m-am trezit, respir cu dificultate din cauza mucoasei

Cand te dezmeticesti dupa moartea fizica a unui parinte, ai o singura preocupare, fie ca recunosti asta in fata ta si a celorlalti, fie ca nu: ca celalalt parinte sa nu te paraseasca si el. Intai ti-e teama ca va muri si el. Asta dureaza doar cateva saptamani. Apoi, si asta dureaza foarte mult, ti-e teama ca isi va construi o noua relatie. Dincolo de cliseele de film american in care copiii isi doresc fericirea parintelui ramas in viata, ramane groaza ca parintele ramas va putea fi fericit langa alta persoana, negand fericirea trecuta, negand unicitatea persoanei moarte si relatiei avute cu ea si punand copilul sau copiii intr-o dificultate emotionala teribila. Uneori nu doar emotionala. Banuiesc ca iti este mai putin teama cand ramai doar cu mama si iti moare tatal. Banuiesc. Nu pot sa stiu sigur. Femeile, cel putin in Romania, sunt mai greoaie in a migra intre relatii. Barbatii au o lejerete mai mare in a se misca emotional si sexual. Nu doar in Romania, cu siguranta. Barbatul se misca mai usor si mai ferm, in general. Oricat de mult mi-as dori sa laud macar de data asta femeile, cred ca plasarea lor pe locul doi in gasirea unei noi relatii dupa moartea celui cu care sunt se datoreaza temerilor, indeciziei, complexelor si nu unui simt moral superior celui masculin.

Ramai cu un parinte, asadar. Si, fara sa vrei, astepti sa-l vezi devastat, ca suprem gest de adoratie fata de parintele disparut. Iti doresti replierea lui, sigur, dar iti doresti ca el sa devina o alta persoana, o persoana care sa poarte la vedere cicatricea pierderii suferite, macar ca garantie ca nimeni nu se va apropia de el. Vrei sa ramana inchis. Inchis dar repliat. Nu, nu cred ca este imposibil. Cred ca unele registre se inchid pentru totdeauna si cred ca asta nu este rau, un termen de valabilitate al registrelor nu este ceva rau, nu poti merge cu toate registrele deschise la nesfarsit. Daca cineva ti-a deschis registrul iubirii totale, de exemplu, imi pare demn si firesc sa il inchizi odata cu disparitia persoanei care a inlesnit aceasta deschidere sau sa il lasi deschis doar pentru amintirile care-l contin pe cel care ti-a inlesnit-o. In plus, mie nu imi place sa repet experiente. Mi se intampla des ca cineva sa ma invite sa retraiesc o situatie, fie ca este vorba despre o calatorie, fie ca este vorba despre recladirea unei nopti, sa zicem. Refuz. Este imposibil. Nu pot nici macar sa merg la concertul aceleiasi formatii daca primul concert m-a umplut. Cand simt ca o experienta e completa, nu vreau sa o retraiesc, nu vreau sa retraiesc nici franturi din ea. S-a incheiat, gata. E o impietate sa mai tragi de ea, sa o redeschizi.

Am cunoscut nenumarati oameni care si-au pierdut un parinte. Si, implicit, am cunoscut tumultul care a urmat acestei pierderi, raportarea parintelui ramas la situatie. Cunosc o fata al carei tata s-a casatorit chiar cu asistenta medicala care i-a ingrijit mama, cunosc o fata al carei tata s-a casatorit la doar doua luni dupa moartea sotiei, a facut trei copiii cu sotia noua si a rupt contactul cu aceasta prietena a mea, cunosc multi copii al caror parinte ramas s-a recasatorit, pur si simplu, fara o poveste spectaculoasa. Din singuratate, din comoditate, oamenii in varsta nu mai resimt adoratie, chiar daca au resimtit-o initial, iubirea devine o treaba de comoditate, de convietuire pasnica, frumoasa, cu flori pe balcon, cu o vacanta linistita la munte sau la mare, cu ordine in bucatarie si cu responsabilitati casnice impartite dibaci. Cand un om ramane la fel de puternic ca in tinerete sau cand macar identitatea lui nu este alterata sever, adoratia initiala ramane si atunci o reinnodare a vietii amoroase este imposibila. Nu iti ramane decat sa suferi si sa incerci sa celebrezi fiinta celui care nu mai este fizic langa tine.

Eu una nu am reusit sa depasesc pana astazi razbunarea copilaroasa si pe alocuri absurda a tristetii mamei mele din timpul vietii ei, inca mi se face scarba sa-l aud pe tata laudand alta femeie, de exemplu, nu as putea face asta, nu cred ca o voi face vreodata dupa ce va muri barbatul pe care-l iubesc. Nu as putea rosti cuvinte de lauda nici macar daca m-ai forta, nu stiu de ce. Din cauza registrului inchis despre care vorbeam, probabil. Nu mi-au placut niciodata oamenii care au multi prieteni, multe iubiri, multe preferinte, multe gusturi, multe zone, multe piste, multe deschideri, am privit viata lor ca pe un gangbang emotional perpetuu. Teoretic acest gangbang emotional perpetuu este numit “deschidere” dar eu nu cred ca asta este deschiderea, nu cred ca deschiderea este o usa lasata descuiata, cred ca deschiderea este mai mult de-atat. Nu, nu mai mult. Este altceva. Lipsa de discernamant nu este deschidere, teama de a cataloga si respinge nu este deschidere, incapacitatea de a te hotari ce pastrezi si ce nu pastrezi nu este deschidere. Nu imi plac oamenii care insista pe ideea ca o optiune nu trebuie sa o excluda pe alta. Tocmai despre asta este vorba cand faci o optiune: excluzi altceva. Optiunea, prin definitie, exclude ceva. Optiunile mele au fost intotdeauna ferme. Ferme, nu rigide. Ma supara sa aud ca cineva acuza fermitatea, incercand sa o duca in zona rigiditatii, lipsei de deschidere. Fermitatea este o valoare din ce in ce mai subestimata. Sub masca presupusei tolerante nou dobandite in lume, se ascund multi oameni slabi, indecisi, fara seva, fara identitate limpede, fara capacitatea de a ramane fideli unei idei sau unei persoane, fara capacitatea de se indragosti.

Momentul in care am fost sigura ca trebuie sa plec de-acasa, oricat de mult l-as iubi pe tata, a fost cel in care a inceput sa ma consulte, fie si foarte rar, in treburi casnice. “Pai, cu cine sa ma sfatuiesc si eu?” A fost una din cele mai dureroase fraze pe care le-am auzit in viata mea. Daca m-ar fi intrebat: “Dar pe cine sa mai ador si eu?” poate ca as mai fi ramas un timp acasa. Involuntar, evident, parintele ramas te transforma, daca nu isi gaseste pe altcineva, intr-un partener de viata care nu ii mai este copil. Iei locul celui plecat pe nesimtite. Am vazut asta si in doua relatii oribile intre baieti si mame. Asadar, nu este doar apanajul barbatilor ramasi fara sotie sa isi transforme fiicele intr-un fel de sotii. Incepi sa te temi, intr-un fel cel putin straniu, ca ai fi de vina daca parintele tau si-ar gasi pe cineva, te gandesti ca nu i-ai oferit tu sprijinul de care avea nevoie. Esti prins intr-o incalceala dezagreabila, asa cum sunt de cele mai multe ori incalcelile. Ai vrea, de fapt, sa poti conta complet, fara fisura, pe parintele ramas. Dar cred ca foarte putini oameni reusesc asta. Eu cunosc un singur om care traieste asta. Mama lui este cea mai dedicata mama pe care am intalnit-o si isi traieste fiecare zi gandindu-se sau chiar vorbind cu sotul ei care a murit. Nu doar ca nu se pune problema de o alta relatie, uneori abia se pune problema de supravietuire emotionala. Mie imi pare corecta varianta asta, mie, spre rusinea mea, imi pare corecta varianta in care cel ramas moare incetul cu incetul pentru ca legatura lui cu realitatea nu mai exista. Inteleg dar nu aprob sinuciderea celui ramas.

Te intrebi, intr-un moment  perfect rational, rece dar si putin amuzat, ce ai vrea, de fapt, de la parintele ramas si ce ar trebui sa faca parintii ramasi, in general. Te intrebi ce sa faci cu cei care nu iti impartasesc intrasingenta, adoratia, respectul visceral pentru exclusivitate? Lupti ridicol pentru a impune valorile tale unui parinte obosit, indurerat, derutat. Duci si luptele pe care nu le-a dus parintele care nu mai este fizic cu tine. Incerci, de fapt, sa recreezi o relatie pe care nu mai ai cum sa o recreezi, relatia dintre parintii tai. Or asta este unul din cele mai ostenitoare lucruri cu putinta. As vrea sa pot spune ca, la un moment dat, intelegi ca asa ceva este imposibil si ca tot ce poti face este sa ai grija de relatia ta dar nu se intampla asa. Numai un om care ia totul lejer, poate lua si situatia asta lejer. Te poti lupta sa iti ierti parintii pentru ce nu au rezolvat in relatia lor, te poti lupta sa ierti, in general, slabiciunile celor pe care ii iubesti atat de mult dar iertarea, dupa mintea mea, este, de cele mai multe ori, doar o renuntare egoista la o persoana sau la o situatie, putina lume iarta cu adevarat. “Am iertat” inseamna “am obosit” sau “nu mai vreau sa ma concentrez la treaba asta”. Putina lume iarta cu adevarat, repet.

Te poti desprinde insa. Asta poti face. Egoist. Egoist si amar dar te poti desprinde. Asa cum te desprinzi de orice relatie care nu mai functioneaza. Relatia dintre parintii tai nu a fost poate adoratia pe care ti-ai fi dorit-o, raportarea parintelui ramas nu este, poate, cea pe care ti-ai fi dorit-o, tu nu mai poti sa insisti pe construirea unui context care sa iti potoleasca setea, care sa iti potoleasca dorul cumplit de parintele care nu mai e cu tine. De fapt, nu exista nici o solutie reala. Orice copil isi doreste ca parintele sa stea numai dupa fundul lui si sa ramana fidel celuilalt parinte la nesfarsit. Nici un copil nu poate si nu trebuie sa suplineasca prezenta unui parinte. Nu te poti reindragosti in locul parintilor, nu te poti strecura ca personaj in iubirea lor asa incat, ca in “The Butterfly Effect”, sa previi o multime de tampenii si, implicit, un final trist.

Poti sa ai noroc cu un parinte care nu recladeste nimic sau poti sa ai ghinion cu un parinte care recladeste. Eu am avut noroc. Si, recunosc, asta imi confera foarte multa putere, oricat de urat ar suna.

Unele zile ma pun in dificultate. E ca si cum ceva merge in conflict total cu tot ceea ce ar trebui sa se intample. In consecinta ramai blocat, in mijlocul strazii, in motul patului, pironit pe scaunul din bucatarie, fara a intelege exact ce s-a intamplat.

Cred ca in fond problema se pune in felul urmator: ai posibilitatea la orice actiune intreprinsa sa intuiesti si poate sa si gestionezi anumite reactii asa cum ele pot decurge – un blocaj vine sa te deruteze si in fond toate actiunile pe care le credeai posibile sa fie contrazise de ceea ce se intampla in realitate.

Ma simt foarte logic si imi este greu sa inteleg propriile blocaje… poate pentru ca ploua, poate azi pur si simplu acel senzor din motul capului meu a fost dereglat de la ploaie.

Sunt blocat. Am nevoie de timp si de intelegere pentru a putea sa ma deblochez…

Poate am crescut şi au apărut de-odată toate..

Care cap la cap, legate, mă pun în dificultate…

“Nimic nu este intamplator in viata” – Dar chiar nimic… chiar daca suferim sau suntem fericiti…

Atunci cand suferim dam vina pe soarta… destin… divinitate… pe ceva, gasim noi un “tap ispasitor”, dar nu stiu daca ne gandim vreodata ca si acea suferinta are un scop… si nu doar cel de a ne face mai puternici… De cate ori trecem printr-un moment dificil cred ca ar trebui sa incercam sa vedem daca nu cumva scopul acelei situatii (chiar daca situatia nu este foarte usor de indurat)  este acela de a aprecia oamenii pe care ii avem langa noi, sa redescoperim prietenii… sau sa realizam ca se poate mai rau decat pana atunci, invatam sa apreciem lucruri marunte, pe care nu le mai luam in seama… care consideram ca trebuie sa se intample…

Eu personal am vazut si reversul medaliei… trecand printr-o situatie mai nasoala, avand tendinta de a cauta vinovati… am avut un moment in care am constatat ca am langa mine oameni carora le pasa, care imi intind o mana… care ma asculta, care fac lucruri ce nu ii caracterizeaza, doar pentru mine… Am descoperit ca sunt oameni (la care sincer nu ma asteptam) care ma sprijina… fie si cu un zambet sau o vorba buna (conteaza foarte mult) …am descoperit ca m-am imbogatit cu noi prieteni… Cat de important este sa simti toate aceste lucruri, cat de bine este sa stii ca daca esti cazut ai un suport moral care sa te ajute sa te ridici… cat de bogat te simti cand esti imbratisat cu prietenie… cata siguranta iti poate da un zambet si o privire complice la momentul potrivit… Inca o data am realizat ca sunt un om bogat sufleteste… un om care trebuie sa mai treaca si de obstacole in viata… tocmai pentru a aprecia ce are… sunt o invingatoare, chiar daca motivul suferintei nu a fost “reparat” am realizat ce altceva am… nu ma voi multumi cu atat… si voi lupta pentru ceea ce imi doresc atata timp cat voi simti ca exista o portita deschisa… iar ceea ce se va petrece… nu va fi intamplator.

“how can you stay outside? there`s a beautiful mess inside.” / yael naim

outside

“ce avea sa urmeze, e o alta poveste. acum ma preocupa numai ceea ce luase sfarsit. bilantul din 1989 ma obsedeaza, nu voi scapa nicicand de contabilizarea trecutului, a intregii mele vieti de pana atunci. momentul a fost pentru cei mai multi doar un sfarsit de lume, de care s-au despartit cu inima usoara. i-au intors voios spatele, s-au angajat increzator pe un alt fagas. astfel au procedat nu numai multi actori cu rol secundar in dramele trecutului, dar si destui participanti activi care s-ar fi putut invinovati pentru ele. cine pastreaza, in schimb, vie in memorie impovaratoarea piesa, ca si distributia proprie in desfasurarea ei, nu e defel un “nostalgic”. vrea doar sa se dumireasca, inclusiv asupra erorilor – ale altora si personale. dificultatea consta in a-ti mentine luciditatea si buna credinta. mai greu e sa eviti gesticulatiile, excesele verbale.”

“e comod sa acoperi neconvenabilul, pentru un timp e chiar eficient.”

“a mima nestiinta de atunci si uitarea de acum, de parca nu te-ai fi si acomodat, si razvratit, concomitent sau cu schimbul si cu variabila intensitate, e in prima instanta o asumata eroare, iar in ultima instanta netezeste calea spre alte erori.”

ion ianosi/ eu si el

Ca in multe situatii din Romania, dificultatea centrala este: “de unde sa incep?”. Atat a celor care chiar vor sa schimbe ceva cat si a celor care nu vor sa schimbe nimic. Diferenta dintre cele doua categorii este ca prima admite ca este intr-o dificultate iar cealalta nu. Cealalta considera, in mod tragic, ca a inceput. De unde sa incep eu, asadar, sa explic niste lucruri care mie imi par de bun simt elementar, de unde sa incep eu sa lamuresc niste premise care mie imi par de bun simt elementar? Daca cineva ajunge sa iti spuna “un demers care nu este obiectiv inseamna ca e fals”, iti pune instantaneu o imensa greutate pe umeri. Si nu pe cea la care va ganditi in prima instanta, cea a jignirii, aia conteaza mult prea putin pentru mine, ci pe cea a explicarii unor notiuni pe care tu credeai ca le stapaneste toata lumea cel putin la fel de bine ca si tine. A nu stapani toate fatetele unor notiuni garanteaza confuziile marunte sau mari care te indeparteaza de subiect – o banalitate care vad ca nu este o banalitate pentru toata lumea. De foarte multe ori cand avansez intr-o discutie cu un roman, fie ea conflictuala sau nu, mi se adauga diferite greutati pe umeri si toate tin de explicarea limpede a notiunilor implicate si a rationamentelor implicate in acea discutie. Lumea nu are cine stie ce informatie, pe scurt spus. Si nu e cu suparare. Cu suparare e ca nu vrea sa o obtina. Romanii sunt agatatori si ei se agata mai ales de propriile idei preconcepute, idei care inglobeaza niste notiuni imbacsite si neprobate, asa cum ii sta bine oricarei idei preconcepte.

Imi dau seama, incetul cu incetul, care sunt mecanismele stagnarii acestei tari. Aceasta folosire de notiuni neprobate este unul din ele. Romanii, la fel ca multe categorii sociale joase ale altor tari, au cateva notiuni pe marginea carora nu poti discuta: parinti, religie, nationalitate. Pentru romani este inca de neconceput sa te duci la psiholog pentru ca relatia cu parintii ti-a facut rau, este de neconceput ca un parinte sa-si ceara iertare pentru greselile din comportamentul lui, “sa nu se uite, totusi, cine este parintele si cine este copilul”. Cat despre religie, totul pare cat de cat civilizat pana cand apare o alta religie in zare sau pana cand cineva indrazneste sa discute despre crestinism ca despre orice alta notiune a acestei lumi. La fel si cu nationalitatea. La fel si cu obiectivitatea, am constatat in ultimele zile. Romanul vad ca scoate obiectivitatea ca ultim as din maneca atunci cand cineva indrazneste sa-i critice ideile preconcepute. Daca indraznesti sa critici, se face apel la obiectivitate. Cred ca aceasta presupusa obiectivitate este elementul cu care oamenii au fost cel mai des manipulati in Romania pseudo-intelectuala a ultimilor ani. Multe din atacuri, minciuni, demolari fara scrupule de idei au inceput, din cate imi aduc aminte, cu “haideti sa fim obiectivi”. Pentru mine acest indemn a devenit semnalul de alarma ca ceva nu convine cuiva si ca atunci este nevoie de o infierare a poporului impotriva celui care a indraznit sa tulbure apele printr-un efort vivace de sinceritate. Romanul tresare la chestia asta cu “sa fim obiectivi”. “Obiectiv” a devenit un fel de Isus, un fel de mama. Cand, de fapt, obiectivitatea la noi nu este, in mare parte, decat lasitate. “Sa fim obiectivi” echivaleaza cu “sa schimbam subiectul” sau cu “sa-l mai diluam macar”, incep sa nu mai am prea multe indoieli in aceasta privinta. “Sa fim obiectivi” inseamna sa ne agatam de cacaturile pe care le avem si sa nu vrem altceva, sa ne scuzam lenea si incapacitatile, sa ne camuflam gaurile sistemului de gandire si sa ramanem in aceeasi pozitie, ca nu cumva sa vada lumea ca nu mai stim sa mergem ca lumea.

Nu are rost sa spun ca rationamentul conform caruia orice nu este obiectiv este fals este de un infantilism teribil. Acest rationament implica, asa cum se intampla de prea multe ori in Romania, negarea integrarii termenului de “obiectivitate” intr-un context cultural, implica negarea altor valori si concepte, conferindu-i arbitrar valoare suprema acestei notiuni, asa cum fac romanii cu multe. Obiectivitatea nu este o valoare suprema, absoluta, ea este o modalitate de a aborda realitatea, nu mult mai mult de-atat. Sanatatea unei societati si a unei culturi este ca nu se agata de concepte, punand cateva pe un piedestal pe care ajung sa se prafuiasca. Rularea conceptelor, contrazicerea lor cu argumente, plasarea lor in contexte diferite, construirea de teorii care sa le inglobeze, toate astea dau o miscare gratioasa unei societati, nu o miscare impiedicata si tafnoasa. Obiectivitatea este si ea o varianta. Asa cum subiectivitatea este si ea o varianta, asta ca sa reduc totul la un minimum digerabil. A spune ca un demers lipsit de obiectivitate este fals, neaga instantaneu orice alta varianta de abordare a realitatii. Lipsa de cultura profunda, lipsa de intoarcere pe toate fetele a unei notiuni ne poate duce (si o si face des) pe fundaturi din care nu se mai poate iesi. Fundaturile par sa le placa romanilor. Fundatura e un loc cald, in care poti sa stai in siguranta, sa nu te mai misti si nici sa nu risti sa vina cineva si sa te depaseasca.

Dar sa revenim la notiunea de obiectivitate, incercand sa gasim un numitor comun al tipurilor de obiectivitate (filozofica, stiintifica, istorica, jurnalistica): numitorul comun ar fi cel ca un adevar obiectiv ramane adevarat in orice conjunctura, indiferent de gandurile si sentimentele care-l inconjoara. Iar un adevar subiectiv este cel care este adevarat doar in anumite locuri si momente, doar pentru anumite persoane. A condamna pe cineva ca nu este obiectiv, asadar ca este subiectiv, este un demers neproductiv. A condamna pe cineva ca alege o abordare asupra realitatii diferita de a ta este un demers primitiv, evident. Asadar, in acest punct eu sunt subiectiva. Si, credeti-ma, sper ca adevarul pe care-l spun sa fie valabil doar in acest context, doar in acest moment. Subiectivitatea este abordarea care echilibreaza obiectivitatea. Iar noua, romanilor, ne lipsesc abordarile alternative care sa tina lucrurile in balanta. Nu avem informatia necesara pentru a tine lucrurile intr-un echilibru sanatos. Ma tem ca nici macar nu intelegem nevoia mentinerii lucrurilor intr-un echilibru sanatos. Adevarul e unul singur pentru romani, Dumnezeu e unul singur, in clipa in care cineva indrazneste sa ne prezinte alternative, devenim niste tauri furibunzi in stare sa darame orice alternativa doar pentru ca nu este cea de care s-au agatat de multa vreme. Nu este intamplator faptul ca Dan Selaru si trestie franta sunt cei doi care au acuzat cel mai vehement lipsa mea de obiectivitate, amandoi sunt persoane care nu accepta alternative. Unul dintre ei la ideea de obiectivitate iar celalalt la ideea de crestinism.

Lacunele in cultura si lacunele in exercitiul dialogului real si constructiv te pot duce pe niste piste a caror falsitate sa te infasoare in asemenea masura incat sa nu mai poti respira si atunci orice constatare a ta sa fie gafaita, nu clar articulata. Atunci cand vorbim despre lucruri grave asa cum este coruptia pe toate planurile a societatii romanesti, nu ne putem permite sa nu ne fi facut lectiile culturale si istorice iar ceea ce poate parea la mine un simplu discurs emotional, este un discurs care-si cunoaste foarte bine ingredientele si limitele, un discurs care isi cunoaste foarte bine notiunile si incadrarea lor. Ceea ce pare a fi doar pasiune aruncata in toate partile, este, de fapt, o abordare serioasa, profunda a societatii noastre. In acest moment.

Pentru oricine din aceasta lume exercitiul filozofiei este un exercitiu vital. Si nu ma refer aici la cateva citate care suna bine si adanc ci la exercitiul argumentatiei filozofice. Daca cineva nu are nativ sau dobandit altfel exercitiul argumentatiei atente, detaliate, sa citeasca macar o singura opera filozofica. As indrazni sa spun Immanuel Kant dar asta, ca sa glumim un pic, asta ar fi subiectivitate pura. Ca sa nu mai zic ca ati putea descoperi ingemanari care sa-mi cante in struna cum ar fi cea ca nu putem spune ca un obiect este adevarat sau fals ci doar ca el exista – cam cum abordeaza si buddhismul lucrurile. Cam cum nu abordeaza deloc crestinismul lucrurile. Plasarea noastra in pozitia de instante este ridicola, plasarea noastra in pozitia instantei obiective, este ridicola, de fapt. Desconsiderand in timpul asta alte variante si pierzandu-ne calitatea de a fi obiectiv chiar pe parcursul insistentei noastre asupra acestei virtuti. Plasarea sub mantia protectoare a unei presupuse virtuti este caracteristica poporului roman. Si calcarea in picioare a oricarei alte virtuti care se pare ca o contrazice pe cea sub care te-ai plasat. Romanii au un talent extraordinar in a distruge alternativele, rar am vazut un asemenea talent si o asemenea perseverenta. Alternativele sunt dusmanul suprem si ele trebuie distruse. Ele ne ataca, ne si nelinistesc si s-ar putea sa ne si schimbe perspectiva asupra lucrurilor iar asta ar fi de nesuportat. Nu ai voie sa gandesti alternativ, nu ai voie sa actionezi alternativ, nu ai voie sa faci altfel. Iar daca o faci, atacul la adresa ta va contine un circ deconcertant, care va face apel la tot ce nu ar trebui sa existe intr-o critica realmente constructiva: la lovituri, la intimidari, la argumente strict emotionale aruncate hodoronc-tronc, la denigrari, la atacuri personale care nu mai vad de multa vreme teoria atacata. Inteleg acum si de ce romanii nu au filozofie si, cu riscul de a supara din nou multa lume, o cultura coerenta si ca lumea. Din pizduire calduta si dorinta de a-ti impune la nesfarsit punctul uzat de vedere nu se naste cine stie ce cultura. Iar, probabil, atunci cand cineva avea energie si patos, era considerat agasant sau de-a dreptul nebun. Cand cineva indraznea sa fie consecvent in patima lui, trebuia redus la tacere sau, mult mai potrivit spus, redus la mahnire. Putinele idei importante pe care le-a construit cultura romana nu au fost continuate, au fost fie puse in vitrina, fie calcate in picioare. Nu avem nici cultura continuitatii pentru ca nu avem cultura dialogului, micuta problema pentru a carei aducere in discutie am fost acuzata, in loc sa discut despre “lucruri importante”. Nu am aflat care ar fi astea dar stiu deja: sunt altele. Oricare alt lucru care nu este lucrul pe care cineva incearca sa-l defineasca si aprofundeze. Problemele romanilor sunt intotdeauna altele. “De asta ne arde noua acum?” ar trebui transformat in sloganul tarii. Pentru ca noua ne arde intotdeauna de “altceva”, mai exact, nu ne arde niciodata de nimic. In afara de cacarea in capul celuilalt, caracteristica des recunoscuta in privinta poporului roman, nu sunt eu prima sau ultima care constata lucruri evidente. Si de facut bani, ca a fost foamea mare prea mult timp.

Ma distreaza sa ma gandesc, nu doar legat de agitatiile recente, cum ar fi trebuit sa fiu, ce ar fi trebuit sa fac pentru a fi pe placul societatii romanesti. Sa spun ca ne-am impacat, ca am gresit, ca mi-am dat seama ca nu am fost obiectiva, ca nu exista fericire, alternativa, corectitudine pura, sa fac si alte natii de cacat, hranindu-ma din acest lucru si considerand acest lucru o virtute a poporului roman? Ar fi trebuit sa insist asupra greselilor altor societati, asa cum romanii insista asupra defectelor altor oameni in discutiile lor, ar fi trebuit sa relativizez calitatile oricarui alt popor si sa le caut mizeria, greselile, ezitarile, neluand in seama corectarea lor? Ar fi trebuit sa incetez cu nemultumirea in fata nedreptatii si sa ma ocup calm de lucruri. Nu stiu exact de care, ca nu pare sa fie nici unul demn de luat in seama dar sa zicem ca as fi ramas la preocuparile mele obsesive de care nu ar trebui sa ne arda. Si ar fi trebuit sa scriu: “Intr-o zi l-am vazut pe Horia Roman Patapievici vorbind cu un domn care era responsabil cu pazirea dosarelor noastre. Domnul Patapievici insista pe absurdul situatiei necuratarii propriei istorii si dadea drept exemplu Germania de Est in rezolvarea situatiei dosarelor. Domnul cu care vorbea ranjea, stiind foarte bine ca toate teoriile astea ale domnului Patapievici nu vor duce nicaieri. Domnul Patapievici era consternat si singur in aceasta problema. A plecat umilit si mahnit de-acolo. De atunci si pana acum nu s-a rezolvat mare lucru in aceasta privinta.” Si sa pun un clip de pe YouTube. Peste un timp sa scriu: “Astazi, in Parlament, s-a produs o altercatie intre Corneliu Vadim Tudor si Horia Roman Patapievici. Alaturi de acesta din urma se afla si Gabriel Liiceanu. S-au adus invective din ambele parti.” Si sa pun alt clip. Si sa inchei cu o constatare gen Victor Ponta: “amandoi si-au spus numai porcarii”. Situatia, asa cum stiti, fiind una in care Vadim ragea miselii iar Horia Roman Patapievici spunea sa se noteze ca tocmai se comite un abuz.

Sa se noteze ca tocmai se comite un abuz. Unde sa se noteze? Si, mai ales, de catre cine? Si, mai presus de toate, de ce sa se noteze? Sa fim obiectivi: abuzuri se comit peste tot, sigur si Patapievici a comis un abuz pe undeva, Vadim nu e rau intentionat si are si el partea lui de dreptate, Romania este pe drumul cel bun dar merge mai incet pentru ca nu e usor sa-ti revii din nemernicie si, in fond, un fapt devenit deja celebru aici pe blog, islandezii s-au imprumutat de la rusi iar noi nu. Noi am reusit sa ne mentinem pe linia de plutire in aceasta criza financiara si asta nu e rau. Dar imi este teama ca vom reusi sa ne mentinem pe linia de plutire si in alte crize pentru ca noi nu percepem crizele nici daca ne pocnesc in fata. Suntem saltimbancii absoluti, putem ingropa orice eveniment, bun sau rau, fara argumente, pentru ca suntem obiectivi iar obiectivitatea, ce este ea, pana la urma? Ii subliniez lui trestie franta ca acum urmeaza o ironie, ca sa nu mi-o iau, ca nu stiu daca mai rezist la citate din Biblie. Ce este, asadar, pana la urma, obiectivitatea? Capacitatea de a porcai si sufoca orice fel de iesire din mediocritate. Asta este obiectivitatea si atunci pot sa declar ferm ca romanul e cel mai obiectiv om pe care l-am cunoscut.

Later edit: in “De ce iubim femeile” a lui Cartarescu, apare la un moment dat, o poezioara scrisa pe un perete de closet, redau din ea cateva versuri:“Ma-ta are cinci gandaci/ Unul misca,/ Altul pisca,/ Altu-nvarte la morisca,/ Unul face taitei/ Si-altu-si baga pula-n ei!”. In aceasta corecta radiografie a societatii noastre, eu sunt ala care misca.

Avraam a descoperit că numai Dumnezeu contează. Crezi tu acest lucru, îl trăieşti? El a descoperit cel mai mare concept din lume.

Dumnezeu nu s-a schimbat, Hristos nu s-a schimbat, nevoia lumii nu s-a schimbat.

Sunt sigur că Avraam nu şi-a irosit timpul ocupându-se de teoriile creaţioniste. El a înţeles faptul că lumea naturală este lumea spirituală proiectată în jos. Am susţinut dintotdeauna că Dumnezeu este artist.

Prin intermediul întâlnirii cu Dumnezeu, Avraam a aflat de ce există pe pământ – pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în toate lucrurile şi pentru a I se închina continuu.

Altarul nostru de consacrare şi închinare dinlăntrul inimii noastre trebuie să fie la fel de real.

Oferim oamenilor o cale de acces super-optimistă, uşoară, o cale care nu a auzit niciodată de consacrare totală faţă de Acela care este Domnul şi Mântuitorul nostru.

Dacă trăieşti doar pentru a îmbătrâni şi muri, şi nu găseşti iertarea şi simţul zilnic al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa  ta, ai ratat scopul suprem al lui Dumnezeu pentru tine.

Un mare număr de credincioşi au pus o limită la ceea ce sunt dispuşi să facă pentru Domnul, pentru biserica Lui şi pentru poporul Lui. O asemenea atitudine nu face decât să întărească lipsa dorinţei creştinilor contemporani de a lua Cuvântul Lui Dumnezeu în serios. Dificultatea pe care o au nu constă în înţelegerea Bibliei, ci în a-şi convinge inimile nespuse să accepte învăţăturile ei clare.

Ne putem aduce în punctul în care să luăm crucea şi sângele ei, cu moartea şi ocara ei?

Dumnezeu dintotdeauna din partea poporul Său credincios a aşteptat să fie un popor separat. Dragostea pentru Dumnezeu şi ascultarea faţă de Elau însemnat totdeauna dispreţ şi batjocură din partea lumii.

De ce aşa?

Deoarece Avraam, în vremea lui şi ucenicii lui Hristos din dispensaţia actuală, au fost prieteni ai lui Dumnezeu.

Nu s-a amestecat cu popoarele din jurul lui. A fost separat pentru că era omul lui Dumnezeu. Se întâlnise cu DUmnezeu. Într-adevăr un străin şi un singuratic.

Ştim ce înseamnă să ne fi făcut alegerea şi să ştim că Domnul este prietenul nostru cel mai bun. Deasemenea ştim că atunci când izbucnim în lacrimi din când în când nu este un semn de slăbiciune.

Faptul că eşti singur în această lume te va conduce doar către o părtăşie mai intimă cu Dumnezeu care a promis că nu te va lăsa şi nu te va părăsi.

Dorinţa intensă a lui Dumnezeu pentru tine este reală, iar modelul Lui pentru tine este clar. El spune: “Acesta este semnul că aduci desfătare Duhului Meu care locuieşte înăuntru: L-ai absorbit pe Hristos, ai făcut din gândurile tale un templu curat pentru ca El să locuiască în sfinţenia Sa.

Zideşte acest altar nevăzut înlăuntrul tău. Lasă ca Duhul lui Dumnezeu să aducă flacăra vie, curăţitoare care-şi pune amprenta asupra devoţiunii tale faţă de Hristos, Domnul nostru.

De ce-aţi amestecat literele?
Limbi vinovate de pe care se scurge scuipatul
De ce limbilor –
De ce v-aţi făcut vinovate
De ce-aţi comis asemenea păcate?
Când privirea zâmbeşte toate limbile se unesc în aceeaşi poveste.
Când privirea furtună, vorbele-s condamnate
Limbile-s de prisos, nu-i una mai bună.
Când vorbele tac toate în mine cuvântă
Oamenii’ntreabă ce-am, tăcerea-mi se’avântă.
N-am înţeles deşi te-am auzit
De mici vorbim aceleaşi cuvinte
Tu în lumea ta,
Eu în lumea mea
Ţara ne uneşte şi neamul, şi glia.
Colindăm când pe munţi când prind şesuri
Călcăm sub picioare acelaşi pământ,
Dar mereu ne despart înţelesuri.

Jesc 2007 a fost castigat de Belarus… noi am iesit pe 10 parca… o porcarie totala… Au fost cateva melodii nice… neapreciate.  Click pentru a vedea melodia castigatoare.

Maine dau teza la chimie… presimt ca va fi greu… adica… normal, doar e teza. Oricum nu am parcurs materie multa deci nu cred ca vor fi probleme.

In ultimul timp am avut chef nebun de handbal… mai ales cand meciurile de la tv vin unu dupa altu…  dupa cum am mai zis aici in Lehliu nu ai cu cine si unde sa joci asa ceva… nu imi ramane decat sa astept orele de sport :| .

See ya later.