Aşa, pe timp de alegeri.

Via arhi.

Don Quijote, sigur, e un personaj grozav. Faptele mari se fac cu sublimul ridicol al scopurilor imposibile: să ajungi la capătul pământului, unde cică nu se cade în gol şi ar fi Indiile, să faci ocolul Pământului, care s-ar putea să fie rotund, să zbori, să ajungi pe lună – şi tot aşa.

Cu o observaţie: sublimul ridicol al scopurilor prea înalte e o problemă Occidentală, bă! Merge la catolici. Merge la aia care-au scris “Fenomenologia spiritului”. Dar nu în Balcani. Aici, Don Quijote are o singură traducere: un mare fraier.

Acest minunat titlu din Cotidianul rezumă sec pentru istorie scurtul destin politic al lui Lucian Croitoru: Croitoru, mandat de fraier. Să joci cartea lui Don Quijote în compania lui Băsescu şi Hrebenciuc, care lovesc cu patru mante şi te fraieresc şi când îţi spun “Noroc” – asta-i o dulce şi tâmpită inadecvare werteriană. Mă mir că nu l-au şi făcut la buzunare câţiva parlamentari, la investitură. Aşa – să se-nveţe minte.

C-aşa-i morala. Relativă. Baletul e admirabil pe scenă, dar pe terenul de rugby îţi va aduce necazuri. Tangoul nu-i rău la scoala de bune maniere, însă te bagă în bucluc la o nuntă din Ogrezeni.

P.S. Fraierii ăstia seamă între ei. O fi o chestie lombroziană. Celălat mare fraier al anului, principele Radu Duda, care salva România plimbându-se singur prin ţară, aduce leit cu tehnocratul.

PARTEA I

PARTEA II

…ru fiica sa.  Un peruş (Era fiica adoptivă a împăratului şi nu era găină, ci papagal. Era fiica lui, oricum) alb cu moţ galben pai şi ochi mici, negri şi rotunzi asemănători cu ocelii unui polichete. Pe întreaga planetă era vestită pentru frumuseţea ei izbitoare şi pentru faptul că făcea farmece şi vrăji.

Fata (Numele ei era Nuţa dar prietenii şi familia îi spuneau Băh sau Măh): Tată, am o propunere extraordinară. Lasă-mă pe mine să îi dau nişte probe acestui semi-mascul.

Împăratul Gri-Jegos:Bine, Măh, dacă ţii neapărat …spune-mi ce idei ai. (iar ea se apropie şi ii şopteşte ceva la ureche)

* * *

De data aceasta Dorel şi fetele…a…şi căinele se plictiseau cumplit. Mureau de plictiseală, se dizolvau, se topeau, se măcinau, se scurgeau de plictiseală. Tragic.( Dacă ar mai fi continuat în aşa hal plictiseala lor nu ar mai fi existat final la scursura aceasta de poveste şi presupun că amicul Creangă ar fi strâmbat din nas) Dar iată că imediat văd că primesc un buzz pe iPhone-ul lui Dorel. Erau aşteptaţi la intrarea principală, în faţa web cam-ului pentru noi ordine.

Făcând întocmai, Dorel şi debilii, află că de data aceasta avea să fie o întrecere între câinele lui Dorel şi pisica fetei lui Gri-Jegos (E dureros să ştii că o papagaliţă îi poate fi stăpână şi nu cină ori gustare unei pisici…).

Măh/Băh: Trebuie să mergeţi să adunaţi trei capcane de Dionaea Muscipula şi câte 3 ampule de stea de mare. Toate culese în şpagat pe două scaune ţinând un cuţit cu un pahar pe el între dinţi.

E uşor de imaginat că în clipa în care s-a dat startul pisica a fugit glonţ pe când câinele încă se mai lega la şireturi. Dar iată că acesta din urmă nu era prost tot timpul şi se aşeză într-un loc, la o ţigară, pilindu-şi unghiile (exact ca la desenele fraţilor Warner). Când pisica s-a întors în cea mai mare grabă, câinele o opri şi cu o mutră care cerea un pumn îi spuse: “Splendidă felină, nu ai vrea să îmi dai mie dioneea şi picioruşele de stea de mare? Eu sunt bătrând iar tu eşti tânără şi zveltă iar de te vei duce să aduni iarăşi acestea te vei întoarce cu mult înaintea mea.”. Aici apăru dovada că pisicile nu sunt mereu isteţe, ci pot fi chiar fraierite. Astfel, îi dădu câinelui cele culese şi se duse după altele. Bineînţeles că acesta din urmă a minţit pisica şi în trei minute (Da, trei minute. Aşa se face în basme. Chiar şi în cele modern- semi-debile) fu la curtea împăratului cu cele trebuincioase.

Chiar dacă Gri-Jegos aproape făcu atac de cord când văzu câinele pe role, alergând cu o pungă de supermarket în dinţi. Fata îşi dădu seama că a lăsat-o imaginaţia şi în cele din urmă a acceptat să plece cu Dorel şi grupul purtător de sindrom Down.

Pe drum, evident, Fetiţele NoPowerPuff au jucat non-stop FFP. Dar nu asta contează. Cel mai important este că Toate drumurile duc la…dragoste şi că dincolo de aparenţe există în fiecare dintre noi un suflet gata să primească şi să dea căldură şi dragoste indiferent de cât e cursul euro, chiria aparamentului sau factura la gaze. Astfel Dorel şi-a dat seama că o iubeşte pe Măh şi , spre norocul său, sentimentul era reciproc; iar fetele şi-au dat seama că e un prieten bun câinele lui Dorel şi au decis să rămână împreună, schimbându-şi numele din Fetiţele NoPowerPuff în Gaşca FFP.

* * *

Ajunşi în Ţara Brânzei-care-pute Spânul îl decapitează de urgenţă pe Dorel în speranţa că va rămâne cu fata. Dar Măh era, după cum am spus, tătic în chimie-biologie şi farmece-vrăji. Luă capcanele de Dionaea muscipula şi ampulele de stea de mare, le făcu ceai şi turnă peste cadavrul lui Dorel. Acesta îşi reveni brusc lăsându-i pe ceilalţi şocaţi: Avea penele lucioase, o faţă ce nu mai inspira milă, Converse în picioare, cravată slim cu nod elegant şi jachetă de piele. Practic era un nou Dorel şi, fiindcă murise şi înviase apoi jurământul făcut către Spân se rupse. Astfel urmă un monolog:

“Doamnelor şi domnilor, mă aflu în această zi aici doar datorită bunilor zei şi iubitei mele Nuţa care a avut grijă ca eu să mă pot învia şi să rup jurământul de care voi, dragilor, nu ştiţi nimic. Da, cândva i-am jurat Spânului credinţă eternă pentru a-mi salva viaţa. Cu alte cuvinte nu el e nepotul tău, împărate, eu sunt acela. Da, tatăl meu e Împăratul Alb iar voi, fetelor, sunteţi verişoarele mele. Mulţumesc prietenilor mei pentru susţinere şi ajutor şi…am emoţii dar, scumpă Nuţa, vrei să fii soţia mea?”

Se ştie că ea a acceptat, căci altfel nu ar mai fi basm pseudo-cult. Şi, da, ca în orice basm, Spânul a fost răpus de furia Găştii FFP. A fost călcat în picioare de 1,2,3 şi Câine. Nunta celor doi a durat trei zile şi trei nopţi, şi normal şi probabil încă se mai ceartă de la banii câştigaţi şi de la faptul că Împăratul Roşu a dat mai mulţi bani la organizarea nunţii decât Împăratul Gri-Jegos.

Sfârşit

Cuvintele sunt de prisos.

[[[Începusem cu     Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara Brânzei-care-pute partea I

Continuăm cu...]]]

După cum se pare, e prea uşor de anticipat ceea ce a urmat: Dorel, acompaniat de regimentul fătucilor fără degete, şi-a urmat calea. În mod normal ar fi trebuit să se întâlnească şi cu ceilalţi, precum Gerilă, Fomilă, Păsări-lăţi-lungilă dar chiar când era în mijlocul întrebărilor existenţiale a primit un SMS de la Setilă. În SMS scria:

“Impresarul nostru şi-a luat o vacanţă şi nu mai putem să venim să ne jucăm rolurile, mai ales că după ce ne-a folosit Creangă nici măcar nu ne-a plătit. Am aflat că te vor ajuta NoPowerPuff Girls. Nu aş vrea să fiu în locul tău… Setilă.“

* * *

Dorel păşea lent, niciodată punând piciorul acolo unde trebuia. (Părea beat şi într-un moment cu exces de artistic&boem ar fi spus că aşa îşi găseşte el inspiraţia -dar nu sunt aici ca să scriu despre asta.) Fătucile erau trei la număr (am impresia că mă repet) şi nu păreau deloc nişte super-eroine, în condiţiile în care aveau ochii cât cepele, degete fără mâini şi nu aveau nas. Ele nu aveau nume din litere, ci din cifre. Practic, se numeau 1, 2 şi 3. Iar asta e dureros, cumplit, asupritor ş.a.m.d.

Drumul fu mereu plin de diverse obstacole, mai ales datorită faptului că cei…(1 Dorel+ 1 câine perfect viteaz + 3 fătuci = 5 fraieri) 5 eroi neînfricaţi erau probabil corigenţi la organizare. Nu există sincronizare şi organizare mai proastă decât a lor, şi, bineînţeles, la fel de greu de combătut este şi faptul că ei nici măcar nu îşi dădeau seama de imensul lor gol:

Dorel: Şi…voi cum vă daţi seama care e 1, care e 2 , şi care e 3?

1: Ceapa, gladiola şi laleaua sunt asemănătoare dar nu identice.

Dorel: Tu ai impresia că ceapa seamănă cu laleaua?

1: Chiar şi între alb şi negru există o asemănare.

Dorel: De ce vorbeşti mereu codificat?

1: Misterul este trecut, prezent şi viitor al întregii omeniri din trecut, în prezent şi până în viitor.

Dorel, se enervă şi vru să o tragă de urechi pe 1. Dar 2 interveni:

2: Tinere, se pare că ai creierul atât de neted încât ne-am putea oglindi în el. Sincer, e oare atât de greu să diferenţiezi roz de verde şi albastru?

Dorel: Ce-i cu asta?

Practic urmă 3, care în timp ce îi infigea ba un pumn in gură, ba un picior în nas ori un cot în coaste, îi explică: “Cap sec ce eşti! Mă scoţi - pumn- din sărite - pumn- ce e aşa- picior- de greu – cot- să îţi dai seama - pumn- că eu sunt verde- cot- 1 e albastră – picior-picior-cot-pumn- iar- altă serie de pumni- 2 e roz?!!!”.

După ce 3 se calmă Dorel s-a ridicat ca o victimă nevinovată pentru prostia sa şi aranjându-şi creasta bleagă şi penele ciufulite îşi reluă starea de absent din univers şi îi îndemnă să continue drumul.

* * *

În sfârşit au ajuns la castelul împăratului Roşu. Când veni majordomnul să îi întâmpine nu găsi decât un cocoş aproape jumulit, o corcitură cu carii şi trei fete cu ochi coloraţi care jucau foaie-foarfece-piatra fără să aibă vreo urmă de degete la mâini (mister total, s-ar spune…). Nici măcar nu au fost lăsaţi să păşească în impresionanta şi igienica sală imperială, motiv pentru care a trebuit să se înghesuiască toţi într-un webcam pentru a-i explica împăratului că ei vor să o ia pe fiica măriei sale pentru Spân.

Regele strâmbă din nas, dar ca un diplomat impecabil nu spuse nici “da” şi nici “nu”, şi ca un politician veritabil i-a minţit frumos promiţându-le un apartament generos pentru a-şi odihni imitaţiile de corp şi pentru a-şi rezolva problemele fiziologice. Majordomnul, purtând un cleşte de rufe prins de nas pentru a evita mirosul de cadavru a lui Dorel, îi conduse pe cei cinci undeva într-o casă aparent comfortabilă. Când intrară toţi au început să plângă în cel mai jalnic mod posibil până când şi-au dat seama că era o capcană cu ceapă. De fapt pereţii erau îmbibaţi într-un suc greţos şi libidinos de ceapă.

Nu ştiură ce să facă dar brusc se auziră nişte clefăieli groaznice. Un sunet de noroi căzând peste alt noroi, apoi o piatră căzută în noroi încât sărea noroi pe toate geamurile din lume şi le împroşca cu noroi de cea mai lipicioasă calitate; 1 mesteca gumă mentolată. Mesteca serios, s-ar fi părut că adunase toată guma de sub băncile tuturor şcolilor şi după ce şi-a umplut pieptul cu aer suflă peste întreaga casă încât mirosul de ceapă se transformă în ceva gen Bref WC + Orbit Professional.

A doua zi majordomnul se aştepta să îi găsească dezhidrataţi de la plâns dar când văzu şi pe cei doi rataţi în viaţă şi pe tripletele ciudate jucând disperat FFP s-a enervato-mirat. I-a povestit împăratului şi, după ce au jucat o partidă de table, câştigătorul a trebuit să aleagă următoarea probă pe care trebuia să o treacă “cei cinci”. ( :> ) Mai mult decât evident este că împăratul a câştigat, proba având să consiste în alegerea grăuncioarelor de polen dintr-o grămadă de pilitură de fier.

Dorel, văzând aceasta, îşi suflecă mânecile şi se apucă să se chiompăcească cu polenul şi pilitura respectivă ore întregi. Fetele de la NoPowerPuff aproape că obosiseră stând degeaba. 3 s-a enervat cumplit şi izbind câteva bucăţi în faţa lui Dorel îl desfiinţă pe acesta. Apoi, ca o fată cu creierul creţ, luă un magnet şi separă polenul de fier.

3: Vezi …era şi greu, creier de găină!

Dorel: Nu ai umor. Să ştii că mă doare cumpliiiiitttt…

3 (dându-i o castană): Taci acolo!

Împăratul văzu că nu există nicio posibilitate de a-i trimite acasă pe lacheii respectivi. Astfel a decis să îi mai dea o şansă geniului său malefic şi concepu un plan simplu: unul dintre cei cinci trebuia să mănânce 200 de stridii, midii şi scoici. Toată lumea ştie că dacă mănânci 5 te apucă o greaţă demonică dar nimeni nu ştia că 2 are un as în mânecă. Nu mai mâncase de vreo doi ani şi îi fu foarte uşor să devoreze moluştele.

* * *

Împăratul fierbea disperat şi chiar când era în pană de idei apă…

Va urma…

Saturat sa fie luat la misto in fiecare reclama marca UNIREA, Dorel si-a pus de curand capat zilelor. Inmormantarea si paranghelia a avut loc pe un camp, undeva la marginea Bucurestiului, la care au asistat colegii raposatului. La locul cu pricina s-a servit cum era de asteptat, numai bautura Unirea. Logic, unde-s multi puterea creste. Sincere condoleante … !

Un muncitor român, în limbaj ştiinţific Dorelus Indolentus Acefalus, a reuşit performanţa de a lăsa fără conexiune la sistemul internaţional de rezervări aeroportul Henri Coandă. Check-in-ul s-a făcut manual circa două ore. Performanţa nu constă in tăierea unui cablu, ci în faptul că a reuşit să taie şi linia de rezervă.

Oricum, pentru mine cel puţin faza nu este nouă. Când lucram la Bucureşti am păţit acelaşi lucru. Câteva sute de angajaţi au fost trimişi acasă pentru că doi Doreli au reuşit exact aceeaşi performanţă – au tăiat ambele legături la net ale clădirii. Ca să anunţăm colegii din UK şi Germania ne-am chinuit vreo ora cu un telefon Zapp folosit pe post de modem. Iniţial nici nu voiau să creadă că e posibil aşa ceva.

Ia mai zi, mă, Dorele, cum era cu cablul ăla?

A fost odată ca niciodată ( şi chiar dacă nu ar fi fost tot s-ar fi povestit fiindcă e prea tare) o fermă (fermă e numele de cod).

Undeva, într-o zonă ferită de agitaţia pseudo-urbană a fermei, într-o coteneaţă veche, păduchioasă şi căptuşită cu pânză de păianjen îşi avea domiciliul un împărat din familia Galinaceae, pe nume Împăratul Alb . Ei bine şi acest împărat avea el trei copii: două fete şi un băiat. Şi-ar fi dorit el trei băieţi ca în orice basm dar deh…nu te pui cu ouăle.

Într-o zi a primit un e-mail de la fratele fratelui său, Împăratul Gri-Jegos, prin care era înştiinţat de lombosciatica de care suferea acesta, boală pe care o ducea cu greu şi care îi adusese numai necazuri începând cu căderea penelor, continuând cu colorarea pliscului în roz şi până la strabism. Era obez, fomist convins fără şanse de supravieţuire, astfel îşi ruga fratele să trimită pe unul din copiii săi ca să îl urmeze la tron, că el oricum era hermafrodit şi nu putea face copii căci nu se atingea niciun cocoş de el (Cocoşii nu sunt niciodată gay, au şi ei orgoliul lor).

Citind acestea Împăratul Alb le-a dat copiilor săi câte un beep şi astfel în 10 minute erau toţi patru, tată şi copii, strânşi în jurul unei mese. Le-a explicat faptul că Împăratul Gri-Jegos vrea un succesor la tron.  Fetele au strâmbat din nas (sau cioc, ce-or avea ele…) şi au zis că nu au chef să-şi murdărească ghearele mergând până la capătul fermei pentru un biet unchi gay obez. Unicul băiat al împăratului, şi mezinul totodată, s-a văzut între ciocan şi nicovală sau între vulpe şi secure, aşa că nu a avut de ales. A trebuit să se sacrifice, oricum, avea să primească o împărăţie.

Mezinul, simţindu-se ca o fecioară la ananghie, a mers de urgenţă afară şi a început să plângă căci niciodată nu mai plecase de acasă, nici măcar în tabere şcolare (nu-l lăsau părinţii fiindcă avea rău de maşină). Şi cum stătea el pe o creangă numai ce aude nişte bătăi de aripi şi deodată se trezeşte cu o biată curcă ce se chinuise o grămadă să urce cei 20 cm fiindcă liftul nu mergea.  Aceasta, cu o tentă de tuberculoză în glas, şi cu ceva osteoporoză în gesturi îi cere să împartă mâncarea lui cu ea.

-Distins fiu de împărat, mirobolant chockoflender ce eşti…Nu ai vrea să împarţi seminţele Nutline cu mine?

-Sigur, femeie! Vrei şi bere? Mai am două cutii puse la rece…

-Oh…nu-i bai…E suficient şi atât. Eiii…şi?

-?

- De ce eşti aşa de trist de parcă ai fi ejaculat precoce?

-Ce proastă eşti…Mă vezi tu pe mine impotent? Sunt supărat din cauză că… (şi i-a povestit tot cu lux de amănunte, cu virgulă şi cratimă).

-Apoi…eu nu am decât o idee. Du-te la tatăl tău şi roagă-l să îţi dea Converse-urile pe care i-a avut el când a fost mire, cravata de atunci şi sabia lui. Apoi mergi în fermă şi caută cel mai bun câine de călărit. O să-l recunoşti în felul următor: iei un colţ de pâine şi îl ţii în mână, câinele care va veni şi îţi va lua mâna cu totul înseamnă că e cel ales.

* * *

Făcu prinţul nostru aşa cum spuse curca bătrână şi spre seară fură toate gata. Converşii curăţaţi, cravata cu nod dublu, şi câinele cu zgardă anti-purici.

Singura problemă e că seara se apropia cu paşi repezi şi vânt greoi. Atunci, fiul împăratului îşi luă rămas bun de la familie înainte de  a pleca în Ţara Brânzei-care-pute, ţara unde domnea unchiul său, Împăratul Gri-Jegos. Chiar când cobora scările palatului (a se citi coteneţei) Împăratul Alb îi şopti să aibă grijă cu cine intră în anturaj şi să nu se împrietenească cu Spânul, cocoşul cu gâtul gol.

Era o noapte cumplită. Cea mai noapte noapte dintre toate nopţile. Vântul bătea atât cât să te poţi zbate în chinuri sub propriile idei şi cu gândul la spirite. Luna părea că te urmăreşte de undeva din spate căci ori de câte ori te întorceai ea dispărea între nori hidoşi, negri şi grei ce parcă apăsau peste pădure. Nu îţi trebuia prea multă imaginaţie ca să aproximezi cele câteva specii de păianjeni, şerpi şi lilieci ce păreau a se ascunde după fiecare piatră, în fiecare tufiş precum un violator în serie ce te aşteaptă exact pe tine să îi treci prin faţă.

Singura problemă e că fiul împăratului nu a putut evita asta. Tremura tot şi pielea i se făcuse de găină (mai de găină decât era deja) de frică. Câinele său, bravul lui soldat vietnamez tip sânge pur de corcitură maidanezo-pudel, uda fiecare copac în cale şi nu fiindcă marca teritorii ci fiindcă pur şi simplu asta faci când ţi-e frică.

În fine. Noaptea trecu şi zorii zilei îi prinseră îmbrăţişaţi sub o tufă.

Porniră la drum şi la un moment dat se întâlnesc cu o arătare gen pene pestriţe de la Chanel şi creastă Versace, şi gât gol. Atunci în mintea mono-neuronală a prinţului născu un gând scurt “Acesta e Spânul”. Îl apucă plânsul căci i se făcu frică chiar dacă tipul nu părea prea periculos. Apoi cu lacrimi în ochii îi spuse Spânului:

-Dar tu eşti spân!!

-Şi? ( :| )

-Păi şi tata a zis să nu mă împrietenesc cu tine…

-Stai calm. Nu sunt singurul, aici sunt o grămadă ca mine. Şi oricum…presupun că ai nevoie de un ghid. Jungla asta e foarte ostilă.

-Aşa e…ştii …eu nu am plecat niciodată de acasă şi tare mă simt ciudat şi singur pe aici.

(Câinele, fără să poată vorbi – chiar dacă e basm- gândi că probabil prinţul nici nu şi-a dat seama că e şi el pe acolo.)

-În orice caz, spuse Spânul, te însoţesc eu fiindu-ţi slugă.

Învoirea se făcu rapid şi mergeau de parcă se ştiau de o viaţă şi nu de cinci minute. La un moment dat ajung la o fântână şi cum nu mai aveau apă Spânul coboară undeva la subsol şi îl anunţă pe prinţ că acolo jos e nemaipomenit, excelent, minunat de bine.  După ce ieşi el îl convinse să coboare dar naiv, prinţul nu îşi dădu seama că poate fi o capcană.

Cinci minute mai târziu prinţul se ruga de Spân să îi dea sfoara să urce. Acesta din urmă profită de situaţie şi îl obligă pe prinţ să jure că din clipa aceea, calculată după ora de vară, va uita de statutul nobiliar pe care îl avea, îi va da hainele sale Spânului şi va deveni slugă până la moarte acestuia şi totodată nu va spune nimănui de originile sale. Ba mai mult (ştiu, e plictisitor…) îi dădu un nume magnific: Dorel.

Se îndreptau spre Împăratul Gri-Jegos. Ajunşi la curtea acestuia Spânul se dă drept nepotul împăratului. Verişoarele lui îşi antrenară tacticos al şaselea simţ pe el şi gândiră – cu mintea lor de găină – că nu se poate ca bădărania întruchipată, stupiditatea în persoană, lăcomia şi prostul gust de-o jenă tristă să fie verişorul lor.

Dorel nu se putea arăta Măriei Sale căci nu mai purta nici Converse şi nici cravată de hipster. Cu alte cuvinte stătea mereu lângă cuşca câinelui plângând şi smiorcăindu-se. Înăuntru Spânul devora lipsit de orice bune maniere nişte broccoli. I se păru genial şi îl rugă pe “unchiul” său să îi dea mai multe detalii. Acesta îi explică de unde poate lua broccoli ca acela şi Spânul îl chemă de urgenţă pe Dorel.Sluga veni cu ochii roşii de la plâns şi se arătă cât se putu de supus dar stăpânul său, cu o nesimţire crasă îl trimise ca pe ultima vomă a societăţii să culeagă broccoli:

- Te mişti în clipa asta şi nu ştiu cum faci dar vreau să mănânc broccoli! Vei merge în Grădina Elefantului de urgenţă! Haide! Mişcă, slugă proastă!

Dorel  îşi luă câinele de lesă şi mergea abătut şi trist regretând amarnic clipa în care îl desconsideră pe tatăl său, Împăratul Alb. Cum mergeau ei doi pe o cărare de pădure, căutând Grădina Elefantului , la un moment dat cade dintr-un copac o chestie. Mică, rufoasă, spălăcită şi cheală. Aceeaşi curcă din copacul de acasă. Când îl văzu pe Dorel se ridică eroic şi schiţă un zâmbet ştirb. Îşi scutură penele expirate şi apropiindu-se timid şi penibil de câine şi cocoş le spuse:

-Ştiu unde mergeţi şi vreau să vă ajut.

-Dar tu nici măcar pe tine nu te poţi ajuta…What the fuck?!

- Lol. Eu sunt Sfânta Miercuri (Miercuri venind de la faptul că e zi de post, zi fără carne deci. Cu alte cuvinte păsările sărbătoresc ziua în care riscul de a muri scade.) şi presupun că sub creasta ta bleagă nu se ascund chiar secretele cu care poţi adormi elefantul pentru a fura broccoli.

- Wow! Păi ce mai aştepţi? Ajută-ne!

-Hai, leneşilor! Mişcaţi.vă!

Ajunseră la un fel de grădină. Garduri normale, copaci normali, totul normal. Curca scoase din buzunar o sticluţă cu nişte muci albaştri şi zbură până la fântâna de unde se adăpa de obicei elefantul. Turnă mucii în apă şi se întoarse lângă Dorel şuşotind, cu zâmbetul de mulţumire pe care o ai atunci când faci şi tu ceva ce nu ai mai făcut de o viaţă şi îţi iese bine.

După nici treizeci de secunde se arătă o chestie care nu era nici pe departe ceea ce se aştepta Dorel să fie. Un elefant negru păşea de se cutremura pământul pe iarba ce putea să îşi ia adio de la o nouă răsărire. Era atât de negru încat rimelul de la Rimmel London e zero pe lângă el şi dacă mai punem şi faptul că îşi călca trompa în formă de drujbă deja ne înfiorăm prea tare. Dar imaginaţi-vă cum se simţea Dorel (sau mai bine nu…). În sfârşit…s-a dus elefantul la fântână şi în timp ce bea apă l-a apucat un somn cumplit. Dormind dus puteai să joci WOW şi să asculţi Metallica lângă el căci nu avea să se trezească nicicum.

Văzând aceasta, Dorel s-a grăbit să adune broccoli din Grădină şi apoi, după ce i-a mulţumit curcii, s-a întors la palat. Spânul fierbea de ciudă şi dezamăgire că planul său de a-l omorî pe Dorel se ruină.

* * *

În aceeaşi seară Spânul, pseudo-unchiul său şi non-verişoarele sale stăteau undeva în sufragerie mâncând un desert cu căpşuni. La un moment dat Spânul simţi ceva între dinţi şi când scuipă văzu un rubin uriaş ce sclipea superb. Împăratul, văzându-i mirarea, îi spuse că pietrele acelea sunt unicate în lume şi că se găsesc numai încrustate în blana unui cerb din Codrii Saftei. Atunci în mintea Spânului născu un plan diabolico-schizofrenic şi chemându-l pe Dorel îi porunci, ca de obicei, vorbind cât se poate de murdar, să meargă şi nu contează cum dar să îi aducă pielea cerbului cu tot cu cap. Ba mai mult, nicio piatră nu trebuia mişcată din locul ei căci Dorel avea să fie pedepsit crud.

Indignat şi resemnat cu trista-i soartă îşi luă câinele de lesă şi plecă în căutarea cerbului preţios. Câinele său nu avea nicio putere specială, avea doar mulţi  purici şi-i iubea căci erau ai săi. Dar să nu deviem de la subiect căci Sfânta Miercuri apăru aşa cum o făcea de câte ori avea nevoie Dorel de ea.  Aproape-eroul nostru se bucură cumva şi îi povesti misiunea ce o primise.  Curca îşi puse penele în cap când auzi…Nu îi mirosea prea bine chestia asta dar nu îl putea lăsa singur pe Dorel.

Astfel merseră împreună în Codrii Saftei, o pădure deasă cu un luminiş încântător în centru. Ajunşi acolo se grăbiră să sape o groapă în care Dorel avea să se ascundă până când cerbul venea să bea apă. În clipa aceea era unica şansă dată lui Dorel să îşi scoată sabia laser şi să îi taie capul; dar nu aici se termina aventura căci după aceea capul cerbului mai ţipa până la asfinţit când puteai considera că e mort pe bune. Condiţia era ca masculul feroce să nu iasă din groapă când cerbul îl striga pe nume pentru că cerbul avea puterea de a împietri orice fiinţă la care se uita (Se pare că cerbul era un fel de Medusa zoo şi el e singurul personaj care are puteri supranaturale. Mă gândesc la bietul câine care se tăvăleşte de fericire de fiecare dată când îşi aminteşte de cerb şi de cum a murit acesta…).

Când Dorel auzi cerbul apropiindu-se şi bând apă din fântână ieşi cât de rapid putu el, scoase sabia laser când era în aer, şi dintr-o singură mişcare îi tăie capul patrupedului. Se aruncă eroic în groapă şi se tăvălea de râs comparând moartea căprioarei cu ce făcu el. Singura problemă e că cerbul nu se opri din zbierat decat după ce se întunecă afară şi mai mult, cât timp a fost în viaţă se repeta pasajul:

- Dorel, mirobolantule, ieşi afară!

-Pentru?

- Vreau să văd şi eu cine a fost minunatul care m-a ucis!

- Da, da…şi vrei să te cred…

- Haide, amice! Te rog!

- Taci acolo…mori o dată!

La final Dorel ridică sfecla cerbului şi o puse într-o pungă de la Metro (alea erau mai mari) şi, desfăcând cu grijă fermoire-ul de la blana patrupedului i-o înşfăcă artistic.

* * *

Într-un final a ajuns şi la curtea împăratului unde până şi Spânul a rămas perplex văzând ce comoară de mascul feroce, tenace şi rapace e Dorel. În acea seară în salonul principal s-a sărbătorit cu mâncare multă şi băutură specială onoarea de a-l avea pe nepotul împăratului la masă cu rudele sale. Şi chiar când le era lumea mai dragă tuturor la geam apare o pasăre gen peruş şi strigă disperată cu tente tuberculozice în corzi vocale:

- Ha! Puteţi prinde voi orice dar numai pe fiica Împăratului Roşu nu o puteţi avea!!

Apoi se făcu nevăzută lăsând în urma ei larmă şi rumori incontrolabile. Babe şi moşnegi spuneau tot felul de mituri cum că fiica împăratului Roşu e o vrăjitoare şi că nimeni nu e destul de bun pentru ea.

Spânul s-a enervat şi l-a chemat pe Dorel de urgenţă poruncindu-i să facă orice ştie el numai să o aducă pe prinţesă la el.

* * *

Dorel mergea împreună cu câinele său în dreapta. Era abătut şi din cand în când îşi amintea de superba lui cravată cu vaci care fac sex şi de Converse şi vărsa câte o lacrimă rătăcitor ascunsă pentru a nu se face de râs. La un moment dat merge şi se întâlneşte cu nişte creaturi ciudate. Trei fetiţe mici, fără degete, jucând foaie-foarfece-piatră. Atunci Dorel izbucni într-un râs cretin încât fetele, cu o privire compătimitor-batjocoritoare, îi spuseră în cor “Ha-ha! Râzi cât vrei, amice dar nu credem că tu te vei descurca fără noi mai ales în condiţiile în care sub creasta ta bleagă nu se ascund decât gânduri cu tenişi şi cravată.” Apoi Dorel, mut de uimire, răspunse “Păi şi voi cine #¤%& mea sunteţi?“. Ele, deloc ofensate de tâmpenia lui nevinovată spuseră (tot în cor): “Suntem  Fetiţele NoPowerPuff”.

Va urma…

]]> http://dudu4ever.wordpress.com/2009/09/30/dorel/ Wed, 30 Sep 2009 08:15:54 +0000 sTar™ http://dudu4ever.wordpress.com/2009/09/30/dorel/

Saracul Dorel …

Dimineata. 6.45 AM. Pipera metrou. Amortit de somn, cu castile in urechi si tigara-n bot, astept pe trotuarul din fata gurii de metrou sa ma sui in busul ce-mi va transporta corpul pe jumate adormit la munca. O zi tipica, racoare, praf, un tramvai plin cu muncitori din schimbul de noapte trece hurducaind si gemand din toate incheieturile. Eu fumez, Nightwish bubuie in urechi, si deodata, o mana ferma ma apuca de-un umar si ma trage intr-o parte.

Trezit brusc din reverie, nu apuc sa-l injur pe proprietarul mainii cu pricina fiindca la cativa centimetri de mine trece, nepasator, cu spatele, un camion de paine. Pe trotuar. Camionul. In loc sa-l injur, imi scot o casca, ii multumesc omului (care tocmai ma salvase de la o moarte foarte penibila – facut terci de masina de paine – aproape  la fel de penibil ca un amic de-al meu care era cat pe-aci sa fie calcat de DRIC). Camionul cu paine urcase pe trotuar ca sa traga la scarile gurii de metrou – cel mai apropiat loc de alimentara din statie care trebuia aprovizionata la prima ora. Insa Dorel Camionagiul, avand permisul luat la Pitesti, nu cunostea conceptul de oglinda retrovizoare, claxon, sau macar  un “da-te`n mortii ma`tii mai incolo” urlat pe geam. Ora fiind mica, somnul mare, si socul intamplarii proaspat, nu mi-am dat seama decat mai tarziu prin ce trecusem. Si atunci m-am pus pe injurat. In gand, fiindca Dorel plecase deja spre alimentarele patriei cu paine pentru oamenii muncii. Poate daca eram cocalar si ascultam muzica la telefon, fara casti, nu mai pateam asta. Poate daca eram mai intepat, ma duceam la soferul ala si-l scuipam intre ochi pentru ca s-a urcat pe trotuar fara sa se asigure. Poate daca nu eram in Bucuresti, Romania, aveam siguranta ca nu voi muri strivit de un camion, pe trotuar, pentru o activitate atat de banala precum tigara de dimineata cu muzica in casti.

Dar – ghinion de nesansa – m-am nascut si traiesc in Romania, asa ca nu-mi ramane decat intrebarea: si bloggerii se calca cu masina, nu-i asa?

In incheiere, traditionalul “Muriti!” istodoresc merge spre soferii de distributie care se urca cu camioanele/dubele pe trotuare – mai bine ei, decat eu.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Gandul ca merg iarasi la fabrica ma face sa uit de toate. Practic, in orele de munca mintea mea se goleste de orice continut filosofic sau intelectual. E greu sa ma imaginez aici peste un an facand acelasi lucru. E doar a doua zi, si cred ca as putea suplini cu succes pe oricare dintre sefii mei  de la departament.

Imi trece prin minte ca acest text, pe care nu il pot numi nicidecum opera literara nu poate captiva pe nimeni, nici macar pe autorul ei. Trebuie sa fac ceva ca sa para mai atragator, sa aduca mii de cititori pe blogul asta. Andrei trebuie sa pateasca ceva. Ar putea suferi un accident cauzat de un camion sau de un motostivuitor. La fel de bine ar putea fi muscat de un caine. Atunci ar putea aparea sange, eventual si o rana, un spital, cativa doctori, practic fete noi, pesonaje si mai multa actiune. Totusi, azi 13 august e o zi mult prea linistita si nici daca m-as arunca in fata camionului nu ar parea un accident, ci doar o incercare prosteasca de a atrage atentia. Firma se mandreste cu cu un numar de aproape 3000 de zile de la precedentul accident de munca. Aceasta perioada, fara accident pe care o voi numi in cele ce urmeaza record pare sa fie obsesia doamnei care ne-a tinut protectia muncii.

Ajuns in statia de unde suntem preluati de microbuz, ma gandesc la minunatele manele pe care le voi savura in drumul catre fabrica. Ma gandesc la ce am citit citit astazi si la cele 20 de pagini  pe care le mai am de parcurs din cartea lui Andrew Crumey. Trebuie sa am o lectura mai bogata ca sa pot numi textele mele creatii literare. Trebuie sa citesc mai mult ca sa nu devin un om gol, un dorel tipic de santier sau fabrica.

Tanjesc dupa incarcatura de trei ore pe care am avut-o ieri in evidenta. Era parca o zi mai antrenanta. dar o sa fie si un maine, si un poimaine si trebuie sa gasesc o modalitate de a insera accidentul in text. Din pacate firma nu ma ajuta caci la sfarsit de saptamana lumea nu are chef de munca.

Printre toate stereotipurile care circula (ma rog, nu circula – dar ne place noua sa le spunem intre noi cu mandrie) despre romani, sunt arhicunoscute cele despre ospitalitate, aptitudini poetice nemaipomenite, talent la fotbal si politica, etc etc. Nimeni nu vorbeste insa despre faptul ca, in tara asta, oricine de la vladica la opinca este, pe langa poet, fotbalist, politician, primitor si omenos, si expert in retele de joasa si medie tensiune. Mai pe romaneste, electrician.

Azi dimineata m-am trezit fara curent. Boon, zic…nici o problema, o sa vina. Dupa un timp m-am prins ca nu e “de la ei” – cum se zice, ci ca e picat undeva in bloc. Cobor la 4, unde e panoul cu sigurante pentru etajele 4-5-6-7. Bat la vecinu’ de la 17, cer cheia, mi-o da, imi zice ca el are curent. Devenea tot mai clar ca fie mi-a sarit patronul (siguranta aia umflata din panou) fie s-a intamplat ceva mai dubios – ca nici liftul nu mergea.

Deschid, bag lampa de control, 5 apartamente yok curent. Trecem peste faptul ca habar n-aveam care din cele 5 e apartamentul meu, ca nu s-a gandit nimeni sa le noteze – sau macar sa le puna in ordine, si mai trecem si peste faptul ca sistemul electric dateaza din anii 60, deci privind panoul ala ma simteam ca un arheolog care descopera o civilizatie pierduta, toate pareau in regula. Ma duc in piata, cumpar patron, ma intorc, si incep sa scot la intamplare sigurante in speranta ca o sa-mi nimeresc apartamentul. Si de aici incepe partea cu “romanul s-a nascut electrician”. FIECARE siguranta scoasa avea cel putin 20 de ani vechime si fusese shuntata de cel putin cateva ori cu litza. Adica a sarit, si un dorel inteligent a legat pe deasupra litza ca sa nu mai cumpere una noua.

In timp ce ma invarteam pe-acolo incercand sa dau de cauza problemei, apare si-un prieten al unei vecine, pe care-l chemase fiindca nici ea nu avea curent. Omu’ isi scoate si el lampa de control si ne punem impreuna pe masurat, doar ca sa ne dam seama ca nu sigurantele erau de vina. Blocul datand din paleozoicul inferior, era cablat cu 3 faze la 380 V (nu pretind ca inteleg ce am scris mai sus, am dat copy-paste din memorie la ce mi-a zis nenea ala) iar una din acele faze picase. Daca va intrebati de ce, raspunsul e simplu si il inteleg chiar si eu: s-a intamplat oareshce supratensiune, si sigurantele, in loc sa sara cum trebuie, au ramas intregi fiindca litza improvizata de dorei nu s-a ars. Deci supratensiunea s-a dus unde-a stiut ea mai bine – pe faza.

Boooon, coboram la parter, cerem cheia de la panoul principal, il deschidem, din nou ma simt ca intr-un centru de comanda din al doilea razboi mondial, omu’ masoara fazele si intr-adevar, una din ele era moarta la datorie. Scoate de-acolo o ditai siguranta de 60 de amperi (de marimea unui mic butoiash) siiii….siiiiiiiiiiiiiiiii, ghiciti ce? ERA SHUNTATA CU LITZA! Asadar, cand a venit doamna supratensiune NICI siguranta de faza n-a avut bunul simt sa se arda. Asa ca supratensiunea si-a pus palma-n cur, a injurat de vreo doua trei ori, si a plecat pe tabloul general. Unde, spre deosebire de celelalte, n-are acces decat Electrica. Deci acolo era singurul loc unde exista o siguranta normala si fuzibila. Asadar, pe principiul “si daca ramuri bat in geam, imi bag picioru’, tai copacu`” jumatate de bloc a ramas duminica fara curent din cauza ca romanul, in infinita lui intelepciune, s-a hotarat sa fie si electrician pe langa alte indeletniciri. Colac peste pupaza, Electrica a cerut stampila asociatiei de locatari pentru interventie. In caz ca nu v-ati dat seama inca, administratora era plecata la tara. Deci deja ma pregateam moral sa stau la lumanare, sa citesc o carte (indeletnicire a carei valoare n-o stii cu adevarat decat atunci cand ramai cu totul fara jucarele high-tech) si sa cinez romantic in miros de biserica.

Din fericire, acum nu scriu aceasta postare cu ajutorul unui hamster care alearga pe o rotita si-mi face curent, fiindca problema s-a rezolvat. Insa ma gandesc serios sa investesc cateva zeci de lei in 20 de sigurante noi, pe care sa le pun pro bono pe panou ca sa evitam pe viitor situatii din astea. Nu de alta, da’ ma tem ca data viitoare o sa gaseasca o cale sa sunteze si tabloul general cu litza, si chiar nu stiu la ce ar putea duce asta

La final, si o scurta morala: nu-ti dai seama de cat de importante sunt lucrurile pe care le iei de bune (apa curenta, curentul electric) pana nu ramai fara ele. Si atunci, apelezi la litza

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Reclamele bune sunt cele care trezesc interesul, inclusiv pentru ca cei care le privesc recunosc personaje sau situatii familiare. Seria reclamelor cu Dorel a avut succes pentru ca, de-a lungul vremii, am vazut cu totii zeci de santiere unde un munictor statea sprijinit intr-o lopata.

Sunt invitat destul de des la cele doua televiziuni importante de stiri. Ambele au sediul in partea de nord a Bucurestiului si, in concluzie, monitorizez fara sa vreau evolutia pasajului Baneasa. Se misca romaneste, genereaza praf, zgomot si probleme de trafic. Ce-o fi asa de greu?

Sa va dau doua exemple. Podul Millau, adica acesta

a fost realizat in perioada ianuarie 2002 – decembrie 2004. Si este un pod suspendat, cu lungime de 2460 de metri. Am fost acum vreo doi ani in Chile, intr-o vizita oficiala. Chilienii aveau nevoie sa fluidizeze traficul intre aeroport si oras. La fel ca noi. Si atunci au decis sa construiasca un tunel, tot la fel ca noi. Si au realizat doua paralele, in lungime de 1,8 km, tunelurile San Cristobal, in ceva mai putin de un an.

Noi avem insa urmatoarea problema. Sistemul a fost gandit pentru a facilita cardasiile intre client, adica statul, dar reprezentat de una sau mai multe persoane si firma contractoare. Si atunci exista posibiltati minunate de suplimentari de buget, prelungiri de termene, acte aditionale si alte lucruri placute auzului celor doua parti. Statul nu se poate comporta ca un client privat? Adica daca semneaza contractul pentru o lucrare ce costa x si trebuie realizata in termenul y sa nu dea mai multi bani de x si dupa trecerea timpului y sa inceapa sa perceapa penalizari.

Pentru ca altfel Dorel va trai vesnic!

by Cathy Fligger
Dorel is the parent company that brings you fabulous brands such as Safety 1st, Cosco, Quinny, and Maxi-Cosi as well as licensed brands, which include, Disney and Eddie Bauer. With a power packed line up, Dorel has lived up to its tag line: “Dedicated To Helping Provide A Safer World For Children”.

Safety 1^st was the first branch to be developed by Dorel. In 1984 the very first product launched was the “Baby on Board” Sign. And with that success they launched an extremely effective campaign of child safety products. (Outlet covers, drawer latches, gates, and much more) It quickly became the industry leader worldwide in this niche market.

Quinny & Maxi Cosi are two brands that compliment each other well. Designed around the idea of being innovative and fresh, these strollers and car seats are fun and functional. Bright colors combination are reflected across both lines, and everything is interchangeable. Also, don’t forget the awesome additional accessories!!

Cosco is the more economical line in the Dorel family. Their most popular items include car seats and booster seats. I have 4 of these myself and my kids love them. They are affordable and easy to install. Their strollers are quality products backed by affordability.

Seeing the success of their other brands, they added the Eddie Bauer and Disney licensed brands to their already impressive product line. Eddie Bauer is associated with top of the line products; strollers, car seats, play yards, etc. And Disney, need I say more? Who can go wrong with power players like this?

The Dorel Juvenile Group has built its reputation; backed by affordability, feature-rich, quality, safe and unique products. For over 25 years, this company has built an empire around the safety and happiness of your child! And as an owner of some of these products, I personally can attest to their effectiveness. Along with the car seats, I have baby proffed my house with outlet covers, door knob covers, and cupboard latches (all from the Safety 1st line). I love their products and would recommend them to anyone!

Încă un motiv la cele enumerate de Mitroi pentru a rămâne în ţara asta:

=de pe mail, thnx Iulia! thnx şi lu’ cine a făcut poza. să mai faci!=

“Unirea – Unde’s multi, puterea creste” este probabil cea mai reusita campanie cu prosti facuta vreodata in Romania. Si mai virala. Si mai inteligent scrisa. Plus regie si casting exscelente. Secvente uluitor de veridice rupte din cotidianul muncitorului pe santier. Au vizat si au castigat publicul din reclame, plus o multime de bautori care au incercat licoarea ieftina macar din curiozitate.

Si s-a facut spot proaspat cu Dorel. Mistocutz, dar nu la nivelul catorva din seria veche. Alea vor ramane indiscutabil drept reper in advertisingul autohton. “Las-o, ma, la punctul mort… Ce, nu-ti mai ajunge strada?…Gogule, probleme, ma?… Da-te, bre, ca-i iei vopseaua!…”, “Ne miscam si noi mai cu talent?… Du-te, ma, tu, ca pana termina asta, inchide la nonstop!…”, “Ai dormit bine, Dorele?…”, plus “si ia zi, Dorele, cum a fost? Ti-a venit pe spitz, a?”.

S-ar parea ca, mai nou, CAP, agentia care lucreaza pentru Unirea, a intrat intr-o pana de copywriteri. Urmeaza 3 spoturi cu niste chinezi si (partial sau total) fara Dorel. Subtiri. Prea subtile pentru targetul bauturii. Nu stiu cata lume intelege din prima ca asiaticii aia sunt, de fapt, niste veniti sa lucreze pe santierele din Romania, impartasind soarta celor ramasi fara job pe timp de criza. Ca na, domeniul constructiilor sufera peste tot, nu?

Vedeti aici – spoturile Unirea cu chinezi, la categoria News.