au ieşit, altele nu… Nici acum nu am prea mult timp… Trebuie să-mi calc nişte pantaloni pentru o întâlnire importantă pe care o am mâine, la muncă… Dar mi-am impus să scriu măcar jumătate din lucrurile pe care vroiam să le scriu…

În primul rând… Vroiam să vă împărtăşesc experienţa plăcută pe care o trăiesc dimineaţa în drumul spre birou… Zâmbesc, sunt veselă, mă simt în largul meu… S-a dus încrâncenarea şi stresul… S-a dus gândul acela “iar la muncă… “. E altceva, sunt mulţumită, deci… 1-0 pentru mine… A, şi în plus… e interesant ceea ce fac…

În al doilea rând, am descoperit ceva interesant în ultima vreme… La Eduard am găsit o prezentare a blogului lui Ioan T. Morar, un blog de călătorie, un experiment literar, un foto-blog… Mai mult nu vă spun, vă las să descoperiţi singuri Noua Caledonie văzută prin ochii lui Ioan T. Morar.

În al treilea rând… Anul 2007 este anul blues-ului în România!!! “Spreading The Blues and looking for the players” este numele turneului naţional pe care A.G. l-a început în luna aprilie. Deja este târziu să vă dau datele concertelor pentru că m-am trezit prea târziu… Oricum, în aprilie, A.G. a concertat la Bucureşti (am fost, urmează şi pozele cât de curând… mai trebuie lucrate puţin, dar până atunci, puteţi să vă aruncaţi ochii la Cristian -Kit- Paul), Odorheiu Secuiesc, Oradea, Târgu Mureş şi Braşov.
Urmează concertele lunii mai şi, promit, am să fiu mai promptă… Mai ales că am programat şi un “blind-date” cu Cronicarul… (glumesc!!!) la următorul concert din Bucureşti. Pentru cei ce cunosc Vama Veche (eu trebuie să spun sincer că n-am văzut niciodată Vama…), pentru cei ce ştiu ce-i cu “Papa la Şoni” (sper că am scris corect… ) şi, obligatoriu, pentru cei ce sărbătoresc 1 mai la mare, am o surpriză… A.G. vă aşteaptă să sărbătoriţi alături de el şi de trupă, nu Ziua Muncii, ci “World Guitar Day”.
O ultimă informaţie extrem de importantă… De oriunde ai fi, din orice colţ al României, dacă ai o trupă de blues, dacă interpretezi muzică blues, dacă vrei să profiţi de o şansă, lasă un comentariu şi îţi voi da toate detaliile necesare (o adresă de e-mail la care va trebui să trimiţi “dovada” talentului tău). În acest turneu, “Spreading The Blues and looking for the players“, A.G. şi-a propus să aducă în atenţia spectatorilor trupe şi instrumentişti de blues. La Bucureşti, în deschidere, a cântat trupa ARIAS (sper să nu mă înşel), iar ceva mai târziu, Roxana Stroe, singura chitaristă de blues din România şi… fostă elevă a lui A.G. (a cântat super… părerea mea ) a urcat pe scenă alături de A.G. şi de trupa lui. “Spreading The Blues and looking for the players” se va încheia la Bucureşti cu un concert special la care vor fi invitate toate formaţiile şi toţi interpreţii care au participat la turneu şi, dacă am înţeles eu bine, acest ultim concert se va materializa într-un DVD.

În al patrulea rând… Ce faceţi cu cei doilasută (2%)? Eu ştiu ce fac cu ei… Dar nu vreau să vă influenţez… Ideea e că nu mai e timp. 15 mai 2007 e ultima zi. Eu, ca să nu-mi mai fac probleme dacă organizaţia e de încredere sau nu, am ales BlueSylvania… Iar Cip va alege una din multele fundaţii care se ocupă de câinii fără stăpân… Asta ca să împăcăm şi capra şi varza sau… şi muzica şi câinii… Până la sfârşitul săptămânii promit să trimit plicul!

În al cincilea rând… Şi ultimul cred… Jurnalul Naţional scoate vineri, 27 aprilie, o ediţie de colecţie… cu o carte… Peter Pan!

P.S. Am început să citesc “Lumea Sofiei“! Primele 40 de pagini le-am citit acum o lună-două, când mă duceam la interviurile de angajare la actualul loc de muncă… Am luat-o cu mine în Ungaria, dar n-am deschis-o… Acum, în metrou, în înghesuială, printre manele şi alte muzici dubioase ce se revarsă din căştile partenerilor de drum… merge şi puţină filosofie. Oricum, citind, drumul de acasă la muncă, durează mult mai puţin… şi drumul e mai plăcut… Mă cufund adânc în poveste şi nu mai aud nici foşnetul ziarelor, nici vocea doamnei care anunţa staţia următoare, nici “zgomotul”… Mă gândesc doar că mi-ar fi plăcut să am şi eu un ghid, la fel ca Sofie, care să mă poarte printre marii gânditori ai lumii… În plus, e o carte extrem de interesantă, nu numai pentru cei pasionaţi de filosofie. Dacă aş fi ministru al învăţământului, ar fi pe lista de lecturi obligatorii… pentru clasa a 9-a… zic eu…

Gata! La somn! E aşa târziu… şi astenia asta de primăvară îmi cam dă târcoale… Poate ne lămureşte Doctorescu cum să scăpăm de ea…

Săptămâna trecută, după cum ştiţi, am făcut o mică excursie la munte. Nu m-am ales cu şorici… dar am făcut câteva poze, frumoase, spun eu. Dar să nu mă laud singură, aştept laudele de la voi…

Nu sunt o pasionată a muntelui, cu toate că tatăl meu probabil a încercat să-mi insufle pasiunea lui în copilărie dar… nu a prins. Când eram mică, deseori porneam cu tatăl meu la drum, către Predeal, Buşteni, Azuga sau Sinaia. Oricum, locuind în Ploieşti, era floare la ureche… El schia, eu rămâneam la baza pârtiei, de multe ori bând ceai sau mâncând o ciorbă de burtă adevărată (asta a prins… ). Nu am fost niciodată interesată să învăţ să schiez, iarna nu-mi place decât între 23 decembrie şi 4 ianuarie… Nu m-au atras nici drumeţiile cu rucsacul în spate, hai-hui pe munte…

Dar acum s-a întâmplat ceva… A fost ameţitor să stau în vârful Cetăţii Râşnovului şi să văd de sus oraşul ce se întindea la picioarele mele. M-am minunat 2 zile de liniile drepte trase de locuitorii din Moeciu cu gardurile lor cocoţate chiar şi pe cele mai abrupte dealuri. Şi m-am bucurat să păşesc prin istorie în scurta vizită la Castelul Bran… Visez să ajung într-o zi lângă Crucea de pe Caraiman… Să văd, să respir, să aud de-acolo, de sus… Ciudat, un astfel de vis ar fi trebuit să-l am în copilărie… Dar nu, în copilărie obişnuiam să o privesc de jos, de la poalele muntelui, să mă întreb ce caută acolo şi nici prin gând nu-mi trecea să-mi supun corpul la efortul chinuitor de a ajunge până acolo. Cine ştie, poate peste 5 ani când se va deschide Capsula am să vă trimit o poză cu mine lângă Cruce…

Şi mai sper ca, peste 5 ani, tot când se va redeschide Capsula să refac drumul acestei excursii şi să fotografiez din nou aceleaşi locuri… Sper din toată inima să rămână neschimbate şi neatinse de trecerea timpului şi de intrarea în Europa. Şi poate data viitoare reuşesc să mănânc şi eu un bulz adevărat, şi nu unul european, cu caşcaval…

Toate imaginile le găsiţi aici. Şi, în mod cu totul şi cu totul excepţional, am aici o surpriză pentru pofticioşi!

capsulaTimpului

Mâine plec… La Bran – Moeciu. La un Christmas Party de companie, mai neconvenţional… Adică nu o petrecere numai cu oamenii firmei la vreun restaurant cu pretenţii sau vreo petrecere cu clienţii firmei. O petrecere cu angajaţii firmei şi perechea lor (cine are…), la munte… Două zile… Grătare, masă tradiţională românească, berică… Păcat că nu-i vorba de firma la care lucrez eu…

Prilej bun de a face câteva poze proaspete cu castelul Bran, cu pensiunile de pe acolo… Poate prind şi vreo tăiere de porc şi primesc şi eu nişte şorici . Pozele le voi împărţi cu Capsula Timpului, dar şoriciul e numai pentru mine . Când mă gândesc la bulzul ce mă aşteaptă mâine, fierbinte, pe masă… mi se face foame subit! Ocazie minunată de a mai sta departe de PC, poate şi de televizor, de a mai respira ceva aer curat… Poate şi ninge puţin şi-atunci chiar va fi superb! Sper ca şi muzica să fie OK, să nu-mi strice nimeni weekend-ul perfect imaginat…

Gata, am terminat, căci încă nu mi-am făcut bagajul !

Îi urăsc pe cei care se duc în parc să facă plajă sau grătar… Îi urăsc pe cei care vin cu casetofonul în parc… Duceţi-vă fraţilor la ştrand, la pădure, la terasă, dar nu în parc… În parc te plimbi, stai pe o bancă, admiri un copac sau o pasăre… Parcul ar trebui să fie o oază de verdeaţă şi linişte… Nu o expoziţie de burţi lăfăindu-se la soare, nu un amestec de miresme culinare, nu discotecă…

Vorbesc despre parcul IOR… Nu cred că în Herăstrău se întâmplă aşa ceva… Sau în Cişmigiu… Dar de ce nu ar fi aşa şi în acest parc de cartier?

Totul era gri în parc… Apa era gri şi murdară, iarba era gri, copacii erau gri… Am căutat un loc cu apă curată, un petic de pajişte care să arate cât de cât a pajişte… Am găsit şi locuri liniştite, departe de cei avizi de soare şi grătare…

Nu am văzut parcuri din alte ţări… Sunt curioasă cum arată şi cum se comportă oamenii… Ştiu că în Hyde Park oamenii se duc să-şi mănânce prânzul, ştiu că îşi iau păturica cu ei şi stau pe iarbă, dar nu cred că stau la plajă sau că vin în weekend cu grătarul de acasă… Şi aş mai vrea să văd câte gunoaie lasă în urmă… Şi dacă au locuri special amenajate pentru câini şi cât de mari sunt…

Ce-am mai văzut în IOR? O “doamnă” care-şi făcea pedichiura pe malul lacului, un idiot care a intrat cu ATV-ul în parc, alt idiot care a crezut că e OK să se plimbe cu scuter-ul, un copil care aduna sticle de plastic de pe jos şi le arunca în lac, lucrări de modernizare şi reabilitare ale parcului lăsate baltă…

Aştept să văd “The sea garden” din Varna… Din ce-am citit am înţeles că este un parc mare, chiar înainte de plajă, care găzduieşte delfinariul, o grădină zoologică, un amfiteatru, un observator astronomic… Acum descopăr că există şi un fel de “water park”…

“The Sea Garden is another favourite place of visitors of Varna. The garden, finally completed in 1908, shelters an amphitheatre, an astronomic site with an observatory, planetarium and a tower, children playgrounds, and a small channel, where one can practice rowing, a pool with water wheels and a zoo. The beach, where one can find mud and water therapy complexes, two quays, numerous restaurants and disco clubs, is also just beneath the Sea Garden Park. The Dolphinarium is one of the favourite attractions for children and guests of Varna for its regular performances of talented dolphin artists. The Festival Complex can be found just opposite the entrance of the Sea Garden Park. It is a modern building of aluminum, stone and glass and has several stages, conference-halls, and a big bazaar.“

Oricum, sigur îmi va fi dor de brunetele mele cu ochi albaştrii care vor rămâne în tumultosul Bucureşti…

Duminica mi-ar place să mănânc îngheţată, prăjituri, să beau ceaiuri reci şi să văd filme vechi… sau să citesc o carte bună…

M-am plictisit… Nu-mi place să trebăluiesc prin casă, parcă nici de calculator nu am chef… La TV nu am ce să văd… Bine că ies în parc cu câinii… Poate mă mai înviorez…

Şi aş avea atâtea de făcut… dar n-am chef… E duminică azi, e ziua de lenevit, pentru că luni o iau de la capăt… Dar e şi ultima săptămână… Ultimile 5 zile înainte de concediu… Vreau să mă distrez, chiar dacă nu a ieşit totul aşa cum am vrut, chiar dacă mi-am văzut visul prăbuşindu-se, cu aripile tăiate…

Vreau să mă duc la delfinariu, cu toate că nu prea sunt de acord cu animalele ţinute în captivitate pentru amuzamentul oamenilor, vreau să văd pădurea de piatră de lângă Varna, să vizitez câteva muzee şi biserici şi… să casc gura prin magazine… Nu că aş crede că cine ştie ce chilipiruri voi găsi acolo sau că nu voi da peste aceleaşi turcisme şi chinezisme de aici… Doar aşa… de distracţie… O să mă duc să văd şi celebra staţiune care a sucit minţile românilor, aka Albena… Ce-o fi acolo atât de special, nu ştiu… Şi chiar mă bucur că plec din ţară… Pentru că nu o să mă mai car cu fierbător, cu castronele, cu farfuriuţe… doar ca să fie acolo, pentru o cafeluţă, o salată etc…. Dimineaţa o să-mi beau cafeaua la o terasă, pe plajă… O să mă uit la bulgarii care se duc la muncă iar eu o să-mi savurez cafeaua şi micul dejun… Seara probabil voi căuta o altă terasă, sau un restaurant în care să se asculte muzică bună, apoi probabil o să mă plimb pe plajă… Vreau să fac multe poze, să surprind viaţa şi frumuseţile de acolo… Chiar m-am pregătit asiduu pentru fotografii… Am mai cumpărat un set de acumulatori, cu încărcător, pentru ca nu cumva să rămân în pană… Dar asta era înainte, când mă găndeam că voi sta nopţi întregi la concerte şi nu mă vor ţine bateriile pentru a surprinde toate momentele… Şi vreau să aflu de ce s-a anulat şi Monsters of Rock şi apoi şi concertul Motorhead şi Saxon… Dar nu vreau totuşi ca această întâmplare să-mi umbrească vacanţa…

M-am îngrozit un pic de acest concediu… În primul rând din cauza zvonurilor care circulă despre bulgari, cu poliţiştii corupţi care te opresc doar ca să stoarcă bani de la tine, cu atacurile asupra maşinilor străine… În al doilea rând… din cauza limbii şi scrierii lor… Eu nu înţeleg o boabă… şi-mi este un pic groază… Oare au şi ei meniurile scrise în limba engleză? Sau numele străzilor… Apoi m-am gândit că nici măcar la televizor nu mă voi putea uita pentru că nu voi înţelege nimic… Nu voi vedea decât imagini… Sper măcar să aibă un ziar în limba engleză, sau ceva… să nu pierd legătura cu lumea complet…

E, dar nu-i momentul să-mi fac probleme… Nu mai am decât 5 zile şi intru în concediu şi 7 zile şi plec…

nu am chef de nimic…

Sunt încă ameţită, tulburată, supărată, obosită, nostalgică, visătoare dar şi bucuroasă şi plină de speranţă… Cum se poate întâmpla aşa ceva???

Păi… Supărată cred că ştie toată lumea de ce sunt…

Iar ameţită sunt pentru că… am băut cam multă bere aseară… Şi bucuroasă, tot pentru aseară sunt… Nu-s bucuroasă că am băut bere… Sunt bucuroasă pentru că am fost la concert şi mi-am mai revenit după lovitura fulgerătoare primită ieri… Întotdeauna mă simt bine după un concert (un concert susţinut de trupele / artiştii ce-mi plac, nu orice concert…). Parcă mă încarc cu energie… pozitivă. Şi chiar aveam nevoie de aşa ceva… Thank you, A. G.!!!

Îmi plac concertele lui A. G., mai ales cele din cluburi… De ce? Poate pentru că timp de 2 – 3 ore mă gândesc că sunt undeva departe, în America, în New Orleans, într-un… cum s-ar spune… “bar de negrii” ascultând muzică de calitate, eu savurând un cocktail pretenţios şi el un “whisky on the rocks”… Dacă mâine ar mai fi un concert, sigur nu aş lipsi… De fapt de aici a plecat şi o discuţie cu unul din colegii de la muncă…

- La ce concert te duci?
- La A. G.…
- Păi n-ai mai fost acum ceva timp??? (n.a. – în… aprilie, cred…)
- Ba da, şi?
- Păi… nu ştiu, ziceam şi eu aşa…

E, asta e… Urmărind concertele lui A. G. din Bucureşti am mai trecut pe lista de “vizitate” câteva cluburi din Bucureşti:

- Yellow Club – club drăguţ, accesibil, nota 10 pentru muzica ce au pus-o după concert, până în momentul în care au început antrenamentele (oh, yes, this means… manele) pentru nunta din seara asta… Oricum era târziu în noapte şi cred că vroiau să scape de ultimii muşterii… După ce se intră în post , vreau să-l mai vizitez, să văd ce muzică se ascultă… şi am impresia că se mănâncă şi bine acolo…
- Club Tiffany – intim, dar… mult prea scump… Nu am reuşit să-mi dau seama ce muzică se ascultă acolo… Mi-a creat impresia că este un club pentru cei trecuţi de prima tinereţe, ideal pentru întâlnirile cu amantele…
- ONX Club – nu e pentru mine… Nu-mi place muzica house şi nu-mi plac cei care dansează pe mese… Să fie la ei acolo, în Regie…

Şi uite aşa, dezamăgită de bulgarii corupţi şi cu pofta de concerte redeschisă (când o fi următorul concert A. G.??? ), mă trezesc, în mijlocul verii, că mi-e dor de Lăptărie…

My two girls…

Azi am fost la CERF… Bine că am avut invitaţie, că… nu prea a meritat… Am cumpărat la preţ excepţional revista Foto-Video (din familia Chip) şi într-adevăr, asta a meritat… E o revistă excelentă care, poate, va scoate într-o bună zi la iveală fotograful profesionist din mine… Şi chiar acum mă apuc de treabă… să scot zgomotul de imagine de pe minunatele poze ce le-am făcut la concertul lui A. G. Weinberger din Tiffany… M-am luat după manual, am vrut să fac totul ca la carte, am "băgat" un ISO400 iar rezultatul… m-a făcut să plâng şi să-mi smulg părul din cap… Dar se pare că există o soluţie, aşa că… ţineţi-mi pumnii… Dar… Of… Tot la ROMEXPO a avut loc un salon moto… O… N-am îndrăznit să intru… M-am mulţumit să privesc afară motocicliştii şi motoarele lor… Păcat că nu am avut camera la mine… Chiar înainte să plec de-acasă am descoperit că acumulatorii nu-s încărcaţi… Dacă ştiam eu ce mă aşteaptă la CERF… Mai sacrificam o oră sa-i încarc… Poate găseam un motor de "închiriat" sa-mi fac şi eu o poză…

Momentan… Visez… să-mi iau unul din motoarele de mai sus… în leasing…