Cu o seara in urma, s-a iscat la masa la care imi serveam deliciosul cocktail un subiect care se tine scai de mine, demult. Carti vs ebooks. Bineinteles au existat tabere: cei pro ebooks  si traditionalistii cu melancolia cartilor de odinioara printate pe pagini ingalbejite. Adevarul insa este undeva la mijloc.

In primul rand, cititul cartilor digitale este mai dificil, fapt deja dovedit. Viteza cu care citim de pe ecran este mai mica, decat cea cu care citim de pe hartie. In afara de asta, daca incercati sa cititi de pe google books de exemplu o sa va dati seama cam cate intervin in procesul cititului, de la mail care apare subit, pana la o reclama pe care dati inevitabil click. Deci pericolul de a pierde din sirul cuvintelor este mai mare decat in cazul cartilor printate.

Pe de alta parte, ebooks sunt usor de transportat si in numere mai mari. Imaginati-va cum sa iei un Magicianul si Un veac de singurate sub brat, ca lectura in parc, fata de cele citite prin ereader. Ca sa nu mai vorbim de usurinta cu care poti sa gasesti exact ce te intereseaza prin cuvinte cheie si sa sari prin text, culegand numai ce te intereseaza. Acest lucru insa este valabil la non-beletristica, pentru ca in momentul in care incepi de exemplu un roman de sci-fi, slabe sanse sa-ti doresti sa ajungi direct la partea in care el isi capata forta si invinge sistemul (influenta Matrix).

Problema este ca iubitorii de tehnologie se grabesc sa sustina sus si tare ca adevaratele carti, adica cele printate, vor disparea. Exista insa o mica problema.  Oamenilor o sa le placa in continuare sa citeasca la lumina lampii, seara inainte de culcare, 3 pagini, care sa-i faca sa uite de probleme de pe parcursul zilei. E valabil ca si in cazul radioului. Toata lumea spune ca o sa dispara pentru ca avansam si acest lucru implica renuntarea la el. Ideea e insa simpla. Toti marketerii si specialistii in predictii de consumer behaviour nu inteleg un singur lucru: poate noua chiar ne place radioul! Poate noua chiar ne place sa dam filele. Nu, nu inseamna ca suntem niste inapoiati care nu vor sa se alature noii generatii. Noua chiar ne place sa citim pagini pe care ulterior sa le putem indoi. De ce am renunta la un lucru care ne aduce atata satisfactie? Tine intr-adevar si de educatia si modul in care am fost obisnuiti, insa mai presus decat toate tine pur si simplu de faptul ca sunt unii oameni care prefera genul de carti printate, iar altii care le prefera in format digital. Din nou, nu presupune niciun fel de incapatanare sau melancolie, ci doar tine de gustul fiecaruia.

Personal, nu cred ca o sa dispara vreodata cartile printate. Ceea ce cred este ca ele vor coexista asa cum coexista masina cu avionul, mobila de metal cu cea de lemn, televizorul cu internetul.

“I love you, why can’t love be enough?
you must hate me for what I’ve done to our love
what have I done to our love?
what have I done?
even though I smile so
my tears drop inside in a black hole
not even fears fill this void
how long does a tear take
from my eye to the ground
if not our lifetime
gotta turn myself upside down
and make it uncried (make it undone)
I gotta make it uncried (make it undone)

where are we heading? your left is my right
we’re in a dead end, hopin’ that I see the light
I broke the purest heart like a virgin skin
so innocent and free from sin
gotta turn myself in (make it undone)
I gotta turn myself in (make it undone)

I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got no place to run
I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got nowhere to run to…” (Patrice – “Uncried”)

Stai in barul asta infect de cateva ore bune. Deja stii povestea de viata a barmanului: si-a ucis prima nevasta pt ca a prins-o inselandu-l cu vecinul de la 3, a primit 20 de ani de puscarie pt asta, s-a recasatorit, iar cea de-a doua nevasta l-a parasit, lasandu-l cu 3 copii cu varste cuprinse intre 5 si 9 ani. Si credeai ca tu ai o viata de rahat…Scrumiera din fata ta, plina ochi cu mucururi de tigara, sta marturie plictiselii acumulate in urma ascultarii povestilor individului si a cantitatii industriale de whiskey pe care ai ingerat-o de cand te-ai asezat pe acel scaun de la tejghea.

Ca sa nu ramana balanta inclinata intr-o singura directie, ti-ai varsat si tu sufletul, iar barmanul te-a ascultat cu o atentie cu care nu erai obisnuit pana atunci, iar, de la un anumit punct, incepuse si el sa-si toarne cate un pahar de whiskey, de fiecare data cand mai cereai cate unul pt tine. V-ati tot facut cinste reciproc timp de vreo doua ore si ajunseserati la concluzia ca sunteti veri de gradul 4, dupa bunica din partea mamei, la tine, si dupa matusa unchiului tatalui, la el. Ce mica e lumea, nu-i asa? Povestile tale nu se comparau, totusi, nici pe departe cu ale lui. Cine ar putea avea o experienta mai grozava decat 17 ani, 8 luni si 29 de zile in inchisoare? Si cine dracului mai e in stare sa descrie cu atata lux de amanunte cele 6 tipuri de paraziti intestinali ai fiicei celei mici? Sau voracitatea cu care poti sa-ti mutilezi nevasta cu ajutorul suportului de lumanari, stiind ca in doar 3 minute avea sa ajunga echipajul politiei chemat chiar de tine? Dar oricum…este un adevar recunoscut universal si acceptat de toti faptul ca problemele tale vor parea intotdeauna mai grave, mai presante si mai sinuoase decat ale oricui altcuiva.

Daca stai bine sa te gandesti, te cam scarbea barmanul, dar era baiat de treaba si oricum erai mult prea beat ca sa articulezi cele mai simple dintre propozitii si sa-i explici pestilenta pe care ti-o provoaca. Cu atat mai putin ar fi fost posibila ridicarea ta de pe scaun si parasirea incintei. Mai bine dormi cu capul pe bar, decat prin cine stie ce sant, sau in fata propriei usi pt ca ti-a lipsit acea ultima scanteie necesara deschiderii apartamentului. In timp ce orele se faceau tot mai mici si “maine” devenea din ce in ce mai “azi”, se deschide usa barului si toata lumea amuteste. Barmanul isi ridica privirea din paharul pe care tocmai il lustruia, discul tonomatului sare si se mai aud doar cateva soapte…exact ca in filme. Tu nu poti sa-ti ridici fruntea din gura sticlei de Jack care te sprijina cu atata stoicism, pana cand noul tau prieten nu iti aplica o lopata de palma peste ceafa si te dezmeticesti brusc, invartindu-te incet in jurul axei scaunului. In usa statea chiar ea…

Era mai frumoasa ca niciodata. Purta o fusta neagra, un palton rosu cu un decolteu generos, o esarfa lunga, alba, o palarie neagra cu o funda alba si ochelari de soare. Era exact momentul acela al unei zile cand este atat prea devreme cat si prea tarziu pt acestia. Dar ce mai conta? Oricum nu i-ai fi putut reprosa nimic. Esarfa ii flutura usor, cu incetinitorul parca, exact ca in reclamele de la fixativ, in curentul provocat de deschiderea usii. Se apropie unduitor de tejgheaua pe care iti sprijineai in continuare jumatate din corp, privirile libidinoase fiind tintuite asupra fundului ei ca scamele de arici, dar ei nu-i pasa. Stia ca nu are ce face, ca era perfecta. (De fapt…nu era perfecta. Tocmai, era imperfecta si asta ii permitea sa fie frumoasa pt ca in asta zace frumusetea…in imperfectiune. Altfel am ramane cu o perfectiune monotona care ne-ar plictisi viata. Multumesc lui D-zeu ca exista micile defecte!) Se aseaza exact pe scaunul de langa tine si pe buzele tuturor zac urmatoarele intrebari: “Cine e tipa? Ce cauta intr-un loc ca asta? Care ii e povestea? Cum de s-a asezat tocmai langa un tip ca ala?” Ai putea da raspunsuri tuturor intrebarilor din acel bar daca ar avea cineva curajul sa rosteasca macar una. In continuare se pastra tacerea…

Dupa cateva clipe de tacere asurzitoare ea spune cu cea mai senzuala dintre vocile pe care le-ai auzit: “Un whiskey dublu…sec.” In secunda urmatoare va intoarceti unul spre celalalt, concomitent. Ea iti cere o tigara, ii oferi pachetul si i-o si aprinzi, ca doar asa se face. Fuma din tigara aia cu atata pofta incat facea tutunul din ea sa paraie cu fiecare fum. Te gandeai ce sa-i spui, dupa atata timp. Incercai sa-ti alegi cuvintele atat de bine, stiind ca esti “on thin ice”. Si timpul parea ca trece atat de greu, iar singurul tau reper ramanea tigara aceea, din care ramanea tot mai putin, cu fiecare respiratie a ta. In sfarsit ii vine si bautura. Lasa tigara in scrumiera, nestinsa, da paharul peste cap, se ridica, arunca niste bani pe tejghea, iti zice un “Adio!” sec si iese din bar, furtunos, in comparatie cu intrarea pe care si-o facuse. Tu ai ramas acolo, privind la tigara care inca ardea. Vedeai urmele acelea familiare de ruj rosu intens, pe filtrul zdrobit de stransoarea buzelor ei si nu erai in stare sa-ti explici de ce nu ai putut sa-i spui nimic.

Pe langa intrebarile ramase pe buzele tuturor de cand a intrat s-a adaugat si intrebarea:  ”Unde se duce acum?”. De data asta tu spui stins: “Departe. Acasa.” Mirati de capacitatea ta de a le citi gandurile, vor intreba de data asta cu voce tare: “Dar ce inseamna departe? Sau acasa?”.  Te vezi incapabil sa dai un raspuns pt ca stii ca te-ai contrazice singur. Fiecare are definitii proprii pt “departe” si “acasa”, iar puse in acelasi context ar insemna pt cei mai multi ca “tipa sta la mare distanta de bar”. Pt tine “departe” inseamna “nu langa tine”, iar tu numesti “acasa” ca fiind “locul acela unde cineva se gandeste la tine si catre care vei gasi intotdeauna drumul”. Dar nu vei reusi sa convingi pe nimeni, niciodata de chestia asta. Nici pe ea, nici pe restul. Vei ramane tu si cu definitiile tale. Ea va continua sa ramana un mister pt ceilalti, deoarece nimeni nu le-a putut oferi raspunsuri la intrebari, dar nu si pt tine. Si ce? Nu te incalzeste cu nimic asta. Tu o cunosti foarte bine…sau nu foarte bine, dar bine…nici macar bine, dar oricum stii mai multe despre ea decat restul. O enigma va ramane totusi in jurul ei si in ceea ce te priveste: Cum vei reusi s-o convingi ca definitia ta pt “acasa” este cea mai buna?

Fiul primului vicepresedinte al bancii americane Morgan-Stanley a fost dat disparut in Frankfurt, politia evocand ipoteza unei rapiri. Devon Hollahan, 22 de ani, venise in Germania pentru a asista la un concert. El lucreaza in Praga ca reprezentant al unei companii americane si a fost vazut pentru ultima oara in centrul Frankfurtului, azi dimineata la ora 3.
Potrivit unor declaratii ale tatalui, nu se pune problema ca o eventuala cerere de rascumparare sa fie refuzata. Unii insa, se intreaba daca nu cumva este o rapire „aranjata”, pentru a arata lumii cat de riscanta e viata de bancher.

Disparitia definitiva a speciei umane este un scenariu plauzibil, insa el s-ar putea petrece numai in urma unui concurs de imprejurari catastrofale, au conchis cercetatorii Universitatii Colorado Denver, din SUA.

Exceptand distrugerea completa a globului pamantesc, cred oamenii de stiinta, niciun eveniment singular nu ne-ar putea eradica rasa. De asemenea, toate scenariile de extinctie ar fi cumva de natura intentionata, malitioasa sau nu, a celor aflati la putere. Se sugereaza deci ca rasa umana insasi isi va determina in cele din urma soarta.

Pentru realizarea studiului, liderul de proiect Tobin Lopes si echipa sa au folosit o abordare standardizata de scenariu planificat denumita “logica intuitiva”, care se aplica in mod normal predictiilor afaceresti, economice si in general activitatilor cu potential de a produce anumite rezultate.

Concluzia studiului s-a sprijinit pe conturarea a trei scenarii care ar putea pune capat speciei umane. Fiecare este constituit din mai multe evenimente, precum pandemii, razboaie, anomalii climatice si impactul cu un meteorit, fapte care succedandu-se ar culmina intr-un efect domino distrugator.

Lansarea unor focoase nucleare, eruptia unei boli, efectele neprevazute ale avansului tehnic si medical sau schimbari neobisnuite ale mediului ar trebui luate in considerare pe tot globul, cred oamenii de stiinta, ca factori de natura sa conduca la lichidarea speciei noastre.

“Efectele secundare ale tehnologiei si ale schimbarilor climatice sunt prezente chiar acum in vietile noastre si aceasta le da cel mai inalt grad de periculozitate in opinia mea”, a declarat Lopes. Un alt cercetator, Sergio Dani de la Institutul de Cercetare Medicala si Ecologica Medawar din Brazilia, opineaza ca “aurul, carbunele si petrolul afecteaza nu doar societatile umane, dar chiar soarta omenirii prin acumularea in organisme a arsenicului antropogenic, o arma invizibila de distrugere in masa si de transformare a evolutiei”.

Dani a explicat ca exploatarea acestor resurse provoaca ridicarea unor mari concentrari de arsenic in biosfera, oamenii numarandu-se printre organismele cel mai putin rezistente la aceasta substanta. Cu toate acestea, “rasa umana are sanse mici sa dispara fara un set de evenimente dificile, severe si catastrofale. Am fost foarte surprinsi de greutatea cu care am reusit sa ne gandim la scenarii plauzibile care ar duce la disparitia speciei umane”, a declarat Lopes.

Sursa: Descopera.ro + video

Ultima actualizare a Listei Rosii a animalelor amenintate cu disparitia, realizata de IUCN, arata ca 17,291 de specii din cele 47,677 studiate sunt pe cale de disparitie. Rezultatul arata ca 21% din mamifere, 30% din amfibieni, 12% din pasari si 28% din reptile, 37% din pestii de apa dulce, 70% din plante
si 35% din nevertebrate sunt amenintate.

“Aceasta este dovada stiintifica a confruntarii cu criza serioasa in ceea ce priveste extinctiile”, a declarat Jane Smart, director al grupului de conservare al biodiversitatii din cadrul IUCN. “In ianuarie se lanseaza Anul International al Biodiversitatii. Ultima analiza a Listei Rosii arata ca tinta din 2010 de a reducere pierderea biodiversitati nu va fi atinsa. Este timpul ca guvernele sa inceapa sa se preocupe serios de salvarea speciilor si sa se asigure ca este pe agenda lor la anul, intrucat nu mai avem timp”, a mai spus Smart, citat de Realitatea.net.

Dintre cele 5,490 de mamifere din lume, 79 sunt deja disparute sau disparute in salbaticie, 188 sunt critic amenintate cu disparitia, 449 sunt amenintate si 505 vulnerabile. Rozatorul voalavo (Voalavo antsahabensis) apare pe Lista Rosie ca amenintat pentru prima oara. Aceasta specie, endemica in Madagascar, traieste doar in padurile tropicale montane si este amenintata de incendierile agricultorilor. Broasca Kihansi (Nectophrynoides asperginis) a disparut din salbaticie. Aceasta specie exista doar langa Cascada Kinhasi din Tanzani, unde avea o populatie de cel putin 17.000 de exemplare. A disparut insa rapid dupa ce s-a construit un baraj ce a scos 90% din apa cascadei. Acestea sunt doar doua exemple din tragediile biodiversitatii din acest an.

Sursa: Romania Libera

O serie de seisme puternice, cumulate cu manifestarea unor schimbări climatice, au condus la dispariţia celei mai vechi civilizaţii americane, localizată în urmă cu peste 5.000 de ani în regiunea Caral din Peru, potrivit unor studii recente, informează AFP.

Aflat la 20 km de ţărmul Pacificului, la poalele Anzilor, situl arheologic Caral-Supe îşi etalează comorile pe o suprafaţă de 620 de ha pe care se află piramide, terase, temple, complexe ceremoniale şi locuinţe.

Caral-Supe, înscris din iunie în Patrimoniul mondial UNESCO, este considerat o adevărată bijuterie pentru arheologia peruană, contemporan cu Egiptul Antic.

Locul a fost redescoperit în urmă cu 15 ani de către arheologul Ruth Shady. Ea a deschis şantierul arheologic ce a permis stabilirea datei de naştere a civilizaţiei Caral, cu 44 de secole mai bătrână decât imperiul Inca.

Această societate sofisticată a fost ridicată printr-o planificare urbană fără precedent în America, pornind de la cunoştinţe aprofundate de inginerie, astronomie şi medicină.

La întrebarea cum poate fi explicată dispariţia acestei civilizaţii în urmă cu 3.600 de ani, după aproape 1.500 de ani de prosperitate încearcă să răspundă Shady.

Potrivit acesteia, cea mai probabilă ipoteză este că prăbuşirea civilizaţiei Caral a fost provocată de o succesiune de dezastre naturale. Rezultatele studiului coordonat de Ruth Shady în colaborare cu Universităţile americane din Florida şi Maine au fost publicate în ultimul număr al revistei PNAS.

Conform analizei straturilor de sedimente ce acopereau situl arheologic, la început a fost probabil un seism foarte puternic, cu o magnitudine de peste 7.0 grade pe scara Richter, sau o serie de seisme urmate de alunecări de teren de pe versanţii din împrejurimi.

După care, ploile torenţiale şi inundaţiile aduse de fenomenul climatic ciclic “El Nino” au acoperit totul cu apă. În cele din urmă, vânturile puternice, combinate cu o perioadă extinsă de secetă, a dus la acoperirea sitului cu dune de nisip, făcând agricultura impracticabilă pentru puţinii reprezentanţi ai cuvilizaţiei Caral ce au supravieţuit primului val de cataclisme.

Însă, acest sit arheologic este departe de a-şi fi epuizat secretele. Arheologii sunt nedumeriţi de faptul că nu au găsit încă un cimitir sau o necropolă în această regiune, deşi au folosit un georadar şi au săpat în şapte zone distincte în speranţa că vor găsi resturi omeneşti.

Sursa: Adevarul

Triunghiul Bermudelor

Cunoscut şi sub numele de Triunghiul Diavolului…este o zona in forma de triunghi in Oceanul Altantic.Exista o legenda despre acel ocean care spune ca multi oameni,avioane,ambarcatiuni au disparut in mod misterios in acea zona.Marimea triunghiului variaza intre 500 000 de mile pătrate.

Estimările variază între 200 şi 1 000 de incidente în ultimii 500 de ani un numar destul de mare si de asemenea destul de neobisnuit,Howard Rosenberg susţine că în 1973 Paza de Coastă SUA a răspuns la peste 8 000 de cereri de ajutor în zonă şi că peste 50 vase şi 20 avioane s-au scufundat din motive necunoscute,în Triunghiul Bermudelor în ultimul secol.

Multe teorii au fost efectuate pentru a explica acest mister al disparitiei ambarcatiunilor si avioanelor.Sa fie oare tehnologie extraterestra?vortexuri catre alte dimensiuni?nu se stie sigur.
Câmpuri magnetice ciudate şi flatulenţele oceanice (gaz metan provenit de pe fundul oceanului) sunt explicaţiile preferate de minţile mai tehnice. Condiţii meteorologice (furtuni, uragane, tzunami, cutremure, valuri mari, curenţi, etc.), nenoroc, piraţi, încărcături explozive, navigatori incompetenţi şi alte cauze umane şi naturale sunt explicaţiile date de investigatorii mai sceptici.
Există persoane sceptice care afirmă că faptele nu confirmă legenda, că nu există un mister ce necesită rezolvare şi nimic nu trebuie explicat. Numărul epavelor din zonă nu este extraordinar de mare dacă ţinem cont de dimensiunile acesteia, locaţia şi traficul din zonă. Multe dintre vasele şi avioanele care au fost identificate ca fiind dispărute în Triunghiul Bermudelor nu au fost acolo deloc.
Febra pentru Triunghiul Bermudelor a atins apogeul în 1974 o dată cu publicarea cărţii cu acelaşi nume, un bestseller(5.000.000 exemplare vândute în lumea întreagă), scrisă de Charles Berlitz împreună cu John Valentine.
Toate articolele şi cărţile conţineau puţine dovezi ale unor cercetări directe în materie. Cititorii atenţi au putut observa că autorii se inspirau reciproc din lucrările lor. În 1975, Larry Kusche, bibliotecar la Universitatea Statului Arizona, a publicat o lucrare care demitiza categoric ceea ce el numea „un mister fabricat”. În cartea sa intitulată Misterul Triunghiului Bermudelor a fost rezolvat, el prezenta rezultatele cercetărilor sale în arhive, lucru pe care ceilalţi autori nu-l făcuseră.
Prognozele meteorologice, rapoartele întocmite în urma investigaţiilor oficiale întreprinse, relatări din presă şi alte documente pe care le cercetase, dar pe care ceilalţi autori le neglijaseră, dezvăluiau că lucrările publicate anterior despre Triunghi trataseră fără seriozitate dovezile.

Nimeni nu a ajutat mai mult la crearea acestui mit decat Charles Berlitz care a scris un bestseller cu acest subiect in 1974. Dupa examinarea unui raport oficial de peste 400 pagini al Comisiei de Investigatii a Marinei referitor la disparitia avioanelor din 1945 Kushe a descoperit ca Comisia nu era uimita deloc de incident si nu a mentionat presupusele transmisii radio citate de Berlitz in cartea sa. Dupa spusele lui Kushe, ce nu a fost gresit interpretat de Berlitz a fost inventat. Kushe scrie: “Daca Berlitz afirma ca un vapor era de culoare rosie sansele ca acesta sa fii fost de oricare alta culoare sunt aproape o certitudine.” Berlitz insa nu a inventat numele, acesta i-a fost dat de Vincent Gaddis in “Mortalul Triunghi al Bermudelor” aparuta in numarul din februarie 1964 al revistei Argosy care era dedicata fictiunii.

Legenda moderna a aparut curand dupa ce cinci avioane ale armatei au disparut intr-o misiune de antrenament in timpul unei furtuni puternice in 1945. Cea mai logica explicatie pentru aceasta disparitie este aceea ca compasul pilotului principal lt. Charles Taylor s-a defectat. Avioanele de antrenament nu erau echipate cu instrumente de navigare care sa functioneze bine. Grupul a fost dezorientat si pur si simplu a ramas fara combustibil.Nici o forta misterioasa nu a fost implicata cu exceptia efectului misterioasei forte a gravitatiei asupra avioanelor fara combustibil. Este adevarat ca unul de avioanele din misiunea de salvare a explodat la scurt timp dupa decolare dar aceasta s-a datorat mai de graba unui rezervor defect decat unei foarte misterioase.

De un an de zile suntem in criza. De un an de zile firmele incearca sa faca fata scaderii veniturilor din vanzari ajustand costurile. Sau mai bine zis taind costurile: mai putine minute disponibile angajatilor pentru convorbiri telefonice, masinile de servici inapoiate societatilor de leasing, gratuitatile la salile de sport sau bazine – eliminate, salarii mai mici cu x procente, mai putine ore de lucru si, avand un impact aproape dramatic in unele cazuri, eliminarea angajatilor cu salarii mari sau neproductivi sau indezirabili din alte varii motive.

Reducerile de costuri pe fondul scaderii veniturilor firmei sunt normale pentru ca au rolul de a reduce presiunea pe care trebuie sa o suporte compania din partea creditorilor (furnizori, banci, stat). Dar asa cum cresterea in vremuri bune este prevazuta in planificari, in bugete de venituri si cheltuieli, in indicatori de performanta si productivitate, tot asa reducerile de costuri trebuie gandite si evaluate si apoi alese acele metode care au un impact cat mai bun asupra companiei din punct de vedere economic.

Daca semnele din alte tari spun ca firmele din vest evalueaza astfel de masuri inainte de aplicare si mai mult, aplica UNA, cel mult doua masuri corective asupra costurilor, in Romania patronii sau managerii le aplica la gramada, pe toate cele posibile. Daca in alte tari perioada de aplicare a unor astfel de reduceri de costuri este limitata, sa zicem la sase luni, pentru a fi evaluate rezultatele si apoi continuate sau incercate alte metode, la noi se urmareste doar rezultatul din viitorul foarte apropiat.

Si in practica rezultatele nete sunt favorabile: scadere a fondului de salarii cu x procente, a costurilor totale cu y procente, etc; pe termen mediu insa efectele sunt catastrofale: scaderea increderii angajatilor in companie, reducerea productivitatii salariatilor, cresterea costurilor cu compensarea lipsei de productivitate pentru atingerea rezultatelor, fluctuatie de personal.

Urmarile sunt continuarea scaderii vanzarilor, fapt care cere o noua reducere a costurilor. Se intra intr-un vortex care are ca finalitate coborarea firmei pana la nivelul supravietuirii sau chiar la disparitia ei.

Oamenii au avut întotdeauna o înclinaţie către conspiraţii, iar civilizaţia umană nu a dus lipsă de incidente neelucidate în ultima sută de ani.

Perimetrul considerat periculos este încadrat de Miami, Puerto Rico şi Insulele Bermude. Triunghiul Bermudelor este însă un nume contemporan. Zona nu este o fabricaţie nouă a oamenilor dornici să devină faimoşi, există o serie de păreri care aruncă întregul fenomen în cârca erorii umane, a minciunilor, informaţiilor false şi a altor motive,

Triunghiul Bermudelor era cunoscut din vechime sub numele din Triunghiul Diavolului. Cele mai multe rapoarte despre dispariţiile navelor şi avioanelor vin din secolul XX, dar prima menţiune a unor probleme în triunghi a fost făcută de nimeni altul decât Cristofor Columb.

Celebrul explorator a notat o serie de probleme care au apărut la trecerea sa prin Marea Sargaselor. Busola se comporta ciudat,  spunând la un moment dat că nu busola ar fi de vina, ci mai degrabă Steaua Nordului care îşi schimba poziţia. A doua problemă a fost vremea foarte calmă, marinarii find îngrijoraţi că la întoarcere nu vor avea suficient vânt. Cu toate acestea au fost loviţi de valuri destul de mari, deşi vântul nu bătea deloc. O a treia menţiune a lui Columb este şi cea mai ciudată, dar şi cea mai enigmatică. Marinar cu experienţă, Columb a spus că a văzut o lumină a orizont, fără nici o sursă aparentă. Cercetătorii contemporani sunt de părere că acesta a văzut probabil focurile unor perscari, de pe insulele din apropiere, dar Columb a găsit plajele pustii, fără locuitori.

Al doilea caz care a definit Triunghiul Bermudelor drept unul dintre cele mai mari fenomene paranormale de pe Pământ, este cel a zborului 19. Un exerciţiu al Marinei americane s-a transformat într-un mister după ce cinci bombardiere TBM Avenger au dispărut, fără urmă, pe data de 6 decembrie 1945. Cazul este cu atât mai interesant din cauza faptului că un avion trimis în căutarea lor a dispărut la rândul său. Una dintre cele mai interesante descrieri a zborului 19 a fost făcută de Doru Davidovici, în cartea sa, Lumi Galactice. Doru Davidocivi a fost un pilot de vânătoare şi scriitor, fiind chiar asemuit cu Antoine de Saint Exupery. În Lumi Galactice se găseşte o transcriere a discuţiilor dintre piloţi şi turnul de control. Pe lângă faptul că piloţii au raportat că busolele nu mai funcţioneză, două relatări au atras atenţia. Comandantul escadronului spune, de mai multe ori, că nu reuşeşte să găsească soarele pe cer şi nimic nu arată aşa cum ar trebui. Conversaţia se încheie cu o afirmaţie bizară: “Am ajuns la apa albă”.

Din nefericire pentru fanii triunghiului, în relatări care mai apoi s-au transformat în legende urbane, s-au strecurat şi erori. Cel mai resunător caz al vasului de peste 280 de tone, Mary Celeste, găsit fără nici un om la bord, în anul 1872. Este doar o confuzie de nume. Mary Celeste a eşuat de fapt în largul coastei Portugaliei. Un alt vas, cu numele de Mari Celeste, a eşuat pe un recif de lângă insulele Bermude, în 1864, de unde şi confuzia.

Ultimul caz înregistrat a fost pe data 15 decembrie, 2008. Un avion englezesc, BN-2A MK III, a dispărut în triunghi, la circa 12 mile nautice de insulele Caicos. Pilotul şi 11 persoane au fost date dispărute şi nu s-a putut recupera nimic din avion.

În Triunghiul Bermudelor se crede că au dispărut, fără explicaţie, în 300 de ani, circa 2000 de nave şi avioane. Pe de altă parte, compania de asigurări  Lloyd’s din Londra a declarat că în zona respectivă nu a fost un număr semnificativ de dispariţii , ţinând cont de volumul mare de nave şi avioane care străbat zona.

Principala cauză invocată a presupuselor dispariţii, care face şi deliciul cititorilor în general, este Atlantida, oraşul scufudat menţionat de Platon. Aparent acesta încă mai are o influenţă nefastă asupra oceanului. În “colţul opus”, al pragmatismului, principala cauză invocată pentru dispariţia navelor sunt zăcămintele de metan, gaz care poate schimba densitatea apei, făcând foarte uşoară scufundarea. Cei care cred în conspiraţiile mondiale sunt chiar de părere că Statelor Unite şi Marea Britanie ştiu de fapt care este adevărul.

Indiferent de cauze, paranornamale, pragmatice sau extraterestre, Triunghiul Bermudelor va fascina mult timp de acum înainte civilizaţia umană.

Sursa: realitatea.net

Încălzirea globală şi consumul excesiv al resurselor va însemna, o spun toate vocile avizate, dispariţia speciei umane în câteva sute de ani. Terra are însă o istorie geologică suficient de zbuciumată pentru a trece cu bine peste calamitatea umană şi a se regenera în câteva milioane de ani.

Antropocenul, era geologică pe care tot mai multă lume o asociază perioadei petrecute de omenire pe suprafaţa Pământului, va fi fără discuţie cea mai scurtă dintre erele de până acum. Perioada de glorie a omului se va sfârşi brutal în câteva sute de ani, o spun numeroase voci. Amprenta puternică pe care o lasă omul asupra planetei va conduce inevitabil la un colaps ecologic şi la o extincţie în masă a speciei umane.

Fără combustibili pentru a susţine agricultura, umanitatea va da de belea. “O mulţime dintre lucrurile din jur vor dispărea, iar multe dintre aceste lucruri înseamnă în primul rând oameni”, spune Tony Barnosky, palaeontolog la Universitatea din California. Întrebarea la care trebuie găsit însă un răspuns este dacă planeta va deveni în urma noastră un teritoriu întins şi complet steril.

Pentru un răspuns cât mai puţin fantezist, o privire la trecutul planetei este cea mai bună soluţie, iar cercetătorii ne arată că nici încălzirea globală, nici o extincţie în masă nu au fost străine Terrei de-a lungul timpului. Climatologii se uită cu atenţie la Paleocen-Eocen, o perioadă consumată acum 55 milioane de ani, când temperaturile au crescut cu 9 grade Celsius în doar câţiva mii de ani. E un scenariu pe care cei mai pesimişti îl au în vedere şi pentru ce urmează se se întâmple în vremurile noastre cu Pământul. În ciuda condiţiilor fie ele atmosferice, geologice sau de alt fel, sensibil diferite între cele două perioade comparate, acum 55 de milioane de ani nu s-a ajuns nici pe departe la extincţia în masă a speciilor. Referitor la zilele noastre, biologii mai conservatori sunt convinşi că vom asista însă la cea mai mare extincţie în masă, una care va deraia complet traiectoria evoluţiei.

Capacitatea destructivă a omenirii este subliniată şi de David Jablonski, a paleontolog la Universitarea din Chicago: “Suntem o furtună perfectă pentru biodiversitate. Nu că vânăm şi pescuim în exces. Nu doar schimbăm chimia atmosferei şi acidificăm oceanele. Nu doar răpunem cele mai mari animale. Facem toate aceste lucruri simultan”. Cu toate acestea, Jablonski e optimist şi nu crede că omenirea e capabilă de o extincţie comparabilă cu cea mai radicală din istoria Terrei, petrecută în Permian, acum 250 de milioane de ani. La acea vreme, 96% din speciile marine şi 70% din cele terestre au dispărut cu totul.

O planetă post-Antropocen ar fi, în ochii lui Jablonski, una populată de animale sau plante mici, care se reproduc repede şi care au capacitatea de a exploata habitate potrivnice. “Va fi o lume a şobolanilor, a buruienilor şi a gândacilor”, spune paleontologul. Cum vor pieri însă restul speciilor? “Prima dată ne vom descotorosi de speciile deja în pericol, după care se va trece la restul. Vom vedea dispărând specii precum ierbivorele africane, care azi par în afara oricărei primejdii”, spune şi Barnosky.

O recuperare cât de cât completă a biodiversităţii după şocul provocat de extincţie se va produce rapid, din punct de vedere geologic, susţin cercetătorii, în câteva milioane de ani, chiar dacă pentru omenire intervalul este imens. Câteva milioane de ani, totuşi, se va resimţi un şoc destul de pronunţat. “Vom avea de-a face cu o biosferă rănită. Extincţia nu înseamnă doar înlăturarea unor organisme dintr-un ecosistem şi crearea unui climat pentru noi specii, care să se diversifice. Un colaps biologic înseamnă că până şi nişele dispar şi nu va fi cine să le înlocuiască”, spune Kirchner.

Terra are suficiente resurse pentru a merge mai departe, este concluzia generală a specialiştilor, chiar dacă asta înseamnă câteva zeci de milioane de ani până când biodiversitatea răsare din nou. Oamenii nu vor mai face însă parte din noua ecuaţie.

Sursa: New Scientist

Paleontologii din Statele Unite si Australia au descoperit un fapt inedit. Dinosaurii T-Rex au disparut din cauza unui parazit ce afecteaza si pasarile in prezent.

Teoria a aparut in urma unei analize asupra ramasitelor lui Sue, cel mai mare si cel mai bine conservat exemplar de T-Rex, care se afla la Chigaco. Exemplarul avea mai multe gauri in maxilar, despre care s-a crezut ca ar fi fost provocate in urma unei lupte cu un alt dinozaur. Cercetatorii au declarat ca aceste gauri provin in urma unei grave infectii, cauzata de Trichomonas Gallinae, un protozor care provoaca leziuni severe la partea inferioara a maxilarului pasarilor de prada din prezent.

O analiză a peste 5000 de specii de plante arată că cele lemnoase s-au adaptat schimbărilor climatice din trecut mult mai greu decît plantele ierboase. Aceasta înseamnă că după Potop plantele lemnoase gigant, în marea lor majoritate (excepţie făcând poate Sequoia), au dispărut deoarece nu s-au putut adapta noilor condiţii climatice. De asemenea, cantităţile mari de cărbune sunt explicate prin geneză catastrofică. De remarcat că ciclurile de reproducere ale plantelor lemnoase sunt şi mult mai lungi faţă de cele ale plantelor ierboase, ceea ce ar putea imposibilitatea adaptării lor la noile condiţii de mediu.

Sursa: National Evolutionary Synthesis Center (NESCent) (2009, September 27). Woody Plants Adapted To Past Climate Change More Slowly Than Herbs. ScienceDaily. Retrieved September 28, 2009, from http://www.sciencedaily.com­ /releases/2009/09/090923121441.htm

M-a surprins placut de un comentariu de pe gsp.ro.La un articol referitor la performanta echipei de rugby a orasului nostru,userul ty a publicat urmatorul comentariu:

ty
29.09.2009, 10:53 | RAPORTEAZA ABUZ | CITEAZA

felicitari rugby-stilor baimareni…in general baimarenii(maramuresenii) au dat multi campioni Romaniei in diverse sporturi…si sa nu uitam echipa de vis a lui Mateianu din anii “80 care daca nu gresesc a prins si un loc 3 in fosta divizie A…admirabil stilul de joc al acelei echipe,o incantare ptr. ochi..

Ca sa vedeti ca nu va mint, uitati-va la comentariile acelui articol.Nu stiu altii cum sunt dar,pe mine ma face sa ma simt tare mandru cand cineva vorbeste despre istoria FC Baia Mare.Mi se face pielea de gaina cand aud ce apreciati au fost in tara pentru jocul practicat de acea echipa.

Eram la tara,acum doua saptamani si un satean de acolo,in varsta de vreo 50 si ceva de ani imi povestea de meciurile FC-ului.Chestii generale,nu a fost nimic special pana cand a adus vorba de echipa creata de Mateianu.A zis ca in fotbalul romantic,practicat atunci,doar Corvinul Hunedoara si FC Arges (cu marea contributie a lui Dobrin) au reusit sa mai joace un fotbal foarte placut ochilor.Noi si cei de la Arges suntem in Liga a II-a dar,Corvinul unde e?Cati dintre voi nu v-ati dori sa revina Corvinul in ligile superioare?Insa,pana sa ajunga hunedorenii sus,sa ne rugam sa nu disparem noi…

Articole pe aceeasi tema:

1)Despre un fotbal romantic

2)Va disparea FC-ul??

3)Desfiintarea Corvinului…

I’m takin’ my own direction.Evitand persoane,ignorand  sentimente.Macar de data asta sunt sigur de ceva,stiu ce simt,stiu ca te admir.Pacat ca nu-mi esti frate!

Am crezut c-am incetat de mult s-accept intepatura dezamagirii,dar uite din nou si-a lasat aplombic urma.

Un amalgam de sentimente,de fiori bizari si de temerare ganduri,inavuabile unele,ce-mi incetoseaza mintea si ma face sa plutesc printre imuabilele  miliarde de particule de praf,prin zadarnicul fum de tigara de la fumatoarea scolii..acel fum pe care-ncerc a-l evita,dar inconjurat de aprigi fumatori,nu prea.Priving in gol,privind prin tine.Acel tu,cu-aceeasi deosebita privire,minunata gandire,acel tu insurect!

-Te-ai schimbat.Nu mai esti ca la-nceput.Stii,ca-nainte.

Ca la-nceputul cui,frate?Nu ma cunosti,no one does,really.Nu  ma las descoperit.

Nu tre’ sa fiu acelasi tot timpul,nu-mi place sa stagnez,sunt diferit,o stiu si-mi place.

E vremea ta acum de-a fi-nvaluit plenar de mizantropie,blazare.I’ve been there,I’ve felt that.Inteleg.Te inteleg. O lume plina de adulatori,fiecare pentru sine.O tara impanzita de anagramati,incultura,da.

Ti se citeste si tie dezamagirea si blazarea-n acvilina privire..

Da,cred si eu ca m-am schimbat.Mi-am contruit in juru-mi un zid de rosii caramizi,mult prea inalt pentru a putea zari tu gradina de dincolo de el.Si de ce asta?Deoarece prea  multa lume a privit vegetatia gradinii-mi interioare,otravind-o cu pesimismu-i,cu disparitia  lor din substantele hranitoare pentru fertilu-i pamant,cica,si cu impasibilitatea-i-a lumii,da;fructele se stafidisera.Pan-am deschis complet ochii si m-am cutremurat la gandurile biciuite de dubla austeritate specifica-mi.

Iar acum totu-i bine,fructele au un colorit  minunat natural,florile-mprastie ametitoarea mireasma.

[sa lasam un pic vrajeala.]

Si deoarece persoanele la care am tinut cu-adevarat,deci de care m-am atasat,au disparut/distantat complet din sinuoasa-mi viata,m-au facut s-adopt o defensiva atitudine,si mai distanta.Evit sa stau cu tine mult,sa te cunosc mai bine,c-o sa dispari si tu si o sa iau totul din nou de la zero.Un nou inceput mereu.Si iar,si iar,si nu.

[Dar!Inca mai cred in tine si sper sa-ti fie mai bine.Asta-i lumea-n care traim,tre' s-o luam ca atare.Nu-ti voi spune probabil nimic,raman laconic,nazdravanule!]

Indiferenta doare.Vrei sa pari tare si chiar reusesti,dar in sinea-ti stii ce-i mai bine pentru tine.Dar oricum,nu conteaza pentru tine,ca daca altuia nu-i place,tie poate nu-ti face.Dar tu invers,nu-i dai pace!

Astept sa fie bine,te admir si cred in tine!

Ar fi trebuit sa incep asa : Moare cate putin acela care e nefericit in lucrul sau,acela care nu risca certul pentru incert ,pentru a/si indeplini un vis si acela care nu/si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturi responsabile.O moarte inceata si sigura.

Nu pot…nu am voie sa dau sfaturi si nici sa creez oameni dupa chipul si infatisarea mea.Oamenii sufera foarte tare de complexul obisnuintei.Si eu,cred. Ne obisnuim cu un miros, cu o privire, cu un gest,cu o imagine , si nu ne mai dam seama daca e ceea ce ne place, ce ne face fericiti si nici macar ce ne trebuie.E o stare bolnava, creata din rutina, din lenea de a nu pierde ceva pentru a gasi altceva mai putin confortabil , un soi de nesiguranta vecina cu nepasarea.

In fiecare zi hotarasc sa dispar brusc. Sa/mi iau cu mine creioane bine ascutite si cantitatea de exaltare care ma cuprinde,echivalenta cu distanta dintre punctul meu G si sufletul tau imprastiat in mii de intamplari.Probabil, in hotelul disparitiei mele, as dormi si as canta,rugandu/ma la stele sa nu/mi apara riduri de asteptare si dorinta.Ma impiedic ostentativ de pragul locului pe care vreau sa/l parasesc. Atunci, in clipa aceea, imi aduc aminte cum ai aparut si mi/ai intins, simplu, o mana.Fara cuvinte multe, fara sa stiu cum sa mut piesele pe tabla de sah si fara sa stiu cine e invingatorul.M/am speriat, am crezut ca e o joaca de/a treburile serioase si am adunat nisipul din toata fiinta mea, sa pot construi castele pentru ca inca o noua zi.Nu e usor sa compui fara sa ai note, nu e simplu sa te dezbraci de cate ori ti se cere si sa stai goala in fata unui alt portret cu nuditati la gramada.Dar mi/a fost bine.Si imi este bine. Si imi doresc sa arat binele asta tuturor acelora care nu cred in  puterea rafinamentului de a trai neconditionat.

Eu nu am cautat nimic.Eu nu am alergat dupa CV/uri pe pagini absurde de internet.Eu nu am haituit si nu am luat barbatul altei femei.Mai presus de toate astea, eu am stiut sa/mi cumpar cele mai frumoase culori ale anotimpului de viata Ma iarta sigur chiar si Dumnezeul meu. Si daca nu o va face, atunci  am sa/i spun exact asa:” Noapte buna, iubire…iubeste/ma mult ! Gandeste mai putin si lasa inima sa simta .”( Doi Doi :07.09.2009)

Intre timp , imi caut o mansarda ,pe care sa o pictez cu nume, oameni si/ntamplari , pe care sa ii uit cand simt ca esti in mine. Un pat, o intamplare si un sunet.Si gata…incepe ploaia. Si/am terminat ce/aveam sa spun.

P.S. : In urma unor reflectii personale, am ajuns la concluzia ca sexul nu poate fi niciodata evaluat ca o simpla moneda de schimb, dar ca tratat superficial se poate transforma foarte usor intr/un mare bilet la ordin.Nu ma crezi? Hmm…citeste cele “11 Minute ” ale lui Coelho. Mie nu/mi scapa nimic !

Ceainicul căsca aburit din gură plictisit. Nici mie nu-mi venea a mă uita la micile sintetizatoare de fructe de pădure, firicelele acelea lungi şi înguste care parcă îneacă toată castitatea unei ape fierte. Dar nu aveam ce să fac. Îmi pierdusem răbdarea. Chinuiam o linguriţă de marginea ferestrei şi-mi imaginam cum ar fi fost ca toate ideile de dinainte de ceai să fie importante obiecte de artă. Gândurile, în general.

Să le vizităm formele ca pe vitrine înainte de a se volatiliza în aer.

Gândurile-tablou sunt acele gânduri la care te uiţi cu culoarea ochiului, gândurile pe care nu îţi vine să le întrerupi, să le digeri, să le modifici, ci doar să le aşezi lacom într-o vază a ta imaginară. Sunt gânduri care primesc ajutor din partea ramelor în care sunt încadrate, de la un om la altul, pentru că, fără ramă, ele s-ar confunda cu pereţii, ar deveni materialul din care e creat începutul, într-o cantitate insesizabilă şi cursivă ca a unui sul de hârtie igienică. Igiena constă aici în a alege dintr-o gamă largă de rame, rama de ocazie care să căptuşească tabloul. Aşa cum magneţii pământului captivează oamenii oferindu-le libertate, aşa şi gândurile îşi odihnesc vertebrele în intimitatea oamenilor cu rame sănătoase. Sunt adjective care hibernează şi cele trei puncte care, suspendate, pot trece de la starea de lenjerie curată la starea de dizgraţie a unor marionete vinovate. Eu mai port din când în când, cu mine, câte un Miró sau un Chagall pe care, din pasiune, le ţin doar pentru mine.

Mai sunt gândurile-anticariate printre care mă plimb cu o familiaritate secundă posturii lor uluitoare, acele gândurile pe care, de la prima formulare, îţi dau sentimentul pe care ţi-l dă toamna la a 20-a respiraţie pe nas. Gânduri care trezesc amintiri, gânduri la care aprobi din cap, gânduri care dispar într-o plapuma colectivă atât de călduroasă, că îţi vine să o porţi şi vara. Nu-mi amintesc ultima oară când am dat din cap a da.

Din gândurile-calibru am să pastrez orificiul şi senzaţia de alfabet vizual pe care îl înghit cu fiecare cuvânt. Aş vrea uneori să închid ochii şi să le fac să dispară, însă ele sunt tot atât de indispensabile firii aşa cum creierului îi este să călătorească în emisfera de nord a frunţii ca să se mai deştepte, uneori, într-un feng-shui. Logica se culcă cu colţurile se culcă cu informaţia se culcă cu sensul ca într-un final să nască poluţia ştiinţifica şi conceptul. Răni care se comportă ca coji.

Dintr-un ochean întors invers se fâstâcesc gândurile-balon, uşoare şi colorate ca umorul rostit cu un măr în mână şi cu o mână de heliu în gură. Antiperspirante şi nicidecum coagulante, gândurile-balon frăgezesc muşchii până la punctul în care şi sângelui îi vine să scoată bule de fericire. Se amestecă ca alunele într-o rezervaţie naturală, clipocesc şi plescăie şi hăhăie desprinzându-se ca nişte vulpi de pe buzele larg deschise ale oamenilor. Oamenii ramelor zâmbesc doar, oamenii anticariate le dosesc pentru mai departe, oamenii calibru le lustruiesc cu ghilotina, oamenii balon râd mai bine.

Şi, în funcţie de oameni, ocheanul se învârte dintr-o parte într-alta până la paradoxul de a zâmbi la calibre până la paradoxul de a pune rame la baloane, până la necesitatea de a anticaria un tablou, ceea ce, în ultimă instanţă, nu miroase a gând decât la finele ultimei arome disparute din ceaşca mea.

Prima dată când am dispărut, era acum câţiva ani, într-o primăvară. Nu mi se mai întâmplase şi m-a zguduit destul de mult întâmplarea asta. Mai întâi am încercat să mă sun, dar nu răspundeam la telefon. M-am dus apoi în locurile în care obişnuiam să-mi petrec timpul liber, dar nici acolo nu eram. Nu mă văzuse nimeni. De la serviciu mi-au zis că dacă nu apar, mă dau afară. Mi-am dat un SMS, dar deja aveam telefonul închis. După o lună, am aflat că rămăsesem şi fără job. Eram deprimat.

Am reapărut după vreo trei luni, fără vreo explicaţie. Nu părea să-mi pese de serviciul pierdut, de chiria neplătită. Aveam şi bani, mulţi bani, habar n-am de unde. Era bine totuşi. Stăteam iarăşi la televizor, mâncam mâncare chinezească în fiecare joi şi pizza în fiecare duminică după-amiaza, mergeam la jogging şi la piscină. Eram ca pe vremuri şi păream fericit, dar lunile alea în care dispărusem nu-mi dădeau pace.

Mult mai târziu, un prieten mi-a zis că m-a văzut, în primăvara aia, umblând cu o blondă simpatică, cam zurlie, cu părul tuns scurt şi mereu electrocutat, care părea să fie permanent pe speed. Şi mi-am amintit că, după ce m-am întors, aveam mereu impresia că m-am drogat intensiv. N-am cunoscut-o vreodată pe blondă, dar cunoştinţa mea mi-a zis că nu se ocupa cu chestii chiar legale şi m-am gândit că, cel mai probabil, de la ea aveam banii.

O vreme am stat liniştit, apoi am început să dispar iar. De data aceasta puţin – câte o seară, uneori un weekend. Reîntoarcerile erau bruşte şi, mereu, neînsoţite de vreo explicaţie. Câte un telefon de la amici sau bârfe pe care le prindeau din zbor prin oraş îmi aduceau frânturi de întâmplări. Ba că mă dusesem cu nu-ş ce gaşcă la mare, ba că eram rătăcit cu o tipă la munte, în Deltă sau chiar la Paris, ba că am stat o noapte la Poliţie pentru că am bătut o chelneriţă fiindcă nu-mi plăcea strungăreaţa ei. De ultima am aflat şi din amenda găsită în uşă – patru milioane, pentru tulburarea liniştii publice. Nu scria nimic de strungăreaţă, totuşi.

De vreo două ori m-am întors atât de beat încât, până-mi reveneam din mahmureală, dispăream iarăşi. Cel mai trist am fost atunci când m-am întors fără un dinte, care părea smuls de un pumn pe care nu mi-l pot explica, şi în noaptea în care am constat că într-un dintre dispariţii îmi tatuasem un ponei chiar la baza penisului. Gagiul de la salon mi-a zis acum câteva zile că eram praştie de drogat când am venit la el, dar că i-am dat atâţia bani încât chiar nu i-a păsat. Cică i-aş fi zis mai târziu că mi-aş fi dorit vulturul de pe stema Statelor Unite, dar n-am ştiut să mă exprim. Aşa o fi.

Nu reuşesc să port o conversaţie serioasă pe tema asta. De fiecare dată când nu dispar cu vreo pipiţă sau la o băută, dacă apuc să mă întreb despre poneiul ăla nenorocit sau despre motivele plecărilor astea mult prea dese şi deranjante, urmează o tăcere rece şi a naibii de neplăcută. Dacă insist, aud doar uşa trântindu-se în urma mea.

Mă gândesc, din ce în ce mai serios, să mă car şi eu. La următoarea dispariţie, când o să mă întorc, n-o să mă mai găsesc acasă.

Traiesc inconjurata de micile mele obsesii. Si nu consider asta o problema prea mare, pentru ca aceste mici indignari ale sufletului imi ghideaza viata. Ma bucur.  De ceva vreme nu mai vorbesc despre altii ca entitati separate. Doar daca au legatura directa sau indirecta cu mine. Pentru ca nu mai vreau sa critic si nu-mi place sa fiu criticata de oameni care habar nu au care este motivul deciziilor mele. Mi se pare ca am uitat sa visam si suntem mult prea preocupati de starea altora.

Am tot citit in ultima perioada despre frustrarile oamenilor legate de alti oameni . Toata lumea scrie despre asta. Toti bloggerii. M-am cam saturat de cliseele ,,urasc tipul asta de oameni” pentru simplul motiv  ca mai nou, toti tindem sa fim niste neintelesi in marea de tipuri. Pentru ca nu de mult timp nu ne mai place aglomeratia, nu mai mancam fast-food , nu mai mergem cu autobuzu si cautam sa ne izolam. Mai nou, suntem niste boemi cautatori ai unor locuri indepartate.  Pana si acei prieteni pe care ii avem mai mult sau mai putin tindem sa-i aruncam la cosul de gunoi sub pretextul ca ne dorim altceva. Suntem neintelesi, insa daca ea vrea rasarit sau apus, gasim scuze tampite. Oboseala pare totusi o componenta vitala a vietii urbane pe care majoritatea o traim, pentru ca ne gaseste o scuza de fiecare data cand cheful ne uraste.

Pe mine nu ma enerveaza multimile. Aglomeratia. Cafeaua de dimineata in cafenele neincapatoare. Doar autobuzele intarziate. Pentru ca-i fac pe altii sa ma astepte. Nu ma enerveaaza nici ca trebuie sa stau la coada la casa de bilete la tren. Nici Mac-ul din gara. Doar intarziatii. Nu ma leg de oameni in general, doar de cei care mint. De cei care nu au curaj sa-mi spuna in fata. Ma enerveaza neintelesii, pentru ca sunt cei carora nu poti sa le dai nimic care sa-i satisfaca. Ma instiga cei care toti timpul se scuza ca niciodata nu au timp, desi stau  ore intregi la tv. As putea sa dau nume ca sa nu generalizez.

Ma intristeaza oamenii care dispar fara sa zica nimic. Din peisaj, din viata ta, din tot. Aceiasi care spun ca tu nu ai nici o vina, dar pleaca. Din perpetua dorinta de separare. Pentru ca din cauza lor trebuie sa iti reconstruiesti viata. Sentimentele. Programul. Nu mai iesiti la cafea in fiecare dupa-masa la ora 5. Nu mai vorbiti pe messenger si nu mai plecati hai hui pe unde va trece prin cap, fara nici un plan preliminar. Nu il mai poti numi Domnul Primavara sau Domnisoara Oaie. Sau ce nume vrei tu.

In rest, frustrarile mele nu se leaga de multimi si neintelesi. Ci de indicatii si contraindicatii.

]]> http://pikachooo.wordpress.com/2009/08/11/amintiri-din-prezent/ Tue, 11 Aug 2009 17:51:39 +0000 pikachooo http://pikachooo.wordpress.com/2009/08/11/amintiri-din-prezent/

                                               ~Salutare~

In aceasta “mica poveste” personajele,in imaginatia mea,suntem eu si prietenul meu.Am avut un sentiment foarte placut când mi-am asternut gândurile si trairile in aceasta povestioara.Sper ca in timp ce cititi sa fiti voi personajele,sa fiti voi cei fericiti >:D<

Coborând scarile prafuite, de piatra, vei observa în stânga, aproape ascunsa între tufisuri,o banca singuratica,iar de te vei aseza pe-acea banca, la apus de soare, nimfele-ti vor cânta si-ti vor spune povesti de iubire. În timp ce soarele-si filtreaza bucati de aur lichid prin carliontii frunzelor driadelor,o batrana îti va povesti despre tânara cu ochii goi si neobosita ei cautare. – Vezi tu, muritorule, Dragostea si Timpul sunt firele ce alcatuiesc tesatura pe care-o tes Zanele, desi atingerea zeitei n-o simti mereu. Fecioara aceasta de care-ti voi povesti n-a fost mereu înconjurata de iubire si de aceea, din adolescenta, a început s-o caute cu fervoare. Era tânara si frumoasa, cu pielea alba si-o fata poate prea copilaroasa pentru vârsta ei. Doar ochii ei mari si negri erau mereu goi, lipsiti de vreo expresie sau stralucire. Ani de zile a cautat iubirea, oprindu-se mereu aici, chiar pe aceasta banca pe care stai si dumneata, punându-le mereu prietenilor aceeasi întrebare… “Cum de fluturasii din stomac nu-si frâng aripile în acidul gastric?”… Si mereu avea aceeasi privire pierduta când punea aceasta întrebare, cu palmele împreunate pe genunchi în ruga stinsa ca cel de lânga ea îi va da raspunsul pe care-l astepta de-atâta timp. Însa majoritatea îi râdeau în nas, considerând-o o copila prea naiva. Într-un final însa l-a gasit… Era un tânar ca si ea, visator din cale-afara, dar cu ochii albastri, stralucitori,cum ii placeau ei. A zâmbit de parca astepta si el, la rându-i, de ani de zile, sa-i puna cineva acea-ntrebare. Pentru ca el avea Raspunsul. Si pentru ca Dragostei îi plac finalurile fericite. În timp ce soarele-si îneaca sângele în faldurile de matase ale zanei supreme, statuia din fata bancii tale se va ridica de pe stativ si se va aseza lânga tine, soptindu-ti restul povestii. – Au ramas împreuna, fireste. Veneau adesea chiar aici, marturisindu-si dragostea. Tin minte ca, într-o seara, el s-a asezat pur si simplu pe jos, si-a trasat conturul corpului cu creta, apoi, ridicându-se, i-a soptit fetei: “Asta esti tu. Cea care îmi contureaza viata.” Iubirea voastra ma fascineaza, muritorule. Ador cum gasiti mereu noi forme ale dragostei, noi moduri de a o exprima, desi, în esenta, ea este mereu aceeasi… S-au logodit si casatorit la scurt timp dupa seara despre care ti-am povestit. Si-au gasit un apartament micut chiar la marginea parcului nostru. Se plimbau adesea pe aleile umbroase si se asezau mereu pe banca aceasta. Doi copii cu ochi negri, stralucitori. Îmbatrânind, au început sa vorbeasca mai des cu noi. Ne povesteau despre calatoriile prin Europa si plimbarile lor pe Calea Victoriei sau la Sosea. Uneori ne vorbeau despre iubire. “Nu esti niciodata pe de-a-ntregul complet pâna când nu-ti umple dragostea toti porii, toate oasele, tot spatiul dintre celule” ne spunea mereu batrânul. Au disparut amândoi de mult timp, si nici aceasta banca nu mai exista acum, drumetule, asa cum nici noi nu mai suntem materiale… Pe noi, lumea ne-a sters demult din memorie, sustinând ca suntem doar fantasme; iar tu… Tu n-ai stat niciodata pe banca-ceea, caci esti doar cititorul unor amintiri din prezent, plasmuiri ale imaginatiei vreunei tinere…

Amintiri din prezent...

R.I.P Tatiana Stepa.

“In zadar catre tine intind
Niste crengi ce-mi fusesera brate
Alte usi se aud scartaind
De tomnatecul vant sa se agate.
…

Si chiar daca ma vei mai iubi
Peste crivatul iernii ce vine
Fara brate cu ochii pustii
N-am sa am ce intinde spre tine.” ( “Copaci fara padure” – Tatiana Stepa )

Mai tii minte circul? Nu ai mai fost acolo de foarte mult timp…cum nici pe la Zoo nu ai mai trecut. Ti-a fost suficient ceea ce se intampla in jurul tau si a considerat inutil sa platesti pt ceva ce ti se ofera voit sau nu, in viata de zi cu zi. Iti amintesti cum era? Miros de fan, floricele cu unt sau caramel, vata de zahar, fan, grajduri, animale. Acestor miasme si miresme li se adaugau o adunatura de copii agitati, hiperactivi, care vroiau sa vada numarul cu lei. Presari peste toate niste acrobati si un “MC” mult prea energetic si zgomotos, care anunta programul zilei respective si vei obtine ceva de neuitat…te las pe tine sa determini daca show-ul avea apetenta pt placut sau pt grotesc.

Pe masura ce prin fata ta se perindau tot felul de oratanii, maimutele, tractorase si alte dracovenii, care mai de care mai jigarite, venea randul saltimbancilor si al clovnilor.  Daca acestia reuseau sa trezeasca un licar de entuziasm in sufletul tau, ei bine…ceea ce urmeaza cu siguranta se rupe de toate dogmele agreabilului. In unele zile, programul includea si reprezentatia unui individ, care lucra part-time ca magician. Niciodata nu mi-au placut numerele de magie. Se poate spune ca le-am detestat cu toata fiinta. De ce? Motivul e simplu si, cel mai probabil, pt tine, stupid: uram faptul ca disparea in momentul in care eu socoteam ca se afla in toiul spectacolului…Evident, nu eram de aceeasi parere nici cu individul, nici cu publicul. Restul socotea aceasta “volatilizare” ca fiind “marele final”. Intr-adevar…era finalul drumului la circ, al weekend-ului si al umbrei de fericire pe care ti-o trezea probabil una dintre putinele distractii ale unei copilarii normale. Plecai, pana la urma, cu un gust amar, dezamagit, resemnat ca individul cu joben si bagheta nu se va intoarce pt un bis si nici nu va mai scoate din mansetele fracului vreun porumbel.

Cu timpul ai crezut ca vei scapa de trauma persoanei care disparea cand iti era lumea mai draga. Daca atunci cand erai copil reuseai destul de usor sa te incanti cu alte nimicuri si sa uiti micutul episod neplacut, datele problemei se modifica odata cu trecerea timpului. Ai ramas surprins cum, cu trecerea anilor, tot mai multi oameni din existenta ta isi alegeau ca job part-time pe cel de magician. Si ai stat la inceput incantat de spectacolul vietii si al oamenilor si, in final, aplaudai dornic bis-ul, ca sa te trezesti in scurt timp, neputincios, in fata unui nor de fum. Tu de ce ai vrut sa fii magician? Dar tu? Si tu de ce razi? Crezi ca esti cu ceva mai bun decat ei? Si tu ai facut la fel!

Dar tu…draga mea…de ce ai devenit magician? Doar ti-am spus cat ii urasc. Imi luasem si bilet la spectacolul tau, dar nu mi l-au rupt la intrare. N-am vrut sa-i las. La iesire, nu am avut ce sa mai fac. M-au luat pe nepregatite si l-au facut ferfenita. Nici macar nu mi-am mai luat jumatatea de bilet inapoi. Am lasat-o undeva prin colbul si fanul din fata usii. Nu te obosi in a te feri sa calci pe ea…deja nu mai are rost. Am inteles totul. Data viitoare poate nu imi mai iau bilet si, daca imi place cum decurge transformarea ta, voi plati cu suprataxa. Sau poate nu mai vin niciodata la spectacol, stiind ce urmeaza sa se intample. S-a facut frig si e tarziu…Tu, du-te printre ai tai si tine-o tot asa. Poate intr-o zi veti ramane toti fara public.

I never look back… I’m not going that way. I keep dreaming of angels, but still live amongst demons.