Una dintre mai răspândite prejudecăţi în privinţa Bisericii este aplecarea spre problemele sociale, cu precădere ale celor care nu au cunoscut generozitatea destinului. Doctrina socială nu este un model de rezolvare a problemelor sociale; ea este o paradigmă a organizării societăţii.

Esenţa doctrinei seamănă cu o ameninţare: în afara Bisericii, sufletul se va chinui în căutarea zadarnică a mântuirii. Iar Biserica se identifică cu societatea însăşi. Principalul adversar al Bisericii este, în ciuda limbajului populist şi al exprimărilor onctuoase ale ipocritelor feţe bisericeşti, tocmai cel sărac. Periodic, Biserica îşi reînnoieşte declaraţiile de fidelitate faţă de curentele de dreapta şi extrema dreaptă. Şi aici nu pot trece neobservate convergenţele dintre ortodoxie şi catolicism. În enciclica Aeternis Patris (1879), papa Leon al XIII-lea decretează: Credinţa eliberează raţiunea de eroare. Numai Biserica, singura abilitată să interpreteze Scripturile, are dreptul să spună care este ordinea naturală, provenită din voinţa divină. Iar voinţa divină nu privilegiază omul simplu, naiv, care crede sincer într-un principiu transcendent al echilibrului faptă-răsplată. Benedict al XVI-lea reformulează puţin exprimarea: Credinţa eliberează raţiunea de orbirile ei.

Suveranitatea celor mulţi exprimă voinţa arbitrară a oamenilor, o voinţă orientată greşit şi care trebuie respinsă prin orice mijloace, spunea Ioan Paul al II-lea în enciclica Laborem exercens (1981), pornind de la ideile lui Leon al XIII-lea. Jean Jaurès, politician francez de orientare socialistă, a fost unul dintre opozanţii ingerinţelor bisericii în sfera socială. Rolul bisericii este exclusiv spiritual. Amestecul în ordinea laică a fost dintotdeauna nociv. Papa Pius al XII-lea i-a dat girul dictatorului fascist Benito Mussolini, închizând ochii la persecutarea evreilor şi încurajând războaiele de expansiune. Biserica germană a rămas mută (dar nu de uimire) în faţa nazismului. Pentru că bisericile creştine militează în mod perfid pentru menţinerea segregării societăţii. Pius al XI-lea, antecesorul lui Pacelli (Pius al XII-lea), răbufnea în enciclica Divini Redemptoris (1937): socialismul, curent “intrinsec pervers“, este un atentat la ordinea divină. Nu este un secret că biserica a încurajat organizarea corporatistă a lucrătorilor, promovată de fascism.

Papa Ioan al XXIII-lea, considerat primul papă modern, cerea în 1961 supunere oarbă faţă de principiile decretate sacrosancte de Biserică şi recunoaşterea dreptului de a interveni în ordinea temporală. Pretenţie reluată viguros de fostul nazist Ratzinger, slujitor al unei Biserici care a aprobat “proiectul etnic” al naţiunii germane.