Spotul  de pe Radio România Cultural l-am “pliat” cu pliantul ediţiei MV.

În cautarea cititorului pierdut s-a lansat la Bistriţa. E un turneu atipic, plănuit de câţiva ani şi propus chiar pe acest blog. Lecturi prin cimitire. Din varii motive (autori care refuză spaţiile “neprincipiale” de lectură, chiar ideea că ar fi un fel de act gratuit, când, de fapt, proiectul în sine nu are nimic băşcălios şi nici nu pozează gravitatea) a tot fost amânat.  În căutarea cititorului pierdut a început la Bistriţa cu Doina Ioanid şi va continua lunar în alte oraşe (nu doar din România). Nu este adresat cititorilor de poezie (repet, miza proiectului editorial recent deschis, care va fi anunţat oficial odată cu deschiderea site-ului, nu o reprezintă publicul, ci autorul). Este un exerciţiu cu şi pentru autorul care se poate detaşa de gloria blogurilor şi de iluzia cititorilor exponenţiali.

foto Maxim Dumitraş, 29 mai 2009, Sîngeorz Băi, Muzeul de Artă Comparată

După-amiaza continuă

Lestul care stabilizează poezia Doinei Ioanid, pe măsură ce continuă să fie încărcat, într-o formulă poetică inepuizabilă, este reprezentat de materia cea mai uşoară, mai transparentă şi mai perisabilă din câte există: timpul. Aceasta este obsesia centrală, depusă ca un sâmbure otrăvit în centrul fiecăruia dintre micile poeme în proză, de la Duduca de marţipan (Univers, 2000) până la Poeme de trecere (Vinea, 2005). Poemele, altfel construite migălos, meticulos şi mai ales exact, în cheie minimalistă, deşi exactitatea nu este de obicei un atribut al poemelor în proză, lasă povestea să se impregneze treptat de otrava efemerităţii şi perisabilităţii, într-o îndepărtare graduală de realitate, ce sfârşeşte ineluctabil în inflamaţii coşmareşti.

Poemele sunt de fapt mici instantanee biografice, nu neapărat istorisiri, cât captări fotografice ale unor momente care au marcat (erodat) fiinţa de-a lungul anilor, fante care lasă aerul vremurilor să intre şi să oxideze chipul de fier al primelor vârste. Este vorba, mai precis, de două fluxuri temporale: unul marcat de un ritm brutal, în care biologicul se supune mecanicului, şi altul aluvionar, nediferenţiat. Primul este personal, celălalt este timpul fatal, istoric, romantic. Această temă copleşitoare a Timpului din poezia Doinei Ioanid nu funcţionează însă ca o ancoră aruncată în apele poeziei moderne, ci ca un metronom ascuns în soclul minuscul ce poartă o duducă de marţipan preschimbată în dansatoare. Dincolo de timp nu există transcendentul, alinarea în neant, ci disperarea rece, cu piele de şarpe, a absenţei celor dragi şi a îndepărtării de propria fericire a naivităţii şi posibilităţilor infinite: moartea fizică. Între amintire, care nu este nici ea anamnetică, şi limita de la celălalt capăt al vieţii, la fel de  inexpugnabilă, se desfăşoară poezia Doinei Ioanid:

“Duduca de marţipan pe catifeaua conabie. Clopoţelul sună şi vînzătorul apare de după draperie. Din colţ, se vede perniţa cu ace. Silueta subţire a femeii traversînd camera. Miroase a terebentină şi a zahăr ars. Întinzi banul de metal şi duduca se află în mîinile tale. Aroma dulceagă. Desprinzi o bucată din rochie şi o crănţăni, apoi alta. Ceasul ticăie pe raft. Umerii şi capul topindu-se încet. Îţi scuturi firimiturile din poală şi-ţi aranjezi rochia. În geamul vitrinei, chipul tău semănînd cu al duducii  de marţipan.”

Elementul care deschide acest vertij în gaura neagră a timpului este reprezentat întotdeauna de umbră, fie că e vorba de noaptea care învăluie lucrurile sau de un colţ umed, întunecat şi misterios dintr-o veche prăvălie etc. Întunericul distorsionează, deformează şi înzestrează personajele altfel banale şi familiare cu atributele fabulosului, fantasticului, coşmarescului:

“Apropiindu-se de sofa, mama îngenunchează în faţa unei femei cu trup de cetaceu. Îi şopteşte ceva : umbre verzi pe feţele lor. Trec amândouă în spatele paravanului cu păsări şi peşti. Picăturile de apă. Se întoarce lividă, strecurând în sân o sticluţă.

Lumini şi străzile. Facem cumpărături, apoi luăm tramvaiul.”

Coşmarul care se declanşează astfel, care îşi deschide fălcile monstruoase pentru a înghiţi realitatea, este reprezentat întotdeauna prin imaginea unei lumi ce se lichefiază, se dezintegrează în apele mocirloase ale memoriei. Memoria nu este altceva decât o mare tenebrum, ascunsă ameninţător în spatele creierului, gata să-l tragă în adânc, iar viaţa este o apă care curge în sens heraclitian, o amară şi imperioasă invitaţie la călătoria fără întoarcere. Între acestea două fiinţa se zbate necontenit pentru a-şi putea păstra echilibrul iremediabil precar :

“Cobor din tren. La un pas în faţa mea, zeitatea hidropică. Îmi face semn să trec. Efluvii de rugină acoperă peronul. Pulberea îmi pătrunde în sandale. Plantele cărămizii. Salcîmii cafenii ca într-un dagherotip. Oamenii trec somnambuli, înaintînd parcă pe fundul unui ocean. Rugina îmi pudrează părul şi umerii. Păsările se izbesc de cer şi cad însîngerate. Oraşul stă prins sub un clopot de sticlă. Bătaia înnebunită a aripilor. Sîngele şi rugina se amestecă. Cineva ne priveşte, cu ochiul lipit de cupolă.”

Semnele universului acvatic există pretutindeni pentru a prevesti fatalitatea, sfârşitul, irevocabilul: pescăruşii se văd pe maidane alături de ciori, o femeie lopătează prin iarbă, astfaltul curge ca o gîrlă, simţindu-se mirosul scoicilor putrezite, iar oamenii sunt asemănaţi cu brotaci, cetacee, mormoloci etc. Comparaţiile vin mereu din acest mediu acvatic, fiinţa trezindu-se lepădată din lichidul amniotic direct în acest râu care curge cu viteză înspre moarte. Uneori prezenţa elementului acvatic este de o discreţie absolut fermecătoare, ca acest cerc ce se linişteşte în jurul îndrăgostiţilor: “Mâna lui se strecoară sub bluză. Pentru o clipă identificarea. Apoi, fixând punctul de lumină, cercul se reface în jurul lor, iar seria confidenţelor continuă. Faţă în faţă, în semiobscuritatea camerei, până când aripile se zbat deasupra pleoapelor şi tălpile caută în zadar aderenţă.” Iar viitorul nu este nici el altceva decât tot un fel de mare, de data aceasta însă una care nu se lasă pătrunsă: “În pragul casei mă aşteaptă bunicul ţinîndu-şi capul în palme – un glob cu ape în care încearcă să-mi citească viitorul.”

Tirania trecerii timpului va înseamna astfel mereu amintirea, goana după sine, după multitudinea de identităţi pierdute, dar şi obsesia captării clipei prezente, obsesia înlănţuirii ei: “Pasărea cenuşie, în colţul magazinului, cu burta în sus. Ai văzut-o de cum ai intrat, dar ai înaintat spre standuri. Cercetezi atentă rafturile, încercînd să rezişti ispitei de a o privi. Şi totuşi întorci capul după cîteva clipe: pîntecul bombat şi pufos; gîtul frînt, atîrnînd într-o parte şi ochii deschişi. Nu te poţi mişca, nu poţi vorbi, auzi doar întrebarea vînzătoarei. Dar deja eşti cuprinsă ca o mică statuetă în pupila albastră a păsării.” Percepţia acută a schimbării accelerate a identităţilor sub trecerea timpului imprimă personajului schizoid dureroase stări catatonice: ” Un bărbat înalt se apropie. Îl urmăresc. Mi-e teamă că nu va încăpea cu totul sub streaşină, dar el trece fără să se plece, obişnuit cu propria statură. Trecînd, se uită spre mine (poate văzuse spaima acoperindu-mi faţa). Nu mai vine nimeni. Imaginile se ivesc din nou, plutind în jurul meu, de parcă ar fi aflat c-am rămas singură.”

Captivă între timpul care se retrage şi cel care atrage magnetic înspre final, fiinţa se ancorează mereu în imagini pe care încearcă să le fixeze, dar care se vor mişca întotdeauna şi vor dispărea în acelaşi sens fatal: ” Merg pe lîngă magazinele înghesuite. La florărie se vînd de toate: salată, dulciuri, flori, rochii, parfumuri. În vitrina frizeriei, manechinele cu peruci buclate peste care s-a aşternut praful. Unul dintre ele se mişcă, se retrage.” Poemele iau astfel mereu forma vieţii, nereuşind să rămână fidele formulei microbiografice circumscrise unei realităţi cotidiene banale şi egală cu sine, topindu-se în fabulos, coşmar, mister la fel cum viaţa se topeşte în timp.

Dacă Duduca de marţipan se focaliza mai mult pe această zonă indistincă a copilăriei, volumul E vremea să porţi cercei (Aula, 2001) este dedicat unei alte vârste, a femeii în plină criză de maturitate. Peisajul nu s-a schimbat nici acum, deşi femeia se întregeşte în cuplu: “Lumina se înroşeşte şi se scurge peste trupurile noastre. Un mîl roşu ne acoperă. Înotăm ca doi mormoloci, atingînd pereţii ce se destramă. Pe podea, rochia mea ca o uriaşă pasăre moartă.” Semnele trecerii timpului sunt din ce în ce mai vizibile, femeia drapându-se tot mai des în hainele morţii. De asemenea, scindarea, multiplicarea identităţii este mai pronunţată acum, fiind cel mai bine descrisă în acest cadru unde chipul nu reuşeşte să se fixeze în apele oglinzii: “Imaginea mea bâzîie ca o insectă bezmetică, refuzând să se suprapună peste cea a femeii din oglindă.” Absurdul se insinuează şi el, alături de umbrele coşmareşti, mai frecvent în formula acestor poeme: “E iarnă. Seara miroase a pene ude. Ţurţurii cad cu zgomot, cîte un trecător se rostogoleşte pe asfalt.” E vorba de fapt de o schimbare în registrului naiv, care atinge uneori valenţe sadice (ce ţin însă încă de o anume naivitate): “O femeie trece strada, legănîndu-şi crupa lăsată. Un pumnal o loveşte în ceafă, autobuzul trece peste ea. După-amiaza continuă.”

Alteori, halucinaţiile sunt adevărate deliruri onirice, în care coşmarul acaparează orice oază de realitate: “Femeia îşi rulă grăsimea de pe şolduri, aşezînd-o în formă de inele. Arăta acum ca o rîmă uriaşă. O rîmă uriaşă cu o coadă splendidă trecu pe bulevardul Iuliu Maniu şi se aşeză sub castani. Îşi ţinea mîinile în poală şi aştepta. Inelele abia învăluite în mătasea subţire se ridicau şi coborau. Sus-jos, sus-jos. Somnul transparent. Cuţitul negru sub soarele prea roşu. Seul se scurge pe trotuar. Cristalizat. Şi noi patinăm în neştire sub castanii înfloriţi.”

Maturitatea este însă aceea care declanşează lupta cea mai disperată cu timpul, fiinţa intrând acum într-un proces accelerat de eroziune a identităţii: “Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile  însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani, urarea să faci copii frumoşi te turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi că te aşteaptă serile nesfîrşite, cu poze înrămate pe pereţi, ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe:  mai sînt  atîtea de făcut.” Intervine acum o nouă primejdie, identitatea fiind ameninţată nu numai de multiplicarea în eurile trecute, ci şi de asemănarea primejdioasă cu celălalt, tragedia personală devenind tragedia universală a femeii la treizeci de ani: “Şi totuşi semăn din ce în ce mai puţin cu mine, dar leit cu nepoata doamnei din compartiment, cu amica altei doamne. Scala asemănărilor, mai mică sau mai mare, mă urmăreşte pe stradă, acasă.” Teama de ridicol se insinuează şi ea acum, la început sfidată: “Nici un gest nu e destul de ridicol sau indecent. Şi nici ploaia care s-a pornit nu mă poate împiedica să mă rotesc în jurul tău ca o libelulă ameţită,” apoi tot mai pronunţat: “E deja după-amiază şi toate eforturile mele au fost în zadar. În loc să te privesc cu siguranţa unei june perfect machiate, să te privesc prin perdeaua rimelului ca o modernă Salome, să-ţi arunc ocheade ca o turcoaică frumos încondeiată, n-am reuşit decît să-mi înroşesc ochii. Te rog să nu rîzi totuşi de mine.”

Elementul acvatic rămâne ca întotdeauna prezent: pulpele îndrăgostiţilor se ating “lunecând în depărtare ca nişte luntre geluite,” iar viaţa pare să fie ameninţată în permanenţă de ploaia care diluează, care şterge.

În Cartea burţilor şi a singurătăţii (Pontica, 2003) obsesia timpului este transpusă în vechiul mit al lui Iona, singurătatea născându-se de fapt din lupta cu fatalitatea vieţii ca durată brutal limitată: “Degeaba. E iarăşi beznă şi iarăşi nu pot respira. Şi hruba asta înţesată de amintiri nu-i decît o altă burtă din care trebuie să scap.” În Poeme de trecere (Vinea, 2005) însă, resemnarea începe deja să-şi facă loc, săpându-şi sigură drumul prin carnea amară a singurătăţii: ” În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a ştreşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece.” Viitorul se arată acum limpede, întrupat în bătrâna femeie care a depus deja demult armele: “Abia acum, la bătrîneţe, după ce ani de zile se încăpăţînase să lupte împotriva prafului, măturînd, ştergînd, lustruind fără încetare, abia acum cînd stătea paralizată în căruciorul de piele cumpărat de nepotul său, teama de singurătate şi plictiseală se scurse din trupul ei ca o apă mîloasă, pînă rămase numai ziua senină şi verde.”

Într-un interviu, Doina Ioanid îşi mărturisea afinitatea cu liniile distorsionate din tablourile lui Marc Chagall şi cu poezia lui Mircea Ivănescu, ambii aşadar maeştri totali ai discreţiei. Şi poemele ei se caracterizează într-adevăr prin discreţie şi printr-o anumită economie a limbajului menită să transparentizeze viaţa. Şi totuşi, în Poeme de trecere, răzbeşte o voce destul de amară, în care resemnarea refuză să se consemneze liniştii şi unui ritual diafan al trecerii: “Mi s-a părut atunci că înţeleg ce se întîmplă, că trebuie să las lucrurile să curgă, aşa cum se cuvine din partea unei femei în toată firea. Dar la ce bun înţelepciunea asta de doi bani?” Înţelegându-şi natura de păpuşă lipsită de putere în faţa vieţii, fiinţa se lasă în cele din urmă pradă tristeţii, în care însă continuă să resimtă o anume brutalitate: “Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume.”

Scriitura vârstelor succesive, care traversează toate cele patru cărţi ale Doinei Ioanid, sfârşeşte inevitabil prin a se imprima adânc în fiinţa de carne, unde lupta nu va înceta niciodată, în ciuda înţelegerii ei acum nu ca trăire autentică, ci ca spravieţuire: ” E ca şi cum aş fi înghiţit o mulţime de cuvinte, şi ele ar fi format o scară a lui Iacob din adîncul meu pînă spre cerul gurii.”

Cristina Ispas

material exclusiv BdP

16. Mici orgolii personale

Uf, micile orgolii personale! Uneori pot fi sîcîitoare, dacă le bagi prea mult în seamă. Ale mele ţin în general de aprecierea celorlalţi. Nu-mi place să fiu subestimată sau manipulată. Atunci am mici răbufniri, dar îmi trece repede. Îmi spun că dacă eu ştiu cine sînt şi unde mi-e locul, pînă la urmă îşi vor da seama şi ceilalţi. Iar dacă nu, e pierderea lor. Vezi cît sînt de orgolioasă!

credit foto Nicu Rotaru, decembrie 2008
17. Locurile în care mă simt (ca) acasă

Mă simt acasă oriunde ştiu că sînt iubită.
18. Povesteşte-ne un vis.

Nu vreau să-mi povestesc visele. E ceva prea difuz, pentru a fi prins într-o povestire. Am încercat odata pentru Dilemateca. Era un vis frumos, în care zburam. Nu ştiu dacă a rămas prea mult din senzaţia minunată pe care o resimţeam în vis. Aşa că nu mai încerc. În plus, am ajuns la concluzia că visele mele trebuie să rămînă ale mele.

Noua rubrică, photo shooting, chiar dacă momentan nu beneficiază de aparatură ultraperformantă, va încerca să remedieze o problemă de imagine: cînd dăm căutare imagini pe google, să şi găsim fotografii cu scriitorii români reprezentativi.

Începem această rubrică chiar cu Doina Ioanid, căreia îi şi urăm “La mulţi ani!” (vezi calendar)

40238 Tescani, editura Image, 2000

Ioana Nicolaie, Marius Ianuş, Ioan Godeanu, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cărtărescu, Doina Ioanid, Cecilia Ştefănescu & Florin Iaru

E Paşte, e cald şi soare. Stăm în curte, la Săcele, sub bradul înalt de o sută de ani. Imediat se împlineşte anu’ de cînd s-a dus Korcsi, spune tanti Moriş. Şi bradul se apleacă peste gîlma din ceafa ei. Cele cinci pisici se strecoară pe lîngă ghivecele cu muşcate. N-avea decît 63 de ani. Şi Herta, săsoaica, s-a dus astă iarnă (îmi zice de parcă aş fi cunoscut-o). A ieşit în parg şi-a murit, cu pisica lîngă ea. Ce-o fi crezut mîţa aia cînd a văzut că nu mai mişcă, se întreabă tanti Moriş şi mai înghite o boabă de ienupăr, iar pietrele de la fiere se macină încet. În casă, o căldură să crăpi, nu alta, că mergea gazul, iar ea afară, bocnă. Şi moşu’ din spatele casei, acuma, chiar înainte de Paşti. L-au găsit mort. După ce l-au scos cu targa, doctoru’ ăla de pe Salvare se scutura de pureci. Dansa ca apucatu’ de Mike Jagger. Te pufnea şi rîsu’. Uite aşa, se ridică ea de pe taburet şi-l imită, iar pisicile se opresc curioase, în timp ce casa se surpă din ce în ce mai tare.

***

O voce dogită peste o scrumieră plină de mucuri de ţigară şi-un chip pe care-l recunosc cu greu ca fiind al meu, şi asta doar pentru că nu mai e nimeni în afară de mine în camera de hotel ieftin, care n-aşteaptă decît un cutremur.

***

Noaptea oamenii ies din scorburi, îşi pun blănurile şi bijuteriile pe ei şi apoi se duc la cokteiluri. Noaptea feţele se amestecă şi fălcile mestecă întruna. Pastile pentru o tinereţe eternă, căci bronzul nu mai e demult o problemă.

***

Îmbrăcată într-un chimono de ceremonii, Mika-Lé mă învaţă cum să mănînc fructe de mare, camambert si roquefort, fără să mă strîmb prea tare. Mă învaţă cum să mă deschid voluptuoasă ca o lalea la soare, în timp ce înăuntrul meu plesnesc una cîte una nebunele negre, mustoase. Mă întreb dacă o să reuşească.

 ***

Alésia Maine: patru doamne în paltoane bej, patru franţuzoaice bătrîne cu aceleaşi paltoane. C‘est la saison! Frigul parizian îţi pătrunde în oase. Patru paltoane bej privindu-se într-un autobuz. Chipurile boţite, mototolite surîd politicoase, încurcate. Totuşi, nici o asemănare. Maia e singură, în casa mare, cu şopron, singură cu coxartroza şi cancerul. Singură în cercul de pastile multicolore.

***

Parisul fără tine e doar un oraş oarecare. Trec printre clădirile ordonate, impunătoare, printre cafenelele chic, înţesate la ora prînzului. Mirosul tău cuibărit între cutele pielii mele explodează, acoperind mirosul de stridii. Şi nimeni nu ştie de unde vine lumina albastră care acoperă deodată oraşul. Trupul meu se poate împuţina în continuare, mă poate trăda în fiecare zi, dar nu poate uita.

***

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu altcineva, să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în oglindă şi să nu mai fiu eu, ca să scap de privirea hăituită a mamei, de privirea ei de animal care nu pricepe nimic din ce i se întîmplă. Aş fi vrut să plec în lume, să-mi găsesc altă familie, unde fetele au voie să chichotească şi să poarte părul lung, dar nu puteam s-o las pe Mary – cine i-ar mai fi spus poveşti înainte de culcare? -şi nici pe bunici, atît de munciţi şi de trişti. Aşa c-am rămas să locuiesc mai departe în casa cu obloane, împachetată în negrul de fum.

***

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă. La luce de tuo cuerpo. La luce de tuo cuerpo. Promisiunea unei seri fără ea. Nu, în seara asta, aricioaica  nu va veni. Va sta cuminte în sertarul cu ojă şi ciorapi. Din ce în  ce mai mică, cu ghearele prinse în dantele. La luce de tuo cuerpo. La luce de tuo cuerpo. Şi somnul va curge prin venele mele.

***

Păpuşi de silicon, profesioniste ale sexului, în poziţii acrobatice horoscop pentru animale de casă, copii plimbaţi în lesă, grădinari care aspiră iarba, femei cu pielea prinsă în ace, oameni unşi cu toate alifiile. În mod sigur nu ţi-ar plăcea. Dar măcar am avea ce povesti împreună, aşezate pe pătuiagul de sub cireşi. Numai că în poartă stă cîinele negru, de apă.

 ***

Cîndva eram o ceaşcă plină de smîntînă, o cutie muzicală de Crăciun, cîndva, somnul era blînd cu mine.

***

Bătrîneţe-carne-cuşer, bătrîneţe-carne-cuşer, toate arterele trupului meu duc spre tine. Iar sîngele meu se trage spre tine ca un rîu în matcă.

credit foto Daniel Cozma, 2007

- Doina, îţi aminteşti cum ai început să scrii poezie?

- Poezia a fost o dragoste mai tîrzie. În copilărie îmi plăceau mult poveştile, povestirile, romanele de aventuri. Cel mai mult îmi plăceau poveştile chinezeşti, probabil din cauza amestecului fascinant de cotidian şi fabulos. Ajunsesem chiar să inventez poveşti pentru sora mea Mary, le inventam mental, de multe ori le uitam (singura de care-mi mai aduc vag aminte, asta pentru că lui Mary i-a plăcut foarte mult şi îmi cerea mereu să i-o spun, se chema foarte emfatic „Prinţesa florilor de piersic”). Cred că abia pe la 16-17 ani am început să scriu poezie, dintr-o pornire nelămurită, dintr-o nelinişte tipic adolescentină, provocată probabil de poezia lui Baudelaire şi a lui Bacovia, dar mai ales de romanele lui Dostoievski.    

- Cum erau primele tale texte poetice? Tot… în proză?

- Proaste. Erau imitaţii sau simple efuziuni sentimentale de adolescentă. Nici eu nu prea ştiam ce vroiam la vremea aia. De altfel, n-am scris multe texte. Îmi plăcea mai mult să citesc decît să scriu. Abia cînd am început să scriu „de-adevă”, am scris în proză.

- Cum ai debutat revuistic şi în volum? Ce-ai simţit cînd ai avut pentru prima dată obiectul în mînă?

- Am debutat destul de tîrziu, în 1995, în nr. 4 al revistei „Cuvîntul”, la rubrica inventată de Radu G. Ţeposu, “Cea mai tînără generaţie”. Ştiam de această pagină a debutanţilor şi lăsasem nişte poeme la redacţie. Apoi, prin Ion Bogdan-Lefter, am aflat că Radu G. Ţeposu  vroia să le publice, dar mai ales că vroia să mă cunoască. Îţi dai seama că am fost în culmea fericirii. În volum, am debutat în 1998, în Ferestre’98, alături de Ioana Vlaşin, Marius Ianuş, Iulian Băicuş, Cecilia Ştefănescu, Victor Nichifor şi Angelo Mitchievici. Cartea a apărut mulţumită lui Mircea Cărtărescu. După cum ştii, Mircea ţinea cenaclul „Litere”şi s-a preocupat de găsirea unor sponsori pentru a publica acest al doilea volum colectiv (primul a fost Tablou de familie). Am avut marea bucurie şi şansa de a fi remarcaţi şi promovaţi de Mircea Cărtărescu, mai ales într-un moment în care exista, de fapt cred că mai există încă, un soi de apatie, de dezinteres faţă de tinerii autori, ca şi cînd, după 1989, literatura română ar fi încremenit la nişte modele imposibil de depăşit, cînd, de fapt, criticii încremeniseră, deveniseră incapabili să mai recepteze ceea ce se scria, cu excepţii notabile fireşte. Abia în 2000, în urma cîştigării unui concurs de debut, organizat de domnul Mircea Martin la editura Univers, a apărut volumul individual Duduca de marţipan. Cît despre ce am simţit, mi-e destul de greu să explic. Eram foarte bucuroasă, fireşte, dar aveam şi o senzaţie stranie, ca şi cînd n-ar fi fost totuşi vorba despre mine. Am avut sentimentul unei dedublări: pe de o parte, eram tot eu cea de toate zilele, cu gesturile şi gîndurile mele, aveam chipul meu obişnuit, dar pe de altă parte, ceva se schimbase, mai era o Doina, una care se exprima public, ale cărei „născociri” erau cunoscute şi de alţii, care o priveau ca pe o poetă, un autor de hîrtie. Eram şi nu eram eu.

- Ce-au însemnat pentru tine experienţele colective, în cenaclu şi în volumele colective?

- Nu pot să spun că am simţit acea efervescenţă proprie grupurilor literare. Nu fiindcă ea n-ar fi existat, ci pentru că sînt o fire mai retrasă şi pentru că mergeam rar la cenaclu, iar după terminarea facultăţii, foarte rar. De citit, am citit o singură dată, în anul cinci de facultate, cînd am simţit că sînt în sfîrşit pregătită. De altfel poemele citite atunci au intrat peste trei ani în volumul colectiv, iar mai apoi în volumul individual. Experienţa de cenaclu a fost o necesitate, o ieşire în lume, ca pentru orice tînăr autor, dar cred că este ulterioară formării mele. Cel mai bine mi-au prins lecturile personale şi discuţiile interminabile cu Mihai Ignat, care mai tîrziu avea să-mi devină şi soţ. Abia în 40238 Tescani, cînd am conceput acest volum într-adevăr de grup, am simţit pe pielea mea ce înseamnă aventura colectivă. Fiecare a trebuit să participe la un text coerent, încercînd, pe cît posibil, să-şi ignore propria voce şi să ducă mai departe poemul „Viaţa moartă a Melaniei”, urmînd o traiectorie care nu mai era a noastră, ci chiar a textului. A fost un joc fascinant să vezi cum textul îşi secretă el înşuşi continuarea. Şi jocul a continuat cu acele „Dermografii”, cu poemele scrise pe pielea altuia şi replicile lor de hîrtie şi cu „Prozacurile”, poveşti spuse la lumina lumînării, în faţa unui pahar de vin, într-o atmosferă foarte degajată. M-am simţit foarte bine, aproape la fel de bine ca şi-n copilărie, cînd nu ai altceva de făcut decît să te joci, să hoinăreşti, să te amuzi.

- Stilul tău, poemele în proză, te reprezintă sau te ajută?

- Mă reprezintă chiar foarte mult, aşa cum e şi normal. Nu cred în stiluri impersonale, de altfel nici nu există aşa ceva. În momentul în care scrii te scrii pe tine însuţi, evident la modul transfigurat. Ceva din ceea ce gîndeşti, din ceea ce simţi, din modul propriu de a privi lumea trece insesizabil în orice scriere literară, chiar dacă sub forme mai mult sau mai puţin disimulate. Pentru mine, poemul în proză este cea mai potrivită formă de exprimare. Aşa pot să spun poveşti, despre mine, despre ceilalţi, oameni apropiaţi sau pur şi simplu anonimi, pentru că fiecare om e un soi de cronică vie, dacă vrei. O poveste simplă, conturată la modul cel mai naiv, poate surprinde foarte bine poezia lumii în care trăim. Cred că de acea îmi plac atît de mult Marc Chagall şi Mircea Ivănescu.

- Eşti un caz rarisim, fiind născută la Bucureşti, ai ajuns altundeva, la Braşov. Cum se simte o (scriitoare) bucureşteancă în… provincie?

- Mi-a plăcut Braşovul de cînd eram mică şi veneam în vacanţe, dar nu m-am gîndit serios să mă stabilesc aici decît după terminarea facultăţii. Îmi place ritmul oraşului, îmi plac oamenii lui. E drept că sub raport cultural mai sînt încă multe de făcut, pentru a ajunge Bucureştiul sau Clujul, e drept că dai şi pe aici de persoane obtuze, dar cred că pînă la urmă omul sfinţeşte locul. Iar de scris şi de publicat pot foarte bine s-o fac şi de aici, din provincie. Ştiu că există prejudecata că dacă nu eşti în „capitalie”, dacă nu te agiţi, dacă nu „te bagi în seamă”, nu ai o bună „vizibilitate”, dar asta ţine zic eu mai degrabă de strategii de promovare, de oficializare, care sînt importante, nu zic nu, aş fi ipocrită să spun că nu mă interesează să fiu cunoscută. M-am bucurat, de exemplu, foarte mult cînd Un Cristian, care se ocupă de promovarea tinerilor autori şi de „Biblioteca de poezie”, mi-a spus că E vremea să porţi cercei „circulă” în căminul din Grozăveşti şi că este citită cu plăcere. Într-un peisaj literar confuz, cum este cel de la noi, contează să te agiţi, să faci vîlvă, dar cred că mai important este textul, evident textul care să ajungă totuşi la cititori, că doar nu scriem doar pentru noi înşine. Apoi, chiar în capitală fiind, nu ştiu dacă aş fi putut să mă adaptez acestui stil al „băgăreţilor”. Poate că acesta-i mersul vremurilor, poate s-ar putea să par anacronică, dar eu tînjesc după o lume literară mai normală, în care să poţi trimite un text şi el să fie suficient pentru a exista ca autor. Nimeni nu ştie cum arată Salinger, care obişnuia să-şi trimită textele prin poştă, dar toată lumea îl citeşte şi-l apreciază. Poate că avem nevoie de strategii, dar am impresia că au ajuns să conteze prea mult, periculos de mult, în timp ce autenticitatea şi valoarea textelor au ajuns secundare.

- Lucrezi la universitatea „Transilvania” de la Braşov. Ce nu-ţi plăcea la profesori, studentă fiind? Ce nu-ţi place la studenţi, fiind profesoară? Ai picat pe cineva?

- E greu de spus, sînt profesori şi profesori. Cel mai tare mă deranjează însă dezinteresul, infatuarea şi lipsa de flexibilitate. Cît despre studenţi, cu excepţiile de rigoare, cred că au pierdut exact gustul pentru ce-i mai important, studiul personal. Se mulţumesc cu foarte puţin (la una dintre prezentările finale, o studentă din anul I m-a întrebat dacă trebuie să citească toată cartea, dacă nu se poate să citească numai cîteva capitole, cît să-şi facă o idee), majoritatea sînt apatici, deformaţi de un sistem de învăţămînt abrutizant, care merge pe compilaţii şi reproduceri de tot soiul. Asta fiind situaţia, îţi dai seama că mi-a fost imposibil să nu pic pe cineva. Avem nevoie de ierarhii, avem nevoie de criterii. Ca profesor, ai o mare responsabilitate, nu poţi să acorzi oricui o diplomă, ştiind că va merge poate la un liceu sau la o şcoală generală, fără să aibă pregătirea profesională necesară.

 - Cine dintre scriitorii pe care-i predai la universitate îţi pare cu adevărat important? Cine – din contra? Ai de gînd să faci o carieră universitară sau ţi-ar plăcea să faci altceva?

- Nu prea sînt în măsură să-ţi răspund la această întrebare, eu fiind asistent la limba franceză. Din cîte ştiu totuşi, de la colegii de la catedra de română, programele sînt flexibile, fiecare profesor putînd să-şi stabilească „repertoriul”. Ca observaţie generală, aş putea să-ţi spun însă că ar trebui ca interesul să cadă mai mult pe literatura contemporană, pentru ca tinerii să ţină pasul cu ceea ce se scrie acum, în tinereţile lor. Aici, în Braşov, situaţia este totuşi fericită, zic eu, există cursuri de scriere creatoare, un maraton de poezie, care le permit celor interesaţi contactul direct cu literatura contemporană, în sensul propriu al cuvîntului, şi chiar cu autorii înşişi. Cît despre profesorat, trebuie să mărturisesc, nu este pasiunea vieţii mele. Mi-ar plăcea să călătoresc şi să am mai mult timp pentru scris, dar pentru asta, vorba unui poet foarte apropiat, ar trebui să devin rentieră, lucru aproape imposibil pentru un scriitor din România.

- Cum îţi pare literatura scrisă de tineri? Cine îţi pare mai apropiat? Cine nu-ţi place deloc dintre cei oarecum cunoscuţi?

- Destul de amestecată. Sînt scriitori buni, dar şi multe ciurucuri făcute din exhibiţionism şi imitaţii facile. Îmi place, de exemplu, fără rezerve, Ruxandra Novac. Are o voce distinctă, o sensibilitate aparte şi obsesii proprii. Îmi plac Ştefan Baştovoi – şi ca poet şi ca prozator -, Iulian Fruntaşu şi o tînără prozatoare, Ina Crudu (prezentă în volumul colectiv Junii ‘03, cu un excelent fragment de roman). Nu-i pun la socoteală pe prietenii mei literari, din cele două volume colective, Tablou de familie şi Ferestre”98, întrucît sînt destul de subiectivă. Nu-mi plac Adrian Urmanov, Dan Mircea Cipariu, Elena Vlădăreanu, Ioana Băeţica, Bogdan Iancu (o imitaţie a lui T. O. Bobe, reuşită ce-i drept, dar care nu face din el decît un meşteşugar iscusit).

- Cum îţi par revistele şi editurile din România?

- Sînt multe reviste în România, dar sînt destul de scorţoase sau pur şi simplu proaste. Oricum, mă plictisesc îngrozitor. Cît despre edituri, aici situaţia s-a schimbat în bine, în sensul că oferta de carte este bogată, chiar foarte bogată. Din păcate, marea problemă este cea financiară. Sînt edituri care încearcă însă să menţină un echilibru între preţ şi puterea de cumpărare, precum Polirom, Compania sau Paralela 45, dar sînt altele, precum Humanitas sau Rao, mai ales cea din urmă, care au pierdut contactul cu realitatea şi care mizează mult pe snobism pentru a-şi vinde cărţile. Cărţile nu sînt un lux, iar dacă vor deveni, editorii ar trebui să fie primii care să se îngrijoreze. În ce priveşte cărţile de poezie, aici lucrurile stau într-adevăr foarte prost. S-a creat deja prejudecata că poezia nu este vandabilă, aşa încît nici editorii, nici librarii nu se mai obosesc să o distribuie, fără să-şi dea seama că generează astfel un cerc vicios. Dacă nu este difuzată, promovată, poezia nici nu are cum să ajungă la cititori şi atunci nu văd cum şi-ar putea aceştia manifesta interesul. Ca să nu mai vorbim de faptul că tinerii autori ar putea schimba părerea despre poezie, oferind pur şi simplu altceva decît poezia din manuale.

- Ce ai face pentru tineri dacă ai fi directorul unei reviste sau edituri importante sau preşedinta uniunii scriitorilor, să zicem? Ce ţi-ar plăcea să facă pentru tine, ca scriitoare tînără, US?

- Nu m-am dus niciodată atît de departe cu gîndul. Ar fi şi foarte greu, întrucît nici măcar nu sînt înscrisă în US. Mi se pare o colcăială de interese meschine, în plus, pe lîngă puţinii scriitori buni de acolo, sînt foarte mulţi scriitori de mîna a doua şi a treia. Dacă situaţia ar sta altfel şi aş deveni preşedinta unei asociaţii de scriitori, deşi nu mă văd deloc în ipostaza asta, aş face totul să-i promovez pe cei tineri, indiferent de grupurile şi grupuleţele din care ar face parte, evident cu condiţia să-mi placă ceea ce scriu, valoarea textului fiind singurul criteriu. Deocamdată, am impresia că nu mai ies nici eu, nici prietenii mei de grup, din această secţiune a tinerilor autori ţinuţi pe listele de aşteptare. Dar dacă stau bine să mă gîndesc, n-ar trebui să mă deranjeze prea tare, abia devine provocator şi mă menţin în formă, în plus oficializarea rimează prea mult cu osificarea. În tot răul e şi-un bine. Ca director de revistă sau de editură, aş face un program special de promovare a tinerilor autori, la modul cel mai pragmatic. Nu m-aş mulţumi numai cu publicarea lor, aş organiza tot felul de turnee, de întîlniri cu cititorii, aş găsi modalităţi mai noi de seducţie a publicului, aşa cum de altfel încearcă să facă Un Cristian, fără să aibă vreun ajutor de undeva. Aşa cum ar trebui să facă uniunile de scriitori, dacă ar fi într-adevăr preocupate de promovarea literaturii române în general, nu numai a tinerilor. Mi-ar plăcea ca această Uniune să se decanteze, să-şi ia rolul în serios, să-şi schimbe regulamentul de sectă închisă (de exemplu, nu poţi să candidezi la un premiu dacă nu eşti înscris, cu alte cuvinte premiile sînt ale noastre pentru noi, cei din Uniune), să se ocupe de promovarea, în ţară şi în străinătate, a autorilor cu adevărat buni, să acorde burse de creaţie, să devină mai transparentă, să se transforme dintr-o adunătură pestriţă de scriitori într-o grupare de calitate, activă şi eficientă. „Primenirea” asta mi se pare însă deocamdată o utopie. N-aş vrea să închei totuşi pe un ton atît de sumbru. Cu sau fără asociaţii de scriitori, sper ca literatura tinerilor, cu adevărat de valoare, să-şi capete locul meritat, adică să fie citită. Şi dacă salutul adolescenţilor este: „Să fii iubit!”, eu le-aş putea spune tinerilor scriitori: „Să fiţi citiţi!”.

(Interviu Tiuk!, realizat de Mihail Vakulovski în  aprilie-mai 2004, Braşov – Braşov)

 ”Discretă, delicată, de o frumuseţe pură, gen anii ‘30, Doina Ioanid ar fi putut fi şi ea prezentă în prima antologie (Tablou de familie). Poeta şi-a ales una dintre formele literare dificile şi ingrate, poemul în proză, care şi-a găsit legitimitatea abia cu autorii anilor ‘90. Dar textele ei diferă de ale nouăzeciştilor prin construcţie şi imaginar: sînt înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste. Amănuntul concret, expresiv, este prins imediat şi pus în lumină. În cenaclu, Doina are un discurs critic remarcabil, sigur pe sine, care nu se intimidează – în ciuda înfăţişării timide a tinerei – la nici o interpelare.”

( Mircea Cărtărescu – Şapte personaje în căutarea unui auditor, prefaţa antologiei Ferestre 98)

“Mă aplec deasupra patului. De aproape, culoarea i se scurge din trup. Cocorii de pe carpetă îşi întind şi ei gîturile spre pat. Glasul strident al mătuşii. Mă sărută şi îngînă ceva. Degetele îmi zvîcnesc. Maia face pasienţe într-un colţ iar cineva povesteşte cu pe vremea lui. Bătrînul cere să-isă i se ridice perna. Surîde. Le aduc dulceaţa şi cafelele. Strigătele ascuţite ale păsărilor. Deschid albumul cu scoarţe roşii: domni şi doamne în grup. Zîmbesc spre mine.”

Poezia în haine retro 13 aprilie 2006, nr. 316 al Observatorului cultural

variantă uşor modificată faţă de cea publicată, preluată în BdP cu acordul autoarei

Ajunsă la al patrulea volum de poeme, după Duduca de marţipan (Ed. Univers, Bucureşti, 2000), E vremea să porţi cercei (Ed. Aula, Braşov, 2001) şi Cartea burţilor şi a singurătăţii (Ed. Pontica, Constanţa, 2003), Doina Ioanid este o poetă consecventă. În ce priveşte formula stilistică aleasă şi, aş spune, ţinuta artistică. Doina Ioanid scrie minipoeme în proză, texte mai puţin descriptive, conţinînd mai degrabă nuclee epice, precum fotografiile în mişcare,  flash-uri cu o obligatorie „istorie” before şi after. În primele ei texte, din antologia colectivă Ferestre, descripţia era mai evidentă, efectul de stampă sau de basorelief – mai pregnant. „Regia” stilistică, urmare a unui narcisism poetic întreţinut de căutările estete (v. sintagme precum „duduca de marţipan”, savorile culinare, olfactive şi lingvistice) era, şi ea, mai la vedere. Începînd cu Cartea burţilor şi a singurătăţii şi ajungînd la cartea de faţă, Poeme de trecere, s-a făcut simţit, ca întotdeauna, „factorul” timp, care a transformat voluptăţile estete în gravitate, în sacră melancolie. Poemele de trecere cuprind două cicluri, Interval şi Scrisori pentru Taia Dumitru, primul ocupîndu-se de chiar portretul interior al femeii la…36 de ani, celălalt fiind consacrat bunicului dispărut. Ca în orice „istorie” biografică, „portretul artistului la tinereţe” pierde la maturitate din narcisismul şi estetismul iniţiale: „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vîrful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”. Aveţi aici un narcisism de passage, invadat de melancolie şi de vocile vîrstelor lăsate în urmă: „duduca”, legănată încă de iluziile copilăriei, e interpelată de vocea ei ulterioară, aceea „dezvrăjită”. Schimbarea de atitudine se reflectă imediat în expresie, „duduca de marţipan” devenind brusc o fiinţă nesigură şi neajutorată ca o „vrabie fără pene”. „Intervalul”, „trecerea”, fără masca narcisistă protectoare, înseamnă pentru Doina Ioanid fragilizarea, incertitudinea, neliniştea femeii „trădate de timp”: „În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”. Odată cu cedările trupului, poeta resimte acut precaritatea propriei existenţe, consumate fără rest: „În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund”. Atîta vreme cît a fost posibilă amînarea acestor întrebări, scriitura estetă putea funcţiona. Acum, însă, cea care ocupă scena este „tristeţea mea destrăbălată”: „Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele”. Rar ea se mai înfrumuseţează, în paginile acestea, într-o imagine artistică: „Fă un copil şi lumea va deveni străvezie. Şi dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări?”. Şi atunci din discreţie. Paradoxal, Doina Ioanid nu scrie o poezie estetă, deşi multe dintre poemele anterioare iau această turnură. Eficienţa poemelor ei – căci despre o scriitură eficientă e, finalmente, vorba – stă în discreţie şi în economia mijloacelor. Poemele au un soi de acurateţe şi de adecvare a mijloacelor lingvistice care ne reconfortează. Fără să cadă în blazare, tristeţea poetei nu e, însă, nici pe departe „destrăbălată” (o…licenţă poetică), ci mai degrabă una limpede, calmă, inerţială – „atîrn ca un liliac de tavan” – , cu rare note acute: „Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă”. Aşa cum deţine măsura unei formule eficiente, naraţiune in nuce, care ştie să se oprească la timp pentru a crea sugestie poetică, Doina Ioanid deţine şi un fel de control al intensităţii emoţionale, la care, desigur, contribuie şi prezenţa celuilat: „ Doar uneori, cînd îmi ţin respiraţia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare că totul se limpezeşte şi capătă prospeţimea rufelor uscate pe culme, afară, în ger”.

Regăsim, aşadar, la Doina Ioanid acea scriitură „feminină” a vîrstelor succesive, pe care o întîlnim şi la Simona Popescu, o scriitură care păstrează „exuviile”. Gesturile magice ale copilăriei se amestecă cu semnele celorlalte vîrste şi mai ales cu maturitatea „fără proiecte” şi alertată de scurgerea timpului. Înaintarea în vîrstă este înaintarea în nesiguranţă, indecizie, căutare. Dar şi spaima de vremuri. Am ajuns la o trăsătură specifică a poemelor, dincolo de economia mijloacelor sau, dacă vreţi, de minimalismul formal, o diferenţă de atitudine: desuetudinea, retragerea din prezent, postura retro: o „duducă”aparţine cu siguranţă altui timp: „Ani de zile m-am războit cu voi, am vrut să fiu altfel, să intru măcar în secolul XX. Disco, video, net, piure instant, neoane, şopîrle vorbitoare, figuranţi de local, scaune în formă de furculiţă…Trişam cu neruşinare. Ritmul meu este ritmul vostru. Pe cine încerc eu să păcălesc? Am crescut în curtea aia cu cireşi, caişi, piersici, vişini, meri, peri şi Dumnezeu ştie ce alţi pomi roditori, printre cuvintele voastre pestriţe (…) am crescut acolo ca într-o rezervaţie. Şi-ar trebui măcar acum, la 35 de ani, să nu mă mai ascund după deget”.

Sobrietăţii acesteia retro, cuviinciose şi triste într-o măsură întotdeauna suportabilă nu i-ar strica, totuşi, mai multă „destrăbălare”, îndrăzneală, mai multe note acute, iar în poemele de dragoste – mai multă senzualitate.

Al doilea ciclu al volumului, Scrisori pentru Taia Dumitru, e unul mai special, în sensul că e vorba de un set de poeme dedicate bunicului dispărut, lui Taia Dumitru. E evocată, de altfel şi bunica, Maia, rămasă „singură cu deprinderile celor 60 de ani petrecuţi împreună”. Persistă în fond aceeaşi scriitură „feminină”, la persoana I, pentru că Taia Dumitru reprezintă, de fapt, unul din reperele esenţiale ale existenţei poetei. Dispariţia lui provoacă o criză intensă, deopotrivă cu încercarea incantatorie de a-l „ademeni”, de a-l întoarce din drum: „Ce femeie zdravănă se trezeşte dimineaţa cu mîna amorţită de durere, abia ţănînd în mînă stiloul, cu gîndul la Dumitru cel Mare, Dumitru Surul, Dumitru cu roaba de varză, Dumitru care nu a suflat niciodată în lumînările de pe tort, Dumitru care nu a apucat să-şi vadă strănepoata, pînă cînd cerceaful şi faţa de pernă se îmbibă de cerneală roşie, roşie, precum ciupitura unei insecte, precum ochiul zgîriat de nisip?”. Puternica încărcătură emoţională, care lipsea în primul ciclu, se regăseşte inegalabil, aici, în poeme de o voită simplitate patriarhală. E interesant cum bucolismul şi poezia rustică de bună tradiţie (mai rar abordate în zilele noastre, e drept cu implicite riscuri) sînt reluate de poetă într-o combinaţie nouă, sînt integrate scriiturii biografiste, „feminine” la rigoare: „Dar cel mai adesea te văd trecînd printre brazdele cu răsaduri, cu bucuria omului muncit. Pe tine, cel beteag, cu oasele zdrobite, cu tălpile crăpate, nu te ştiu decît aplecat asupra pămîntului, făcîndu-l să rodească. Ciorchini încărcaţi de roşii, salate gustoase, cepe mari şi sănătoase, ardei iuţi, trosnitori, vinete brumării, verze înfoiate, pentru care trebuie că Dumnezeu ţi-a iertat deja toate păcatele”. Nu cred că aş supralicita dacă aş remarca sfîşierea şi deşertăciunea de Ecleziast, care urmează dispariţiei lui Taia Dumitru: „Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sînt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zîmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat.” Sau: „Ridic obloanele şi te chem din aerul umed de dimineaţă. Spune-mi ce să fac?”; „Spune-mi ce-mi scapă? De ce vinul e searbăd şi aerul amar? Spune-mi de ce, dintre noi doi, mortăciunea sînt eu?”; „În foi de brustur să te fi învelit şi să fi presărat peste tine toate leacurile de pe faţa pămîntului. Cu umbra mea, făcută cîine, să te fi apărat şi cu toate cuvintele ştiute şi neştiute. Sub mirosuri grele de leandru să te fi ascuns. Să nu te fi ascultat! Să nu te fi ascultat!” Apreciez în mod deosebit acest ciclu de poeme, situat pe un teritoriu „minat”, al poeziei patriarhale şi folclorice, „recondiţionate”, iată, cînd credeam că nimic nu se mai poate face. Recondiţionarea, însă, e una cu titlu de excepţie, pentru că nu e un filon care să permită continuări. Dar ea vine să nuanţeze, la Doina Ioanid, formula retro asumată. Şi aceasta din urmă, da, se întîmplă să fie şi la modă, astăzi.

Spuneam că în Scrisori pentru Taia Dumitru, în ciuda ineditului patriarhal, avem de-a face cu acelaşi poem în proză personal şi neliniştit. Cuvintele – dispuse cu acelaşi simţ lingvistic – mustesc, de data aceasta, de culoare şi de intensitate. De durere, adică de o tristeţe, într-adevăr „destrăbălată”. Şi lamentaţia incantatorie în faţa morţii, fiorul Ecleziastului se ating aici cu „nevroza şi bolile” provocate de fuga ireparabilă a timpului. Pe linia volumelor deja publicate, Poeme de trecere marchează o evoluţie interioară, dar păstrează aceeaşi calitate, constantă, a versurilor, pe care o ştim încă de la volumul de debut.

12. Cititorul. Cum arată pentru tine? Cîtă nevoie ai de el? Cum se vede din spatele cărţii? Ce pretenţii ai de la el? (un cristian)

Cititorul meu? Habar n-am cum arată, nu are un chip precis. Sau poate e după chipul şi asemănarea mea.

credit foto Daniel Cozma

Sibiu, 2007

Ştiu însă că e prezent. O prezenţă discretă, nu una insistentă, presantă. Nu se uită peste umărul meu să vadă ce scriu, nu mă condiţionează să scriu într-un fel. Ştiu însă că e undeva prin preajmă, atent şi curios la ceea ce fac. Nu pot să scriu pentru un cititor anume, care ar vrea ceva anume de la mine, ar însemna să mă mistific. Aştept însă mult de la el: să fie cutia mea de rezonanţă. Am nevoie de el, ca să rupă singurătatea scrisului meu, dar am mai ales nevoie să mă înţeleagă, să vină deschis spre mine, spre ceea ce-i ofer din intimitatea mea, din zbaterea şi frămîntările mele.

11.Am remarcat că nu prea te pasionează blogosfera, ca să nu mai spun că am văzut ce părere tranşantă ai faţă de (in)utilitatea messengerului. Ai putea fi etichetată cam de modă veche, doar că ştiu că-ţi pierzi cîteva ore bune pe zi în faţa computerului. Practic pierzi din timpul tău pentru citit şi scris, obicei/exerciţiu de singurătate pe care mulţi bloggeri care-şi dau cu părerea despre (in)adecvarea revistelor tipărite nu-l prea-l au, pretinzînd nici mai mult nici mai puţin că gata, s-a terminat cu tipăriturile(de care nu prea au auzit, cu atît mai puţin le-au citit), de-acum există „şansa” netului şi a publicării on-line, de-acum aşa se scrie/face „istoria literară”. Curioasă şi comică asociere între tehnica internautică şi „istoria literară”. Şi ajung la întrebări. Te-ai gîndit să-ţi faci un site? Crezi că revistele literare sînt la ananghie? Crezi că noile generaţii, crescute pe mess şi dependente de computer, vor avea răbdarea şi şansa (pentru că e o şansă) să caute prin arhivele literare şi să descopere rolul esenţial al unei tipărituri de calitate? Ţi se pare că deschiderea prin publicarea pe net a literaturii, dincolo de avantajul unui suport ofertant, mă refer la stocare, amestecă puţin cam mult valoarea cu nonvaloarea? Nu că multe din aşa-zisele reviste „culturale” n-ar face-o…

Cred că un site, pentru un scriitor din zilele noastre, e binevenit. E o deschidere. Sincer, nu m-am gîndit serios să-mi fac un site. Nici nu ştiu cum să-l fac. Probabil că nu e mare lucru, doar că nu m-a interesat cu adevărat. Poate sînt de modă veche sau poate e doar impresia că e un mediu cam rece de comunicare. Poate şi una şi alta. Cine ştie, poate într-o bună zi? Există însă, într-adevăr, un pericol în ce priveşte literatura pe net, tocmai din cauza acestei mari deschideri: amestecul de care vorbeai. Fiecare e liber să-şi dea cu părerea, să posteze orice, dar democraţia în literatură nu e un lucru prea grozav. Cît despre revistele literare, nu ştiu dacă sînt neapărat la ananghie. Dar e bine să aibă un site, accesul la informaţie e mai rapid şi mai larg. Se pierde însă mult la lectură, zic eu. Nu mai ai acea savoare a răsfoirii, a pipăirii foii de hîrtie. Contactul direct cu tipăritura dispare. Dispare şi răgazul lecturii. Noile generaţii obişnuite cu noul mediu au, însă, un alt ritm. Poate că, pentru ele, eficienţa şi rapiditatea contează mai mult decît răgazul. De căutat prin arhive, nici nu se pune problema. Vor rămîne doar cîţiva, cei pasionaţi de literatură, specialiştii care vor scotoci după revistele literare.

1. „Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vârful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?”

Dragă Cristian, astea-s doar câteva întrebări la care nu am găsit încă răspuns, poate dacă l-aş fi găsit n-aş mai fi scris. Ramâne doar senzaţia, pe care s-ar putea s-o aibă mulţi oameni, chiar dacă nu o exprimă, senzaţia că nu te integrezi în peisaj, că nu-ţi găseşti locul într-o lume din ce în ce mai nebună. Oricum, poezia nu e făcută să dea răspunsuri decât indirect, prin ricoşeu.

2. Să vedem puţin cum a fost cu începutul în literatură. Cum s-a întâmplat şi cum e să faci casă bună cu ea?

Cu literatura, am avut dintodeauna o relaţie specială, o relaţie de iubire necondiţionată. Din copilărie, îmi plăcea foarte mult să citesc. Lecturile mele, destul de dezordonate, erau pe principiul delectării, al unei plăceri absolute, care ţinea de răgaz, de intrarea într-un timp special, după cum scria Mircea Eliade. În plus, literatura era o compensaţie pentru lumea sordidă a comunismului, în care trăiam cu toţii. Dincolo de asta, descopeream universuri diferite, descopeream lumi, poveşti, moduri de a spune şi de a se spune pe sine care mă ajutau să-mi canalizez imaginaţia şi să mă raportez altfel la ceea ce trăiam, experienţe care de multe ori nu erau dintre cele mai fericite. Aşa că fără să-mi dau seama, am început să inventez poveşti, pe care i le spuneam sorei mele Mary, înainte de culcare. Trebuie să-ţi spun că nu le-am scris, nu le-am notat niciodată. Era doar un mod al nostru de a strânge rândurile, era ceva numai al nostru. Oricum, din ceea ce ni se cerea la şcoală, compunerile şi povestirile îmi ieşeau cel mai bine. Îmi pare rău că nu le-am păstrat. O singură dată, am dat peste una dintre povestiri. Era o zi de curăţenie. Bunicii aveau o casă mare, cu pod şi şopron, cu pivniţă şi magazii, ca unii ce fuseseră gospodari înstăriţi, iar pentru comunişti, chiaburi. Aşa că erau multe de făcut. Curăţenia podului îmi plăcea foarte mult, găseam acolo tot ce vroiai şi ce nu vroiai, de la hamuri de cai, pe care nu le mai folosea nimeni, pentru ca nu mai aveam nici cai, nici şaretă, la samovare, şaluri vechi şi pantofi de epocă. Îmi plăcea să scotocesc peste tot şi să stau între lucrurile alea care aveau poveşti, poveşti pe care nimeni nu mi le spunea, de frică să nu ne dăm de gol la şcoală şi să avem probleme. Erau însă lucruri care-şi cereau istoriile. Iar din ce mai prinsem de la bunici, din frânturile lor de conversaţii, când credeau că noi ne jucăm şi nu suntem atente, încercam să inventăm poveşti. Aşa am descoperit, într-o astfel de zi de curăţenie, printre multe alte hârţoage, una dintre povestiri, pe care, citind-o, am descoperit, după mulţi ani, că era foarte interesantă şi curat scrisă, deşi semăna cu Un om necăjit a lui Sadoveanu. Am lăsat-o însă acolo, nu aveam obiceiul de a păstra, eram oricum foarte împrăştiată. Acum îmi pare rău, dar nu cred că mai există pe undeva. Mai târziu, am început să citesc mai ordonat, dar de scris şi mai ales de păstrat n-am păstrat nimic. Nici chiar la poemele publicate, nu mi-am păstrat ciornele, ci numai variantele electronice, ca şi când mi-ar fi fost teamă să las prea multe urme. Când am început să scriu, am scris poezie. Nu era o poezie bună, erau nişte efuziuni sentimentale, expresie a unor stări neliniştite de adolescentă. Nu aveam reperele literare necesare şi nu eram un geniu. Oricum, am scris puţină poezie, tocmai fiindcă eram nemulţumită de ce-mi iese. După ce am intrat la facultate, l-am întâlnit pe Mihai Ignat, care era literar vorbind mult mai matur decât mine, venea de la Braşov, unde era deja un grup literar puternic. Mihai avea şi lecturi din americani şi sud-americani de care eu nici nu auzisem. Am făcut schimb de poeme. După ce le-am citit pe ale lui, le-am ars pe ale mele. Observaţiile lui au fost puţine, mi-a zis că trebuie doar să citesc şi altceva decât franţuji şi să încerc să-mi valorific experienţele. În rest, am fost pe cont propriu. Când am ajuns la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu, pot să spun că eram deja formată.

3. Cum vezi povestea internautică? Crezi că blogurile sunt o pierdere de vreme sau pot ajuta măcar la promovarea unui autor, dacă nu ca „exerciţiu cu publicul”? Nu cumva se face confuzia între bloguri de cititori şi bloguri de scriitori?

Nu există nici o îndoială că blogurile au devenit un mod eficient de comunicare cu cititorii şi de promovare a scriitorului, mai ales în absenţa funcţionării normale a presei culturale româneşti, ca să nu mai vorbim de difuzare. Pe de altă parte, discuţiile de pe bloguri devin uneori irelevante sau plictisitoare, dacă nu chiar stupide, din cauza unei prea mari „democraţii”. Eu una n-am răbdare să navighez pe net.

4. Faci parte din USR şi ASPRO?

Nu fac parte din nici o asociaţie, deşi se spune că e bine, că ai parte de susţinere. Pur şi simplu, nu m-am „agitat”, mi s-a părut mult mai simplu şi firesc să scriu şi să public, deşi nu cred că astăzi mai ajunge.

5. Primul onorariu de scriitor. Îţi mai aminteşti de el? Ce alte joburi/traduceri  au surclasat statutul de „scriitor profesionist”?

Primul onorariu de scriitor l-am luat de la revista Vatra, prin toamna lui 1995, iar cu banii ăia m-am dus la coafor. Tipic feminin, nu? Am primit numai sume infime pentru publicarea textelor mele. Poezia nu e rentabilă, asta mi se tot spune de multă vreme încoace (probabil că ar trebui să mă consider fericită că sunt măcar publicată). Ba am mai scos şi bani din buzunar, ca să-mi cumpăr exemplare şi să le dăruiesc fie criticilor, fie prietenilor. Nimic nu poate însă surclasa statutul de scriitor, sau nu neapărat statutul, care e vai de capul lui, ci pur şi simplu actul de a scrie, pentru că asta e ce-mi doresc. Cât despre scriitori profesionişti, nu putem vorbi de aşa ceva în România. Cu câteva excepţii, nu cred că se poate trăi din scris. Scriitorul este întodeauna şi altceva, profesor, jurnalist, bibliotecar, om cu ziua, orice vrei tu. Meseria de scriitor nu există în România. Însă nici ca traducător, nu poţi supravieţui. Astea sunt doar utopii culturale, care nu-ţi dau de mâncare. Ştiu că sună terre-à-terre, dezolant şi penibil, dar asta e realitatea goală-goluţă, fără înfrumuseţările de rigoare. Deşi, în ultima vreme, am constatat că sunt bani în cultură, însă pentru cei care cunosc sistemul şi ştiu cum să se folosească de el sau pentru cei care cunosc arta de a se învârti. Descurcăreala e o artă pe care nu o stăpânesc, sunt prea bleagă.

6. Braşovul ultimilor ani a însemnat mult pentru tine. Muşina, Crăciun, Pişcu, Mihai Vakulovski… Cum a fost (deja vorbim la trecut) viaţa de asistent universitar la Braşov?

Braşovul a însemnat mult pentru mine. E un oraş mai temperat, cu al cărui ritm m-am potrivit. Este însă un oraş cam lipsit de perspectivă culturală. Scriitorii braşoveni, de la Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Romulus Bucur şi Andrei Bodiu au făcut să mi se mai pară ceva mai mult decât un oraş industrial. Ca asistent la catedra de limbi străine, am predat franceză şi nu aş fi părăsit învăţămîntul dacă nu mi s-a fi pus beţe în roate. Uneori, oameni care nu sunt la locul potrivit, dar îşi închipuie că sunt cei mai şi cei mai pot face mult rău, mai ales dacă ajung în funcţii de conducere. În cele din urmă, am simţit că nu-mi mai pot face meseria cum trebuie. Din păcate, pentru că-mi plăcea să predau şi în plus îmi rămânea şi ceva timp mai mult de scris.

7. Mircea Cărtărescu şi Cenaclul Litere. Care e „istoria personală” legată de Literele bucureştene? Cum priveşti acum „Ferestrele” şi cum te-ai raportat la experimentul Tescani?

La cenaclul lui Mircea mergeam sporadic. Mai vorbeam din când în când, însă nu eram pe atât de activă pe cât era, de exemplu, Răzvan Rădulescu. Îmi plăcea însă să trec uneori pe acolo, pentru spiritul viu, uneori muşcător al cenaclului, pentru comentariile ponderate ale lui Mircea, care era un excelent conducător de cenaclu, fin şi atent la tot ce se citea. Uneori ieşea cu noi, studenţii, la bere, iar atmosfera degajată de la aceste întâlniri, poveştile lui Mircea, chiar şi simplul fapt că eram în preajma unui scriitor important, pe care-l apreciam, toate astea au contat foarte mult. Dar Mircea a făcut mai mult pentru noi, a lansat două volume colective, Tablou de familie şi Ferestre’98. A mizat pe nişte tineri şi i-a ajutat, când nu prea se înghesuia nimeni să le dea o mână de ajutor. Experimentul Tescani s-a născut din dorinţa de a ne întâlni ca scriitori şi de a scrie ceva împreună. A fost un mod de-a ne cunoaşte mai bine; a ieşit şi-o jucărea literară, bine primită la vremea ei. Mai ales poemul scris la mai multe mâini mi se pare reuşit. Pentru mine, a fost oricum o experienţă unică.

8. Ce crezi despre topurile literare?

Nu-mi place să fac topuri, nu cred în ele. Literatura e o chestie subiectivă, de gust, care se schimbă şi se rearanjează mereu. Trebuie să treacă o vreme, să laşi lucrurile să se cearnă, să se aleagă apele, cum se spune. În plus, cum să fac eu o ierarhie între Kundera, Faulkner, Salman Rushdie, ca să dau doar un exemplu? Care ar fi criteriul după care l-aş plasa pe unul înaintea celuilalt? Literatura nu e o competiţie, ci o chestiune de scriituri complementare. Asta nu exclude faptul că există literatură bună şi literatură proastă.

9. Duduca de marţipan. Premiul Univers pentru debut. Te aşteptai?

Îmi doream fireşte să câştig concursul de debut de la Univers, „Prima verba”, aşa că am trimis textul prin poştă. Nu mi-am făcut însă prea mari speranţe, nu că n-aş fi avut încredere în corectitudinea concursului, ştiam că acolo e Mircea Martin, iar asta era suficient pentru mine. Eram însă la început de drum şi aveam îndoieleile mele. M-am bucurat foarte mult, premiul de debut a fost un credit important pentru mine. Mi-a dat mai multă încredere în mine şi m-a lansat pe piaţa literară. În anii ăia era ceva să debutezi la Univers.

10. Patru cărţi publicate, patru edituri. Univers, Aula, Pontica, Vinea. Ce urmează? Şi, inevitabila obsesie, de ce migrează autorii de la o editură la alta?

Urmează un alt volum, Ritmuri de îmblînzit aricioaica, la care lucrez de aproape trei ani şi pe care sper să-l termin anul ăsta. Vreau însă să-l public la o editura cu difuzare mai bună, cum este Cartea Românească, pentru ca volumul să existe, să se poată găsi şi în librării, căci asta a fost problema majoră cu editurile la care am publicat până acum. Nu sunt snoabă sau nerecunoscătoare, nu caut neapărat o anumită editură, dar aş vrea să-mi văd cartea în rafturile librăriilor şi să le pot spune cititorilor mei de unde pot să şi-o cumpere.

11. Cum a fost cu sosirea la „Observator cultural”? Vorbim despre o provocare pe cât de mare, pe atât de solicitantă. Pe şleau, nu mulţi te-ar fi văzut în postura de secretar general de redacţie la un astfel de brand literar. Şi asta din două motive cel puţin curioase: redacţia e în Bucureşti, puţin complicat pentru cineva stabilit în Braşov, iar „postul” presupune o responsabilizare aparent dură pentru „fragila” Doina Ioanid. Spun asta pentru că discreţia ta poate fi interpretată şi ca o formă de timiditate, nu doar de „crez” literar.

Mi-am dorit să fac jurnalism, dar nu ştiam prea bine cât efort presupune să fii secretar general de redacţie. M-am aruncat în apă înainte de a şti să înot. Acum, după trei ani, pot spune că nu m-am descurcat deloc rău. Dar e adevărat, e o slujbă care-ţi cere multă energie. În plus, e o responsabilitate foarte mare şi ai de lucrat cu oamenii, treabă nu tocmai uşoară. Pot spune că am avut şi satisfacţii, dar şi dezamăgiri. Mai rău a fost cu naveta, pentru că am rămas destul de mult prinsă între două oraşe. Cât despre discreţia mea, ea ţine într-adevăr de un crez, acela că textele bune răzbat singure până la urmă, chiar dacă mai târziu, dar ţine cumva şi de o anumită structură sufletească, de educaţia primită de la bunici, care aveau o filozofie ţărănească foarte sănătoasă, deşi total nepotrivită cu lumea în care trăim: „Munceşte, că Dumnezeu te vede!”, obişnuiau ei să-mi spună. Şi pentru că nu sunt o băgăcioasă, nu-mi place să fac tapaj, nu am ştiinţa de a „cultiva” oamenii, nu-mi rămâne decât să scriu şi să public, în rest, nu mai ţine de mine.

12. Să vorbim puţin despre „formula 3″ (Caius Dobrescu – Doina Ioanid – Vasile Ernu), cărţile care-şi scot autorii în oraş.

A fost o seară de lecturi organizată de Observator cultural, în ideea promovării scriitorilor. Cum turneele de lecturi şi întâlnirile cu cititorii sînt foarte puţine, a fost o ocazie binevenită de a „ieşi în lume” şi de sta face to face cu publicul sibian. Pentru mine, a fost o provocare, a trebuit să mă gândesc la un mod de a capta atenţia publicului. Prin urmare, mi-am făcut o fustă de poeme. Mi-am scris textele pe foi de calc şi le-am cusut la un loc, într-un fel de cloş. Am apărut îmbrăcată în propriile poeme, aşa cum îi stă bine unui scriitor. Apoi le-am dăruit celor prezenţi. A fost un mic performance, care a ieşit destul de bine, zic eu

13. 2008. 40 de ani de „România literară” şi apariţia „Istoriei critice” a lui Manolescu. Un an după încheierea „Orbitorului”, în plină campanie de promovare a scriitorilor români. Pare o conjunctură perfectă. Ce aştepţi să ţi se întâmple ca autor?

Nu ştiu dacă astea sunt reperele pentru o conjunctură perfectă. Există însă o deschidere spre literatura română, există şi o dorinţă de promovare. Dar şi aici este o bătălie, cine pe cine cunoaşte, cum ajungi la cutare. Intervine şi gustul şi subiectivitatea celor care fac alegeri şi propuneri. Mai e o chestie şi de baftă, de a te afla la locul potrivit la momentul potrivit. Ca scriitor, îmi doresc să scriu şi să public în continuare, să fiu citită, tradusă. Mi-aş dori o bursă de creaţie, ca să am răgaz pentru scris. Mi-aş dori să călătoresc, să mă întâlnesc cu scriitori străini. Cam multe, nu?

14. Poţi scrie cu muzică?

Da, chiar mă ajută.

15. Conduci?

Nu ştiu să conduc. Dacă mă gândesc bine, nici nu vreau, traficul din Bucureşti e de-a dreptul dement… În plus, cred că aş fi un adevărat pericol la volan, n-am deloc spirit de orientare: mi se întâmplă deseori, dacă schimb drumul sau e noapte, să nu mai recunosc o stradă pe care am batut-o cu piciorul, am impresia că ies brusc din peisaj şi mă regăsesc într-un spaţiu străin, ceea ce uneori mă sperie de-a dreptul.

16. Specialitatea casei în bucătărie?

Îmi place să gătesc. O fac cu plăcere, ba chiar mă relaxează. Ciorba de salată, ciorba de tarhon cu ciolan afumat, tochitura, sarmalele şi ar mai fi şi altele, dar nu vreau să mă dau mare. Pe gustate, nu pe lăudate.

17. Dansuri de societate?

Sunt înnebunită după dans, dar n-am învăţat niciodată dansurile de societate. N-am avut timp. Poate până la bătrîneţe apuc s-o fac şi pe asta.

18. Sporturi practicate…

Nici unul. Doar dacă cititul nu se pune sau datul pe gheaţă. Mi-ar fi plăcut să patinez. Când eram mică nu ratam nici un concurs de patinaj la televizor.

19. Fumezi?

Da, din păcate. Am căpătat acest viciu când am ajuns în redacţie. A fost o chestie de socializare, cred, care a devenit între timp dependenţă.

20. Nostalgii?

Da. Tare aş mai vrea să fiu copil sau măcar studentă.

21. Cum te raportezi la ideea de generaţie/promoţie?

Ideea de generaţie sau promoţie e doar o obsesie a criticilor literari care ţin morţiş să facă ordine, să te pună într-o căsuţă, e mai comod aşa. Pe de altă parte, e şi obsesia unor scriitori care simt nevoia să se afilieze, ca să răzbată mai uşor în peisajul literar de azi. Mergi cu un grup, cu o generaţie, ca să te „vezi” mai bine. Dincolo de asta, rămâne doar literatura pe care o scrii. Sigur că există un anumit context, un anumit fel de a gândi scriitura la un moment dat, dar importantă e nota specifică, ceea ce ai de spus în felul tău. În plus, ceea te formează ca scriitor nu ţine doar de o influenţă de moment, de un trend (nu scrii poezie într-un anumit fel doar pentru că se cere pe piaţă, pentru că e la modă, pentru că trebuie să fii pe val, ci pentru că există ceva înăuntrul tău care-şi cere expresia cu necesitate, aşa şi nu altfel), ţine de experienţă, de lecturi, de un mod personal de a vedea lumea. Aşa că a gândi totul prin prisma unei generaţii/promoţii mi se pare reducţionist şi irelevant.

22. Spuneai la început că „literatura era o compensaţie pentru lumea sordidă a comunismului”. E aberant să te-ntreb ce mai reprezintă literatura astăzi. Te-ntreb doar ce i-ai spune unui copil pe care familia-l învaţă acum să „se lase de prostiile cu literatura”, să făcă ceva serios, din care să poată trăi, nu doar să-şi plătească o chirie. Te-ntreb dacă nu cumva ai impresia că aşteptarea unui autor pentru normalitate a durat prea mult în timp ce „personalul auxiliar” s-a „descurcat“/ „scos” onorabil?

Nu pot să dau sfaturi, sau pot, dar n-are rost: fiecare trăieşte, în fond, pe cont propriu. I-aş spune doar că pe mine literatura m-a ajutat să supravieţuiesc, i-aş spune că nici măcar nu am avut de ales, că literatura nu a fost o opţiune, ci o presiune interioară. În plus, nici nu prea ştiu ce altceva aş fi putut face, doar la gătit mă mai pricep. De altfel, cred că literatura şi bucătăria fac casă bună. I-aş spune să se apuce de literatură doar dacă nu are încotro. Cît despre normalitatea existenţei unui autor, cred că ea nu există de fapt, şi mă refer aici nu numai la aspectul material, ci şi la cel spiritual. Oamenii fericiţi şi normali nu scriu, trăiesc pur şi simplu.

interviu de un cristian, apărut în nr. 34 (29.08 – 05.09. 2008) al României literare

Nicoleta Cliveţ
Despre feminitate, altfel

Poemele Doinei Ioanid din recent apărutul volum E vremea să porţi cercei (Aula, 2001) nu diferă fundamental de cele din Duduca de marţipan (Univers, 2000). Ritualul luării în posesie a lumii continuă, însă nu doar prin privirea safică, participativă de la debut. Aceeaşi scriitură precisă, directă, rafinată concentrează acum un mod propriu de a concepe, de a aproxima feminitatea (în fond, supratema volumului). Insistenţa pe momentele de trecere dezvăluie o natură vibrantă, alarmată de îmbătrînire, singurătate, moarte şi preocupată să vorbească despre toate acestea, şi despre altele, “cu groază, ca o adevărată estetă”: “O strămătuşă mi-a vorbit odată despre sexul clopoţind al bărbaţilor. Cu groază, ca o adevărată estetă. Mi-a vorbit despre imperfecţiunea lor notorie, despre umbrele ce le străbat carnea şi-i bîntuie neîncetat. Despre frica ce le macină pielea şi imaturitatea lor obositoare.
Dar ce ştii tu despre bărbaţi, căţeluşă cu dinţi fragezi?
Ştiu numai cum dimineaţa privirea ta se revarsă asupra mea deodată cu lumina încăperii, cum mă încurc într-un gînd trimis de tine la extremitatea degetelor. Ştiu doar să descifrez imagini răzleţe apărute pe braţele tale şi încercările de roman înscrise în palmele mele” etc. Cele cîteva imagini mai brutale, mai îndrăzneţe nu pot înşela asupra firii profunde a poetei, ele fiind doar încercări de a brava şi de a abate astfel atenţia de la sentimentalismul şi patetismul funciare. De o senzualitate “vegetală”, de interior şi cu un aer buimac, ea caută să-şi dibuiască feminitatea, să şi-o lămurească mai ales în aspectele ei exterioare, căci efortul de a o explora arheologic e, deocamdată, amînat. Asupra aspectelor abisale, scandaloase ale feminităţii se tace zgomotos, nu însă şi asupra confuziei femeii la treizeci de ani, a indeterminării apăsătoare, a refuzului de a deveni, dintr-o Afrodită adulată, o Demetră (dez)iluzionată: “Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani urarea să faci copii frumoşi de turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe: mai sînt atîtea de făcut”.
Împovărătoarea condiţie feminină îşi are, însă, şi momentele ei de graţie; în orizontul corporalului, al senzualului deruta se risipeşte, la fel şi sentimentul de fiinţă amînată. Erotismul îmblînzeşte angoasele, dă sens, instaurează un continuum el-ea (şi ei-moarte), suprimă distanţele. Descoperirea celuilalt (printr-o fiinţă concretă, prezentă, mereu invocată), ieşirea în întîmpinarea lui şi dorinţa identificării marchează o evoluţie în raport cu volumul de debut. Contactul se revelează ca formă profundă de cunoaştere şi de comunicare, nicidecum ca simplu schimb, reciproc avantajos, între două epiderme: “O negresă răguşită cîntă în surdină, aspirînd singurătatea camerei. Prin fereastră, lumina felinarului. Mîinile mi se plimbă pe umerii încă firavi, refuzînd căptuşeala muşchilor. Zgura de peste zi alunecă de pe noi.Vocea negresei se stinge. Somnul alături de tine. Căutînd căldura coapsei. Frumuseţea se naşte sub palmele mele. Visele migrînd de la unul la celălalt. Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbîrnîind se întind spre tine. Cînd nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutînd despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gîtului. Din ce în ce mai strîns”.
Dacă prin Duduca de marţipan debuta o poetă atipică, dar deja formată, prin E vremea să porţi cercei se prefigurează un al doilea debut al Doinei Ioanid – cel de prozatoare. Consistenţa epică a ultimelor poeme îndrăgostite lasă să se întrevadă o astfel de evoluţie.

(Tiuk! –  http://www.tiuk.reea.net/1/5.html)

Vârstele de hârtie ale duducăi
Irina Petraş

în revista Apostrof, nr. 7, 2007

DOINA IOANID (născută la 24 decembrie 1968, în Bucureşti, şi stabilită la Braşov, o mutare, să spun deja, în linia firii sale vibrant-aşezate şi reticent-mondene) a debutat în 1995, în Cuvântul; relativ târziu, din perspec-tiva vremurilor nerăbdătoare. Debutul editorial se petrecea în 2000, cu Duduca de marţipan (Bucureşti: Editura Univers, 2000), urmat de E vremea să porţi cercei (Braşov: Editura Aula, 2001), Cartea burţilor şi a singurătăţii (Constanţa: Editura Pontica, 2003) şi Poeme de trecere, Bucureşti: Editura Vinea, 2005, 60 p. (cu o prefaţă de Carmen Muşat). S-a vorbit deja, cu oarecare monotonie a instrumentarului critic, despre discreţie, economie a mijloacelor, stil retro recondiţionat, sentimentalism cu fine nuanţe patetice. Dacă sunt acceptate ca valabile mărturisirile autoarei, atunci, de la cineva care pariază pe francheţe (şi nu se teme să spună net „nu-mi plac”, înşirând nume de prim-plan ale scrisului contemporan), iubeşte „macii, margaretele, albăstrelele şi floarea-soarelui, aşa cum sînt ele pe cîmp” (s.m.), manifest al simplităţii asumate, citeşte Faulkner, Márquez, Caldwell, Vargas Llosa, Updike, Steinbeck, Kundera, Flannery O’Connor, Salinger, Blecher, Bruno Schulz, Sábato, Rushdie, Villon, Ronsard, Baudelaire, Whitman, Ginsberg, Frank O’Hara, Dimov, Mircea Ivănescu, ascultă Offenbach, Chopin, Bach, Ennio Morricone, Vangelis şi priveşte Breughel, Bosch, Vermeer, Chagall, Utrillo, nu poţi aştepta alinieri docile la moda exhibărilor necondiţionate. Biografismul ei este unul întors înăuntru, oarecum pe dos. Nu se citeşte pe sine despuindu-se de veşminte, ci se caută vitraliind secvenţe ale zilei şi ale nopţii. Nu crede că soluţia existenţială şi po(i)etică stă în a (s)pune totul la vedere. Şi asta nu dintr-o pudoare exagerată şi anacronică, ci fiindcă se ştie/se află, încă şi mereu, în căutarea febrilă a acestui tot nesigur, alunecos, al fiinţei.
Vârstele biologice şi cele de hârtie se pândesc reciproc, se amestecă, se scrutează, cu sentimentul că fiecare ştie ceva fundamental ce trebuie mărturisit. Între viaţă şi text se petrece un subtil schimb de experienţă. Întotdeauna cu rest:

ceva din ceea ce gândeşti, din ceea ce simţi, din modul propriu de a privi lumea trece insesizabil în orice scriere literară, chiar dacă sub forme mai mult sau mai puţin disimulate. Pentru mine, poemul în proză este cea mai potrivită formă de exprimare. Aşa pot să spun poveşti, despre mine, despre ceilalţi [...] O poveste simplă, conturată la modul cel mai naiv, poate surprinde foarte bine poezia lumii în care trăim

(mărturiseşte în interviul acordat lui Mihai Vakulovski). Scrisul Doinei Ioanid are ceva din tendinţa agripantă a textelor Simonei Popescu (s-a observat deja), din franca şi, deopotrivă, anume voalata paradă interioară a feţelor volubilis, iederatice. Nicoleta Cliveţ identifica, pe bună dreptate, „o senzualitate «vegetală», de interior şi cu un aer buimac”. Însă nu de dibuirea feminităţii prin aspectele ei exterioare e aici vorba. „Explorarea arheologică” are loc, nu-i nicio îndoială, chiar dacă nu se scot anume la suprafaţă vestigii ale „aspectelor abisale, scandaloase ale feminităţii”. O vagă buimăceală („din camera mea de pâslă lumea nu se vede prea bine, nici aerul nu pătrunde cum trebuie”), jucând apăsat pe naivităţi cu înţelesuri multiple, o tatonare prelungă a apelor din subteran (cea mai feminină dimensiune a poemelor sale în proză e, cred, polifonica prezenţă a apei ca metaforă obsedantă – învăluitoare, insinuantă, blând-senzuală, mulându-se temporar pe forme străine şi disimulând adâncimi nici chiar de ea bănuite; iubitul însuşi „te înconjoară ca o apă caldă”) nu ascund neapărat adevărurile scandaloase, ci le ignoră calm însemnătatea. Că zicerile deschise şi brutale despre propriul trup şi despre pliurile sale erotice sunt rare e o întâmplare ţinând de o structură anume, care înţelege să-şi răspundă sieşi în primul rând, nu modei.
„Povestea simplă” e pe cât de firească şi consunând personalităţii autoarei, pe atât de migălos construită. Simplitatea ei e înşelătoare. Căci într-o confesiune precum: „în cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a streşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece”, trădarea are cel puţin două înţelesuri. Deconspirare şi înşelare, ea e chiar marca oricărei căutări de sine. Totul spune şi tace în acelaşi timp despre adevărurile ultime. În plus, trecerea însăşi consumă, dar şi îmbogăţeşte „biografia”. Răul şi binele sunt tot atât de semnificative în ordine existenţială, rănile devenind podoabe: „vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări”.
Mai mult, „poveştile simple” pot fi citite oricând ca prelungiri coşmareşti ale „realului”, ca de-naturări plastice. Sau ca nişte scenarii condensate pentru o colecţie de filme ambigue, pe muchie de cuţit:

Dimineaţa, deprinderea luminii, chipul plăpând, ameninţat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău şi simţurile mele zbârnâind se întind spre tine. Când nu mai rezist, îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid geamul şi încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta faţă în faţă, sorbind din ciocolata fierbinte, discutând despre o mie de nimicuri. Şi totuşi, ca o eşarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se înfăşoară în jurul gâtului. Din ce în ce mai strâns

sau

Dugheana e slab luminată. Înghesuiţi, oamenii beau halbă după halbă. Şi ca să treacă timpul mai repede povestesc, zumzăie, îşi aruncă sudălmi transparente. Chipurile uleioase plutesc peste spuma de bere. Zâmbetul unei femei traversează încăperea şi se opreşte pe tăblia unei mese (E vremea să porţi cercei).

Poemele de trecere asumă vârsta intervalului (vezi primul ciclu al volumului), a maturităţii implacabile, prag dinaintea alunecării piezişe pe celălalt versant. Înfruntând deja semnele crepusculare („trupul din care seara a început să muşte”) şi numărând clipele până la scufundarea inevitabilă într-un alt trup, al altei vârste, poemele scâncesc în faţa inevitabilului. Scrisorile pentru Taia Dumitru, ciclul secund, povestesc simplu şi poticnit întâlnirea cu moartea şi trudnica ei învăţare. Număraţi ca „eroi preferaţi din viaţa reală” în răspunsurile la „chestionarul Proust”, bunicii devin personaje ale unui requiem sfâşietor, frânt, cu ceva din economia neagră a prozelor lui Bacovia. E vorba despre o experienţă-limită, moartea bunicului („Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sunt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zâmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat”), atenuată prin încercări repetate de recuperare a copilăriei ca timp al fără-de-morţii, dar şi apropriată ca verificare atroce a unei tristeţi până acum, în volumele anterioare, suspendate, fără obiect şi fără probe. Moartea de odinioară, presimţire blândă („plutesc în derivă în apele tulburi de zi cu zi”) şi simplu exerciţiu al trecerii, traversează acum momentul morţii celuilalt, cu toată zbaterea supravieţuitorului „vinovat” pentru încă adăstarea sa în lumea celor vii, şi se reculege în luciditatea dezîncântată şi expresivă a morţii intravitale. Căci, nu-i nicio îndoială, timpul nu se va milostivi de „noi, cei vii şi cei morţi”.
Discursivitatea melodică a poemelor Doinei Ioanid îmi pare mai degrabă vizionară decât retro. Ea a depăşit excesul metaforal al poeziei moderne, dar şi „neruşinarea”, adesea tezistă, a unei părţi din poezia de ultimă oră. Instalată în interval, captează mesaje cifrate şi le transcrie cu deznădăjduita speranţă că, în cele din urmă, vor în-semna ceva. Poemele-poveşti din Scrisori ar putea fi asemănate, fără a ignora diferenţele şi puternica originalitate a vocilor, cu poveştile-poeme ale Vivianei Muşa din Şcoala specială.

 îi mulţimim autoarei pentru că a acceptat preluarea cronicii de către blogul nostru.

Ultimul exemplu. Mergeam cu Oana la nunta lui Mihai Vakulovski şi a Carminei. Din Braşov ne-a luat un coleg de muncă de-al lui Mihai. Discuţie-n maşină. Şoferul: „Oana, tu ce munceşti?” „Scriu.” „Ce scrii?” „Poezii.” „Ah, da! Păi poezii am scris şi eu în liceu”. Şi s-a continuat în aceşti termeni. Ce vreau să spun. La inflaţia de scriitori (cu două cărţi poţi intra în Uniune, „editurile” publică orice contracost) sau „foşti scriitori”, nici nu mă mai miră atitudinea de „uite-l şi pe rătăcitul ăsta” cînd cineva „priveşte” un scriitor. Adică oricine scoate o carte sau două(şi măcar de-ar fi cărţi ok, dar vorbesc de cărţi submediocre), acum e scriitor. Am auzit poveşti de genul „şi la noi în familie e unu care scrie poezii” (un pierde vară, cum s-ar spune) sau „am făcut-o şi pe asta” (în linia replicilor de mai sus”). Cred că această confuzie principială vine şi din lipsa exemplelor şi a cărţilor de pe piaţă. Clar, dacă o profă de română ar fi în stare să-mi numească nu zece, măcar cinci poeţi contemporani, nu s-ar ajunge la această situaţie. În plus, observ că încă sîntem în faza în care căutăm cărţile, nu discutăm despre ele. Vorbim despre nişte nume, pentru că despre cărţile lor (de negăsit) nu putem spune nimic. Piaţa cărţii de poezie, mică aşa cum e, a fost folosită doar ca un capital de imagine de către edituri bine orientate (dar e altă portiţă). Ce întrebare am, pornind de la această lungă paranteză. În şcoală, ai avut pe cineva care te-a orientat spre autorii contemporani? Ţi-ai format exerciţiul de a citi scriitori contemporani sau acest obicei a venit în facultate? Şi, iarăşi concret, dacă ar trebui să le vorbeşti unor puşti de liceu, cam ce le-ai spune despre tine la acea vîrstă şi despre ce ar putea să înveţe din „lipsurile” pe care generaţiile dinainte le-au avut în raport cu apropierea de literatura contemporană? (un cristian)

 foto coperta 4 a ediţiei underground (500ex) a volumului “Duduca de marţipan”

Cred că a existat dintotdeauna un decalaj între literatura predată în şcoală şi literatura contemporană. Asta nu mă miră, pentru că există un circuit literar: de la cărţile scrise în prezent, trebuie să aştepţi să treacă un timp, să se cearnă puţin lucrurile sau, pur şi simplu, să aştepţi ca oamenii care predau să audă de nişte nume. Ai spus bine nume, şi nu cărţi. Din păcate, aşa funcţionează aceste mecanisme de care tot vorbim şi care ţin, în cele din urmă, şi de natura umană. Imaginea, numele au contat şi vor conta întotdeauna mai mult, nu-mi fac iluzii. Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, în adolescenţă, n-am citit scriitori contemporani decît răzleţ. Profesorii de română pe care i-am avut la clasă, cum se spune, nu erau interesaţi de ceea ce se scria atunci. Poate că de unii scriitori nici n-ar fi putut să ne vorbească, dat fiind contextul comunist. Educaţia literară mi-am făcut-o singură. Şi n-am început cu scriitorii contemporani, deşi ai fi zis că-s mai aproape de noi, de felul în care gîndeam şi simţeam. Citeam mult, dar după o nevoie a mea, interioară. Îmi amintesc bine că în perioada aia vroiam să aflu răspunsuri la o mulţime de întrebări, tipic adolescentine. Iar ele au venit cu cărţile de literatură universală, cu romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Proust, Balzac, Flaubert, Zola, Camus, Glasworthy, Thomas Hardy, surorile Brontë, cu prozele lui Gogol şi Cehov, cu poemele lui Baudelaire şi Verlaine. Îmi deschideau un alt orizont, erau şi o compensaţie faţă de lumea ternă sordidă a comunismului. În afară de Ana Blandiana, de Mircea Dinescu, de Ştefan Agopian, nu am citit literatură contemporană pînă n-am ajuns în facultate. Dar nu cred că a fost rău, cred că am pus nişte cărămizi la temelie. În plus, fără aceste lecturi, nu ştiu dacă aş fi înţeles mare lucru din literatura contemporană. Sînt nişte etape pe care trebuie să le parcurgi, etape evolutive nu numai în formarea personalităţii, ci etape care ţin chiar de un anumit parcurs literar. Oricum, din perioada aia, deşi s-ar putea să şi se pară sinistru ceea ce-ţi spun, cu toate lipsurile, am păstrat un soi de nostalgie a unui răgaz de lectură, pe care nu-l mai regăsesc în lumea noastră zăticnită. Îmi aduc aminte cu ce încîntare l-am descoperit pe Proust şi cum l-am citit în mare parte la lumina lumînării sau a lanternei, pentru că se tot lua curentul. Era o iarnă geroasă, stăteam în casă, lîngă soba de teracotă (din fericire, nu locuiam la bloc, aşa că am scăpat de trista experienţă a blocurilor comuniste, conserve congelate, în care înţepeneai cu straturi de haine pe tine), şi citeam şi reciteam prima frază. Mi-e tare dor de acel răgaz.

Experimentul acestei luni. Pragurile tale. Care au fost, cum le-ai depăşit, ce-ţi aminteşti despre ele? (un cristian)

Pragurile mele? Mi-e destul de greu să vorbesc despre ele. În primul rînd pentru că sînt, ca orice praguri, personale, destul de intime, apoi pentru că ele sînt greu de marcat temporal, amintirea le cam suprapune, le cam amestecă. Primul prag, l-am avut de trecut în copilărie, cînd a trebuit să merg la şcoală. N-am fost la grădiniţă şi nici nu prea erau copii de vîrsta mea prin vecini. Eram obişnuită să stau în curtea plină de pomi, împreună cu Mary, sora mea, şi să inventăm tot felul de jocuri. Aveam o lume a noastră în care nu primeam pe nimeni. Nu cred că eram prea sociabile. Cînd am mers la şcoală şi ne-a lăsat mama acolo, m-am simţit aruncată într-o lume străină. Nu înţelegeam ce e cu mulţimea aia de copii, de ce trebuie să stăm în băncile alea care miroseau a lac de te lua ameţeala. În plus, învăţătoarea era bătrînă. Dac-ar fi fost numai asta! Era un personaj cam grotesc pentru un copil. Purta peruci, pe care şi le schimba de la o zi la alta, se machia îngrozitor şi mirosea cumplit a pudră, un miros greu, aproape greţos. Purta zeci de brăţări şi mărgele, pe care şi le clinchetea ori de cîte ori se oprea la cîte vreo bancă sau scria pe tablă. În plus, metodele ei coercitive nu se potriveau deloc cu felul meu cam rebel, aproape sălbatic, de a fi. Era o corvoadă să merg la şcoală. În plus, nu pricepeam de ce trebuie să fac linii şi bastonaşe, ce avea asta de-a face cu literele pe care le văzusem în cărţi. În fine, mi-a luat mult timp să mă împac cît de cît cu ideea că trebuie să merg la şcoală. Şi oricum scriu urît.

Apoi, un alt prag a fost cînd am descoperit cum cuvintele se pot dezlega de sensurile lor. Nu ştiu cum se face, dar căpătasem o manie, aceea de a repeta cuvintele pînă la saţietate. O chestie infantilă, aşa cum era şi faptul că mă feream să calc pe canalele care aveau mai multe de patru găuri, ceva iraţional. Mi se părea un joc interesant, fascinant această dondăneală a cuvintelor. Într-o seară, cînd am rămas singură, de plictiseală, m-am apucat să repet nişte cuvinte. Le-am repetat pînă şi-au pierdut de tot sensul şi m-a cuprins frica, o frică paralizantă. În faţa mea se căscase un gol imens, în care lumea devenise atît de stranie şi de străină, încît nu mai recunoşteam nimic. Ştiu că m-a apucat sughiţul şi n-am mai putut vorbi vreo cîteva zile. Ai mei m-au crezut pur şi simplu bolnavă. Am rămas în pat cîteva zile, pînă într-o seară, cînd mătuşa mea a venit cu poveştile lui Oscar Wilde. A început să-mi citească din Prinţul Fericit. Cuvintele se legau frumos, curgeau pline de înţeles. A fost leacul cel mai bun pentru spaima mea. În plus, cred că atunci m-am îndrăgostit de literatură.

Un alt prag, tot în copilărie, cred că pe la 7-8 ani, cînd părinţii mei s-au despărţit. Şi n-a fost o despărţire OK, ci una la care am cam asistat şi noi, eu şi Mary. De fapt, a fost destul de urît. Din fericire, ne-au luat bunicii să ne crească, iar asta m-a ajutat foarte mult. Bunicii fuseseră tot timpul aproape de noi. Pînă pe la 5 ani am stat în aceeaşi casă, iar după ce ne-am mutat cu părinţii în casa cea nouă, tot în aceeaşi curte, ne vedeam mereu. De fapt, stăteam mai mult pe la ei, aşa evitam certurile dintre mama şi tata. Casa cea nouă nici nu-mi plăcea, era cam neprimitoare, aproape că părea nelocuită sau locuită de cineva mereu pe picior de plecare. Oricît de cinic ar suna, în adîncul sufletului meu eram mulţumită că ne cresc bunicii. Ei au fost cu adevărat părinţii mei, părinţii pe care poţi să ţi-i alegi. Şi a fost o alegere bună. Am avut o copilărie destul de fericită. Bunicii mei erau oameni simpli, ţărani cumsecade, muncitori. Nu ne-au ţinut la fereastră, cum se spune, nici n-ar fi putut. Aveau şi ei o vîrstă, aveau grădină, gospodărie de ţinut şi trebuia să-i ajutăm şi noi. De la ei am învăţat că orice mărunţiş trebuie să-l faci bine, că nimic nu se obţine fără efort. Cel mai mult şi mai mult îmi plăceau poveştile lor despre lumea de dinainte de comunism. Bunicul fusese cîrciumar, avusese pămînt, pădure. N-a primit însă nimic de-a gata, a pornit la drum doar cu un împrumut dat de străbunicul. Bunica primise drept zestre o fîşie de pămînt. Nu au luat-o chiar de la lingură, dar tot ceea ce-au agonisit a fost prin propriile forţe. Povesteau mult despre lumea interbelică. O lume colorată, îmbelşugată. Iarna, cînd bunicii pregăteau cepele de gladiolă pentru primăvară, îi puneam să povestească despre cum era înainte. Iar ei nu se lăsau rugaţi. Povesteau despre cum treceau căruţele încărcate de peşte pe străzi şi se striga: „Hai la peşte, peşte neamule!”, despre muşterii din cîrciumă, despre cum au venit apoi ruşii şi au distrus tot. Au dat cep la toate butoaiele şi beau vinul cu casca de soldat, apoi fugăreau femeile din sat. Bunica a trebuit să stea ascunsă cu tata, care era mic, în faşă, pe atunci. A stat ascunsă în vie vreo două zile. Cert e că de la bunici am rămas cu pasiunea pentru poveste.

Şi a mai venit un prag, în momentul în care am descoperit, prin clasa a VII-a sau a VIII-a, că trăiam într-o lume schizofrenă. Una era, de exemplu, ce învăţam la şcoală, la istorie, alta era ceea ce auzeam acasă. Ruşii, Cadrilaterul, ceea ce se spunea la Europa Liberă (crescuserăm şi bunicii nu se mai fereau de noi). Era ciudat, la şcoală, trebuia să mă port de parcă nu ştiam nimic. Dar am trecut cu bine, pentru că aveam mare încredere în bunicii mei. Parcă-l văd şi acum pe bunicul ascultînd Europa Liberă. Era iarnă grea şi venise îngheţat bocnă de afară. Stătea cu picioarele în apă cu sare, să-şi dreagă beteşugul (era invalid de război, fusese rănit pe frontul de la Stalingrad), cu urechea lipită de radio, în timp ce bunica trebăluia încă prin casă, să nu lase nimic nepus la locul lui, înainte de culcare.

Şi tot atunci am mai avut un prag de trecut. Mi-am dat seama cît de mult mă obligă faptul că bunicii mei au făcut efortul de a ne creşte şi cît de importante eram pentru ei. Făcusem o năzbîtie la şcoală, trimisesem în oră un bileţel unui coleg, vroiam să facem schimb de nu ştiu ce revistă, cred că Rahan. Diriginta mi-a luat biletul şi a făcut o întreagă dramă din asta, că nu sînt atentă la ora ei de geometrie, că sînt aeriană. Adevărul e că nu-mi plăcea deloc de ea, era rea şi cam isterică. Avusesem înainte o profesoară foarte bună de mate, pe care încă o regretam. O regretam şi pentru că era tînără şi ne spunea poveşti la sfîrşitul orei, ca bonus. La şedinţa cu părinţii, diriginta i-a spus bunicului de năzbîtia cu biletul, de faţă cu toţi părinţii, iar el s-a întors mîhnit. Nu atît de ceea ce făcusem, ci pentru că se vorbise de mine într-un context negativ. Nu m-a certat deloc, dar era atît de trist, încît mi-am dat seama cît de mult îl afectează ceea ce mi se întîmplă. Mi-am dat seama că şi-a pus mari speranţe în mine şi în sora mea. Nouă trebuia să ne fie bine, să mergem la şcoală, să avem parte de o educaţie bună, să răzbim mai uşor în lume. Aşa că aveam o responsabilitate foarte mare: nu trebuia să-l dezamăgesc. Toată viaţa, chiar după ce bunicul s-a stins, am trăit cu gîndul să nu fac nimic din ceea ce l-ar răni, pentru că ar fi fost ca şi cum aş fi trădat toată suferinţa lui. A fost şi este copleşitor, aproape împovărător. Ăsta este în continuare un prag pentru mine.

Apoi, în adolescenţă, pe la 15-16 ani, am avut un alt prag, pe care l-am trecut fără probleme. De fapt, nu ştiu dacă a fost cu adevărat un prag. Probabil, din moment ce m-am gîndit să-ţi vorbesc despre el. Toate colegele din jurul meu vorbeau despre băieţi, mergeau la chefuri, la discotecă. Era o presiune destul de mare, aceea a grupului care te poate respinge uşor. Dar nu-mi plăcea ceea ce vedeam şi auzeam. Felul lor cam strident, uneori de-a dreptul vulgar, m-a făcut să mă ţin departe de lumea asta cam hăbăucă a adolescenţei, care pe multe le-a dus la tot felul de aventuri, unele sordide, care s-au terminat fie cu avorturi, fie cu căsătorii de nevoie. O singură dată am fost la discotecă şi de vreo trei ori la chef. Nu mă regăseam în preocupările fetelor de vîrsta mea. M-am întors la lecturi, la ale mele. Cred că de fapt mă speria lumea adulţilor şi am vrut să intru cît mai tîrziu în ea. A fost un mod de a-mi prelungi copilăria.

Următorul prag a fost cînd am picat la facultate. Prima oară, am dat la ASE, deşi ştiam dinainte că nu aveam şanse, pentru că nu aveam nici o înclinaţie spre aşa ceva. Bunicii îşi doreau însă ceva stabil pentru mine. Am picat cu brio, cu o notă de mai mare ruşinea. Aşa că am renunţat la ASE. Au renunţat şi bunicii la idee, dar erau cam îngrijoraţi, săracii. Vedeau că n-am deloc simţ practic. Bunica obişnuia să-mi spună, că pe mine or să mă mănînce de cîinii, cînd n-or mai fi ei. M-au lăsat însă să-mi văd de drumul meu. Problema e că şi la Litere am picat. Mi-am dat seama că aveam lacune. Că sistemul de învăţămînt românesc nu mă ajuta într-o competiţie adevărată. Şi era o competiţie dură. Erau puţine facultăţi de filologie, cum se chemau pe atunci, locurile puţine, iar examenele adevărate. Se pica la greu, cu note destul de mari, eu am picat cu 7,56, dacă-mi aduc bine aminte. Erau probe orale, eliminatorii, probe scrise, separat, la literatură română, gramatică română, limba şi literatura străină. Lecturile mele erau pe cont propriu, nu ştiam baremele, nu ştiam ce să urmăresc în tratarea unui subiect. A trebuit să trec prin sistemul de meditaţii ca să intru la facultate. Oricum, am fost foarte dezamăgită de mine, dar n-am renunţat, pentru că altceva nu-mi doream. Mai era şi sentimentul de vinovăţie, de a-i fi dezamăgit pe bunici. În fine, am muncit foarte mult, mai ales la franceză, gramatica îmi cam dădea de furcă. În cele din urmă, nota cea mai mare am luat-o la franceză, culmea! A fost singura dată cînd l-am văzut pe bunicul plîngînd. Era un om aspru, care a trecut prin multe, dar pe care nu l-am văzut plîngînd niciodată. La noi acasă manifestările de slăbiciune de genul ăsta erau prost privite. Afecţiunea nu lipsea, dar ea se manifesta altfel, prin grija pe care ne-o purtam. Era un soi de discreţie tipic ţărănească.

La terminarea facultăţii, am mai avut de trecut un prag, în momentul în care am constatat că trebuie să devin adult şi am intrat în învăţămînt. N-am avut încotro, în Braşov nu prea aveai altceva de făcut. Am devenit titular pe postul de franceză, la o şcoală generală. Nu m-am împăcat deloc cu atmosfera de cancelarie, cu zona asta gri din şcoli. Din fericire, am rămas acolo numai doi ani, apoi am început să predau la facultate şi a fost mai bine.

Ultimul prag l-am trecut de curînd, în 2008, iar el e legat de desprinderi sentimentale despre care n-aş vrea să vorbesc. Prefer să le pun în poezie.

“Femeia la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porţi cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca nişte ghivece. La treizeci de ani, urarea să faci copii frumoşi te turteşte de tot. Să creşti copii ca să uiţi că te aşteaptă serile nesfîrşite, cu poze înrămate pe pereţi, ca să uiţi de trupul mototolit, de frica dospind în măruntaie, de iluziile care-ţi dau tîrcoale. Te împotriveşti cu blîndeţe: mai sînt atîtea de făcut.”

7. Lumea literară. Să ne oprim puţin la această fascinantă sintagmă. Există, fără îndoială, nişte reguli ale jocului. Dar, în principiu, şi această lume funcţionează ca oricare alta. Cu ierarhiile, istoriile, mărturiile şi războaiele aferente. Ceea ce mi se pare, însă, curios, e că, cu cît „teritoriul” se restrînge (vorbesc de rolul efectiv pe care literatura îl mai are în societate), cu atît „răfuielile” devin mai acide. Întrebările vizează următoarele aspecte. Ce dezamăgiri ai avut în raport cu „lumea literară”? Ce te intrigă în această relaţie, care, teoretic trebuie să fie de bun simţ (avem 50-60 de scriitori buni, să-i punem la lucru, la lucru însemnînd să le luăm interviuri, să-i arătăm, să le facem vizibilitate) şi care riscă, mă repet, să devină clientelară şi să uzeze de „arme” periferice? Caz concret. La un anumit moment, din lipsă de argumente, un poetaş altfel simpatic, dar efectiv naiv în comportament şi fără coloană vertebrală (ştii ping-pongul editorial, azi te-njuri cu x, mîine sînteţi fraţi de cruce şi descoperiţi America), mi-a trimis pe mail… o manea. Nici n-am ascultat-o, dar bănuiesc că mesajul era cu „numărul 1, să moară duşmanii”. Bun, aduc în discuţie acest episod penibil pentru că, fără îndoială, te-ai trezit cu genul acesta de reacţii pitoreşti, venite din partea unor „confraţi”. Acum vin şi te-ntreb. Ce-i de făcut? Cum fentezi aceşti păcălici, regi sau valeţi în „lumea literară”, care cred că „lumea literară” chiar mai are un cuvînt de spus? (un cristian)

Lumea literară, jocurile ei nu m-au interesat niciodată. Bătălia pentru ierarhii, dedesubturile literare, grupurile, găştile, răfuielile dintre ele, toate astea nu sînt pentru mine. Mi se pare prea obositor şi fără noimă. Am stat mereu deoparte (chiar dacă de cîţiva ani sînt la o revistă literară), am evitat sindrofiile şi viaţa de boemă, nu numai pentru a nu mă amesteca în lumea asta colorată, chiar pestriţă, ci pentru a putea avea libertatea de a spune sincer dacă-mi place o carte au ba. După cum îţi spuneam, sistemul te aserveşte, marginalitatea îţi lasă libertate de mişcare. Probabil că lumea asta are şi ea farmecul ei pentru istoria literară. Faptul că unii uzează de arme periferice, cum spui tu, că există tot felul de oameni care se poartă cel puţin aiurea, care se înjură şi se pupă după cum bate vîntul mă intrigă sau, mai bine spus, m-a intrigat, dar cred că nu ţine numai de lumea literară, ci şi de calitatea umană. M-am trezit şi eu odată că sînt luată la rost pentru că am intrat într-un top, iar altcineva nu, e vorba de Marius Ianuş. Evident nu aveam nici un amestec şi mi s-a părut de domeniul absurdului. Pe moment, mi-a picat prost, am şi scris un text în Vatra, cred că se chema Un război care nu dovedeşte nimic. Pe urmă, mi-a părut rău că l-am scris. Astfel de reacţii meschine nu merită să te consumi, să risipeşti energie. Ce-i de făcut cu astfel de oameni? Nimic. Pînă nu demult, credeam că se poate face ceva. Între timp, mi-am dat seama că nu poţi să schimbi lumea, ci doar să eviţi să te molipseşti de ce-i rău în ea. Meschinăria, vanitatea lumii literare te pot afecta, te pot „virusa”, dacă ajungi să crezi că asta este într-adevăr ce-ţi doreşti. Sînt însă şi oameni faini în lumea literară, care nu trebuie judecaţi după majoritate.

8. Şi-o să mă folosesc de alt exemplu, oarecum apropiat. Într-o sîmbătă, spre 2 p.m., eram împreună cu Oana Ninu şi Angela Marinescu. Am mai povestit episodul, dar mi se pare concludent. Intrăm, mai mult din inerţie, în restaurantul USR. Ne-aşezăm la o masă. Ospătarul ne fixează superior, întrebînd-o pe Angela Marinescu: „Şi ei tot scriitori?” A.M. răspunde instinctiv: „Da”. „Pot să le văd legitimaţiile?” Evident că m-am ridicat şi-am plecat din „sanctuar”. Ei, cînd ai mîncat ultima oară în restaurantul Uniunii? (insist, nu vreau să atac Uniunea, vreau doar să explic nişte anomalii). Şi, apoi, care a fost cea mai mare dezamăgire pe care ai avut-o, raportîndu-ne la aşteptările tale în relaţia cu această reprezentare a „lumii”? Statutul de scriitor te-a ajutat? Ai primit bilete la film pentru asta sau ai simţit că te serveşte cineva la masă cu mai multă rîvnă? Sigur, exagerez. Dar cînd te-ai recomandat ca „scriitor”, ce reacţii au avut cei din jurul tău (scriitori sau nu) ? (un cristian)

Nu ştiam că există legitimaţii de scriitor. Şi o legitimaţie chiar te face scriitor? Iar dacă nu ai legitimaţie n-ai dreptul să mănînci la cîrciuma USR-ului? Ce mai comedie! Chestia cu sanctuarul, cu instinctul de castă, mai ales venind din partea unui chelner, mi se pare atît de comică. Ultima oară (în total cred că am fost de 4-5 ori) cînd am trecut pe acolo a fost nu ca să socializez, ci ca să mănînc. Mi-era chiar foame şi eram cu o colegă care lucra la Muzeul Literaturii Române. Cred că era acum aproape doi ani. Nu m-a legitimat nimeni, dar cred că m-ar fi pufnit un rîs nebun. Practic, în mod concret, nu ştiu dacă m-a ajutat cu ceva faptul că sînt scriitoare. Dar n-am avut parte nici de reacţii tîmpite cînd m-am recomandat ca scriitoare.

5. Cum a fost anul 2008 pentru tine? (un cristian)

Anul 2008 a fost bun cu mine. Am avut de trecut praguri, de făcut alegeri, unele nu tocmai uşoare, dar a fost totuşi un an bun cu mine. În sensul că am învăţat multe despre mine, m-am împăcat cumva cu mine şi mi-am regăsit seninătatea pe care o pierdusem pe drum, fără să-mi dau seama cînd, unde şi cum. Am descoperit că viaţa are promisiunile ei, pe care trebuie să ştii să le primeşti, dar şi să le cerni, pentru că de multe ori sînt amestecate. Am descoperit că am prieteni adevăraţi, care nu mă vor lăsa niciodată la greu. În plus, volumul meu, Ritmuri de îmblînzit aricioaica, aproape s-a copt. Poate va fi gata chiar de ziua mea.

6. Ce-ţi propui pentru 2009? (un cristian)

Pentru 2009, îmi doresc linişte, seninătate, răgaz pentru scris. Vreau să-mi public volumul. Vreau să mă las de fumat şi să învăţ tango. Îmi doresc să citesc mai mult şi să-mi duc proiectele la bun sfîrşit.