Hello everybody… Nu am murit, nici nu am fost bolnava, nici nu am uitat de blog… Doar m-am hotarat sa ma marit, mi-am dat demisia, m-am angajat in alta parte, am fost la Metallica si la Iron Maiden, mi-am pregatit luna de miere si nunta, normal… Am incercat sa organizez totul din timp, dar parca tot ultima suta de metri e mai… “gustoasa” si mai plina de adrenalina . M-am lasat dusa de val si asa am ajuns sa-mi iau rochia de mireasa sambata ce tocmai a trecut. A… nunta nu e peste o luna-doua… ci acum… pe 13 septembrie… Cand implinim 13 ani de cand suntem impreuna .

Oricum nu vroiam decat sa va spun ca sunt fericita… In doar 398 de zile am vazut careul meu de asi in concerte… Anul trecut Motorhead si Manowar, la Kavarna, anul asta Metallica si Maiden, la Bucuresti. Sincer, nu as fi crezut vreodata ca mi se va intampla asta… Ca sa nu mai amintesc si de concertul Rolling Stones, un bonus la care nici nu am sperat. Nu mai comentez, caci au comentat altii destul… Nu spun decat ca a fost exact cum ma asteptam… La Metallica pentru mine ploaia nu a mai contat… Nu a contat decat Metallica… La Maiden… poate ca imi doream sa ploua… Dar pana la urma nu a mai contat decat Eddie si Maiden… A fost perfect…

Asa ca… ma intorc pe blog… dupa luna de miere… Sau poate fac un live blogging de la nunta…

by Margaret Heffernan www.mheffernan.com

How do you identify the members of your team that could sink it? Get an expert’s tips on the signs you should look for.

Three years ago, I joined the board of a company whose management, I soon recognized, was incompetent. I said so, but I was a new board member and the management had a lot of old friends and allies on the board. I was listened to respectfully but nothing much happened.

Three years on, the board has recognized that the management is incompetent. The consequences of leaving them alone for three years now threaten to sink the company. We’ve fired one manager and hope to stay afloat long enough to replace the other. A few generous board members, with good memories, have acknowledged that we would not be in this pickle had I been listened to in the first place. But how did I know these managers were incompetent? I’m not a seer and, trust me, I’m not gloating. But I knew they were incompetent because I’ve hired and fired so many incompetent people myself. Every experienced manager has; you probably remember yours. So what hallmarks of incompetence have I learned to identify?

Bias against action:There are always plenty of reasons not to take a decision, reasons to wait for more information, more options, more opinions. But real leaders display a consistent bias for action. People who don’t make mistakes generally don’t make anything. Legendary ad man David Ogilvy argued that a good decision today is worth far more than a perfect decision next month. Beware prevaricators.

Secrecy: “We can’t tell the staff,” is something I hear managers say repeatedly. They defend this position with the argument that staff will be distracted, confused or simply unable to comprehend what is happening in the business. If you treat employees like children, they will behave that way — which means trouble. If you treat them like adults, they may just respond likewise. Very few matters in business must remain confidential and good managers can identify those easily. The lover of secrecy has trouble being honest and is afraid of letting peers have the information they need to challenge him. He would rather defend his position than advance the mission. Secrets make companies political, anxious and full of distrust.

Over-sensitivity: “I know she’s always late, but if I raise the subject, she’ll be hurt.” An inability to be direct and honest with staff is a critical warning sign. Can your manager see a problem, address it headlong and move on? If not, problems won’t get resolved, they’ll grow. When managers say staff is too sensitive, they are usually describing themselves. Wilting violets don’t make great leaders. Weed them out. Interestingly, secrecy and over-sensitivity almost always travel together. They are a bias against honesty.

Love of procedure: Managers who cleave to the rule book, to points of order and who refer to colleagues by their titles have forgotten that rules and processes exist to expedite business, not ritualize it. Love of procedure often masks a fatal inability to prioritize — a tendency to polish the silver while the house is burning.

Preference for weak candidates: We interviewed three job candidates for a new position. One was clearly too junior, the other rubbed everyone up the wrong way and the third stood head and shoulders above the rest. Who did our manager want to hire? The junior. She felt threatened by the super-competent manager and hadn’t the confidence to know that you must always hire people smarter than yourself.

Focus on small tasks: Another senior salesperson I hired always produced the most perfect charts, forecasts and spreadsheets. She was always on time, her data completely up-to-date. She would always volunteer for projects in which she had no core expertise — marketing plans, financial forecasts, meetings with bank managers, the office move. It was all displacement activity to hide the fact that she could not do her real job.

Allergy to deadlines: A deadline is a commitment. The manager who cannot set, and stick to deadlines, cannot honor commitments. A failure to set and meet deadlines also means that no one can ever feel a true sense of achievement. You can’t celebrate milestones if there aren’t any.

Inability to hire former employees: I hired a head of sales once with (apparently) a luminous reputation. But, as we staffed up, he never attracted any candidates from his old company. He’d worked in sales for twenty years — hadn’t he mentored anyone who’d want to work with him again? Every good manager has alumni, eager to join the team again; if they don’t, smell a rat.

Addiction to consultants: A common — but expensive — way to put off making decisions is to hire consultants who can recommend several alternatives. While they’re figuring these out, managers don’t have to do anything. And when the consultant’s choices are presented, the ensuing debates can often absorb hours, days, months. Meanwhile, your organization is poorer but it isn’t any smarter. When the consultant leaves, he takes your money and his increased expertise out the door with him.

Long hours: In my experience, bad managers work very long hours. They think this is a brand of heroism but it is probably the single biggest hallmark of incompetence. To work effectively, you must prioritize and you must pace yourself. The manager who boasts of late nights, early mornings and no time off cannot manage himself so you’d better not let him manage anyone else.

Any one of these behaviours should sound a warning bell. More than two — sound the alarm!

S-a cam aşternut praful pe aici. De vină sunt numai eu, cu stările mele “de scris”. Uneori plec de la muncă având un singur gând – să scriu ceva (sau despre ceva). Când ajung acasă constat că nu am chef să scriu. Sau nu am cum să mă desfăşor… Sau pur şi simplu găsesc altă activitate în care să mă implic şi… “uit” de blog. Mă întreb de când nu am mai scris ceva despre mine, despre ceea ce fac eu şi ceea ce simt eu… Mă întreb de ce încerc să mă ascund, când niciodată nu am făcut asta… Mă întreb câte subiecte “juicy” s-au pierdut… Mă întreb de ce am starea asta de toamnă târzie când afară soarele străluceşte iar aversele de ploaie dau deja de veste că a sosit vara…

Ce am făcut între timp? Am pierdut vremea cum îmi place mie… Concerte, citit, net, muncă, învăţat… şi multe altele…

N-am mai trecut de ceva timp pe-aici… De fapt am mai trecut… din când în când… Dar nu am mai scris… M-am lăsat acaparată de evenimente, de cotidian, de muncă, de viaţă… Am început să învăţ germană, fac nişte cursuri avansate de Excel şi de Access, mai merg din când în când la un concert, din când în când mai beau o bere şi tot din când în când îmi sărbătoresc şi ziua de naştere… Din când în când primesc cadou şi bilete la Iron Maiden şi din când în când mai pun şi poze noi pe Flickr şi pe Photobucket… Din când în când mai pun şi filme pe YouTube şi din când în când mai scriu şi pe blog… Din când în când, căci… ce-i prea mult strică… Dar cred că a fost o perioadă “plină”, chiar dacă acest lucru nu s-a oglindit în lumea mea… “personală” de aici… Şi nu promit că se va schimba ceva… prea curând… Doar a venit primăvara…

Cerinţele sunt cele clasice pentru un webmaster (cunostinte PHP, MySQL, HTML, CSS, Photoshop, Flash, platforme de blog). În plus, persoana căutată trebuie să fie creativă, plină de idei, cu simţ artistic, “open-minded”, disponibilă 24 de ore din 24, capabilă să vină cu soluţii pentru toate problemele ce pot apărea în buna funcţionare a site-ului.

Pe scurt, responsabilităţile ar fi: regândirea, în întregime, a unui site deja existent (design şi conţinut); dezvoltarea acestui site; menţinerea site-ului în atenţia publicului; administrarea bazei de date a membrilor.

Detaliile se vor discuta la interviu.

Cei interesaţi sunt rugaţi să lase un comentariu (cu o adresă de e-mail validă, pentru a putea fi contactaţi) în care să-şi prezinte, în detaliu, portofoliul.

P.S. Anunţul nu are nici o legătură cu blogul meu! 

iar mi-am luat concediu (doar pe blog…). Am avut petreceri de Crăciun (pe 30 noiembrie!!! ), petreceri în familie, zile în care nu am vrut decât să vin acasă să-mi odihnesc creieraşul… Am avut şi momente de relaxare şi discuţii filosofice despre natura (unică) a omului de a se autodistruge, am văzut o groază de filme (unele bune, altele proaste…) şi vineri (adică alaltăieri) m-am răsfăţat cu un concert Cargo… Am cântat până-n zori, până când nu am mai putut vorbi, până când nu am mai auzit nimic… Am plecat fără camera foto (de asta n-am să ajung niciodată fotograf profesionist ) şi regret şi acum. Am stat lângă scenă (mi-ar fi ieşit nişte poze super… ) şi i-am putut observa pe toţi, pe rând. Concluzia… nu pot (sau nu vreau ) să o trag pe blog… o păstrez pentru mine… Şi, pentru curioşi şi cârcotaşi, concluzia nu e legată de muzică sau de actul artisitic. Chiar s-a trecut cu măiestrie peste momentele în care Baciului i s-au rupt corzile de la chitară, s-a cântat şi s-a jucat cu adevărat… A fost un concert fain, mi-era atât de dor de un concert într-un club… şi Backstage-ul e chiar OK pentru astfel de concerte…

Aşa că, după ce ieri am lenevit toată ziua, bând gălbenuş de ou ca să-mi dreg vocea , am hotărât că ar fi timpul să întrerup  pauza… So, here I am again…

Au trecut greu, cu dureri de cap si cuvinte inghitite, cu sentimente infranate si vorbe aruncate-n vant, cu furii nedezlantuite, cu dragoste si ura, cu lacrimi si zambete, cu bune si cu rele… Si se pare ca inca mai pluteste ceva in aer…

Si se pare ca inca nu a trecut. Parca ma pandeste cate o confruntare la fiecare colt, la fiecare vorba. Parca acum trebuie sa platesc pentru toata fericirea si multumirea ce-o simt de cateva luni…

Dar asa e viata. Trebuie sa fie asa ca sa simti ca traiesti . Sa simti si dulcele dar si amarul, sa-ti simti inima batand mai tare dar sa simti si ca-ti este sfasiata, sa simti ca esti apreciat dar sa si vezi cum e cand esti calcat in picioare… Sa zambesti, dar sa si plangi… Sa iubesti, dar sa si urasti…

Am datorii aici… Adică posturi pe care am spus că le voi scrie… Despre ceva anume… Nu vreau să vă aduc aminte pentru că sunt o leneşă şi nu cred că mai vreau să scriu acum despre ceea ce s-a întâmplat acum o lună. Nu-s genul de blogger adevărat – iată o nouă categorie – care să scrie imediat despre ceva ce a văzut sau a auzit. Eu aştept să mi se aşeze lucrurile în cap, în suflet… De foarte puţine ori am scris sub impulsul momentului. Nu ştiu cum e mai bine, dar pentru că tot scriam mai devreme de starea de “blue-autumn” în care sunt… mi-am adus aminte că nu am scris nimic despre concertul din Preoteasa. Şi mai ales despre surprinderea mea… Am informat întreaga firmă despre concert. Sincer, mă aşteptam să mă însoţească la concert 2 – 3 persoane… La sfârşitul programului am constatat că mă însoţeau… în jur de 10 persoane… M-a bucurat deschiderea lor (ceea ce nu pot spune despre mine, care refuz cu delicateţe ieşirile în cluburi sau discoteci…) şi, mult mai mult, m-a bucurat entuziasmul şi bucuria cu care au primit muzica lui AG.

A fost un concert frumos, mi-a oferit ocazia să-l cunosc şi pe Noris, cel care a cântat destul de des cu AG în ultima vreme şi pe care sper să-l văd din nou la Bucureşti. Repertoriului de concert al lui AG i s-a mai adăugat o piesă, “Sitting On The Dock Of The Bay”, a lui Otis Redding. Toţi cei prezenţi au fost răsfăţaţi cu o interpretare de excepţie a piesei “Hey Joe”… A fost exact ceea ce îmi doream… Şi ceea ce îmi doresc şi acum…

Şi pentru că tot vorbeam de datorii… Am promis că revin cu “MorgenBerger”:
- 9 Noiembrie 2007 – Club ‘For Fun’ Iasi – concert AGWeinberger – ora TBA
- 11 Noiembrie 2007 – ‘De La Muntele Sinai La Muntele Venus’ powered by MorgenBerger; spectacol eveniment Maia Morgenstern & AG Weinberger- Teatrul Nottara Bucuresti – ora 22:00 – Festivalul National de Teatru
- 12 Noiembrie 2007 – ‘De La Muntele Sinai La Muntele Venus’ powered by MorgenBerger; spectacol eveniment Maia Morgenstern & AG Weinberger – Teatrul Nottara Bucuresti – ora 22:00 – Festivalul National de Teatru
- 23 Noiembrie 2007 – ‘De La Muntele Sinai La Muntele Venus’ powered by MorgenBerger; spectacol eveniment Maia Morgenstern & AG Weinberger – Teatrul Metropolis Bucuresti – ora TBA
- 24 Noiembrie 2007 – ‘De La Muntele Sinai La Muntele Venus’ powered by MorgenBerger; spectacol eveniment Maia Morgenstern & AG Weinberger – Teatrul Metropolis Bucuresti – ora TBA
Programul complet al lunii noiembrie il gasiti aici.

Am luat o pauză. Fără să întreb pe nimeni nimic. Am simţit nevoia de a lua o pauză pentru a mai păstra şi pentru mine câte ceva, pentru a reflecta la ceea ce ar trebui să fac în continuare. Nu am avut nici starea aceea… starea de scris, să-i spun aşa. Am fost în extaz, am fost tristă, am fost iar fericită o clipă, apoi iar am simţit gustul lacrimilor, apoi m-a mai liniştit AG, pe 9 august, în Fratelli. Acum aş putea spune că sunt în pragul unei crize de nervi. Aşa că vă spun oficial că s-ar putea să intru în vacanţă.

So… wish me luck… şi nervi de fier…

Da, mi-am neglijat blogul, mi-am neglijat cititorii, am neglijat cam tot în ultima vreme. M-am concentrat asupra muncii. Poate o fi bine, poate o fi rău, dar aşa sunt eu, pun suflet în tot ceea ce fac.

Şi acum aş putea să vă spun că mă doare sufletul. Pentru că nu-mi place ceea ce se întâmplă. Pentru că, cu mici excepţii, nu văd altceva la muncă decât 12 oameni care se luptă care mai de care să iasă în faţă, să se facă remarcat, când, de fapt, întreaga echipă ar trebui să se facă remarcată. Ar trebui să ne ajutăm între noi, ar trebui să ne intereseze şi soarta celorlalţi dar, majoritatea, nu-şi văd decât propriul lor interes, iar unicul lor scop nu este altul decât să-şi termine treaba, cât mai repede posibil. Ni s-a spus de la început că suntem o echipă, ca trebuie să ne comportăm ca o echipă, că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii pentru a îndeplini obiectivele echipei. Nu ştiu cine a ascultat sau a înţeles aceste lucruri. Unii nu ştiu decât să dea din gură, alţii nu ştiu decât să ridice diverse pretenţii mai mult sau mai puţin cuvenite, alţii se bat cu pumnul în piept că ajută echipa dar de fapt nu mişcă un deget. Nu suntem o echipă şi nu cred că vom fi vreodată. Şi de chestia asta m-am convins când am văzut că până şi echipa managerială a început să-şi dea cu stângul în dreptul, stabilind bonusuri bazate pe performanţa individuală. Asta aşteptau toţi. Să se arunce momeala în cuşca leilor pentru ca măcar să ştie exact pentru ce luptă. Săptămâna trecută managerul nostru, un tip extrem de simpatic, de care cred că ne-am ataşat toţi, ne-a anunţat că în două săptămâni va pleca. M-am întrebat atunci de ce ne spune asta? Oare nu cumva era un test? Oare nu cumva se aştepta să spunem că toţi că vom face tot posibilul să îndeplinim obiectivul echipei pentru ca el să nu-şi mai bată capul cu observaţii, scuze şi şedinţe inutile? Oare nu aşa ar fi reacţionat o echipă normală, o echipă unită? Oare nu era normal ca o echipă mulţumită de managerul pe care îl are să reacţioneze aşa? Ei bine, nu această echipă. Fiecare a început cu scuzele lui, cu observaţiile lui, cu motivaţiile lui. Aşa că, din punctul ăsta de vedere sunt total dezamăgită.

M-am gândit că o echipă e asemenea unei trupe. Sau o trupă e asemenea unei echipe. Trebuie să-i cunoşti pe cei de lângă tine, trebuie să-i respecţi, să le asculţi opiniile. Dar trebuie şi ca la un moment dat toţi membrii trupei să gândească la fel, să fie pe aceeaşi lungime de undă, să fie uniţi. Orice disensiuni între membrii trupei se simt. Au un efect imediat sau întârziat, dar au anumit efect. Care nu ajută trupa deloc. Iar eu acum mă simt ca în Spice Girls (parcă fetele astea s-au despărţit, nu? – poate mă ajută cineva cu un exemplu mai bun… ) înainte de a se despărţi. Sper că se mai poate face ceva, sper că până la urmă ne vom trezi.

În rest, toate bune şi frumoase la muncă…

Şi o dedicaţie specială pentru toţi colegii mei de la muncă.

Nu e normal să lucrezi zile în şir… Nu e normal să nu ai puterea să spui nu… Nu e normal să nu te opreşti atunci când vezi că până şi corpul tău cedează… Nu e normal să taci şi să înghiţi la nesfârşit… Nu e normal să pui banii mai presus de viaţă, de familie, de prieteni…

Unii dintre voi ştiu prea bine unde am lucrat… Alţii au citit câte ceva pe aici… Nu pot spune că lucram exagerat de mult… Cam 9 ore pe zi… şi vreo două săptămâni pe an 10-11 ore, inclusiv sâmbăta şi duminica. Teoretic, aveam 30 de minute pauză de masă, pauză în care nu puteam pleca nicăieri, pentru că nu aveam unde, decât la chioşcul din colţ să luăm câte ceva de ronţăit. Mâncam în faţa calculatorului aceleaşi porcării ca mulţi alţii (iaurt Danone şi covrigei săraţi). Câteodată, îndeosebi când şeful era plecat, ne delectam şi noi cu o pizza sau cu semipreparate de la un supermarket. De ce când şeful era plecat? Pentru că nu suporta ca în birouri să miroasă a mâncare… Dar de 4 ani de zile se lăuda că o să avem bucătărie… Care nici acum nu există, evident… În toaleta fetelor nu există apă caldă. În toaleta fetelor nu există oglindă. Am insistat, a cumpărat una, dar nici acum nu e montată. Şeful meu extermina pisicile de pe lângă bloc. Nu vreau să mă lansez în acuzaţii, nu cred că le-a omorât, doar le-a abandonat pe un câmp, la ieşirea din Bucureşti. Am bănuiala că a procedat la fel şi cu un puiuţ de câine… Simţeam cum acolo mă consum inutil… Puneam suflet în ceea ce făceam, dar degeaba. Am decis să plec… Am avut mai multe motive… Ce m-a bucurat cel mai mult a fost faptul că decizia mea a venit în momentul în care se măreau salariile, iar asta nu m-a întors din drumul pe care îl alesesem deja, lucru care l-a surprins, l-a intrigat, l-a derutat… Mai bine, eram sigură, nu avea cum să-mi fie, dacă aş fi continuat acolo. Munca nu era stresantă. Dar să ajungi în fiecare dimineaţă la birou şi să-l auzi urlând la vreun agent încă de la intrare, era prea mult… Şi aproape fiecare zi era aşa… Mă trezeam dimineaţa şi mă întrebam oare care va fi următoarea lui victimă? Pe 14 mai se împlinesc deja 2 luni de când am plecat. Şi nu regret că am făcut pasul ăsta. Aştept cu nerăbdare să mă urmeze şi colegele mele care acum par ca nişte căţeluşi care dau din coadă cum le arăţi câte o bombonică. Li s-au mărit salariile şi momentan nu se mai gândesc să plece. E adevărat, nici eu nu m-am ridicat de la birou să-i spun că plec decât atunci când aveam deja o ofertă serioasă, ce merita să fie luată în seamă (nu din punct de vedere material!!! dar cu ceva perspective de viitor). Dar şi dacă nu aş fi avut această ofertă, eram gata să plec. Pentru că mă simţeam umilită, într-un fel. Pentru că nu mai făceam faţă acestui stres… Pentru că mă săturasem să-mi fie scârbă să mă duc la muncă… Pentru că, indiferent de avantajele ce le aveam (veneam la muncă la 9.30 si plecam la 18.00, puteam să-mi iau zile libere oricând vroiam etc.) am simţit că trebuie să spun “Gata!” pentru că drumul ăsta nu mă ducea nicăieri, nu-mi oferea nimic, decât stres şi dureri de cap din cauza unui om lipsit de inimă şi de judecată, care s-a nimerit să-mi fie şef!

Dar nu mai contează asta… Contează că am plecat… Aş fi putut foarte bine să plec fără să am nici o altă ofertă, pentru că sunt sigură că mi-aş fi găsit ceva. De fapt, telefoanele şi acum sună…

Ideea de bază e că nu suntem sclavi! Nu trebuie să ne supunem orbeşte doleanţelor manageriale. Trebuie să deschidem gura şi să spunem ce ne doare, atunci când ne doare şi nu atunci când e prea târziu. Trebuie să demonstrăm că viaţa noastră, sănătatea noastră, familia noastră, valorează mai mult decât o mână de bani în plus! Trebuie să stabilim şi să ne impunem, dacă este cazul, nişte limite.

Sunt lucruri care mă ţin ocupată… În fiecare zi… Poate sunt scuze sau poate nu… Până şi post-ul ăsta poate îl scriu în grabă, dar voi nu aveţi de unde să ştiţi… Am două posturi care încă “zac” în Drafts. Şi azi vreau să scriu… Chiar vreau să scriu despre oameni care ştiu să-ţi dea aripi, care ştiu să te aprecieze… Despre concerte care au loc acolo unde nici nu te gândeşti (Spice Club, mâine, ora 21.30, AG Weinberger… ) – blogerii ştiu de ce… Despre relaţii care trec peste toate obstacolele, despre mine, despre Cip… Cel mai mult aş vrea să scriu despre Cip, despre oamenii care crezi că-ţi sunt prieteni sau amici, despre oamenii cărora crezi că le pasă, dar atunci când rămâi singur… Mâine chiar aş vrea să le dedic tuturor “prietenilor” melodia “With a little help from my friends”… Şi adevăraţii prieteni vor şti că nu e pentru ei…

Şi, în altă ordine de idei… Cip, te iubesc!!!

Well… Nu mă aşteptam să se întâmple aşa curând… Nu mă aşteptam să se întâmple acum, când simt că parcă nu mai am timp de nimic…

Acum un an am scris asta… Primul meu post pe WordPress, dupa ce câteva luni m-am chinuit să-mi concentrez ideile în rigurozitatea Yahoo 360.

So, I’m 1 year old on WordPress!!! Nu stau să fac bilanţul, pentru că nu sunt genul… Regret că anul ăsta nu mai pot participa la RoBlogFest la categoria “Cel mai bun blog nou”… Le mulţumesc celor de la Rolling Stones, pentru că altfel nu-mi pot explica topul de căutări “Diverta” care îmi creşte traficul de câteva zile…

Iar în rest, cum îi spuneam şi lui Zuzu, încerc să… “catch up” cu Cip, cu prietenii, cu câinii, cu blogul… Am două posturi începute (şi neterminate) în drafts, mai am în cap câteva posturi, am de dat un laptop înapoi, am de văzut prieteni, am de vorbit cu Cip, am treabă la noul job, am un curs de terminat (şi o coroniţă de primit – pe pile, nu pe drept… )… Nu ştiu de unde să încep şi unde să termin… E frumos şi extenuant în acelaşi timp… Challenge, that’s what I like!

Bine că am găsit 10 minute să-mi aduc aminte şi de blog şi să descopăr că azi, “My private… world” a împlinit 1 an!!! Pură întâmplare, serios… Acum mă grăbesc să public postul ăsta pe 4 aprilie…

Şi o dedicaţie specială pentru lumea mea privată… (nu pun decât versurile… m-am răzgândit, pun melodia şi versurile… din nefericire, pentru că varianta care-mi place – A. G. Weinberger – nu am găsit-o…):

Beast of Burden

I’ll never be your beast of burden
My back is broad, but it’s a hurting
All I want is for you to make love to me
I’ll never be your beast of burden
I’ve walked for miles, my feet are hurting
All I want is for you to make love to me
Am I hard enough, Am I rough enough
Am I rich enough, I’m not to blind to see
I’ll never be your beast of burden
So let’s go home and draw the curtains
Music on the radio
Come on baby make sweet love to me
Am I hard enough, Am I rough enough
Am I rich enough, I’m not to blind to see
Oh little sister
Pretty, pretty, pretty, pretty girl
You’re a pretty, pretty, pretty, pretty, pretty girl
Pretty, pretty, such a pretty, pretty, pretty girl
Come on baby please please please
I’ll tell ya
You can put me out…on the street
You can put me out…with no shoes on my feet
But you can put me out, put me out, put me out of misery
All your sickness, I can suck it up
Throw it all at me, I can shrug it off
There’s one thing baby, that I don’t understand
You keep telling me, I ain’t your kind of man
Ain’t I rough enough
Ain’t I tough enough
Ain’t I rich enough, in love enough
Ooh, ooh, please
I’ll never be your beast of burden
I’ll never be your beast of burden
Never, never, never, never, never, never, never be
I’ll never be your beast of burden
I’ve walked for miles and my feet are hurtin
All I want is you to make love to me
I don’t need no beast of burden
I need no fussin
I need no nursin
Never, never, never, never, never, never, never be…

Deci, ca să încep cu concluzia… Trădare… Adică lipsesc şi eu 2 săptămâni din Bucureşti, plec cu inima împăcată, gândindu-mă că nu ratez nimic important şi… când colo, îmi arunc un ochi, din întâmplare pe un site şi ce văd? Concert A. G. Weinberger, pe 24 martie, în Live Club. Vă urez tuturor distracţie plăcută… Eu îmi voi face concertul meu aici, în Ungaria, la Szengotthard. Voi face asta şi la propriu, şi la figurat… La propriu, voi fi alături de voi cu gândul şi cu căştile înfundate în urechi. La figurat… voi încerca să scot tot ce-i mai bun în mine, să excelez la training-ul pe care-l am aici.
În altă ordine de idei şi complet off-topic… Am zburat azi, pentru prima dată, cu avionul. Să fiu sinceră, eram un pic stresată de experienţa asta. S-a dovedit în cele din urmă că singurul lucru care m-a stresat a fost faptul că Cip nu a împărtăşit această experienţă cu mine. Şi în continuare am acelaşi stres… În 11 ani de zile nu am stat niciodată atâta timp departe unul de celălalt. Ştiu, acum unii vor sări cu gura şi vor spune că e dependenţă, obişnuinţă, rutină… Nu-i asta… E pur şi simplu iubire, înţelegere şi plăcere de a face anumite lucruri împreună… Mi se întâmplă să stau la masă cu cineva, să vorbesc, să fiu poate chiar captivată de discuţie, dar la un moment dat mă întreb… “Dar Cip nu are nimic de spus în privinţa asta?”. Şi mă uit în jur şi… ia-l pe Cip de unde nu-i. Eu mă uit la noi ca la un întreg… Un întreg care se comportă perfect când e un întreg. Un întreg care se comportă perfect şi când e înjumătăţit, dar un întreg care atunci când e înjumătăţit nu se comportă 100% normal. Ştiu, sunt mult mai introvertită când Cip nu e cu mine… El e mai agitat şi mai ţâfnos, poate… Oricum am fi… nu avem cum să ne simţim 100% ok, când nu suntem împreună. Eu nu mă simt bine psihic, să spun aşa… Nu, nu am crize de plâns şi nici nu o iau razna… Dar observ la mine mici modificări de comportament. Cip, dacă nu mă înşel (şi sper să nu se supere că îl psihanalizez de la distanţă… şi mai public şi rezultatele ) va resimţi despărţirea noastră mai mult fizic. Rămâne de văzut… L-am pus să promită că va mânca (nu a declarat că va face greva foamei… dar am observat că i-a cam scăzut apetitul de când a auzit de plecarea mea. Eu m-am comportat perfect normal până ieri, când am reuşit să conştietizez faptul că voi pleca. Până când nu am realizat că trebuie să-mi fac bagajul, nu am realizat în sinea mea nici că voi pleca. Şi atunci am început să-mi pun întrebări… Ce va fi? Cum va fi? Ce voi face? Iar întrebările astea nu m-au frământat decât o jumătate de noapte, până în momentul când am pus piciorul pe scara avionului şi uşa s-a închis în urma mea. Dacă până atunci mai exista o portiţă de scăpare, odată ce am ajuns în avion… nu mai aveam cum să mă întorc. Cip, în schimb, a început să-şi pună întrebări încă din momentul în care am aflat că există posibilitatea să plec (cred că nici nu ajunsesem la al doilea interviu… ). Măcar el a avut timp să se obişnuiască cu ideea.Eu mă obişnuiesc acum, din mers…

PS: Postul ăsta am început să-l scriu înainte să plec (de fapt doar titlul l-am scris înainte să plec , exceptând, normal, data )

Nu, nu-i un post în spaniolă, chiar dacă aşa pare… E un post global despre ce-am mai făcut în ultimele zile… Avertisment: e posibil să iasă un post lung… dar sper să aveţi răbdare…

Uof… nici nu ştiu cu ce să încep… Să încep cu… DEMISIA… Ei, da, în sfârşit mi-am găsit un loc de muncă, ok, zic eu… şi am plecat! Am plecat şi aş vrea să nu mai privesc înapoi, dar asta nu se întâmplă decât în filme… Dacă regret ceva? Aş spune că nu, cu toate că în primele zile după demisie m-am simţit cam aiurea… dar acum îmi dau seama că aş fi pierdut enorm dacă m-aş fi răzgândit. Unde m-am angajat? Undeva unde sper să-mi fie mai bine, undeva unde sper să învăţ lucruri noi şi folositoare, undeva unde sper ca munca mea să nu treacă neobservată… E o companie proaspăt intrată în România, o companie în care acum se formează echipele. E un nou început şi pentru mine şi pentru ei. Iar eu, pentru că sunt o optimistă, sper să fie bine… De firma unde am lucrat normal că mă leagă o mulţime de chestii… Doar am muncit 4 ani acolo… Sunt o parte din oameni… Oameni de care-mi pasă, oameni cu care m-am împrietenit, oameni pe care sper să-i mai văd… Apoi a mai apărut ceva… Un dezgust total. Dezgust care exista şi înainte, dar care s-a accentuat la plecare. Când am spus că plec, mi s-a oferit postul unui coleg… Nu mai spun că acel coleg avea salariul mai mic ca mine şi că oricum postul lui nu făcea parte din obiectivele mele. Poate şi dacă ar fi fost ceva ce-mi doream, tot aş fi refuzat oferta… Pentru că nu sunt genul de om care să calce pe cadavre pentru a-şi îndeplini obiectivele, pentru că am înţeles ce anume se dorea de la mine (efectiv să-l pun eu pe om pe tuşă). Aşa că, în concluzie, ca să închidem capitolul “mi resignación”, în mai puţin de o săptămână, m-am angajat, am demisionat şi, în sfârşit, simt o mare uşurare… Şi, bonus, săptămâna viitoare plec în Ungaria, la un training, aşa că, mulţumită lui Iovanov, care-mi va împrumuta laptop-ul, voi avea şi o categorie de călătorie… Asta nu mi-a trecut prin cap anul trecut, când am fost în Bulgaria… Aştept de la voi sugestii legate de Ungaria, Budapesta, în special… Ce să vizitez, unde să mănânc ieftin, unde să-mi beau cafeaua dimineaţa şi unde să beau o bere seara…

“Mis adicciones” se leagă direct de “El Comandante”… Şi cu asta sigur v-am determinat să nu mai citiţi continuarea, pentru că nu aţi înţeles nimic… Am primit un tag, de la Ani… Despre dependenţe…

DEPENDÉN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) Care depinde (de ceva sau de cineva); în stare de dependenţă; subordonat. 2) (despre state, teritorii) Care este lipsit de autonomie (economică sau politică); lipsit de independenţă. /<fr. dépendent

Păi clar sunt dependentă de iubire. Fără iubire nu cred că aş rezista. Fără să iubesc sau fără să fiu iubită…

De ce altceva aş mai fi dependentă? De muzică… Muzică bună… Muzică live… Dependentă de muzica lui A. G. Weinberger? Nu ştiu… Adică nu m-aş hazarda să afirm aşa ceva… Poate… Pentru că dacă aş sta să număr toate posturile despre concertele cu A. G. la care am fost (probabil toate de la categoria “Despre muzică” ) sigur ar ieşi mai multe decât cele de la categoria… “Despre muncă”. Ceea ce e bine, pentru că înseamnă că nu-s dependentă de muncă… Am verificat: Despre muzică – 44 de post-uri, Despre muncă – 18… Deci, da… Sunt dependentă de muzică şi de muzica lui A. G. Weinberger… Am acum pe iPod cam 300 de piese, diverse trupe şi muzici şi, normal, toate albumele lui A. G., iar iPod-ul e pus pe shuffle… Pentru că îmi place să fiu surprinsă… Am impresia că atunci când în ureche încep să se rostogolească primele acorduri ale unei melodii interpretate de A. G., pe faţă mi se desenează un zâmbet imens, mi se luminează privirea, e altceva… Şi la concerte tot de asta mă duc. Pentru că îmi place, pentru că mă simt bine, pentru că mă curăţă… Mă curăţă de toate răutăţile ce mi le fac alţii, de toate gândurile negre ce-mi bântuie căpşorul… Pentru că las acolo, în bar, tot ce-a fost rău în mine şi plec către o nouă zi, mai senină, mai calmă, mai liniştită şi mai împăciuitoare… E o terapie pentru mine… Iar fără muzică, aş avea cu siguranţă un suflet urât, aş fi o nesuferită…

Şi legat tot de A. G. şi de dependenţa mea de muzică… Am avut ocazia joi, pe 8 martie, la concertul din El Comandante, să văd cât de repede trece timpul la concertele lui… Am găzduit pe masă o mică jucărie ce înregistra concertul (audio). Când a fost oprită, am constatat cu stupoare că trecuse deja aproape o oră… Pentru mine fuseseră 5 minute, 5 minute în care mă cufundasem total în muzică… şi uitasem de tot… Partea a doua a concertului a fost tot cam de o oră, chiar mai mult, iar eu la sfârşit, tot aş mai fi vrut… Tot singură am rămas, strigând BIS! BIS! Încă o oră şi încă o oră… Sau încă 5 minute şi încă 5 minute…

Şi-acum, să dau tag-ul mai departe, că aşa e obiceiul… Tag-ul cu dependenţele, nu cu demisia… Aşa că… de ce eşti dependent Zuzu? Dar tu, Alex Rădescu (apropo, excelentă ideea!!!)? Iar domnul (sau doamna) din spatele blogului cu blues de ce altceva o fi dependent(ă), în afară de blues, normal?

And the fat lady will sing very soon… And she’s waiting patiently for her little number… And for her winning smile… And to say “goodbye”…

Why? Because I’m bored, because I’m sick of the stupid people around me, of their bad jokes… Because they laugh at my loyalty… Because I believed in my work and in my role there… Because I thought that I could change them, but I was wrong… Because I’m good and they are not so good… Because I don’t want to work with incompetent people anymore… Because I hate to be a teacher and I hate to coach everybody in their daily work with the computer… “How is this working? Why I can’t do that? Where is my text? How is this formula working? Can I do that? How do I arrange this? Why my table is printing on two sheets?”. And so on… Because even my boss wasn’t convincing enough in our little discussion. He demonstrate me that my 4 years of working there means a shit to him and to the others great managers… Because I was good as long as my mouth was shut… Because he thinks that he could replace me very easy, but he has no idea of what I’m doing exactly… Because when I asked him about my career in the actual company he started to tell me what I could find in other companies, even if I didn’t say literally that I will leave… And because his motives were as stupid as possible:
1. In another company you will have to work hard, will be stressed, will be doing hours, you will work on Saturday… (And here? I’m not working? I’m not stressed? I don’t have responsibilities? Hello, mister, do you remember those f***ing yearly presentations about the sales activity? I wasn’t doing hours? I wasn’t working on Saturday? And if I remember correctly, I was the only one doing that… The Accounting Department was in bed at that hours… even if the yearly report was about their activity, too);
2. The Human Resources Departments in the companies… They are watching every move you make, every mistake, every wrong step… (Whatever… I don’t do mistakes… And I strongly believe that the Human Resources Department has another role in a company… but I let you feel comfortable with your communist ideas);
3. And think that not everybody is offering you a legal salary. They will give you maybe as much as you ask, but only a part of it will be legal (Oh dear, if you know how many jobs I refused exactly for that reason).
So, he wasn’t able to give me at least one good reason to keep me there… He didn’t say a thing about courses (I asked him a while ago to pay an SQL course or the advanced ECDL)… He didn’t say a thing about paid holidays… Maybe he wants me to leave… Maybe he is not the only one who wants me to leave… Maybe my late attitude and my choice of not being hypocrite and false brought me more enemies… But I already decided… Because I want to work with competitive people, because I want a change… Because I want to have something to discuss with my coworkers and because I’m not that kind of person which feels comfortable in mediocrity and laziness… And because I choose that a long time ago… And I searched, and I asked and finally, I’m feeling that I found something interesting enough. And even the fact that Monday I will go to the second interview boosts my confidence… Because it’s not easy to have half of the interview in English and half to be asked in English and to answer in Spanish… And that proves that I’m good… I know that I’m good but to have a confirmation of the fact that I’m good makes me feel so proud of myself…

And because I’m proud enough I will say you “Goodbye” as soon as possible… And I’m so proud of myself and I have such a great ego that I’m sure that the person which will replace me, if will know to do everything I know, will ask a double salary and after a year will leave… And he will know what he loosed… But anyway, I will be happy that the cat victimizer will be far, far away…

Adică o săptămână ciudată… O săptămână în care am ajuns la concluzia că e mai bine să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, pentru că uneori îţi face bine să nu ştii chiar tot ce se petrece în jurul tău, pentru că mie mi-a făcut chiar rău să aflu unele lucruri pe care, teoretic, n-ar fi trebuit să le ştiu, dar pe care-mi doream foarte mult să le aflu… Ciudat, nu? Şi confuz…

O săptămână în care muzica nu m-a putut salva… Muzica mi-a luat doar furia, dar tristeţea şi dezamăgirea a lăsat-o acolo, în suflet… Nici B.B. King, nici Van Morrison, nici Metallica, nici Motorhead, nici AG nu au reuşit să mă scoată din starea asta… De fapt, nu e tristeţe… E mai mult dezamăgire, dezgust, plictiseală… O stare ciudată care nu ştiu de unde vine şi unde mă va duce…

Şi, ca şi cum nu ar fi fost destul, am mai aflat şi de povestea lui Gramo… Interesant mi s-a părut „obiectivismul” jurnaliştilor care n-au văzut altceva pe blogul „învinuit” decât poze nud… Nimeni (şi dacă greşesc, vă rog să mă corectaţi), nici un jurnalist, nu a subliniat faptul că pe blogul respectiv sunt şi posturi care au strictă legătură cu filosofia (aici sau aici) şi care, probabil, pot fi folosite cu succes de către studenţi ca suport pentru cursuri… (din nou, dacă greşesc, să mă corecteze cineva, căci n-am nici o legătură cu filosofia… Singura legătură ar fi o menţiune la Olimpiada de Filosofie – pe judeţ – în anul 1993). Oricum, sper ca povestea să se termine cu bine şi fără urmări grave…

Dar întâmplarea asta mă face să mă gândesc mai departe… Oare cât timp va mai trece până când şefii ne vor întreba dacă avem bloguri? Oare cât timp va mai trece până când această întrebare va fi pusă în cadrul unui interviu pentru un job? Oare cât timp va mai trece până când vom semna acte adiţionale prin care cei ce au bloguri îşi vor lua angajamentul că nu vor pune în pericol imaginea firmei prin posturile de pe blog? Oare cât timp va mai trece până când cineva va fi concediat pentru că are blog şi pentru că, să zicem, s-a exprimat mai liber privind diverse situaţii întâlnite într-o companie, chiar dacă nu a precizat niciodată numele firmei sau ale persoanelor despre care a scris??? Ceva în genul ăsta am făcut şi eu, cândva… Azi am fost tentată să fac acelaşi lucru, să strig din nou pe blog, să ţip, să urlu, pentru că vreau să scot din mine toată tristeţea… Pentru că vine ziua mea şi nu vreau să mi-o sărbătoresc cu inima îndoită. De ce n-am făcut la fel? Nu ştiu… Poate totuşi muzica m-a calmat şi n-am mai avut suficientă furie pentru a mai scrie ceva în genul acela virulent… Poate că am mai crescut un pic… Poate că mi-am dat seama că oricum n-are nici un rost să explic altcuiva, şi nu persoanelor în cauză, că au un comportament aberant faţă de colegi, că nu sunt şefii nimănui, că unii din noi s-au săturat de minciuni, de bârfe, de uneltiri, că ceea ce fac ei nu se numeşte afacere, iar ceea ce oferă nu este un mediu de lucru plăcut, ci unul plin de invidie, ură, dispreţ şi fiţe… care, normal, numai bine nu face companiei.

Deci asta a fost povestea săptămânii verzi-albastre… Am vrut s-o botez… săptămâna… maro… dar parcă totuşi n-a fost chiar aşa de rău… pentru o astfel de… culoare…

Şi dacă tot a fost săptămâna verde-albastră, şi dacă toată furia mea s-a topit cu ajutorul muzicii… asta îmi aduce aminte că am descoperit o frumoasă declaraţie de dragoste… muzicală… Varianta care m-a impresionat pe mine este interpretată de B. B. King şi Katie Webster. Pentru că nu am găsit această variantă nicăieri, vă ofer o altă variantă, cu Gary Moore şi B. B. King. „Since I Met You Baby” cu B. B. King şi Katie Webster se găseşte pe albumul lui B. B. King, „Blues Summit”.

Mi-a trecut răceala… Au rămas în urma ei un nas… “julit” şi o voce răguşită…

Azi mi-am pus o întrebare la care încă nu am găsit răspuns… De fapt sunt mai multe întrebări…

În primul rând de ce atunci când e plecat şeful toată lumea crede că-şi poate face de cap? De ce unii se umflă în pene şi fac pe şefii? De ce alţii se cred acasă şi lasă totul deoparte şi încep să-şi depună CV-urile, să caute apartamente, să trimită mailuri (de obicei din acelea “drăguţe” cu pps-uri ataşate), să dea telefoane, să-şi copieze cursuri, să printeze diverse chestii… Oare au impresia că astfel, folosind resursele firmei (telefon, internet, imprimantă, copiator), îşi “măresc” salariile? Sau, dacă muncesc mai puţin… îşi justifică închipuitele salarii mici? Şi mai sunt alţii care iau pixuri, sucuri, hârtie, plicuri etc. şi le duc acasă… Comportamentul ăsta mă lasă mască, pentru că nu-l înţeleg… Eu, de 4 ani de zile, am trimis, cred, 2 faxuri şi am sunat de câteva ori (maxim 5) de pe mobilul firmei, atunci când mobilul meu era descărcat sau… uitat acasă, şi chiar aveam nevoie să dau telefon şi nu aveam alt mijloc de comunicare la dispoziţie. Dacă am ceva de printat aduc un top de hârtie şi spun că vreau să printez (cred că am făcut asta o dată, iar şeful mi-a spus să fiu serioasă şi să-mi iau hârtia). Am GTalk-ul instalat, cu 5-6 prieteni, dintre care maxim 3 vorbesc cu mine, din când în când, şi, dacă stau bine să mă gândesc, toţi trei sunt (şi) în interes de serviciu… Dar uite că mai fac şi eu câte ceva… Îmi mai verific mail-ul personal şi, din când în când, consum curentul firmei încărcându-mi mobilul…… Timp de vreo 2 săptămâni, am avut un obicei… urât, aş zice eu… Tocmai îmi făcusem cont la Bloglines şi mi se părea “cool” să intru dimineaţa în cont, să văd ce mai e nou pe blogurile româneşti… Dar când am observat că sportul acesta îmi mânca ceva timp, l-am lasat pentru acasă… Iar despre partea cu subtilizatul sucurilor, pixurilor, plicurilor… Să fim serioşi…

Nu vreau să mă scot pe mine în evidenţă, să vă arăt cât de cinstită sunt eu… Dar nu înţeleg atitudinea asta… N-o înţeleg şi pace… Poate-mi explică cineva? Nu e lipsă de activitate, asta v-o spun sigur… Şi nu-mi dau seama de ce unii nu înţeleg că, dacă amâni ceva pentru mâine, mâine amâni altceva pentru poimâine… niciodată nu o să ai totul pus la punct şi în ordine. Recunosc, nici eu nu am totul perfect şi în ordine (cred că sunt înclinată spre dezordine din naştere, dar plănuiesc mici îmbunătăţiri cât de curând ), dar eu, cel puţin, îmi dau seama că, dacă stau o oră să mă hlizesc cu prietenii pe Yahoo, o oră să caut job-uri, o oră să caut apartament, o oră să dau telefoane la toate agenţiile imobiliare… deja am pierdut 4 ore… care teoretic înseamnă cam 50% din ce am de făcut într-o zi… Şi când recuperez timpul pierdut? Mâine? Poimâine? Săptămâna viitoare? Niciodată?

Am răcit… Parcă răceala asta e mai rea decât toate cele care m-au încercat până acum. Sunt deja în a 5-a zi şi nu dă nici un semn de slăbiciune. Nasul mi-e uscat şi iritat, buzele sunt şi ele uscate, iar vântul de ieri numai “bine” mi-a făcut… Mi-ar fi fost extrem de uşor să dau un telefon la muncă şi să-mi iau vreo două zile libere… Dar n-am făcut-o. M-am trezit hotărâtă să înfrunt vremea de afară şi să nu stau acasă, călare pe PC şi fumând… Mai bine la muncă. Printre două strănuturi şi vreo trei ceaiuri am rezolvat şi câteva probleme puse în aşteptare. Pentru azi am un plan măreţ (tot la muncă…)! Curăţenie prin hârtii… Cât urăsc chestia asta!!! Dar chiar vreau să-mi pun ordine în hârtii şi, poate, în timpul ăsta, îmi pun şi ordine în gânduri…

Vineri, când simptomele răcelii nu erau chiar atât de evidente, am fost la concert… Mi-a plăcut… De fapt chiar nu avea cum să nu-mi placă… Şi, în plus, am auzit din nou că Rolling Stones va cânta în România anul acesta. Poate se va întâmpla pe 31 august, la Romexpo, când IRIS va sărbători 30 de ani… Poate în altă parte… Poate e doar un alt zvon, poate nu… Cine ştie? Oricum, ne vedem pe 31 august… La Romexpo… Să verificăm bursa zvonurilor… şi să sărbătorim cel mai frumos IRIS din lume…