Textele de mai jos m-au lasat fara cuvinte, pur si simplu m-au impresionat…

Asa cum in trup sunt doi ochi si o singura vedere, doua urechi si un singur auz, doua nari si un singur miros, doua picioare si un singur mers, tot asa si intre sot si sotie trebuie sa fie o legatura perfecta. Fiindca in viata de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor.

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune. Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele.

Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta.

Cauta doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu.

Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte. In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea – macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Cu credinta e cam cum e cu cultura: daca te tii de ea, o ai, iar daca nu te tii, o pierzi.

N-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer. De fapt, e ceea ce fiecare trebuie sa aiba in vedere: sa ajunga de pe pamant in cer.

Daca-ti vin ganduri de mandrie, sigur nu esti smerit. Daca nu faci niste eforturi sa te depasesti pe tine, sigur nu-ti iei crucea.

Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: “A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!…”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin, de la cat suntem.

La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar daca iti foloseste, iti daruieste. Iar daca nu primesti ceea ce-ti doresti, trebuie sa-ti schimbi gandurilesi sa te multumesti cu ceea ce primesti.

Nu suntem numai noi la lucru cand e vorba de lupta duhovniceasca, ci e Dumnezeu cu noi. Undeva in Scriptura chiar se spune ca Dumnezeu lupta pentru noi (Deuteronom 20, 1). Si atunci, grija noastra trebuie sa fie aceea sa fim in legatura cu Dumnezeu, ca Dumnezeu sa biruiasca sau sa biruim impreuna cu Cel ce a biruit lumea.

Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic.

Pacatul trebuie neaparat sa fie la trecut. Daca e la prezent si la viitor, adica daca faci ceva care se continua, nu esti in sfera pocaintei.

Cel mai bine este sa ne intemeiem pe ceea ce stim sigur si sa nu cautam lucruri mai presus de ceea ce suntem noi vrednici.

Cand nu poti sa te rogi, n-ai cum sa te rogi! Dar cand nu esti dispus sa te rogi, cand te simti cumva impiedicat, atunci sa te silesti sa faci lucrul acesta. Nu poti sa te rogi mai bine altadata, daca intrelasi rugaciunea astazi. Nu te vei ruga mai bine maine, daca astazi vei neglija rugaciunea. Si atunci, te rogi cum poti; chiar este un cuvant care zice asa: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.

Va trebui sa ma opresc, ca sa nu fiu si eu ca acela din intamplarea cu copilul care era cu tatal lui in biserica si a adormit cand predica preotul. Si, cand s-a trezit, copilul zice catre tata-sau: “N-o mai gatat odata? – Ba da, o gatat, dar nu se poate opri!” Asa si eu: am gatat, dar nu ma pot opri.

Articol copiat -> http://www.crestinortodox.ro/nodes/articol/97235/slug:vorbe-de-duh

Si deoarece se leaga cu acest articol, am deci sa postez si un filmulet in care se doreste prefigurarea viitorului religiilor de pe pamant. Mentionez ca acest lucru este dezbatut in partea a 2-a a filmuletului.

ESTE INDICAT SA PRIVESTI IN FULL SCREEN!!

Sunt atatia cersetori care asteapta mila aproapelui.
Dar si aproapele asta nu mai apare in ziua noastra. Toti stiu sa faca numai rau. Putini mai sunt cei ce apara dreptatea. Si aceia se cheama ingeri in trup. Toti gresim dar nu toti ne ridicam din permanenta greselii. Ne place sa cultivam invidia mai mult decat iubirea. Dar vedem ca in toata istoria omenirii iubirea a avut glasul pasarilor ce zboara spre cer.
Of, unde e iubirea asta?Ne pierdem pe zi ce trece. Problema este ca in lumea asta suntem anonimi, dar sa fim anonimi si inaintea lui Dumnezeu? Oare chiar asta e dorinta noastra?

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, sã se bucure de acest Praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugã înţeleaptã, sã intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului sãu.
De s-a ostenit cineva postind, sã-şi ia acum rãsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, sã-şi primeascã astãzi plata cea dreaptã.
De a venit cineva dupã ceasul al treilea, mulţumind sã prãznuiascã.
De a ajuns cineva dupã ceasul al şaselea, sã nu se îndoiascã nicidecum, cãci cu nimic nu va fi pãgubit.
De a întârziat cineva pânã în ceasul al nouãlea, sã se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, sã nu se teamã din pricina întârzierii, cãci darnic

fiind Stãpânul, primeşte pe cel din urmã ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmã miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plãteşte, şi acestuia dãruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamã, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudã.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata.
Bogaţii ţi sãracii, împreunã bucuraţi-vã.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vã astãzi.
Masa este plinã, ospãtaţi-vã toţi. Viţelul este mult, nimeni sã nu iasã flãmând.
Gustaţi toţi din ospãţul credinţei: împãrtãşiţi-vã toţi din bogãţia bunãtãţii.
Sã nu se plângã nimeni de lipsã, cã s-a arãtat împãrãţia cea de obşte.
Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate cã din mormânt, iertare a rãsãrit.
Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a izbãvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.

Prãdat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amãrãciune fiindcã a gustat din Trupul Lui. şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amãrât întâmpinându-Te pe Tine jos: amãrâtu-s-a cã s-a stricat.
S-a amãrât cã a fost batjocorit; s-a amãrât cã a fost omorât, s-a amãrât cã s-a surpat, s-a amãrât cã a fost legat.

A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pãmânt şi s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea şi a cãzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinþa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos şi au cãzut diavolii.
Înviat-a Hristos şi se bucurã îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa stãpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapã; cã Hristos sculându-Se din morţi, începãturã celor adormiţi S-a fãcut.
Lui se cuvine slavã şi stãpânire în vecii vecilor.
Amin!

(Omilia de Paşti a Sf. Ioan Gură de Aur)

La noi la mănăstire e un preot care iubeşte mult pustia. La el am şi auzit prima dată cântarea regelui Ioasaf – aşa parcă se chema- “O, preaiubită pustie”.

Nu a primit dintru început blagoslovenie să se pustnicească. Părinţii noştri sunt foarte atenţi la dorinţa asta şi eu pricepeam greu pe vremea aia ce ispite aduce vieţuirea în pustie.

Cu timpul au început să îl slobozească. Câte două-trei zile. Părintele s-a dus, şi-a ales locul, şi-a construit o chilie mică, atât de mică încât doar aplecat puteai sta înăuntru. Când a sfinţit locul m-a chemat şi pe mine să îi dau răspunsurile.

Într-o zi părintele stareţ a anunţat la trapeză

(sala de mese) că părintele pustnic nu va mai avea aceeaşi rânduială ca noi, ci va putea de acum să plece când vrea şi să stea cât doreşte. În felul ăsta pustnicia lui a început să se prelungească. Mai întâi toată perioada celor patru posturi. Apoi şi în afara posturilor. Şi-a făcut fratele meu pustnic şi o grădină care îl solicita. Pe vreme de iarnă mai urcau din când în când de la noi cu câte o pâine. Dar era lung şi greu urcuşul pe munte.

Acum vreo două ierni s-au dus doi fraţi de la strană până sus şi i-am rugat să îl anunţe pe pustnic că în exact două săptămâni voi încerca să urc cu pături şi mâncare, iar el să îmi transmită prin ei orice alte nevoi.

Când s-a împlinit vremea să urc m-am trezit cu o geantă şi un rucsac foarte grele. Borcane de zacuscă, haine de iarnă, câteva cărţi, făină şi ulei, deşi fratele Siluan îmi spuse că nu a cerut nimic părintele. Însă îi cunoşteam eu nevoile. Aş putea spune că între cei tineri, eu şi pustnicul, eram cei mai vechi în mănăstire. Aveam o prietenie frumoasă, deşi suntem atât de diferinţi ca fire.

De cum s-a luminat m-am aşezat la drum. Aveam de urcat vreo şase ore. Şi sincer să fiu mă tem de lupi şi de mistreţi ori de câte ori pornesc singur prin păduri. La urşi nu mă gândec niciodată. După trei ore înteţisem atât de mult popasurile încât începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să abandonez câteva borcane. Dar nu prea îmi venea. Ştiam că fratele meu nu are mâncare destulă pentru tot postul Crăciunului.

La două ore de chilie aud un zgomot într-o pădurice de brazi. Pădurile de brazi sunt foarte întunecate aşa că mi-a stat inima în loc. De după trunchiurile înnegrite de umbră şi-a făcut apariţia pustnicul.

- Blagosloviţi părinte! mi-a strigat cu gura până la urechi. No, reuşişi? N-ai văzut ursu’ în cale? Hai că ţi-am pornit în întâmpinare să-ţi scurtez  nevoinţa!

- Băi, ce m-ai speriat! am exclamat eu scurt. Mustăcea într-una privindu-mă amuzat cum mă luptam să scap de poveri. Nu am cunoscut nici un călugăr cu un simţ al umorului mai dezvoltat decât al lui.

- Hai, dă încoa’ desagele; le car io că-s hodinit. Ia tu asta! şi îmi întinse o pungă din care îşi scoteau capurile câţiva puieţi de brad.

-Ce faci cu ei? l-am întrebat.

- Iacă am plantat câţiva că mor toţi în umbra ălor bătrâni. Numa’ monahii trăiesc şi cresc puternici lângă bătrâni, brazii mor. Ducem câţiva şi sus, să ucenicească pe lângă mine, he he… şi zâmbi în el cu bucurie.

Pe lângă pădure vedeam în timpul urcuşului brazi mici, nesiguri, proaspăt mutaţi. Părintele turuia într-una despre cum îi cântă păsările dimineaţa, despre izvorul pe care îl săpase şi mai ales despre lună, tovarăşa lui de privegheri. Nemaifiind singur, nu mai aveam spaima pădurii. Îl ascultam cu plăcere încuvinţându-l. Dar brazii ăia mici mi-au dat aşa o bucurie şi mă gândeam că uite ce călugăr bun a ajuns fratele meu acesta. E mare lucru să priveşti aşa “natura” – cum îi spunea el. Noi, cei mai prinşi în cele lumeşti, nu ne gândim că şi dragostea asta pentru puii de brazi poate fi mântuitoare. Mi s-a părut mare lucru să te gândeşti şi la cea mai mică creaţie a lui Dumnezeu. Mă mai băgam şi eu să despart câinii când se băteau, dar o făceam din milă, nu din dragoste. Apoi m-am gândit cum ne spunea părintele Teofil de la Sâmbăta, când mai trecea pe la mănăstirea noastră, că prietenii au un fond comun şi ori pier împreună, ori se mântuiesc. Asta îmi dădea speranţă.

- Ce te tot socoţi?! se rosti părintele zâmbind cu toată gura. Tu auzi ce-ţi grăiesc? Io mă rog la Măicuţa noastră să-ţi deschidă inima pentru pustie. Să guşti şi tu din bucuria mea.

- Mai lasă-mă! Nu tot ce-i bucurie pentru tine îi şi pentru mine. Mai bine te-ai ruga să am şi eu mai multă dragoste!

- Păi ce-ţi spun! Ce crezi că te învaţă pustia? Dragostea frate, dragostea. Pentru tăte câte-s pă lumea asta, he… Şi în felul ăsta căzu pe gânduri şi aşa a fost până am ajuns în poieniţă.

Ce m-am amuzat aseara uitandu-ma la filmul “Pacifistul”. Film de actiune cu George Clooney si Nicole Kidman.

Un croat, Dusan (suflet = sl., nume total nepotrivit pentru un musulman) Gavrici, neinfricat kamikaze, musulman declarat intr-un film ce trebuia descoperit dupa declansarea unei bombe nucleare in NY, se pregateste sa ia avionul. Asta dupa ce fusese in cimitir sa sarute piatra de mormant a familiei ucise in razboiul din Serbia.

A fost prima data cand am vazut un cimitir ecumenic. Niste cruci, niste babe, niste musulmani in tihna cimitirului.

Inainte sa urce in avion, martirul si nebunul terorist musulman, isi face o cruce mare, cu multa evlavie.

Oare in America mai exista ora de religie? Daca nu, ar trebui sa o introduca. Ori probabil ca regizorii  celebrii au lipsit de la ora de religie si au cazut testul de cultura generala. )

(articol publicat în Învierea)

La orice început de post e firesc să ne gândim la nevoinţe. Şi nu de multe ori ni se pare că mare lucru facem ţinând un post. Chiar dacă deseori felul nostru de a-l înţelege, de a-l practica, seamănă cu un regim alimentar.

Până la urmă adevărata nevoinţă trebuie să fie ca şi rugăciunea. Şi anume neîntreruptă. Trebuie să fie atât de puternică încât să te schimbe ca om, să te ajute să îţi preţuieşti credinţa mai mult decât propria viaţă. Aşa cum au făcut-o sfinţii închisorilor. Habar nu avem ce a însemnat închisoarea comunistă! Scriem şi vorbim – aşa cum fac eu acum – dar nu avem cum să pătrundem toată suferinţa lor, toată umilinţa îndurată.

Însă aceste rânduri de mai sus sunt doar un excurs pentru a pune temelii subiectului pe care vreau să îl abordez şi pentru a-mi scuza îndrăzneala de a vorbi de părintele Daniil (Sandu Tudor): un jurnalist, însurat de trei ori, pleacă pe Athos spre a „demasca” păcatele monahilor. Se preface a fi un trăitor bătând ostentativ metanii pe la mănăstirile athonite. Se întorce după mult timp…mai mult decât ar fi crezut el însuşi, cu scăunelul, metanierul şi rugăciunea inimii. Este iniţiatorul – cu sprijinul părintelui Ioan (Kulâghin) cel străin – al mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Se călugăreşte, ia schima mare la Rarău, este arestat de comunişti (acuzat de piromanie!!!) şi moare în închisoare. Viaţa sa de până la călugărie a intrigat orice tip de discurs care ar pune în discuţie canonizarea lui. Deşi încă din 1928 scrie acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, acceptat de Biserică, iar mai târziu şi Acatistul Rugului Aprins.

Am schiţat rapid aceste aspecte cunoscute – cred – din viaţa părintelui Daniil Sandu Tudor pentru a muta discuţia în alt registru: este sfinţenia un şablon? E nevoie de o viaţă curată de la naştere pentru a ajunge la sfinţenie? Moartea pentru Hristos este sau nu suficientă pentru dobândirea sfinţeniei?

E o temă pe care hagiografii secolelor trecute s-au ferit să o abordeze. Aşa s-a ajuns ca viaţa Sfântului Teodor Studitul să îi fie atribuită Sfântului Maxim Mărturisitorul (Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004). Întotdeauna a existat o teamă la reacţia “poporului”. E un fapt care ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui să realizăm modul în care se minimalizează spovedania prin reacţii împotriva unor sfinţi ca Ştefan cel Mare, prin discutarea unor părinţi ca Daniil Sandu Tudor. Parcă nimeni nu se mai gândeşte la viaţa personală. Parcă toţi am fi Sfântul Ilie Tezviteanul. Ne permitem să ne supărăm pe canonizarea “păcătoşilor”, când păcatele proprii strigă în urma noastră. Credem în propria pocăinţă, dar nu în îndreptarea celorlalţi. Şi aşteptăm postul ca să ne începem comoda nevoinţă, ca să reluăm la infinit aceeaşi spovedanie de la un capăt la altul şi ca să ne uimim în continuare cum poate ajunge un desfrânat sfânt.

Mă gândesc uneori că judecata oamenilor e mai necruţătoare decât cea a lui Dumnezeu. Aruncăm cu atâta uşurinţă cu pietre în oameni despre a cărui suflet doar singur Dumnezeu cunoaşte.

Am spus întotdeauna, sfinţi ca Ştefan cel Mare îmi dau şi mie nădejde de mântuire. Părinţi ca Daniil Sandu Tudor ne arată că omul e azi un păcătos, mâine un mărturisitor. Şi aşa mă umplu de nădejde şi îmi iau aminte înainte de a judeca pe fratele de lângă mine. Pentru că şi sfinţenia e un dar, aşa ca mântuirea. Nu un şablon. Şablonul a fost propus de uniformizarea comunistă, de totalitarismele de orice tip, şi niciodată de Hristos care “primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia de Paşti). Creştinismul aduce libertatea, iar eliberarea de păcat vine odată cu iubirea. Nu avem cum să ajungem la postul bineplăcut lui Dumnezeu (Isaia 58) preocupaţi nu doar de urcuşul nostru propriu, dar şi de contestarea celorlalţi. A fi virtuos în casa ta fără a te întâlni în iubire cu cel de lângă tine presupune doar un exerciţiu de voinţă. Aşa am înţeles – târziu, e drept – cuvântul părintelui Rafail Noica: să te rogi, să posteşti, să te laşi de fumat, e cel mai primitiv pas în urcuşul duhovnicesc.

Să ţinem cont de faptul că cele 10 porunci, reduse de Hristos la două, au în vedere relaţionarea cu Dumnezeu şi cu aproapele şi nici într-un caz exerciţiul nostru ascetic, care fără relaţionare nu poate fi decât cel mai scurt drum spre mândrie.

aici e o bucată din camera noastră

cu peretele ei galben-pal

ţi-o dau ţie în noaptea asta

de ani întregi aştept să treacă

- şi ea nu

stă înfiptă în mine cu toate ale ei

cu orele în care îţi sărutam mâna

tot aici e o bucată din lacul roşu

pe unde am trecut singură undeva

la capătul unei luni

dimineţile mă trezeam mă certam cu tine

în gând

să nu crezi că sunt supărată

aventura asta

care a făcut oraşele ţării

să semene cu

staţiile tramvaiului 4

nu mi-a luat nimic

şi eşti

când nu mi-aş dori să te bat

prietenul meu de nădejde

Chiar nu am înnebunit… Dar mă plimb şi mă tot mir pe cărările internetului. După cum se poate vedea la tagul postării mele anterioare, am introdus şi opţiunea duhovniceşti. Asta pentru că mai nou propovăduirea online are nebănuite urmări şi cine ştie? până la urmă, nepătrunse sunt căile Domnului.

Cum am terminat teologia şi nu mă dezic de prima dragoste, mă mai informez şi eu cum pot de ce cum care. Mai întâi vreau să atrag atenţia asupra noului blog al părintelui Savatie – http://savatie.wordpress.com/ – un blog interesant de văzut atât pentru textele duhovniceşti cât şi pentru proza şi picturile de acolo. Astfel, Cameliei, prietena Cristinei Radu, îi voi face o nouă bucurie, deoarece l-a citit întotdeauna cu mare bucurie pe părintele Savatie.

Mă bucur de acel blog – deşi personal am îndoieli legate de acest mod de propovăduire, iar părintele mi se pare înăsprit de noua sa muncă, însă nu am măsura duhovnicească de a judeca o astfel de lucrare.

Motivul pentru care am hotărât să scriu acest articol e altul. Un blog care propune o “teologie pentru azi” – http://bastrix.wordpress.com/ – i-a dedicat părinelui Savatie cu ocazia aniversarii a 32 de ani, prin intermediul părintelui Dorin un audio de 22 de minute. O să vă scutesc, pe voi cei de-ai casei, de obositorul parcurs al acestei dedicaţii.

Pr. Dorin îi numeşte pe ieromonah “puţin dereglat” dar îi promite să clicuiască zilnic blogul prea cuvioşiei sale pentru a-l menţine – citez – “în top ten”, “number one”. Bineînţeles că îl şi felicită călduros de la mulţi ani, după ce îi aduce un pomelnic de învinuiri.

Cea mai amuzantă mi se pare cea în care respectivul părinte spune că Baştovoi se reîntoarce online ca să îşi vândă cărţile. După ce în decembrie 2007 Între Freud şi Hristos era trecută bestseller în marele Humanitas.

Eu, mută ca o lebădă, m-am tot uimit şi răsuimit întrebându-mă până unde poate merge propovăduirea online. Că acum iaca s-au apucat preoţii să se certe că de ce nu sunt trecuţi la blogroll, ei care îl admiră atât pe protosinghelul Savatie Baştovoi. Şi mai zice lumea că ortodoxia se clatină, pai aveau părinţii sinoadelor ecumenice timp de lucruri de genul ăsta???

M-am întristat o dată în plus văzând cum petrec preoţii în iubire perioada Postului Adormirii, celelalte motive de întristare nu vi le spun.

Până la moarte până acolo merge.

.

.
Până în rai până acolo merge.

Până în iad coboară

şi acolo tremură dar nu se biruie

.

merge pe stradă şi doar acolo moare

când ai dat tot

şi nu mai ai nimic de dat decât de primit

.

esti gol şi îl aştepţi pe celălalt în tine

.

aştepţi cu ochii coborâţi în praf

.

praful devine pământul prieteniei

.

şi creşte

e ciuperca atomică

lasă răni şi semne

ca o profeţie

.

şi dacă prietenul nu a murit pentru tine

ai ales greşit

.

mâinile tale sunt lopeţile care îţi toarnă

pământul pe piept

.

.

.

e patru august

e doi’şpe fără douăzeci

e anul prăbuşirii

şi nu a mai rămas nimic

.

Dumnezeu e marele prieten

Mama e prietenul mijlociu

Câinele e prietenul mic

care moare înaintea ta

dar totuşi

care plânge lângă mormânt

dimineaţa când nu mai stai pe piatră

să îţi spui

:

prietenia merge până în inima ta

îşi face treburile şi pleacă