In cartile Parintelui Dumitru Staniloae sau in cele traduse de sfintia sa, gasesc mereu note de subsol atat de frumoase incat ma captiveaza mai mult decat continutul cartii. Mai jos reproduc nota 77 de la pagina 300 a Teologiei Dogmatice Ortodoxe, Editia 2003:

Dupa Simeon Metafrastul , oferta si porunca clipei de a face un bine in ea, e un apel al lui Dumnezeu, Care vrea sa se valorifice orice clipa istorica. Dimpotriva, gandul amanarii este trimis de un demon, ca sa faca pe om sa se sustraga de sub chemarea lui Dumnezeu. Demonul face astfel pe om sa se obisnuiasca cu amanarea continua a trecerii la fapta, paralizand pana la urma vointa lui si facandu-l nesimtitor la apelurile lui Dumnezeu. Demonul ingaduie bune intentii, ca sa-l amageasca pe om ca nu e rau de tot. “Iadul e pavat cu bune intentii”. Despre neputinta ce se introduce prin aceasta in suflet a vorbit si Kierkegaard in scrierea “Einubung im Christentum”. Acest demon te face sa-ti scuzi si ratarea intregii vieti cu gandul reincarnarilor viitoare. Gandul amanarii e o ispita de a nu face acum efortul ce ti se cere. E o amagire perfida ca nu refuzam in principiu un bine, dar il vom face maine, ca in fond sa nu-l mai facem niciodata, dar sa ne amagim mereu ca il vom face. Nu numai binele ce ti se cere azi nu-l vei mai putea face maine, caci maine nu va mai fi in fata ta omul care avea lipsa de acel bine, ci te vei obisnui sa amani contiuu savarsirea oricarui bine. Simeon Metafrastul zice:” Domnul iti spune:” de aceea sarguieste-te spre glasul Mantuitorului si sa nu amani pe maine. Caci acestea ti le sfatuieste dusmanul, aflandu-te ascultator”

Orice înțeles referitor la Dumnezeu trebuie să aibă o fragilitate, o transparență, o lipsă de fixitate, trebuie să ne îndemne la revocarea lui și la stimularea spre un altul, dar pe linia lui. Dacă înțelesul rămâne fix în mintea noastră, mărginim pe Dumnezeu în frontierele lui, sau chiar uităm de Dumnezeu, toată atenția noastră concentrându-se asupra înțelesului respectiv sau asupra cuvântului care-l exprimă. În acest caz ”înțelesul” respectiv devine un ”idol”, adică un fals dumnezeu. Înțelesul sau cuvântul folosit trebuie să facă mereu transparent pe Dumnezeu, ca neîncăput în el, ca depășind orice înțeles, ca punându-Se  în evidență când cu un aspect, când cu altul al infinitei lui bogății.

(Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. I)

Volumul 3 cuprinde învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine şi eshatologie sau viaţa viitoare.

Prezenta versiune digitală reproduce ediţia a-II-a, editată de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, în anul 1997.

Cartea este oferită în format pdf  (1.670 k).

Descarcă: aici şi aici

În acest scurt videoclip este rezumată ceea ce mi se pare a fi una dintre concluziile cele mai rafinate a mai bine de 45 de ani de muncă, dăruire și rugăciune ale Părintelui Prof. Dumitru Stăniloae. Este sinteza unei vieți cuprinse între coperțile cele de necuprins ale Filocaliei: Taina Persoanei și bucuria interpersonală.

Ierom. Eftimie MITRA

„Păcatul îşi are cea mai mare putere asupra omului tocmai luând prilej de la funcţia lui de stăpânitor. Coborârea merge aşa de departe, mai ales în zilele noastre, încât avem azi state cu totul atee; împărăţiile acestea nu mai sunt în slujba lui Dumnezeu, ci au devenit satanice stând în slujba lui antihrist”.
(Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi Românism”, ed. 1992, pag. 186)

De ce s-au supărat unii pe Legea Românească

În ziarul local (Oradea) „Informaţia de Vest” din 21-27 iunie 2005, pag. 3, ziarista Helga Kovacs îşi manifesta supărarea pe Episcopia Ortodoxă şi pe „Legea (ei) Românească” publicând un tendenţios articol intitulat „Episcopia Ortodoxă, anti-Băsescu!”.

În articolul cu pricină, Preşedintele României, Traian Băsescu, este considerat de ziarista sus-amintită (ale căreia opţiuni religioase nu le mai comentăm) un erou al dreptăţii şi anticorupţiei, lucru care, după afirmaţiile sale personale, ar deranja Biserica Ortodoxă şi mai ales capii acesteia, criticândul pe noul consilier eparhial, pr. Ion Alexandru Mizgan, de supunere faţă de ierarhie şi implicare politică.

Este un lucru des întâlnit în acţiunile prozelitiste ale unor minorităţi din Ardeal tendinţa de a critica preoţii şi ierarhii ortodocşi (câteodată pe bună dreptate – n. admin blog), încercându-se prin aceasta crearea unor psihoze în rândul populaţiei de a se depărta treptat de păstorii lor. Aceasta, în cazul în care s-ar produce, ar duce la risipirea turmei şi înghiţirea ei bucată cu bucată de lupii cu blană de oaie care stau mereu la pândă vânând sufletele credincioşilor şi valorile culturale şi materiale ale neamului românesc.

Faptul că „Informaţia de Vest” îl critică pe pr. Mizgan şi întreaga Episcopie, dovedeşte că aceştia nu sunt pe aceeaşi cale, că ierarhii ortodocşi nu s-au compromis punându-se în slujba unor interese străine neamului românesc aşa precum o fac unele cercuri de interese politice, financiare şi religioase susţinute cu mult patos de o importantă parte a mass-mediei de la noi.

Dacă „Informaţia de Vest”, „Bihari Naplo”, „Realitatea Bihoreană”, „Gazeta de Oradea”, „Jurnalul Bihorean” şi alte mijloace de manipulare în masă ar fi ţinut apărarea Bisericii Ortodoxe punându-o la loc de cinste alături de toate cozile de topor ce pozează pe primele lor pagini ca oameni de bine, atunci ar fi într-adevăr o problemă. Sunt convins că un om sincer şi cu o cât de mică suflare românească pricepe ce vreau să spun. Dacă Episcopia Ortodoxă nu este de acord cu unele manevre anti-româneşti ale unor cozi de topor cu mască politică nu înseamnă că o face din motive politice, ci din motive de ordin naţional. Construirea catedralei neamului de la Bucureşti e tot o chestiune naţională.

De ce UE susţine uniatismul?
Colaborarea politică la nivel mondial dintre statele Vatican şi Israel îşi face simţită efectele şi în problemele confesionale din România. Propaganda anti-ortodoxă din mass-media, precum şi implicările politicului în problemele Bisericii (strategie aplicată în ţările ortodoxe), nu este altceva decât veşnica luptă dintre Hristos şi Veliar. Uniatismul a fost şi este un factor important de manevră al extinderii imperiului catolicesc în ţările ortodoxe. Înfiinţată în Ardeal, la 1700, prin silă şi şantaj, fostă unealtă politică de subjugare a românilor imperiului habsburgic şi apoi austro-ungar prin supunerea ei faţă de ierarhia catolică maghiară de Esztergom, este desfiinţată tot prin silă şi şantaj de adversarii săi politici (comunismul) la anul 1948.

După căderea comunismului cârma ţării se mută spre Apus şi astfel Biserica Catolică de rit Bizantin se reînfiinţează dar cu un nume mai accesibil pentru români: „Biserica română unită cu Roma (Greco – Catolică)”. Românii transilvăneni nu au aderat noii formaţiuni religioase şi astfel numărul membrilor ei fiind foarte mic, 195.481, sub 1% din populaţia României, după cum arăta statisticile recensământului din anul 2002, în scădere faţă de 223.327 existenţi recensământului din anul 1992.

Ţinând seamă că majoritatea credincioşilor Bisericii unite sunt de vârsta a treia e uşor de observat că, într-un timp destul de scurt, uniatismul riscă să rămână fără credincioşi. Nu ne miră nici faptul că în unele cercuri catolice mai auzi unele expresii ca: În perioada ocupaţiei austro-ungare am dus-o mai bine decât acum că aparţinem de Statul Român, sau PNL-ul ne face dreptate şi multe altele de acest fel.

Totuşi, care e motivul acestei lupte oarbe pentru proprietăţi? Statul Vatican s-a gândit şi la felul în care să rămână posesor al imenselor proprietăţi avute din timpul ocupaţiei austro-ungare în cazul în care instrumentul său de expansiune va rămâne fără credincioşi. Astfel, după regulile sale interne, dacă o parohie se dizolvă nemaiavând credincioşi, proprietăţile respectivei parohii rămân protopopiatului sau episcopiei în subordinea căreia funcţiona. Dacă o episcopie se desfiinţează, proprietăţile rămân arhiepiscopiei sau mitropoliei de care aparţinea, iar dacă o mitropolie se desfiinţează averile ei rămân forurilor bisericeşti superioare şi tot aşa pe cale ierarhică mergând până la sfântul (?) scaun. Iată de ce UDMR şi partidele aşa-zise istorice se zbat atât de mult acum, şi nu mai târziu, în Parlamentul României pentru restitutio in integrum. Nu glumesc de loc fraţii noştri uniaţi atunci când se laudă că „cei de la UE sunt majoritatea catolici şi aşa că până la urmă se vor da legi după cum ne va fi nouă mai convenabil”.

Sub umbrela politicii

Văzând Vaticanul că pachetul de episcopi trimişi în Transilvania nu dă randament în privinţa extinderii zonei de influenţă politică, economică şi religioasă în România şi că prin scăderea continuă a numărului de credincioşi riscă să-şi piardă imensele averi moştenite de la Maria Tereza şi generalul ei Bucow s-a gândit la o altă manevră. În cazul în care uniatismul va trebui scos din tabla jocului său politic, cea mai eficientă acţiune ar fi prin oameni bine acoperiţi şi fără sutană: politicieni, jurnalişti, oameni de influenţă, etc. Un astfel de instrument a fost Corneliu Coposu de religie catolică, Ion Raţiu, tot catolic, şi alţii care în timpul guvernării partidelor istorice au ocupat funcţii importante de decizie în guvern, parlament şi administraţiile locale.
E firesc ca şefii acestor partide să-şi împingă spre vârfurile partidelor lor oameni cu care puteau lucra uşor. În una din cărţile sale [1], Corneliu Coposu spunea că aflându-se în clandestinitate a afiliat partidul său Internaţionalei Creştine Democrate la anul 1987 care nu e altceva decât o reţea politică de partide aflate sub zona de influenţă a Vaticanului. Un fel de Internaţională condusă direct de papalitate. În ţările unde există astfel de partide, acestea au la sfârşitul numelor „-CD” cum ar fi spre exemplu PNŢCD sau PNLCD.

Dându-şi seama că aceasta îi dă de gol caracterul ascuns de subordonare unui stat străin (Vaticanul) cu timpul s-a renunţat la extensia „-CD” dar nu şi la caracterul ascuns antiromânesc pe care îl au. O asemenea internaţională au avut şi comuniştii dar condusă de la Moscova (vezi „Imperialismul catolic, o ofensivă anti-românească” de Grigorie Nedei, Ed. Clio).

Aceste două internaţionale una condusă de Moscova şi alta de Vatican, şi-au disputat de-a lungul anilor bătăliile pentru supremaţie şi în România având ca ultim moment decisiv anul 1989. În urma luptelor dintre cele două imperii au avut de pierdut românii şi Biserica lor.

____________________________________

[1] C. Coposu în „Armistiţiul din 1994 şi implicaţiile lui”.

(va urma)

Iubeşte-mă-n trifoi…

” Nu te lăsa furat de trecutul tulburat, vindecă-ţi rănile din adâncul sufletului şi observă cum viaţa îţi arată celelate “cărări” iluminate de razele argintii ale soarelui strălucitor! ”   ( Mihai Stanciuc )

” Dă şansă fiecărei zile să fie aceea cea mai frumoasă din viaţa ta. ”   ( Mark Twain )

*******

verde printre pietre. calauza muta…

călăuză rară,
drum de primăvară
noapte de haiduci
plînsete de cuci
crini doiniţi în şoapte
risipiri în noapte
… rouă peste toate …

Lucas

*******

Intre noi mai e un pas – Stefan Iordache & Sanda Ladosi :

*******

Se trec cum păpădia…

se trec poverile, tristeţi, devin…  cum păpădia, uneori…

de-ajuns să sufli-n urmă puf de zâmbet peste ele ; meteori.

se-ntorc poveştile copilăriei, reciteşti, învolvurează,

fărâme de Lumină, frumuseţi…zvâcnesc din piatra trează…

se trec mirările, nu-i loc de întrebări, doar regăsiri, aripe,

de-ajuns să vrei să zbori, să te dezbari de neguri, clipe..

se-ntorc fiorii dragostei, ţi se pogoară-n poală în tăcere,

” hai să fugim de toate… uite, mărul, ne îmbie-a mângâiere… ”

se trec parfumuri, poduri, nouri, furci, se duc, rămân …trecut,

de-ajuns să laşi mânii deoparte, de te-ncumeţi, e loc de Început,

se-ntorc din Temple, taine; sunt  şanse, ce se vor îmbrăţişate

s-or risipi, se pleacă, multe… noi, ne-am găsit, nu-i timp de alte…

Sibilla

*******

trifoi. din urm-ales…

din patru-n trei, mai naşte poama

cîte un clopoţel. cuvînt…

şi tare mult e plin de mama

a lor … din ceruri şi din cînt…

Lucas

*******

” Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare.  ”  ( Langston Hughes )

” Unicul lucru important, când vom lăsa această lume, vor fi urmele de dragoste pe care le vom lăsa. ”    ( Albert Schweitzer )

*******

Iubeşte-mă-n trifoi…

vezi, ploaia s-a oprit, se tace şoaptă vie…

iubeşte-mă-n trifoi, fii zâmbet numai mie,

de se porneşte iar, tu cald să mă cuprinzi,

iubeşte-mă-n poieni, mă udă şi m-aprinzi…

Sibilla

*******

” Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei. ”   ( Dumitru Stăniloae )

Sibilla&Lucas

imagini preluate de pe google.ro

citate preluate de pe www.citapedia.ro

muzica preluată de pe youtube

]]> http://vreaumantuire.wordpress.com/2009/06/17/romani-ori-catolici-sau-sectarii-ortodocsi/ Wed, 17 Jun 2009 10:46:02 +0000 VreauMantuire http://vreaumantuire.wordpress.com/2009/06/17/romani-ori-catolici-sau-sectarii-ortodocsi/

„Suntem ca atare, ortodocşi pentru că suntem Români, şi suntem Români pentru că suntem ortodocşi. Să devenim catolici? Ca să devenim catolici ar trebui să ne transformăm astfel sufleteşte, încât să putem realiza Catolicismul. Transformarea aceasta înseamnă însă: renunţarea la istoria noastră şi la structura noastră spirituală. Cu alte cuvinte: la România. Aici nu există o a treia poziţie: sau rămâi Român – şi atunci catolicismul tău nu e o realitate; sau devii catolic – şi atunci nu mai eşti Român”. (Nae Ionescu)

Înainte de Habzburgi

Turcii au ocupat Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului XVI. În această perioadă românii din Transilvania trebuiau să plătească dări sultanului şi cu aceasta musulmanii se mulţumeau. În ceea ce priveşte, religia erau lăsaţi să-şi practice credinţa având în Ardeal chiar şi episcopi ortodocşi cum era şi episcopul Efrem de Oradea. Locuitorii acestor ţinuturi aveau bisericile lor, preoţii lor şi episcopii lor. Singurii care atentau la viaţa lor religioasă erau principii calvini. Calvinii erau desprinşi din catolicii maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther şi Calvin. Aceştia încercau diferite forme de a-i atrage pe români la religia lor dar, de cele mai multe ori, acestea se dovedeau zadarnice. În această perioadă între români şi celelalte confesiuni situaţia religioasă era destul de tolerantă, aceasta şi datorită faptului că în structurile politice ale comunităţilor erau şi români. În multe cazuri organizarea administrativă diferea în funcţie de zonă. Spre o bună înţelegere între confesiunile existente (români, maghiari, sârbi şi greci), în această parte a ţării exista şi o învoială: Cel ce va supăra pe altul va plăti o sută de florini. Despre această învoiala se vorbeşte şi în actul din 26 iulie 1712 pe care orădenii Szatmari Paul şi Horvath Samuil îl duc la Viena cerând păstrarea păcii (Titus Roşu, „Constituţia Naţională la români” p.34, aflată în manuscris în biblioteca Protopopiatului Beiuş). După cucerirea Transilvaniei de către Habzburgi (1699), românii au intrat sub o nouă stăpânire care atenta nu numai la bogăţiile, ci şi la credinţa acestora. În timpul ocupaţiei otomane catolicismul pierduse mulţi credincioşi, foarte mulţi dintre ei acceptând reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolică, împreună cu Papa a pus la cale un plan de recuperare al numărului de credincioşi. Cum la cei pierduţi prin reformă nu aveau nici un succes încercau printre românii care, pe atunci, erau în totalitate ortodocşi. Prin aceasta împăraţii habzburgi căutau şi susţinători pentru împărăţie căci în Transilvania majoritatea erau români ortodocşi şi mulţi maghiari reformaţi care erau o piedică în acţiunile noilor stăpânitori.

Sub Habzburgi

Odată cu supunerea politică a Transilvaniei, imperiului Habzburgic, Biserica românească din Ardeal suferă mari schimbări. Aceştia, profitând de conjuncturile politice ale vremii îşi pun episcop în scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia, în persoana lui Atanasie Anghel, ca apoi, odată ajuns în scaun, să desfiinţeze ierarhia bisericească existentă, înfiinţând în locul ei o altă organizare bisericească supusă papalităţii (N. Iorga, „Istoria Bisericii Române”, vol.2, Bucureşti 1930, p.31-35).

Luptele în plan religios erau zadarnice pentru că, la cererea ierarhiei catolice, cărţile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale împăraţilor. Marile lupte se duceau pe tărâm lumesc adică: proprietăţi, putere politică, diversiuni, oferire de ranguri, scutiri de dări, defăimarea şi înrobirea preoţilor ortodocşi, oferirea de produse şi bani, etc. La 17 august 1716 se anulează actul de toleranţă dintre confesiuni şi se dă putere deplină catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se oferă funcţia de prefect al judeţului. În calitate de stăpân feudal, episcopul catolic impunea o economie avantajoasă lui dar şi în detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligaţia să muncească pentru stăpân (prefectul) 12 zile pe an, să achite bani, să plătească dijmă în oi, iezi, miere, ouă, brânză, legume, fructe, cereale sau alte produse din gospodăriile ţărăneşti. În loc de produse se putea plăti şi în bani. Această plată a obligaţiilor în bani aducea episcopului feudal un venit anual de 13000 florini, ceea ce reprezenta o sumă foarte mare în acele vremuri. Pe lângă aceasta, episcopul mai avea şi întinsele domenii în păduri şi păşuni (Dan Ispas, „Neam şi Lege Românească în Ţara Beiuşului”, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, pg.137-227).

Mai are rost să ne punem întrebarea cum s-a construit catedrala unită din Oradea sau alte biserici? Sau clădirile liceului din Beiuş care azi poartă numele unuia dintre stăpânii feudali ai acelor timpuri (Samuil Vulcan), sau palatul episcopal în care până nu demult se adăpostea focarul de cultură al judeţului Bihor (Biblioteca Judeţeană), şi alte clădiri pe care azi cu neruşinare le revendică? Dacă n-ar fi fost iobagii români care să muncească şi să plătească bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea?

Luaţi aminte domnilor politicieni şi judecători: adevăraţii ctitori ai acelor biserici şi clădiri pentru care se face atâta scandal sunt iobagii. Stăpânii de atunci s-au făcut proprietari peste ele la fel ca voi, stăpânii de azi, în acte, nu cu trudă.

Pentru binele neamului

Procesul de educaţie şi culturalizare a românilor ardeleni nu se ducea doar prin şcoli şi prin construirea de biserici. După ce episcopii feudali îşi intră deplin în drepturi, încep marile construcţii bisericeşti: biserica r.c. „Sf. Ladislau” din piaţa Victoriei (1720-1723), biserica r.c. din str. Roman Ciorogariu şi palatul (începând din 1739 până la mijlocul Sec. XVIII), complexul mănăstiresc de la Sânmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749), palatul episcopal şi catedrala (1762-1777) în care se adăposteau însemnate valori culturale căci înainte de a fi retrocedate acolo îşi desfăşura activitatea în condiţii normale Muzeul Ţării Crişurilor, şcoli, spitale, mănăstiri, biserici etc. (Titus Roşu, op. cit., p. 34-35).

Într-un document aflat la arhivele statului din Oradea, de cercetătorul Ştefan Taşiedan, este specificată atitudinea stăpânitorilor faţă de iobagii care munceau pe domeniile lor: în 1732 s-a hotărât ridicarea catedralei romano-catolice din Oradea. Materialul l-au adus din părţile Vaşcăului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot spune, câţi români schingiuiţi, câte vieţi de om au deplâns construirea catedralei numite. Să porţi piatră din Vaşcău la Oradea ani de-a rândul, între lovituri de zbiciuri, dacă boii îţi stau în mijlocul drumului, ori dacă unul sau altul s-a răsturnat de oboseală ori chiar a şi pierit, să fii aruncat în temniţă dacă nu ai sosit la termenul fixat de „jupânul Ispan”, toate sunt lucruri ce numai bucurie, numai voie bună nu produc. Suferinţe de felul acesta au înmuiat doina românului bihorean. Apoi încă atâta nu e destul, trebuie să dea domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vlădicului, bir popii, bir diacului, când la adică nici mălai pe masă nu este („Cultura Creştină” din Blaj, 1915, pg. 292). De remarcat că Palatul (fostul muzeu), şirul canonicilor, catedrala şi celelalte construcţii ale timpului erau împrejmuite cu un zid de piatră gros de aproximativ 75 cm şi înalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce şi de cine se temeau? Aveau de cine. În aceste condiţii episcopia catolică şi-a întins proprietăţile în întregul Bihor transformând populaţia românească în iobagi şi odată cu întărirea politică şi militară a desfăşurat o intensă campanie prozelitistă în vederea catolicizării românilor.

În acest scop, în 1713, episcopul ortodox Petru Hristofor [1] care avea reşedinţa în Velenţa a fost alungat din Ardeal iar românii îşi hirotoneau preoţi (în ascuns) la episcopul ortodox sârb din Arad căci era de „aceeaşi lege” - Legea Ierusalimului (Titus Roşu, op.cit. pg.35). În lipsa unui scaun episcopal ortodox la Oradea a rămas un consistoriu care era un puternic centru românesc în zonă. Astfel românii de aici au rezistat şi catolicizării şi maghiarizării dar şi unor intenţii de sârbizare ce au apărut ulterior. Văzând episcopul catolic că nici aşa nu-şi atinge nobilul său ţel, a înfiinţat în Oradea o episcopie a românilor uniţi cu Roma punând în fruntea ei persoane de naţionalitate română dar care să fie subordonată episcopiei catolice maghiare prin care se ducea o intensă campanie de deznaţionalizare prin şcoli şi biserică. Astfel se desfiinţau şcolile ortodoxe existente încă din secolele XVI-XVII şi în locul lor se înfiinţau şcoli catolice.
În şcolile ctitorite de iobagii români se făcea o educaţie a generaţiilor tinere străină de neamul şi învăţătura limbii române. Aşa se explică faptul că în anul 1832, la gimnaziul înfiinţat în Beiuş în timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se preda limba română aşa precum se făcea în şcolile ortodoxe, dar în schimb se preda religia catolică şi istoria Ungariei ca materii obligatorii (Dan Ispas, op.cit. pg. 222). Urmaşul lui Samuil Vulcan în scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile Erdely, în circulara din 11 mai 1848 (care se află şi azi în arhivele episcopiei), îi îndeamnă pe credincioşi: Să mulţumim generozităţii nobilei naţiuni maghiare, convinşi fiind că maghiarii şi românii sunt fraţii cei mai buni. Deci, să ne năzuim a ne iubi reciproc şi a le învăţa limba, cum şi ei bucuroşi o învaţă pe a noastră (îndemnându-i, totodată, să participe alături de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie legile votate în dietă).

A sosit pentru toţi mult dorita zi a libertăţii prin care, sub ocârmuirea unui guvern maghiar independent şi responsabil şi sub domnia unui rege constituţional, poporul român a ajuns la libertatea şi egalitatea de care sunt vrednici toţi, ca nişte fiinţe zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar aceasta în mod firesc ne îndatorează să fim recunoscători şi devotaţi patriei maghiare dulci şi binecuvântate de Dumnezeu. (PS Petroniu Florea, „Aleşii lui Dumnezeu”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea 2005, pg. 187).

Catolici ori români? Sau „În ţările majoritar catolice ortodoxia este numită sectă. Aceste expresii se folosesc doar de catolicii din ţările majoritar ortodoxe”

Intensa propagandă catolicizantă dusă în zilele noastre de către unii intelectuali şi reporteri radio-TV sau ziarişti catolici dusă prin mass-media românească şi internaţională nu aminteşte şi nici nu va aminti despre aceste lucruri şi chiar vor susţine în continuare caracterul de suprafaţă al catolicismului în România şi anume „rolul său creator spre binele (?) neamului” aşa precum încerca să o facă şi în perioada interbelică. Despre aceasta D. Stăniloae mărturiseşte: Devenise un obicei al statului major catolicizant al Bisericii unite să justifice existenţa acestei biserici şi să-şi acopere acţiunea catolicizantă, prin provocarea la şcolile ei, prin care ar fi reprezentat prin excelenţă Biserica Culturii în viaţa poporului nostru. Şi făcând să sune mereu această frază la urechea oamenilor, ajunseseră şi mulţi români ortodocşi să o creadă (Dumitru Stăniloae, „Uniatismul din Transilvania – încercarea de dezmembrare a poporului român”, Bucureşti 1973, pg. 180). Când fraţii (?) uniţi sunt întrebaţi de ce în şcolile lor, în perioada stăpânirii Austro-Ungare se preda în limba maghiară ne răspund că aşa au fost vremurile sau diferite motive. Le amintim că în aceleaşi vremuri, cu condiţii mult mai grele în şcolile ortodoxe se preda doar în limba română în întregul Ardeal. Înainte de a se da decretul prin care comunismul desfiinţa cultul greco-catolic, la 21 oct. 1948 , majoritatea preoţilor şi credincioşilor uniţi au revenit de bunăvoie la vechea credinţă românească dar unii preoţi, episcopi sau călugări greco-catolici au refuzat orice propunere în acest sens, ba mai mult au cerut ca ritualurile religioase să li se facă de către preoţii catolici maghiari. Într-un referat al părintelui Arsenie Boca înaintat Patriarhiei Române de la Bucureşti la 1 februarie 1949 se menţionează că un grup de călugăriţe greco-catolice din Cluj refuzau orice slujbă din partea preoţilor români deoarece erau ortodocşi preferându-i pe cei romano-catolici care slujeau în maghiară şi latină, cum a fost şi cazul la înmormântarea unei surori din obştea lor, spunându-i părintelui Arsenie: dar noi am fost sub ocupaţie (sub austro-ungaria – n.n.) bune românce, şi suntem; lucrăm şi ne rugăm pentru neamul acesta (vezi P.S. Dr. Ambrozie Sinaitul, în „Legea Românească” nr. 3/2005, pg.22). Fostul episcop unit Iuliu Hossu a refuzat să intre într-o biserică ortodoxă considerându-o spurcată. În cartea „7 dimineţi” (Ed. Anastasia) la pg. 66-67, un fost deţinut politic, părintele Dumitru Stăniloae, spune: Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală, creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuză Todea că suntem Biserică trădătoare. Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în care făceau pe turnătorii. Au fost şi doi-trei episcopi, aşa cum a fost Hosu, care a fost la mănăstirea Căldăruşani; nu l-am văzut în închisoare. Se plimba în jurul bisericii în timpul Liturghiei, fără să intre înăuntru. Şi a lăsat să fie înmormântat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor? … Din cele prezentate mai sus şi din multe altele e uşor de tras concluzia că românii care au studiat în şcolile de la Viena, Roma, Budapesta au devenit întâi catolici şi apoi români, sau mai bine zis buni catolici dar nu şi buni români. Şi totuşi cum rămâne cu expresiile: „toţi avem acelaşi Dumnezeu” sau „biserici surori” şi alte astfel de lozinci mult mediatizate în ţările ortodoxe?[3]

______________________________________________
*[1] Urmaşul în scaunul episcopal ortodox al PS Efrem era Petru Hristofor, totodată şi ultimul episcop de Oradea până la reînfiinţarea acestui scaun de după 1918.
*[2] Despre cum s-a făcut revenirea uniţilor la ortodoxie vom realiza o lucrare separată. Până atunci poate ne vor spune de ce doar ei au fost trecuţi „cu forţa” la ortodoxie. De ce nu spun acelaşi lucru şi romano-catolicii sau protestanţii?
*[3] În ţările majoritar catolice ortodoxia este numită sectă. Aceste expresii se folosesc doar de catolicii din ţările majoritar ortodoxe (prof. Maria Petrache).

De câteva zile m-am apucat să sap la rădăcina motivelor care i-au făcut pe unii traducători ortodocşi să redea secvenţa „chilia ete” (o mie de ani) prin „mii de ani” (NT 1979, Biblia 1982-88 şi retipăririle ei, până de curând). Mă refer la cele 6 versete din Apocalipsa 20 unde apare „mileniul”, străvechiul măr al discordiei între teologi „a-”, „pre-” sau „postmilenişti”.

[Fac precizarea că, deşi penticostalii sunt, prin tradiţie, milenişti „puri şi duri”, înclin mai degrabă spre o concepţie amilenistă, fiindcă sunt de părere că literalismul aplicat Apocalipsei 20 creează probleme hermeneutice serioase.]

Cunoscut şi sub numele de hiliasm, milenismul (sau milenarismul) a fost monedă teologică intens circulată în primele veacuri. Ulterior a fost abandonată de Părinţii Bisericeşti, revenind în actualitate după Reformă.

Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor, dar câte ceva am mai aflat cu această ocazie. M-am dus, bunăoară, la Dogmatica părintelui Stăniloae. Stupoare! În volumul 3 al lucrării sale teologul reuşeşte performanţa curioasă de a polemiza cu hiliasmul pe şase pagini, fără nicio referire la capitolul 20 din Apocalipsa ori la scriitorii bisericeşti care au adoptat această concepţie!

În privinţa scriitorilor bisericeşti timpurii, dogmaticianul face totuşi o excepţie şi menţionează într-o notă de subsol (via Althaus) că Irineu a fost hiliast. Un cititor neavizat al subcapitolului ar putea rămâne cu impresia că hiliasmul este o concepţie eminamente protestantă. Să exemplificăm:

„Sectele care o susţin nu se mulţumesc numai cu fericirea duhovnicească a vieţii spirituale, ci doresc cel puţin pentru un răstimp de o mie de ani, anterior aceleia, o fericire mai apropiată de cea posibilă în lume” (p. 391).

Vezi şi:

„Învăţătura aceasta n-a fost reluată numai de unele secte, ci şi de o serie de teologi protestanţi, ca de pildă de Coccejus, Bengel, Ottinger, Merken, I. Th. Beck, Auberlen, R. Rothe, Martensen, Hoffmann, Delitzsch, Frank etc.” (p. 391).

Cum oare este posibil să-ţi tratezi cititorii în asemenea manieră? Adică să pretinzi că hiliasmul este „al sectelor” (eventual şi al Sf. Irineu, într-o notă obscură) şi să refuzi atât o luptă dreaptă cu textul din Ap. 20, cât şi o trecere în revistă a mileniştilor timpurii? Această trunchiere a istoriei şi a datelor ei reale pur şi simplu mă uluieşte. Nu e prima dată când Dogmatica lui Stăniloae are acest efect „sideral” asupra neuronilor mei.

Trasând doar câteva repere, în linia interpretării literale (mileniste) a cap. 20 se înscriu Papias, Irineu, Iustin Martirul, Irineu, montaniştii (între care şi Tertullian, cu primele sale scrieri din perioada montanistă), Hippolit de Roma, Methodiu de Olimp, Victorin de Pettau, Lactanţiu, Nepos de Arsinoe, Augustin (în scrierile sale timpurii), Commodian.

Tabăra antimileniştilor este la fel de bine reprezentantă: Origen, Dionisus al Alexandriei, Tertullian (în ultimele sale scrieri), Ieronim, Eusebiu, Augustin (scrierile târzii), Ticonius, Oecumenius şi Andrei de Cezareea (sec. VI).

Două articole care ar putea fi citite cu folos pe tema hiliasmului sunt:

Brian E. Daley, „Chiliasm”, în Routledge Encyclopedia of Early Christianity, Routledge, 1999, p. 238-240.

J. Massyngbaerde Ford, „Millenium” în Anchor Bible Dictionary, vol. 4.

Foto: Alice Drogoreanu

Socotind Oana că mă plictisesc, m-a cadorisit cu o leapşă despre nesănătosul obicei al cititului:

- Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?

Cel mai des apare Dumitru Stăniloae, dar, dacă rămânem la Literatură, autorul cel mai frecvent întâlnit este Anton Pavlovici Cehov.

- Din ce carte ai mai multe exemplare?

Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Poveşti, Povestiri.

- De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

De Laura, din Castelul fetei în alb de Constantin Chiriţă, dar n-am făcut un secret din asta.

- Ce carte ai citit cel mai des?

Nikolai Vasilievici Gogol, Taras Bulba.

- Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Nikolai Nosov, Aventurile lui Habarnam.

- Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Codul lui Da Vinci, dar nu m-am silit s-o termin, aplicând metoda lui Arghezi cu luatul de mostre.

- Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Bogdan Teodorescu, Spada.

- Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru Literatură?

Cine s-o nimeri. De pildă, Oana, că părea interesată…

- Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?

Taras Bulba, însă nu de către americani, că au batjocorit-o deja, nepricepând nimic!

- Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar.

Se făcea că am omorât o cămătăreasă cu toporul…

- Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Mersul trenurilor.

- Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua.

- Preferi autorii francezi sau ruşi?

Fireşte că ruşi!

- Shakespeare, Milton sau Chaucer?

Shakespeare.

- Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Telefonul fix.

- Care e romanul tău favorit?

Nikolai Vasilievici Gogol, Taras Bulba.

- Joci ceva?

Addiction Solitaire, pe computer.

- Povestiri scurte, schiţe?

Cehov, Caragiale, Arghezi, Alphonse Allais.

- Non-ficţiune?

Teologie, mai ales.

- Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Salinger, de exemplu.

- Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Sfânta Scriptură.

- Şi… acum ce citeşti?

Ivona Boitan, Cu sânge rece şi albastru.

Cum Nea Costache, Ion Dascălu şi, parţial, Gabriela par a trebui impulsionaţi din vreme-n vreme, le propunem leapşa de faţă…

Dezincriminarea incestului şi a prostituţiei în dezbaterea Consiliului Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi
În şedinţa Consiliului Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, din 24 martie 2009, s-au discutat şi amendat prevederile noului Cod penal referitoare la dezincriminarea incestului şi a prostituţiei.
Basilica

Timbre poştale cu icoane pascale din vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi
Romfilatelia a introdus în circulaţie din data de 26 februarie 2009, o emisiune de timbre poştale dedicată sărbătorii Sfintelor Paşti, ce cuprinde icoane din Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe“ – vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi.
Basilica

Puneţi omul în faţa profitului
Nu există nicio îndoială că actuala criză economică se datorează în parte practicilor din afaceri care pun profitul în faţa omului, susţine Cardinalul Tarcisio Bertone într-o declaraţie trimisă în contextul summitului G8 de trei zile ce s-a desfăşurat în Roma de duminică până marţi.
Catholica

Evangelical German Family Seeks U.S. Asylum to Homeschool Kids
The case of a homeschooling family seeking for political asylum in the United States after fleeing Germany is expected to go before an immigration judge in Memphis, Tenn., Thursday. Uwe and Hannelore Romeike, formerly of Bissingen, Germany, along with their five children, made it to the United States last August and say they were persecuted for their evangelical Christian beliefs and for homeschooling their children in a country where school attendance is mandatory.
The Christian Post

Pastile sunt in Ortodoxie “sarbatoarea sarbatorilor”. Daca sarbatoarea este o tasnire de viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina. Natura noastra omeneasca nu mai e straluminata numai trecator de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta natura e strabatuta deplin si pentru veci de viata dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicata din inlantuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: “Hristos a inviat!” “Adevarat a inviat!”, pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: “Hristos s-a inaltat!”, pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o “sfanta betie”, ca o “betie treaza” de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o “betie treaza”, pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.

In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: “Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: “Iubirea in veci nu moare”. (Dumitru Staniloae)

“Teologul sperantei”, dupa cum a fost numit de Parintele John Meyendorff, Parintele Dumitru Staniloae este o personalitate marcanta a Bisericii Ortodoxe contemporane: teolog, profesor de Teologie Dogma­tica, traducator si comentator al Sfantului Grigorie Palama, al Sfantului Maxim Marturisitorul, al Sfantului Grigorie de Nissa, etc, autor a numeroase carti de hristologie si antropologie, a fost recunoscut; si onorat de multe universitati din intreaga lume. Si, citandu-l din nou pe Parintele J. Meyendorff: “Parintele Staniloae incearca sa combine intr-o teologie ortodoxa echilibrata totalitatea creatiei: natura si civi­lizatia umana. Referindu-se frecvent la, Sfantul Maxim Marturisitorul si la doctrina sa despre Logosul creator, Parintele Staniloae considera ca intruparea este fundamentul ultim si complet al transfigurarii cos­mice”.

Dialogul cu Parintele Staniloae era centrat mai ales pe Persoana lui Hristos. Uneori, el nu raspundea direct intrebarilor, caci raspunsurile sale urmareau un scop mai inalt: sa apropie pe oameni mai mult de Dumnezeu ori sa le intareasca credinta.

Cuvintele sale veneau ca dintr-o fantana adanca, plina de inte­lepciune, credinta si pioasa smerenie. Aceasta a fost ceea ce m-a impre­sionat mai tare, fiindca gandurile sale erau exprimate potolit ca si firul tors din fuiorul de lana.

Parintele D. Staniloae: In comparatie cu “individul”, “persoana” traieste in comuniune cu alte persoane in asa chip, incat vietile lor se impletesc: persoana nu stie unde incepe viata sa si unde se sfarseste a celuilalt… ca intr-un continuum… Eu nu pot fi, nu pot exista fara celalalt, si celalalt nu poate exista fara mine. Nu este bucurie intr-o viata izolata si separata de semeni. Niciodata nu vom putea trai singuri. Chiar daca gandim despre altii uneori cu ura sau la modul critic, planuind a-l folosi pe celalalt exclusiv pentru scopurile noastre, si tot avem nevoie de cineva, de un “altul”. In nici un chip nu ne putem lipsi de prezenta cuiva, de prezenta “celuilalt”. Am nevoie de celalalt si celalalt are nevoie de mine. Intre persoane nu exista granita; intre parinte si copil nu exista granita, asa dupa cum nu exista limitari intre barbat si femeia sa, intre sot si sotie…, aceasta este comunitatea ridicata la rangul de comuniune, de impreuna urmare. Intr-un fel toti suntem plecati si supusi unii altora, dar in supunerea comuniunii nu suntem anihilati. In singuratate noi suferim. Chiar individualistul, narcisistul insusi, nu se simte bine fara altii. El trebuie sa gandeasca despre altcineva chiar daca pe acesta il concepe ca inferior. Astfel, persoana nu poate fi sepa­rata de persoana. Adevarata comuniune si impreuna-lucrare nu este aceea in care poporul devine o masa amorfa, cum s-a intamplat in comunism, unde nimic si nimeni nu are importanta, cu exceptia celui care detine puterea. In comuniune, cealalta persoana este pentru mine mult mai importanta decat eu insumi sunt, si, pe masura ce uit mai mult de nevoile mele, in aceeasi masura primesc si devin mai fericit, in timp ce celalalt la randul lui ma intareste pe mine prin practicarea deopotriva a uitarii de sine. Daca imi dau mie insumi importanta deosebit de mare, raman singur, pentru ca celalalt imi va raspunde la fel… si astfel noi devenim singuri, ne insinguram.

Acest fel de singuratate este cea mai grea si mai mare nefericire dintre toate. Fericirea sta in comuniune, in a sti ca nu esti singur, ca ii pasa cuiva de tine si ca cineva este interesat si implicat in viata ta.

Parinte, ce parere aveti despre parintii care si-au dus viata in pustiu, petrecand acolo in singuratate, deci in afara comunitatii?

Parintele D. Staniloae: Parintii desertului erau intr-o permanenta comuniune cu Dumnezeu. Ei il aveau pe Dumnezeu salasluind deplin in fiinta lor. De asemenea, ei se rugau pentru altii, purtau pe ceilalti in rugaciunile lor si in adancul sufletului ei nu erau separati de ceilalti si de lume.

Omul nu a fost creat sa traiasca izolat, sa vietuiasca singur. Calea individualista a devenit modelul de existenta a Apusului. S-a creat in Vest o viziune foarte simplista si un rationalism unilateral care il izo­leaza pe om; iar rezultatul acestei conceptii este individualismul exa­cerbat, care prevaleaza in societatea vestica.

Mai exact, ce s-a separat si de ce?

Parintele D. Staniloae: Oamenii s-au despartit unii de altii. Lumea s-a separat de Dumnezeu. Secularizare la modul absolut. Dumnezeu a fost considerat ca fiind prea departe, undeva in cer. El nu mai este prezent in viata cotidiana. Nu mai exista viata intru Duhul Sfant. Aceasta vine numai cand Dumnezeu salasluieste in tine prin Duhul Sfant. Adevarata fericire este cand cineva gandeste la mine, astfel manifestandu-se pe sine insusi ca persoana. Aceasta se intampla indeosebi numai daca nu sunt individualist, deoarece individualismul meu va atrage dupa sine si individualismul celuilalt. Cu cat daruiesc mai mult, cu atat devin mai bogat. Cu cat dai mai mult, cu atat mai mult primesti – desigur vorbesc in special despre darurile spirituale, dar trebuie sa tinem cont ca noi suntem si trupuri, entitati materiale. De fapt, cineva nu poate fi generos si bun in afara comuniunii cu alte persoane. Bunatatea nu poate spori si nu se poate intari in izolare. Rautatea incepe si se sfarseste cu izolarea. Rautatea este o izolare. Aceasta consta in dorinta de a minimaliza sau anihila persoana celuilalt, pentru ca eu sa apar mai grozav decat el. Dar bineinteles in aceleasi nevoi ale comuniunii se potrivesc si scopuri ale celui rau: de a folosi, de a exploata pe celalalt, de a-l face pe celalalt sclavul tau, de a-l face sa ti se inchine. Din nenorocire, pe cat doresc de mult admiratia celorlalti, prezentandu-ma pe mine intr-o aureola grandioasa, pe atat atrag neincrederea si misc in inimile lor suspiciunea. Cu cat ma smeresc mai mult si fug de admiratia lor, cu atat mai mult ma inalt in inimile semenilor mei.

Cum intelegeti viata in comuniune a omului modern, care are la indemana comunicatia si lumea informatiei: instalatii TV Satelit, telefoane celulare personale si chiar “virtual reality” (programe compu­terizate de convertire a realitatii actuale in realitate virtuala)?

Parintele D. Staniloae: Poti fi extrem de singur, chiar inconjurat de toata lumea, daca nu esti capabil sa fii intr-o relatie personala, daca nu poti simti caldura sufleteasca a celuilalt. Adevarata comuniune este o realitate concreta: sa ai cealalta persoana aproape langa tine, sa o auzi vorbind, sa aiba cine sa te asculte. Cu privire la aceasta, romanescul “cuvant” este unic si foarte semnificativ. El vine de la latinescul “onventum”, care inseamna a fi in comuniune, a fi impreuna cu cineva. Este mai mult decat un cuvant. Este o actiune. Este un fapt. Este o marturie a unuia catre celalalt, este de asemenea o promisiune si o garantie ca cei in dialog se asculta unul pe celalalt.

Bineinteles cuvantul poate deveni ipocrit sau cu pretentie de ade­var, totalitarist, dar aceasta nu este comuniune adevarata; sau cuvantul poate fi folosit pentru a flata sau jigni, sau pentru cearta, sau pentru a compatimi pe cineva, dar nici una dintre aceste folosinte nu este in realitate potrivita cu cuvantul. Nu este cuvantul pentru a ne justifica sau a ne lauda pe noi insine. Cuvantul trebuie sa fie folosit ca o mar­turie catre altcineva, cum ca el este important pentru mine, ca o mar­turisire sincera a dragostei mele pentru el si ca o datorie totodata. Cuvantul are nevoie sa fie folosit in asa fel incat eu sa ma pot depasi pe mine insumi.

Parinte, ce poate face cineva cand lumea din jurul lui este cea care perpetueaza sensurile nefiresti ale cuvintelor, in special ale celor pe care le-ati mentionat mai sus?

Parintele D. Staniloae: Trebuie sa ne incredem in legatura noastra cu Dumnezeu. Trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa-i castigam pe oameni pentru Dumnezeu. Fara a dispretui pe nimeni. Iisus o primeste pe femeia paca­toasa si o iarta, insa ii spune: “Nu mai pacatui”. Cineva are nevoie sa mentina comuniunea chiar cu cei care il dispretuiesc sau il urasc pe el, in asa fel incat sa poata castiga pentru Dumnezeu inimile lor. Fireste, Iisus a mai spus si: “Nu aruncati cele sfinte porcilor”.

Si pe cand Parintele Staniloae vorbea, se lasa inserarea, si viata incepu sa vibreze iarasi in jurul sau; oameni intrau si ieseau, soseau vesti de la cei dragi, de departe, telefonul suna…

Parintele Staniloae este constient de faptul ca el a ajuns la inte­legerea fundamentelor hristologice ale vietii noastre in comuniune, caci el defineste persoana in contrast cu individul, asa dupa cum a incercat sa o defineasca in discutia noastra. El, de asemenea, a petrecut toata viata ca profesor, fiind si un prolific autor de importante scrieri si studii cu privire la problema persoanei. Insa lucrul cel mai important este ca el traieste intr-adevar ceea ce predica, si, am simtit ca, comuniunea despre care vorbea, a devenit vie, sub ochii mei, ca un adevarat si palpabil viu trup al lui Hristos.

Premiul special al revistei “Convorbiri Literare”

În lucrarea de faţă, îmi propun să tratez problema spiritului creştin şi a culturii tragice în opera dramatică a lui Lucian Blaga. Problema poziţiei lui Blaga faţă de creştinism este una controversată, astfel că voi încerca, prin discutarea mai multor opinii ale unor critici şi teologi, să stabilesc dacă se poate vorbi despre o ruptură între concepţiile lui Blaga şi creştinism sau dacă, din contră, putem întâlni elemente creştine în opera dramatică blagiană. Mă voi întreba dacă teatrul lui Blaga este tributar concepţiei sale filosofice sau dacă dramaturgul reuşeşte să se desprindă de atitudinea proclamată în filosofia sa, atitudine considerată de unii ca fiind necreştină. Deşi este o temă îndelung discutată atât de teologi, cât şi de critici, ea nu a fost pe de-a-ntregul soluţionată. Discuţiile nu au reuşit să creeze un punct de vedere unitar, iar răspunsurile date au împărţit critica în două tabere. Aceia care recunosc creştinismul blagian neagă existenţa culturii tragice în opera lui, în timp ce aceia care neagă elementele creştine ajung să recunoască şi să proclame tragicul pieselor sale de teatru.

Cel mai vehement în negarea creştinismului lui Blaga este, fără îndoială, marele dogmatist Dumitru Stăniloae. Punctul de plecare al cărţii în care Stăniloae discută concepţiile lui Blaga despre creştinism nu îl reprezintă opera literară blagiană, ci sistemul filosofic, mai precis lucrarea Religie şi spirit, precum şi un interviu acordat de Blaga ziarului Viaţa din 26 mai 1942. Printre reproşurile pe care le face Părintele Stăniloae operei filosofice blagiene, cel mai important e cel al negării revelaţiei divine de către Blaga, care afirmă: Marele Anonim a împlântat generos cunoaşterii individuale postulatul, imperativul necondiţionat al adevărului integral. Cunoaşterea individuală tânjeşte după adevăr, pradă unui elan adânc înrădăcinat în chiar actul transcenderii, cu a cărui posibilitate e înzestrată. Totuşi marele Anonim n-a îngăduit realizarea acestui elan spre adevăr, decât în ideea-negativ a misterului. Orice altă cunoaştere e disimulare, prin censură, a transcendenţei. Marele Anonim a pus în noi îndemnul irevocabil spre <<adevăr>>, îndemn întemeiat în însăşi natura cunoaşterii, dar prin censura-i transcendentă ni-l refuză. Suntem categoric îndemnaţi spre şi categoric opriţi de la acelaşi lucru. Prin aceasta, spune Părintele Stăniloae, Lucian Blaga atacă însăşi întruparea, moartea şi învierea lui Hristos, lovind, deci, direct în temelia creştinismului. Atitudinea vehementă a lui Stăniloae era cerută de funcţia şi de formaţia sa. El a simţit că este de datoria lui să facă lumină în problemele ridicate de Blaga. Filosofia blagiană ar fi putut înşela mulţi necunoscători ai adevărurilor de credinţă. Din acest motiv, era necesară o clarificare din perspectivă ortodoxă. E important, însă, să facem o distincţie clară şi să înţelegem că Stăniloae se referă strict la opera filosofică. În literatură, autorul este stăpân pe creaţia sa, care nu trebuie pusă la îndoială decât din punct de vedere estetic. Teologii intervin doar în măsura în care consideră că o lucrare poate fi „smintitoare”. Acestea fiind zise, recunoaştem că măsura lui Stăniloae era necesară pentru a feri oamenii de interpretări false ale credinţei. Neintervenind, însă, în opera literară blagiană, Stăniloae arată că aceasta nu reprezenta o ameninţare, din punct de vedere teologic. Faptul că, în filosofia sa, Blaga se declară necreştin nu îl pune în imposibilitatea de a scrie opere cu caracter sau cu motive creştine. În acest sens, foarte importantă este afirmaţia lui Răzvan Codrescu, publicist şi editor de orientare tradiţionalistă: Părintele Stăniloae stă în faţa noastră cu dreptul şi dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Credinţei; filosoful şi artistul Blaga ni se înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei. Înţelept ar fi să le facem loc deopotrivă în conştiinţa noastră, judecându-l pe fiecare în sistemul său de referinţă. E loc, sub cerul unui creştinism viu, atât pentru marile adevăruri, cât şi pentru marile închipuiri. (…) Prin chiar „duhul” ei, ortodoxia este „tolerantă” şi „integratoare”, dăruindu-şi lumina tuturor, după măsura fiecăruia.

În tabăra celor care afirmă creştinismul lui Blaga, se situează Octav Şuluţiu, care spune: De la început, trebuie să constat că teatrul lui Blaga e un teatru profund creştin. (…) E ciudat că deşi în filozofia sa Lucian Blaga a ajuns la concluzii în dezacord categoric cu doctrina creştină, teatrul său păstrează un caracter creştin, nu numai în preocupări, ci şi în ideaţia lui[1]. Şuluţiu reuşeşte să lase deoparte ideile preconcepute privind creştinismul sau, mai degrabă, necreştinismul blagian şi, mergând pe firul unor piese, să scoată în evidenţă elementele creştine care îl apropie pe Blaga mai multe de creştinism decât de tragic. Astfel, exegetul afirmă: Două sunt ideile creştine care străbat ca un fir roşu toate dramele aproape: ideea de jertfă şi ideea de moarte. Se înţelege că mai sunt şi alte idei şi înţelesuri, deoarece aceste drame sunt doldora de sensuri şi de spiritualitate. Dar jertfa şi moartea sunt cele două teme fundamentale pe care se orchestrează tot teatrul lui Blaga (…)[2]. Aceste afirmaţii, care au fost făcute ca urmare a apariţiei celor două volume complete de teatru blagian, ne oferă o imagine lipsită de prejudecată teologică asupra unor teme şi motive fundamentale din teatrul lui Blaga. A le ignora doar pe baza unor păreri filosofice de-ale dramaturgului înseamnă a-l păgubi pe acesta de merite pe care el le-ar putea avea în planul dramelor de inspiraţie creştină.

Negoiţescu pare să se afle de aceeaşi parte a baricadei cu Şuluţiu, deşi nu vorbeşte despre teatrul blagian în general, ci doar despre piesa Arca lui Noe. În studiul său, Negoiţescu arată că: peste ultima piesă a lui Lucian Blaga nu plutesc fervori mistice, şi din acest punct de vedere opera aceasta e mai aproape de formaţia adâncă a autorului, care nu are coordonatele misticului. În schimb, elementele magice, ca într-un fin manual sociologic, abundă[3]. Prin afirmaţia aceasta, criticul arată că Blaga înclină spre o putere superioară alternativă, reprezentată, în cazul acesta, de magie. Pornind de la mitul biblic al arcei lui Noe, Lucian Blaga împleteşte imaginea atemporală a satului românesc, îmbinând învăţătura biblică cu tradiţiile, eresurile şi magia populară. Credem cu tărie că acest lucru nu îl îndepărtează, de fapt, de creştinism, întrucât, în formă pură, acesta se păstrează doar în cărţile de dogmatică, în peşterile pustnicilor şi în mănăstirile din vârf de munte. În lume, însă, el este supus diverselor sincretisme, care nu îl distrug, ci îl îmbogăţesc. Mai mult decât atât, acest fapt al aplecării lui Blaga spre magie îl depărtează foarte mult de cultura tragică, pe care alţii o afirmă cu tărie la el. Magia este o putere alternativă, menită să-l ajute pe om în diverse situaţii, însă acest fapt este de neconceput în tragedie, unde nimic pe lume nu îl poate salva pe erou de mânia, viclenia sau batjocura zeilor. Avem, deci, un al doilea critic, care, deşi nu face din Blaga un autor creştin, îl plasează totuşi în afara sferei de acţiune a tragicului.

De altă părere este, însă, Alexandru Paleologu, care îl contrazice pe Octav Şuluţiu într-un articol din volumul Spiritul şi litera. Acolo, Paleologu afirmă că teatrul lui Blaga nu putea fi creştin, nu numai pentru că orientarea filozofică a autorului este declarată necreştină (…), dar mai ales pentru că ceea ce este fundamental în toată opera lui Lucian Blaga şi îi constituie sâmburele originar sunt tocmai acele trăsături păgâne şi eresuri, care apar nu numai <<pe ici, pe colo>> cum spune Şuluţiu[4]. Paleologu, însă, nu se opreşte aici. El susţine răspicat tragismul pieselor lui Blaga, spunând: Tragedia se naşte când se produce o înfruntare între concepţiile cosmice şi sacre ale unei comunităţi, pe de o parte, şi conştiinţa individuală, pe de altă parte, şi când atât revolta, cât şi ordinea au îndreptăţire şi forţă, iar opoziţia lor se exprimă printr-o contestaţie de supremă tensiune. (…) Forţele răului se declanşează nimicitor când pasiunea sau dreptatea eroului transgresează anumite limite, dincolo de care se merge irezistibil la dezastru. Iar acest dezastru are un caracter de necesitate ineluctabilă, pe care eroul o asumă. Toate acestea au loc în teatrul lui Blaga[5]. Poziţia fermă a lui Paleologu pare să ofere soluţia ultimă şi corectă: nu există creştinism în opera dramatică a lui Blaga, în timp ce tragismul este evident în mai multe piese.

Totuşi, înainte de a da dreptate uneia sau alteia dintre părţi, e necesar să luăm în calcul şi câteva lucrări teoretice, care ne pot oferi o imagine mai nuanţată asupra tragicului în literatura contemporană. Astfel, George Steiner, în lucrarea sa Moartea tragediei, pune în discuţie tocmai penuria de tragedii adevărate existentă în literatura universală după epoca elisabetană şi cea a lui Iacob I. Odată atins apogeul, prin tragediile antice greceşti şi, apoi, prin tragediile lui Racine şi a lui Shakespeare, în dramaturgia tragică s-a lăsat o tăcere de veacuri, cauzată de depărtarea oamenilor de mit şi neînţelegerea acestuia. Steiner mai arată că, în unele literaturi, formele noi de teatru au fost înghiţite de tradiţia mult prea bogată, cum este cazul literaturii engleze. Ţinând cont de cele spuse până aici, se naşte întrebarea dacă nu cumva Blaga este unul dintre acele puţine „spirite rare” care a reuşit să creeze tragedie. Condiţiile par să îi fie favorabile, întrucât el a recurs la diverse mituri creştine, folclorice, din antichitatea grecească şi nu numai. În plus, literatura română este mult mai „nouă”, mai „proaspătă” decât altele, astfel încât scrierile dramatice ale lui Blaga nu puteau fi „sufocate” de tradiţie.

Părerea lui Steiner este continuată, dar şi contrazisă de Jean Marie Domenach. Domenach recunoaşte moartea tragediei, dar susţine existenţa continuă şi sufocantă a tragicului în viaţa noastră de zi cu zi. Condiţia lui este spaima, frica de moarte, dar şi de viaţă. Şi aceste cuvinte par să ne apropie de un oarecare tragism blagian. Căci, plecând de la afirmaţia lui Domenach şi analizând tragediile blagiene, vom fi tentaţi să credem că am găsit în ele spaima, deci condiţia de existenţă a tragicului. Dar este oare spaima blagiană aceeaşi cu cea despre care vorbeşte Domenach?

Pentru a putea răspunde, e nevoie să contextualizăm mai bine sensul în care este folosită „frica”. Marele teolog Christos Yannaras spune: experienţa psihanalizei contemporane formulează părerea că prima trăire a vinovăţiei şi a agoniei se naşte la om odată cu naşterea sa, deci odată cu desprinderea de trupul matern. Dacă această opinie se adevereşte, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblică referitoare la naşterea fricii lui Adam. Aflăm, aşadar, că frica s-a născut în Adam, după păcatul originar. Dar ce era această frică? Yannaras răspunde: întorcându-ne acum la teama care îl determină pe Adam să se ascundă de Dumnezeu după cădere, putem să spunem că aceasta nu este produs al vinovăţiei juridice, nu este aşteptarea unei pedepse. (…) Este ruperea legăturii cu Dumnezeu, conştiinţa responsabilităţii pentru realizarea vieţii separat de Dumnezeu. Este trăirea pentru prima dată a singurătăţii existenţiale, prima gustare a morţii. Frica lui Adam este agonia în faţa morţii. La fel se poate explica şi frica eroului tragic. Pedepsit fără vină, el trăieşte disperarea cauzată de constatarea că divinitatea îi este potrivnică, precum şi deplina singurătate, în care nu are de la cine să ceară ajutor. Salvarea poate veni doar printr-o iertare de către puterile superioare sau prin transcenderea la un nivel mai înalt de existenţă, însă atunci nu mai putem vorbi de tragic. Dacă eroul nu primeşte iertare sau dacă i se refuză atingerea unei trepte superioare a existenţei, atunci putem vorbi cu adevărat de tragic. Dar este, oare, acesta cazul dramaturgiei blagiene? Înainte de a trece, însă, la această parte a demonstraţiei noastre, vom încerca o scurtă recapitulare şi limpezire a conceptelor cu care operăm.

Mai întâi, am vorbit despre spirit creştin. Acesta nu trebuie înţeles, în cazul lui Blaga, doar ca o preluare de teme şi motive creştine. Nu vorbim despre un spirit creştin pur, aşa cum este întâlnit el în cărţile de specialitate, ci de unul popular, îmbogăţit cu rituri, mituri şi eresuri populare, dar care aduce cu sine credinţa sau posibilitatea unei reabilitări a omului. Eroul unei opere cu influenţe creştine, fie ea oricât de îmbibată cu elemente magice sau eresuri, va afla scăpare din ghearele morţii. În aceste condiţii, suferinţa eroului nu va fi niciodată zadarnică. După ea va veni liniştirea dorită sau răsplata meritată.

Al doilea termen cu care operăm este acela de cultură tragică. Tragedia autentică presupune forţe potrivnice omului, care îi doresc pieirea fără a avea un motiv întemeiat. Ea implică teamă şi disperare. În final, omul căzut sub puterea aceasta nu mai are nicio şansă de reabilitare. Oricare i-ar fi sfârşitul şi orice ar urma după acesta, răul făcut nu mai poate fi răscumpărat. Simplă unealtă în ghearele forţelor potrivnice, eroul tragic nu mai poate avea nicio nădejde de eliberare.

Revenind la piesele dramatice blagiene, vom căuta să vedem care este deznodământul lor, care este soarta eroului. Cunoaşte el o moarte distrugătoare, trecând dintr-o suferinţă mare într-una şi mai mare, trăind, deci, tragicul sau moartea îi este, de fapt, eliberare, prin ea ajungând să cunoască o treaptă mai înaltă şi, astfel, mântuirea?

În ceea ce-l priveşte pe Zamolxe, eroul primei opere dramatice blagiene, acesta îşi dă viaţa pentru crezul său. Deşi are parte de o moarte violentă, urmările acestei morţi sunt luminarea poporului său, înţelegerea credinţei propovăduite de el. Moartea lui nu este o pedeapsă, ci o jertfă care aduce cu sine liniştirea conflictului, iar el nu trăieşte spaima devoratoare în faţa ei. În aceste condiţii, nu poate fi vorba de tragism. În plus, în această piesă mai întâlnim un motiv de sorginte creştină. Lui Zamolxe i se ridică o statuie, căci magul, un politeist viclean, preferă să îl considere pe Zamolxe zeu şi, astfel, să îi diminueze puterea, decât să stea permanent sub ameninţarea religiei propovăduite de el. Totuşi, prin dărâmarea statuii şi moartea sa, Zamolxe dărâmă şi cultul politeist, instaurând unul monoteist ce se aseamănă, din acest punct de vedere, cu creştinismul. Ideea jertfei benevole şi salvarea personajului (a personajelor, de fapt) prin ea apropie piesa cu mult mai mult de creştinism decât de cultura tragică.

În Tulburarea apelor, îndepărtarea de tragic este chiar mai evidentă ca în Zamolxe. Izvoarele piesei sunt indiscutabil de sorginte creştină, iar moartea trăită de două dintre personaje nu este nicidecum tragică. Nona primeşte moartea ca pe o bine meritată pedeapsă, căci ea este mobilul negativ care dezlănţuie conflictul piesei. Astfel, moartea ei restabileşte de fapt ordinea zdruncinată. Moşneagul, în schimb, se jertfeşte pentru Popa, primind prin moartea martirică reintegrarea mult dorită în natură. Motivul jertfei este, şi în acest caz, de sorginte creştină, iar viaţa Moşului nu se sfârşeşte odată cu moartea, ci se transmite în Popă, prin crezul care acestuia i se revelează. Plecarea personajului principal în natură este, din nou, o creştere, o accedere la o treaptă superioară a vieţii şi, deci, o izbăvire. Vedem că şi aici ne apropiem de creştinism, viziunea fiind una eliberatoare, mântuitoare.

Cruciada copiilor, deşi nu dezbate, aşa cum s-ar crede, (numai) vechea luptă dintre Catolicism şi Ortodoxie, cu biruinţa Ortodoxiei, are totuşi, mai mult ca oricare altă piesă, o abundenţă a motivelor creştine. Moartea copiilor, deşi sfâşietoare şi aparent nedreaptă, aduce cu sine izbăvirea lor, iar zbuciumul mamelor este, în final, răzbunat cu vârf şi îndesat. Tragicul nu aduce izbăvire, nici răzbunare, elemente care nu lipsesc din această piesă, demonstrând, din nou, apropierea ei de viziunea creştină.

Arca lui Noe, piesă scrisă în urma ruperii lui Blaga de mişcarea gândiristă, abundă de elemente şi motive creştine. Nu se poate vorbi câtuşi de puţin de un tragism al piesei, nici chiar în zbuciumul Anei. În ciuda problemelor, ea vrea să creadă în bărbatul ei şi, în final, convinsă fiind de puterea magică a cântecului de toacă, problemele se aşază, ea îşi recunoaşte greşeala şi primeşte iertarea.

În privinţa Meşterului Manole par să existe cele mai multe dispute cu privire la existenţa tragicului. Deşi la o privire superficială, putem fi tentaţi să credem că am găsit puterile potrivnice omului şi spaima paroxistică ce duce la sinucidere, trebuie să ţinem cont de condiţiile acţiunii. „Puterile potrivnice” nu şi-au propus să îl chinuie gratuit pe Manole, ci el este cel care a cerut mai mult, Manole este cel care forţează puterea Divinităţii. A construi cea mai frumoasă mănăstire nu este la îndemâna oricui, ori el îşi doreşte cu nesaţ acest lucru, ajungând chiar să pună semn de egalitate între Biserica râvnită şi Mira, soţia sa, astfel că putem vorbi de un „schimb” Arta necesită jertfă, Manole o dă, iar prin asta numele său devine nemuritor. Răsplata primită de Manole nu e nicidecum mai prejos decât preţul plătit. În plus, prin moarte, Manole se salvează de la ceea ce ar fi putut deveni cu adevărat tragic – o viaţă purtată în veşnica amintire a jertfei din zid.

Ţinând cont de datele precizate, a susţine în continuare o ruptură irevocabilă între spiritul creştin şi viziunea dramatică blagiană este o greşeală. Nu avem în Blaga un Sienkiewicz, un Baştovoi sau un Nicolae Velimirovici, dar nici nu este asta intenţia sau necesitatea noastră. După cum sublinia şi Răzvan Codrescu, e bine ca fiecare creator să fie judecat în sistemul său de referinţă. Lucian Blaga a creat un sistem filosofic propriu, care nu avea cum să intre în tiparele Ortodoxiei. Acest lucru nu l-a împiedicat însă, după cum ne arată chiar piesele sale de teatru, să se apropie în opera literară de o concepţie apropiată spiritului creştin, de viziuni ce se pot integra în acesta.

E bine să nu cerem mai mult decât ni se poate da şi să învăţăm să renunţăm la senzaţional. Desigur, e mult mai spectaculos să crezi că opera blagiană şi spiritul creştin sunt două poluri ce se resping, căci astfel e garantat suspansul unor continue lupte şi atacuri. Dar acesta e un mod păgubitor de a privi lucrurile. Cele două viziuni se împletesc armonios în teatrul lui Blaga, aducându-l pe cititor sau pe spectator mai aproape de o imagine mântuitoare şi eliberatoare asupra vieţii, aşezându-l, deci, mai degrabă în apropierea lui Hristos decât în cea a zeilor nemiloşi ai tragicului.

Bibliografie

1. Blaga, Lucian, Opere, vol. IV & V, Bucureşti: Editura Minerva, 1977
2. Codrescu, Răzvan, Lucian Blaga şi creştinismul, în Revista Rost, nr. 3, mai 2003
3. Domenach, Jean Marie, Întoarcerea tragicului, Bucureşti: Editura Meridiane, 1995
4. Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966
5. Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2007
6. Stăniloae, Dumitru, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Bucureşti: Editura Paideia, 1997
7. Steiner, George, Moartea tragediei, Bucureşti: Humanitas, 2008
8. Şuluţiu, Octav, Schiţă de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, Revista Fundaţiilor Regale, nr. XI, 1942
9. Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei, Bucureşti: Editura Bizantină, 1966

   Dumitru Staniloae ( 1903 – 1993 ):

   „ Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru! Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata. De ce sa mai stau cu ei,  care au facut femeile preoti, care nu se mai casatoresc, homosexualii in America si cu Anglia … „

   Gheorghe Calciu Dumitreasa ( 1925 – 2006 ):

   „ Miscarea ecumenica este o actiune pe care au initiat-o, ca sa spun asa, curentele care incearca nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o actiune pe care masoneria o incearca de multa vreme. Eu sunt impotriva masoneriei, impotriva ecumenismului, il socot cea mai mare erezie a secolului nostru! Si, nu stiu daca sunteti la curent, Biserica Sarba a cerut iesirea din ecumenism, si pana in prezent din ecumenism au iesit Biserica Sarba, Biserica Georgiana, Biserica Ierusalimului. Cred ca cel mai bine este sa fim foarte prudenti cu ecumenismul, care incearca nivelarea credintelor, nivelarea spirituala la nivelul cel mai de jos si distrugerea specificului ortodoxiei! „

   Arsenie Papacioc ( 1914 – )

   „ Pai sunt impotriva ecumenismului! Asta discutam. Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism? Ce parere aveti despre secte si biserica catolica? Sunt anatematizati, asta este! Nu le garantam mantuirea, nu putem! Si Sfintii Parinti, Sinoade intregi, considera ca acestea sunt erezii! Si o erezie anatematizata nu putem sa consideram ca este o mantuire! „

   Ilie Cleopa ( 1912 – 1998 ):

   „ Noi ortodocsii suntem putini, dar suntem biserica intreaga! Noua nu ne lipseste nimic! Noi n-avem ce imprumuta de la protestanti dar nici de la catolici. Nimic, absolut nimic! Biserica noastra o credem si o intelegem intreaga. Are toate dogmele drepte, toata traditia veche apostolica si soborniceasca a Sfintilor Parinti. Si are toate canoanele, are toata traditia liturgica, canonica, dogmatica si istorica. Tot ce ne trebuie avem in Biserica noastra! Este biserica care a mers pas cu pas dupa traditia evanghelica, si apostolica si soborniceasca pana in ziua de azi. Si ei stiu asta! De aceea vor sa se apropie de noi … „

   Arsenie Boca ( 1910 – 1989 )

   „ Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxa, fie ei arhierei, preoti de mir, calugari sau mireni. Inapoi la Sfanta Traditie, la Dogmele si la Canoanele Sfintilor Parinti ale celor sapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Fereasca Dumnezeu! „

   A inceput saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina si prin urmare, la slujba la care am participat zilele trecute, parohul respectivei biserici a gasit de cuviinta sa le explice enoriasilor cum crestinii sunt despartiti in diverse culte datorita orgoliilor, precum cele doua state coreene, care sunt de fapt un popor, ca nu-i bine si ca daca am fi uniti, noi crestinii am numara peste jumatate din populatia planetei si deci am fi o forta. Turma stransa in jurul pastorului asculta. Ce gandeau fiecare in parte, nu stiu. Dar influenta oricarui preot asupra majoritatii enoriasilor este maxima, deoarece acestia, robiti in SISTEMUL gandit special sa nu-ti lase timp de gandit si in care ne desfasuram aproape toti activitatea cotidiana, iau de bun orice cuvant al pastorului lor, caci de aceea e pastor. Cand sa faca crestinii studii teologice, cand sa citesca ce au hotarat sinoadele? Daca predica de mai sus s-ar limita la atat, poate ca treaca-mearga. Dar daca usor-usor se picura ratacirea, si ne trezim ca maine ni se spune ca biserica catolica este sora celui ortodoxe, iar poimaine ca n-ar fi rau sa ne unim? Spus deoadata, apelul la unire ar soca si pe cei incepatori in ale credintei, dar abordata chestiunea in etape, posibil sa aiba suscces … Iar daca acel preot mai vorbeste si de yoghini crestini si mai face si excursii in Tibet, deja nu este pe drumul cel bun.

    Referitor la saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina, teologul Danion Vasile si-a exprimat clar parerea, reamintind si cele spuse de marii duhovnici in film:

http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/19/danion-vasile-despre-saptamana-de-rugaciune-in-comuniune-cu-alte-culte/

   Asemenea spun si eu, dar adaug: unitatea crestina este buna, in conditiile in care celelalte culte renunta la greselile lor si revin in cadrul ortodoxiei. Oricum biserica va fi una cand Domnul Iisus va veni pe pamant, dar pana atunci, nu vad altfel unirea. Sunt diferente mari si „mici” intre noi. Cum trecem peste ele? Neoprotestantii spun ca Presfanta nascatoare de Dumnezeu pururea Fecioara Maria l-a cunoscut pe ( a facut dragoste cu ) Iosif si a nascut mai apoi frati ai lui Iisus, nu fac semnul crucii, nu se inchina la moaste si la icoane. Sa renuntam noi la ele? In unele din bisericile catolicilor sunt zugravite in chip de „ opere de arta „ frumoase Sfinte nude si Sfinti dezbracati cu trup de culturisti, imagini tocmai bune sa sminteasca credinciosii si credincioasele. Sa facem la fel? Nu spun ca toti ceilalti ajung in bloc in iad, caci de exemplu daca cineva se naste in mijlocul unui popor protestant si n-a auzit de ortodoxie pana in clipa mortii sale, dar face fapte de iubire crestina, sigur Dumnezeu care este bun si milostiv va face cumva cu el sa-i fie bine. Sau poate cineva dintre ei este iubitor de Dumnezeu si de semeni, si atunci il va tine pe pamant pana se va intoarce la dreapta credinta. Dar daca cineva stie de ortodoxie, ba ii cunoaste si invatatura, dar este tare in cerbicie … Dumnezeul sa aiba mila!

   De asemenea, nu trebuie sa renuntam la credinta noastra de dragul pacii, dar nici sa fim dusmani cu ei nu-i bine. Caci se poate intampla ca intr-o familie, mama sa fie protestanta iar fiul ortodox. Ce va face ultimul? Nu se va mai inchina la masa multumindu-i lui Dumnezeu pentru bucate, doar ca sa nu se roage in aceeasi casa cu mama lui? Va pleca de acasa? In momente de necaz, nu se vor ruga cei doi la Dumnezeu ? Dar la bucurie, nu-i vor mai da slava, doar pentru ca sunt sub acelasi acoperis?

   Desigur, necazul vine insa din alta parte, nu de la exemple precum cel de mai sus. La o conferinta d-nul Danion spunea auditoriului ca “teologul“ Cristian Badilita s-a impartasit la catolici si a primit si binecuvantarea duhovnicului sau pentru aceasta . Nu stiu daca Badilita mintea sau chiar acea fata bisericeasca s-a ratacit cu totul , insa in general se intampla ca iti cauti duhovnicul pana dai de cel care iti place ce-ti spune . Si astfel se adevereste zicala : “ cum e turcu ‘ … si pistolu ‘ “ . Cum bine zicea Dan Puric , se lucreaza ca in cancer , cu celule proprii . Astfel , apar tot felul de “teologi“ , care au impresia ca intelepciunea s-a nascut odata cu ei sau ca este supusa unui proces de evolutie, astfel incat musai desteptii de acum sunt mai destepti decat desteptii dinaintea lor. Acestia nu realizeaza ca sunt, poate inconstient, indoctrinati pana in strafundul mentalului de una din ciumele pe care iluminatii le-au varsat pe acest pamant: EVOLUTIA . Prin urmare se trezesc cugetand ca sfintii parinti sunt depasiti, ca in era globalizarii trebuie sa facem si din dogma strabuna un mare ghiveci ecumenist. Astfel apar manifestari precum cea a lui Corneanu sau a lui Badilita care are ceva de zis si impotriva lui Staniloae. Cititi va rog si articolul sau Dumitru Staniloae cu cartile pe masa .

   Dar marii duhovnici au spus o vorba mare: “ecumenismul este produsul masoneriei”, iar Gheorghe Calciu Dumitreasa subliniaza ca este o actiune pe care a initiat-o masoneria de multa vreme in incercarea de nivelare a religiilor si popoarelor, ba mai mult dorinta este a unei nivelari spirituale la nivelul cel mai de jos. Aici este dezastrul. Ecumenismul, asa cum este pregatit de catre acestia, face in prima faza rau atat ortodocsilor cat si de exemplu protestantilor. Motivul pentru care face rau ortodocsilor este limpede. Sa vedem de ce-i rau si pentru ceilalti. Simplu, cat timp exista ortodoxia, ceilalti au sansa de a veni la dreapta credinta. Daca ea ar dispare, nu va fi totul decat un imens ghiveci tocat marunt si bine amestecat, in care nu mai stii unde-i cartoful si unde-i ceapa. Evident, Domnul nostru Iisus Hristos nu va ingadui asa ceva, dar asta nu inseamna ca noi sa fim caldicei si adormiti.

   Pentru a doua faza, pregatesc ei insa si picurarea in ghiveciul descris mai sus a scarboaselor „invataturi” asiatice, totul luand spre final o forma new age deja pregatita. Si astfel mai ramane sa-l asteptam pe antihrist ca salvatorul suprem.

   Trebuie sa intelegem ca nu mai este vorba doar de dorinta veche a catolicilor de a-i absorbi pe ceilati, cu toate ca inca se bazeaza pe ea. Ticalosia este cu mult mai mare.

   SCURT ISTORIC

      La 1 mai 1776, sub conducerea lui Mayer Amschel Rothschild ( in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer , dar si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca ) , cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt fondeaza in secret societatea “Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea “Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna “cei care detin lumina”. 

   Primul profet al “Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – “Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, “Liga Dreptilor” lui Karl Marx  sau “Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum , a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.

   1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

    2) Abolirea proprietatii private;

   3) Abolirea mostenitorilor;

   4) Abolirea patriotismului;

   5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

   6) Abolirea tuturor religiilor.

   Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu . Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit ulterior unui prieten: “Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica“.

   Aceasta doctrina este baza celei de STANGA . De aceea si simbolurile … Rosu caracteristic stangismului , 1 mai celebrata de intreaga stanga , etc.

   Cititi va rog mai multe in articolul :

PAPUSARII – inceputuri

   Despre asta este deci vorba … Nimic bun nu vine din zona masoneriei. Sa vedem ce zic chiar ei despre ei si invatatura lor:

   Albert Pike ( 1809 – 1891 ), mason, gradul 33 ritul scotian ( rit pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula , la influenta enorma pe care o stim astazi ) a formulat dogma divinităţii lui lucifer în “Morals and Dogma” :

   ” Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, Lucifer e Dumnezeu “

   „ Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste. „

   Despre francmasonerie Albert Pike sustinea in lucrarea sa “DOGMĂ ŞI RITUAL” ca: „ Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoaşterea sa fiind rezervată doar Maeştrilor…, iar cealaltă este publică… „

   In 1869 a fost unul din liderii de seama ai Cavalerilor Ku Klux Klan (KKK). În octombrie 1901 a fost ridicat în Washington D.C. un grandios monument in cinstea sa.

    Manly Palmer Hall ( 1901 – 1990 ), gradul 33, mason, ritul scotian . In 1934 , Hall fondeaza Philosophical Research Society .

   In cartea „ The Lost Keys of Freemasonry „ , pag. 48 , a scris :

   „ Masonul descopera ca energiile vazute ale lui lucifer sunt in mainile sale „

   Lucrarea “ The Secret Teachings of All Ages: An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy “a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist .

   Karl Marx

   Karl Heinrich Marx ( 1818 – 1883 ) , evreu , Germania , celebrul filosof , sociolog , teoretician politic , revolutionar , idol al comunismului . S-a casatorit cu o ruda a lui Nathan Mayer ( 1777 – 1836 ) – fondatorul Rothschild banking family of England .

   Karl Marx a fost mason , s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul . Ei au fost influentati direct de evreul Moses (Moshe) Hess ( 1812 – 1875 ) care a fost si unul din fondatorii socialismului . Este unul din creatorii anti-semitismului de tip modern , cititi va rog lucrarea sa On the Jewish Question.
   Citat Karl Marx :

   „ Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
  Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Printul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneala interpretez dansul mortii „

   Tot el mai scria ca instrumentele de tortura sunt bune deoarece asigura locuri de munca, atat fierarilor cat si calailor …

   “Război de moarte creştinismului” răcnea Fr. Viviani.

   “Trebuie sa extirpăm lepra devorantă a creştinismului“, ţipa Gambeta

   In 1881, francmasonul belgian Flerie scria: “Jos Răstignitul!… Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!”

   In 1913 francmasonul Sicar de Plauson spunea: “Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile“.

   Iata acum un personaj ce a investit enorm in miscarea aceasta ecumenista:

   John Davison Rockefeller, Jr. , in timpul Great Depression devine cel mai mare propietar imobiliar din New York , dezvoltand Rockefeller Center . Cu timpul acolo s-au stabilit colosii GE (General Electric Company ), RCA ( Radio Corporation of America ) , NBC ( National Broadcasting Company ) , RKO ( Radio-Keith-Orpheum Pictures ) , Standard Oil of New Jersey (Esso), Associated Press , Time Inc,  Chase National Bank ( acum JP Morgan Chase ) .

   A finantat masiv programe ale League of Nations .

   Un ecumenist indarjit , a finantat de asemenea enorm cultele protestante si baptiste , Interchurch World Movement , Federal Council of Churches , Union Theological Seminary , Riverside Church si World Council of Churches.

   A finantat constructia Palestine Archaeological Museum in East Jerusalem – Rockefeller Museum , ce azi adaposteste si celebrele “ manuscrise de la Marea Moarta “.

   Cititi va rog si articolele:

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 1 )

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 2 )

   Prezent la ceremonia de deschidere a celei de-a treia Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu (4-9 septembrie 2007), prima găzduită de un stat majoritar ortodox, José Manuel Durăo Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a transmis un mesaj edificator :

   „Toate formele de exprimare a dimensiunii culturale şi spirituale a omului trebuie să poată să coexiste în Europa. Toate imnurile de bucurie, fie ele sacre sau profane, trebuie să poată să răsune. (…) Religia este o dimensiune din ce în ce mai importantă a multor societăţi şi o sursă importantă de valori pentru indivizi. Ea poate juca un rol capital promovînd aprecierea altor culturi, religii şi moduri de viaţă pentru a contribui la stabilirea armoniei dintre ele.(…) Dialogul cu diferitele Biserici, comunităţi confesionale şi de convingeri, precum şi apărarea intransigentă a libertăţii de religie (ca şi a libertăţii de a nu avea o religie) înseamnă recunoaşterea acestei diversităţi şi a acestui pluralism care constituie sufletul ideii noastre de Europa. (…) Europa este profund ataşată umanismului şi democraţiei pe care le-a „inventat”. Respectul diversităţii, deschiderea către celălalt şi toleranţa sînt la fel de adînc ancorate în cultura europeană „

   In traducere, sa facem un mare ghiveci in care eventual crestinismul sa tolereze pacatul sodomiei sau si mai bine sa nici nu-l mai considere pacat . Sa se creeze o uniformizare imbecilizatoare in care binele sa stea cu raul la masa dar sa nu aiba voie sa-i spuna raului ca-i rau . Sa facem o mare hora a alternativelor la care religiosii , ateii , sodomitii si satanistii sa joace precum le canta Big Brother . Asta ar fi ideea , virusarea ortodoxiei iar iubitorii de Dumnezeu sa fie etichetati extremisti , primul pas spre prigoana ce va urma .

   Nu ne miram de declaratiile lui Jose Manuel Barroso , participant Bilderberg Group ( NOTA 1 ), unul din laboratoarele Noii Ordini Mondiale. Si nu ne miram nici de implicarea Europei Unite in acest concept.

   Potrivit prestigiosului istoric César Vidal , pentru a inţelege ce se intampla in Europa trebuie luat in consideratie fenomenul francmasoneriei. Vidal documenteaza rolul discret dar imens jucat de acestia in formarea Uniunii Europene.

   Spre exemplu, afirma ca “proiectul Constitutiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing” ( NOTA 2 ), fost presedinte al Frantei in perioada 1974-1981, presedintele Conventiei Europene care a redactat textul tratatului constitutional , ca “masonii controleaza Internationala Socialista si s-au infiltrat puternic in partidele de dreapta” si ca acestia exercita “o influenta masiva in lumea comunicatiilor si in special in educatie, justitie si fortele armate.”

   Referirile rolului jucat de Valéry Giscard D’Estaing in geneza tratatului UE si-au gasit o confirmare si in marturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Intr-o alocutiune rostita la Bruxelles, Bukovsky a dezvaluit ca, in ianuarie 1989, o delegatie a Comisiei Trilaterale ( NOTA 3 ) , formata din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-presedintele francez Valéry Giscard D’Estaing, bancherul american David Rockefeller ( NOTA 4 ) si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger ( NOTA 5 ), s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov ( NOTA 6 ) pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondiala . Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.” Bukovsky nu si-a putut retine uimirea fata de capacitatile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat. ( NOTA 7 )

   In toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politica europeana . Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertatii si Securitătii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv ca este mult prea conservator. In viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialisti si ecologisti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmatia facuta in cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un pacat. Confruntat cu opozitia furibunda a majoritatii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa intregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. In locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, si se parea că toate controversele vor fi date repede uitarii.

   Inainte insa de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzandu-l pe inlocuitorul sau de apartenenta la o societate secreta . In momentul felicitarii pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul crestin-democrat a afirmat:

   ” Sper ca audierile lui sa mearga bine si nimeni sa nu il întrebe daca este francmason. ”.

   Ulterior, in cadrul unei dezbateri desfaşurate la Milano, Buttiglione a spus despre principiul dupa care functioneaza institutiile europene

   “Uniunea Europeana se indreapta spre un totalitarism care doreste sa devina o religie de stat, o religie ateista, nihilista – o religie, care va deveni obligatorie pentru toti. „

   Grava este si dorinta lor de a lovi ortodoxia . Iata o declaratie oficiala :

   “Parlamentul european cere ridicarea interdictiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care violează astăzi principiul universal recunoscut al egalitătii genurilor, al non-discriminării, ca si legislatia comunitară asupra egalitătii, precum si dispozitiile relative la libera circulatie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene“.

   Amintim ca parintii de pe Athos spun : “Dacă femeile intră aici, vine sfârsitul lumii. Asa ne-au învătat bătrânii nostri, asa au profetit sfintii nostri, care erau făcători de minuni, cuviosi, asceti sau nebuni pentru Hristos”.

   Cititi va rog si articolul:

PAPUSARII – Uniunea Europeana

   Sa vedem acum ce este cu aceasta noua religie:

   H. P. Blavatsky , ( 1831 – 1891 ) , legaturi apropiate cu Scottish Rite ( Albert Pike )

   Lucrarea sa „ The Secret Doctrine „ a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist .

   Nascuta in imperiul rus , emigreaza in 1873 in New York si incepe o “ cariera “ in spiritism si mai mult agita teorii decat face demonstratii de extracorporalitate , levitatie , telepatie si altele din zona paranormalului .

   In 1875 fondeaza Theosophical Society .

   Ulterior incepe sa viziteze India .

   In 1886 se stabileste in Germania unde scrie o mare parte din Secret Doctrine , o lucrare plina de teorii rasiste , ce spunea ca i-a fost inspirata de maestrii non umani din zona Tibetului .

   Dupa deces a fost INCINERATA .

   Jackson Spielvogel si David Redles de la Simon Wiesenthal Center , au fost nevoiti sa accepte ca lucrarile maleficei femei l-au influentat decisiv pe Adolf Hitler .

   Aceasta scria in „ The Secret Doctrine „ , vol. 1 , pag 319 – 320 :

   „ In antichitate si realitate , lucifer sau luciferus , este numele unei entitati angelice ce stapaneste absolut peste lumina adevarului si peste lumina zilei . „

   „ lucifer este lumina divina si terestra , „ spirit sfant „ si „ satan „ in acelasi timp „

   DOAMNE IARTA-MA CA AM CITAT ASEMENEA BLASFEMII .

   De la Theosophical Society pornesc doua ramuri ale unei malefice unitati in diversitate : New Age si Thule Society .

   Thule Society ( Rudolf Steiner , Rudolf Sebottendorff ( mason ) , Philipp Stauff , Anton Drexler , Rudolf Hess )  din Germania a fost piatra de temelie a Nationalsozialistische Arbeiterpartei ( nazismul ) lui Hitler … Cititi va rog si articolul:

NAZISMUL ( partea 1 ) : religia nazismului , asemanari contemporane alarmante

   Initiatoarea amplei miscari new age este Alice Bailey ( 1880 – 1949 ) . Intre 1919 si 1949 a scris multe lucrari dictate de catre “ maestri ai intelepciunii “ , non oameni din zona Tibetului . A considerat ca lucifer este un zeu al intelepciunii considerat pe nedrept de catre crestinism ca inger cazut

   In 1921 s-a maritat cu Foster Bailey ( 1888 – 1977 ) , grad 32 mason .

   Este intemeietoarea Lucifer Publishing Company redenumita mai apoi Lucis Trust .

   Lucis Trust este Non-Governmental Organization in cadrul United Nations !!! La indicatia ei , in cladirea UN se afla o camera de rugaciune cu insemnele acesteia , unde greii se aduna inaintea fiecarei sedinte generale .

   Prea multe descrieri ale acestor “ maestrii “ nu avem . Totusi , in 1947 , inainte de a muri , Aleister Crowley ( 1875 – 1947 , maestru mason si bisexual ) a lasat o schita a infatisarii unui astfel de “ sef secret “ : arata aidoma unui asa zis extraterestru . Si ne amintim ca odata cu aparitia si raspandirea organizatiilor Theosophical Society a inceput o explozie de literatura SF despre alien . De asemenea UFO . Analistii fenomenului sunt de acord ca lucrarile lui Bailey, Rudolf Steiner si ale Theosophy-ei in general au influentat crearea “ religiilor “ UFO , inclusiv Order of the Solar Temple . Azi s-a ajuns ca Vaticanul sa declare ca extraterestrii sunt fratii nostrii …

   Benjamin Creme ( 1922 – ) , seful Share International . A fost de asemenea membru Aetherius Society ( o miscare a noii “ religii “ UFO ) . Ca si Helena Blavatsky sau Alice Bailey a fost contactat de “ maestrii intelepciunii “ non umani din Shambhala . In 1959 declara ca acestia i-au spus ca dupa aproximativ 20 de ani va apare pe pamant “ maestrul maestrilor “ … Iar lui Benjamin Crème i se va da un rol important .

   In 1982 declara : “ Cristul este printre noi “ …

   Daca este vorba despre antihrist , s-a nascut prin 1979 , deci are aproximativ 30 de ani .

   Un astfel de „ sef secret „ non uman i-a dat in 1937 lui Bailey “ Marea invocatie “ . Aceasta a fost folosita inclusiv dupa evenimentele din 11.09.2001 de catre Findhorn Foundation ( pe care o invoca de la infiintare ei ) . Este o invocatie folosita si de miscarea new age UFO .

   Findhorn Foundation a fost fondata in 1972 . In 1997 este membru Conference of Non-Governmental Organizations in Consultative Relationship with the United Nations (CONGO) si membru fondator al mai multor grupuri active in UN Headquarters, intre care amintim The Spiritual Caucus in al carei site oficial gasiti fotografia United Nations Meditation Room , camera de rugaciune de care aminteam mai sus si careia ii face propaganda .

   Cuvinte de lauda adresate camerei , precum unui templu , i-a adus si misticul Dag Hammarskjöld ( 1905 – 1961 ) , al doilea Secretar General al United Nations. Individul avea planuri marete cu Natiunile Unite dar a murit intr-un accident neelucidat nici pana in zilele noastre .

   Alt greu al Natiunilor Unite , mare iubitor de draci este Robert Muller ( 1923 – ) . Asistent al  Secretarului General de peste 40 de ani . Poreclit “ filosoful “ UN pentru liniile directoare pe care le traseaza . E plin de idei despre guvernarea mondiala . Recunoaste ca este influentat de Alice Bailey si o admira caci a fost contactata de “ maestrii intelepciunii “ …

   SA INTELEGEM: acesti sefi secreti si extraterestrii sunt de fapt INGERII CAZUTI. Cititi va rog si articolul:

NEW AGE , religia viitorului GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE

   NOTE:

   ( NOTA 1 )

   Sub impulsul lui David Rockefeller , Grupul Bilderberg se intruneste pentru prima data la Hotel de Bilderberg , de unde si denumirea , langa Arnhem , intre 29 si 31 mai 1954 . Cititi va rog amanunte despre istoricul sau si despre membrii participanti in articolul :

Grupul BILDERBERG , istoric si detalii lista participanti

   ( NOTA 2 )

   Valéry Giscard d’Estaing ( 1926 – ) , membru Bilderberg Group , presedintele Frantei intre 1974 – 1981 , figureaza a fi politician de centru dreapta , dar este mason .

   A colaborat strans cu Henry Kissinger in Trilateral Commission .

   Este pro avort si pro contraceptie .

   In 1982 , impreuna cu prietenul sau Gerald Ford formeaza AEI World Forum , intalniri anuale ale oamenilor de afaceri si finante importanti , sefi si oficialitati guvernamentale , “ elite “ intelectuale . Sponsorizarea vine din partea American Enterprise Institute , al carei principal consilier este Samuel P. Huntington cel cu lucrarea “ Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale “

   Proiectul Constitutiei Europene a fost elaborat de Valéry Giscard D’Estaing , presedintele Conventiei Europene care a redactat textul tratatului constitutional .

   Acelasi care in ianuarie 1989, impreuna cu o delegatie a Comisiei Trilaterale , formata din bancherul american David Rockefeller si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger , s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondiala . In cursul intrevederii , la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov:

   “Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.”

   Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat pentru opinia publica .

   UE se transforma intr-un ritm galopant intr-un Big Brother de STANGA . La PAPUSARI totul este bine planificat si se respecta in tocmai schemele prestabilite . Sa vedem ce se spunea in textul declaraţiei adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001 , cand s-a pregăti următoare Conferinţă interguvernamentală . Convenţia s-a intrunit ( cum altfel ? ) sub preşedinţia domnului Valery Giscard d’Estaing :

   „ După căderea Zidului Berlinului, ne aşteptam cu toţii la o lungă perioadă de stabilitate, fără conflicte, bazată pe respectarea drepturilor omului. După doar câţiva ani, aceasta nu mai poate fi o certitudine. Ne-am trezit brusc, o dată cu evenimentele din 11 Septembrie. Forţele opozante încă nu au dispărut: FANATISMUL RELIGIOS , NATIONALISMUL , rasismul şi TERORISMUL sunt în creştere . „ ( … )

   „ Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei Drepturilor Omului, al REVOLUTIEI FRANCEZE . „

   ( NOTA 3 )

  Comisia Trilaterala a fost creata in 1973 la initiativa lui David Rockefeller . Alti membri fondatori au fost Alan Greenspan si Paul Volcker , ambii fosti capi ai Federal Reserve . De asemenea si Zbigniew Brzezinski , care a fost si director. 

   ( NOTA 4 )

  Cititi va rog si articolul:

Personalitati si organizatii : DAVID ROCKEFELLER

   ( NOTA 5 )

  Cititi va rog si articolul:

Personalitati si organizatii : HENRY KISSINGER

   ( NOTA 6 )

  Cititi va rog si articolul:

“ CADEREA COMUNISMULUI “ , RUSIA , OLIGARHIE , EVREI , NOUA ORDINE MONDIALA

   ( NOTA 7 )

   Eveniment de care insa marii duhovnici au avertizat cu mult timp inainte:

  Sfantului Cuvios Nil Atonitul:

 „Fiindca dupa 1913 trecand 79 de ani se vor face toate rautatile profetite despre venirea lui Antihrist.„

   Cititi va rog si articolul:

APOCALIPSA, traim vremurile din urma ?

La Concursurile Thymos – 3 ani (Aniversar, Decembrie, Special, Plus, Surpriză), lansate la 1 decembrie 2008 pe site-ul de puzzle cultural Thymos, au participat 137 de persoane, dintre care 100 au participat doar la un concurs.

La Concurs Thymos Aniversar au fost propuse cele mai multe răspunsuri: 121.

Iată cîteva citate despre cultură oferite ca răspuns:

Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă ar fi chirurg. (Mary Pettibone Poole)
Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe, înseamnă să cunoşti mult. (Fernando Pessoa)
Cultura este strigătul oamenilor în faţa destinului. (Albert Camus)
Cultura înseamnă să ştii ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume. (Matthew Arnold)
Cultura e o forma de viata prin care o colectivitate umana isi exprima forta creatoare. (Marin Preda)
Cultura este acordul tacit de a lăsa mijloacele de subzistenţă să dispară în urma scopului existenţei. (Karl Kraus)
Cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori (economice, politice, d.ex.). (Mircea Eliade)
Cultura este cam tot ce facem şi maimuţele nu fac (Lord Raglan)
Cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea şi de a spera. (Octavian Paler).
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu ştie să înţeleagă. (Alvin Toffler)
Cultura nu este urmare a şcolii, ci a dorinţei de o viaţă de a o dobândi. (Albert Einstein)
Nu trebuie să te apuci să arzi cărţi pentru a distruge o cultură. Ajunge să faci lumea să nu le mai citească. (Ray Bradbury)

Concurs Thymos Decembrie – iată care au fost cei mai menţionaţi creştini din secolul XX:

Maica Tereza (20)
Ioan Paul al II-lea (15)
Richard Wurmbrand (11)
Billy Graham (8)
Dumitru Stăniloae (7)
Martin Luther King (6)
C.S. Lewis (6)
Dietrich Bonhoeffer (4)

Concurs Thymos Special – De ce ne uităm la filme?

- Ne uităm la filme «pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări». Nu mai avem timpul necesar de citit .

- Dacă este o comedie mă relaxez, râd, mă îndepărtez de problemele zilnice. Dacă este SF mă face să îmi închipui alte lumi, alte acţiuni, mă interpun în lumea celor din film, mă face să mă gândesc la o viaţă mai bună.Cele de acţiune îmi produc fiori, parcă aş fi în pielea personajelor, mă gândesc ce aş face în locul lor. Cele de ştiinţă,cu descoperiri, cu animale şi plante sunt cele pe care le urmăresc cel mai des, ai ce să înveţi din ele, te relaxează complet, te binedispun, este dorinţa de linişte cât ţine filmul, este dorinţa de a ajunge în faţa televizorului sau ecranului de a vedea ceva interesant, din viaţa reală, trecută şi prezentă. Sunt un bun prilej de a ieşi şi a te relaxa în oraş cu prietenii.

- Suntem mici şi ne considerăm nesemnificativi. Am vrea să cuprindem lumea cu braţele, să o strângem la piept şi din cauza că nu ne ştim controla emoţii, puteri, gânduri, riscăm să o sugrumăm. Dar… să fim sinceri: nici nu avem curaj să o strângem la piept. Ne e frică să o iubim pentru că s-ar putea să ne simţim chiar bine. Iar atunci când omului îi este bine, el fuge. De asta ne uităm la filme: avem senzaţii puternice, lumea parcă e a noastră, suntem curajoşi în faţa ecranului (doar cel din televizor nu face cum trebuie) şi, la sfârşit, nici nu trebuie să fugim: se sfârşeşte fantezia înainte să apucăm să devenim laşi.

- Cinematografia reprezintă calea cea mai accesibilă de a evada din cotidian şi de a intra într-un alt tărâm, cel al poveştii, al irealului. Aici poti fi oricine vrei tu, trebuie doar să-ţi laşi spiritul liber să plutească şi poţi deveni Matrix sau Highlander sau poliţistul Columbo… totul depinde de imaginaţia ta şi de puterea de a te desprinde de ”aici” pentru a fi “acolo”, de a te transforma din spectatorul static într-un personaj de acţiune. Vizionarea unui film reprezintă o formă de relaxare dar şi un mod de a învăţa ceva (şi mă refer la documentare, la filmele cu subiect istoric sau filme-autobiografii ). Pe bună dreptate, cinematografia reprezintă a şaptea artă.

- Pentru a ne destinde şi a ieşi din greutăţile vieţii de zi cu zi.

- Ca să trăim imposibilul, ce nu ne e dat să experimentăm, cel puţin nu imediat. Ca să preluăm atitudini, să ne lăsăm emoţionaţi, să descoperim încă o dată lucrurile care ne enervează, care ne provoacă indignarea şi împotriva cărora am vrea să luptăm, ca să ne speriem uneori cu filmele de groază, ca să vedem unde ne sunt limitele, ca să facem parte şi dintr-o altă lume care nu este cea cotidiană. Pentru că avem nevoie să trăim anumite stări de spirit şi sentimente împrumutate sau prin intermediul unor personaje. Ca să ne dovedim că alţii poate trec prin chestii mai grele sau că totul se poate sfârşi cu bine. Sunt atâtea motivele pentru care ne uităm la filme… Unii îşi înlocuiesc viaţa reală cu filmele, unii le trăiesc cu intensitate, alţii doar se relaxează în faţa ecranului. Ne uităm la filme, pentru că e forma de imaginaţie cea mai la îndemână, pentru că avem nevoie de ficţiune şi pentru că o acceptăm binevoitori în vieţile noastre.

- Pentru că filmele reprezintă desprinderea de realitate, acolo găsim eroi perfecţi, finaluri fericite, poveşti adevărate (sau cel puţin inspirate din realitate), şi a căror acţiune a fost proiectată pentru “entertainment”. Filmele ne atrag, ne relaxează şi ne ţin lângă televizor până aflăm finalul.

- Singurul motiv pentru care mă uit la unele filme e pentru că mai evadez din cotidian, nu pot spune din realitate, unele filme sunt rupte din realitate, sau nu prea ştiu ce să fac cu puţinul timp liber.

- Pentru că teatrul e cronofag şi pentru completitudinea jocului imagistic al fiecărei pelicule.

- Ne uităm la filme pentru că ne identificăm cu unele personaje, pentru că deseori ne dorim să avem ceea ce au ei… şi pentru că aşa considerăm că ne putem petrece timpul liber… depinde de gust acum….

- Pentru că există în viaţa fiecărui om anumite aspecte neexplorate pe care doar într-un film le regăseşte (un lucru pe care visează să îl facă dar îi este foarte greu să îl îndeplinească, o casă pe care şi-ar dori să şi-o cumpere dar nu şi-o permite, un bărbat frumos, o fată frumoasă care în viaţa reală nu îi “vrednicesc” cu privirea, o carieră de succes, locuri şi locaţii în care nu reuşesc să ajungă sau, în cazuri fericite, unde îşi permit să meargă şi după cele văzute la televizor, într-un anumit film, încep demersurile necesare pentru a ajunge acolo etc, etc.

- Pentru că avem nevoie în viaţa noastră de lucruri ireale care în filme pot exista în mod cert, pentru că în film putem contura la nesfârşit creativitatea memoriei noastre şi pentru că în peliculă, şi doar acolo, putem fi regizorii propriei vieţi, cunoscându-ne astfel viitorul (adică finalul filmului).

- 1- încă din copilărie cultivam acest obicei – de ce ne uităm la Tv (în general) şi la filme (în particular – desene animate) în copilărie? Pentru că în acea perioadă percepţia vizuală avea mai multă semnificaţie decât cea auditivă; pentru că prin modul în care sunt realizate emisiunile Tv se realizează o puternică atragere a atenţiei copilului (care astfel se uită “vrăjit” la Tv); pentru că de multe ori părinţii preferau să lase micuţii copii în faţa Tv pentru a obţine un timp de relaxare şi linişte acasă; 2 – filmele prezintă scenarii de viaţă în care ne putem găsi un loc prin proiecţia în cadrul acţiunii astfel încât putem iubi, lupta, putem să ne răzbunăm sau putem să evadăm – depinde de scenariu – sau putem participa la evenimente inaccesibile nouă în viaţa reală; 3 – prin vizionarea filmelor se poate produce un consum emoţional de tip cathartic important (vezi pasiunea feminină pentru telenovele); 4 – pentru că avem puţină imaginaţie ca metode alternative de a ne petrece timpul liber; 5 – pentru că acest tip de petrecere a timpului liber este compatibil cu tendinţa sendentară a generaţiei noastre.

- Ne uităm la filme pentru a avea parte de lucruri noi, într-o limbă nouă (de ce nu?), imagini de vis, muzică de nota 10, pentru a ne destinde, a ne încărca bateriile.

- Sunt mai multe motive pentru care oamenii se uită la filme: – unii pentru că se plictisesc; -unii pentru că vor să înveţe ceva din film (nu ştiu de fapt dacă mai sunt care chiar se uită gîndindu-se la asta); – unii pentru că au auzit că e fain un anumit film; -alţii doar pentru că se uită şi alţii.

- Ne uităm la filme în speranţa că vom putea învăţa ceva, cât de mic, din ele. De multe ori, după ce vedem un film, conştientizăm unele lucruri pe care până în momentul de a vedea filmul nu le-am conştientizat, ele părânduni-se banale.

- Uneori, ne uităm la filme pentru că “nu avem timp” să citim cărţi. Însă, de foarte multe ori, alegem filmele pentru a sesiza aspectele subtile ale vieţii (identificându-le cu propria experienţă), pentru comicuri de situaţie, pentru că te regăseşti pe tine însuţi într-un personaj, pentru că, disperat, cauţi confirmări ale propriilor gânduri şi idei în replici, poveşti şi oameni.

- Mă uit la filme pentru că arta, în genere,arta cinematografică, în particular, este una din forme ale cunoaşterii, cunoaşterea fiind unul din instinctele de bază ale Omului. Un film artistic de calitate, de exempu, de 1 oră şi jumătate, te poate ajuta să descoperi, uneori, adevăruri pentru descoperirea cărora este nevoie să trăieşti o viaţă. Aparent accesibil oricărui spectator, arta filmului cere, totuşi, de la el o anumită pregătire, privind limbajul cinematografic. Un curs de Istoria cinematografiei, pe viu, cu comentarii ale specialiştilor şi cu demonstraţii de filme, la TVR Cultural, să zicem, ar fi foarte util.

- Lumea filmelor, la fel ca cea virtuala, a devenit, aş spune, o a 4-a dimensiune a lumii noastre de astăzi. În cel mai îndepărtat colţişor de junglă, în cocioabe sărăcăcioase din India până în îndepărtata Africa, găseşti instalaţii improvizate de captare TV sau proiectare filme, “cinematografe” în miniatură în faţa cărora stau înghesuiţi şi nemişcaţi zeci, sute de localnici. Filmele, cu poveştile şi aventurile lor surprinzătoare, cu multitudinea de personaje cu care te poţi identifica şi oferindu-ţi ocazia unică de a călători în numeroase locuri, fără să faci un pas măcar, devin foarte repede ca un narcotic pentru mulţi. îţi oferă evadarea din realitatea care poate fi cenuşiul unei mahalale din lumea a treia sau rutina şi materialismul dintre fiarele şi betonul unui megacity modern. Îţi dăruiesc pe un preţ de nimic uitare, emoţii, adrenalină, ceva de care să te agăţi într-o tendinţă mondială de continuă şi rapidă schimbare, într-o viaţă tot mai lipsită de valori şi mai cuprinsă de relativism. Filmele devin un fel de poveşti ale adulţilor cu care îşi adorm dezamăgiri, neîmpliniri, vise fără şanse sau în care îşi cuibăresc refulările, maniile ascunse, tendinţe din ce în ce mai ciudate. Faptul că sunt atîţia consumatori de pelicule violente, porno, horror mă sperie. Şi ele se înmulţesc iar industria prosperă. De când am vizionat unul dintre filmele premiate cu Oscar nu de mult – No country for old men, am început să-mi pun multe întrebări. A ajuns să se ridice la nivel de artă crima, alienarea, heroina şi chiar să fie recompensate, promovate oficial. Ne mai mirăm că un copil de nu ştiu unde îşi împuşcă jumătate dintre colegi şi apoi îşi ia viaţa, că un tânăr terorist şi-a confecţionat bomba inspirat dintr-un film şi că mulţi ies ca programaţi din faţa ecranelor mergând să facă ceea ce tocmai au văzut. Mi-ar plăcea să fiu optimistă, să spun doar vorbe bune despre această artă, cinematografia, să afirm că filmele inspiră, bucură, aduc doar speranţă şi echilibru în societatea noastră. Dar în ultimul timp nu mai pot spune asta.

Crestinii ortodocsi din Republica Moldova sarbatoresc pe 7 IANUARIE Nasterea Domnului, asa cum se intampla si in Rusia, Serbia, Georgia si Ierusalim. Sarbatorirea Nasterii Domnului la date diferite, in tari ortodoxe diferite, este explicata prin faptul ca datele de 25 decembrie si 7 ianuarie pentru aceeasi sarbatoare religioasa sunt indicate de doua calcule calendaristice diferite. Biserica Ortodoxa Romana, de exemplu, respecta calculul calendarului iulian indreptat, pe cand Biserica Ortodoxa Rusa isi organizeaza cultul conform calendarului iulian realizat acum mai bine de doua milenii. Atunci cand au alcatuit aceasta formula a calendarului, astronomii romani nu au luat in calcul o eroare care parea la inceput neinsemnata. Mai multe amanunte despre aceasta deosebire ne ofere pr. prof. dr. Viorel Sava, decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa ‘Dumitru Staniloae’ din Iasi: ‘Aceasta deosebire de data din cursul anului bisericesc a sarbatorilor cu data fixa, tine de fapt de doua calendare diferite pe care le tin astazi Bisericile Ortodoxe: este vorba de calendarul iulian neindreptat si de calendarul iulian indreptat, pe care il tinem noi, Biserica Ortodoxa Romana. Calendarul alcatuit in anul 46 i.Hr., de catre astronomul alexandrin Sosigene, avea anumite deficiente care au dus la intarzierea, la ramanerea in urma a anului calendaristic fata de anul astronomic. Aceasta diferenta s-a marit in timp si a devenit sesizabila, asa incat, in apusul Europei, in anul 1582, calendarul a fost indreptat, diferenta de zece zile care era atunci intre anul astronomic si anul calendaristic a fost suprimata si, in sfarsit, s-a produs si o prima reforma calendaristica. La inceputul secolului al XX-lea, Bisericile Ortodoxe Rasaritene au trebuit sa treaca si ele la reforma, la indreptarea calendarului. De atunci si pana in prezent, nu toate Bisericile Ortodoxe au reusit sa treaca la calendarul indreptat’.

De asemenea, pr. prof. dr. Viorel Sava, decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa ‘Dumitru Staniloae’ din Iasi, spune ca in afara de data la care se praznuieste sarbatoarea Nasterii Domnului pe stil nou, nu se deosebeste de cea pe stil vechi: ‘Din punct de vedere ritualistic, din punct de vedere al solemnitatii nu exista nici o diferenta intre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Ortodoxa Rusa, ci doar data difera, asa incat Craciunul este tinut in traditia ortodoxa de doua ori’.
sursa: click aici

Lumea ca DAR – Parintele Staniloae

Dumitru Staniloae

Lumea, ca loc si mijloc al descoperirii lui Dumnezeu si al salasluirii omului, este dar divin, explica Parintele Staniloae. Ideea de dar a fost in intentia crearii lumii. Indiferent de felul cum se raporteaza fiecare om pe sine fata de lume, la nivel activ (munca si beneficiile care vin din aceasta), contemplativ (cunoastere) sau la alt nivel, lumea nu poate fi dezbracata de caracterul ei principal: ea este un dar.

Astfel, toate lucrurile pe care le cuprinde lumea sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri in relatiile dintre ei, insa ca daruri ce poarta marca iubirii lui Dumnezeu pentru om .

Cu alte cuvinte, darul are menirea de a sta in circuit. Ceea ce reprezinta in prima relatie pe care el o semnifica, iubirea renuntatoare a lui Dumnezeu fata de om, trebuie sa semnifice si in a doua relatie pe care el o creeaza si semnifica, cea intre om si semenii sai.

Darul trebuie sa ramana dar. Nu se primeste si apoi se blocheaza. Deci darul trebuie dat, si numai astfel el isi implineste adevarata menire. In aceasta sta si sensul proverbului romanesc: dar din dar se face Rai.

Lumea ca dar il ridica pe om la nivelul dialogului interior al Sfintei Treimi, suprema existenta dialogica si iubitoare; atat de insemnat este rolul lumii si atat de mare este puterea darului: “Lumea este un continut al dialogului intre om si Dumnezeu cel in Treime, sau prin lume omul creste in intelegerea si iubirea lui Dumnezeu ce i-o daruieste din iubire, ca sa-l aiba prin ea partener al unui dialog al intelegerii si al iubirii” .

Dupa cum il citeste Kallistos Ware pe Parintele Staniloae, lumea este un sacrament al prezentei divine, o teofanie , si aceasta pentru ca vine de la Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sfintitorul, cel ce atesta existenta lui Dumnezeu si daruirea Sa din dragoste .

Legat de darul lumii este insa si darul vietii. Viata este parte din lume, e dar al iubirii si atotputerniciei divine . Viata are o dimensiune sacra, intrucat ni se da tot prin Duhul Sfant “datatorul de viata”.

Si cum lumea si viata sunt in contina devenire, acestea au o istorie. Istoria, care este posibila doar datorita creatiei si providentei divine, este si ea un dar. Si dupa o alta explicatie a Parintelui Staniloae, ceea ce face istoria posibila, cand ne referim la aspectul ei uman, sunt darurile omului pe care le-a primit de la Dumnezeu.

De fapt, valoarea suprema a omului consta tocmai in faptul ca existenta lui este constituita din darurile lui Dumnezeu. Asa se face ca, atunci cand acestea se intuneca, sunt in primejdie sa se piarda. Dumnezeu nu pregeta sa trimita pe insusi Fiul Sau pentru a scapa pe om “ca fiinta de valoare, de absurditatea mortii” .

Faptul ca omul reprezinta o valoare asa de inalta in fata lui Dumnezeu este confirmat si de caracterul distinctiv, unic al fiecarei persoane umane in parte; aceasta se datoreaza Duhului Sfant si de aceea omul este ridicat la nivelul compatibilitatii cu Dumnezeu care este tot o unitate in diversitate; pe de alta parte, insasi divinitatea si distinctia persoanelor umane constituie dar divin .

La Dumnezeu, iubirea si mila sunt nedespartite. De aceea, atunci cand Dumnezeu ne mentine darul existentei si continua sa ne binecuvanteze cu celelalte daruri necesare vietii, chiar si cand noi insine ne-am departat de El, aceasta este o expresie nu mai a iubirii, ci si a milei Sale.

Parintele Staniloae are insa grija sa sublinieze caracterul demn al milei, nedegradat si nedepersonalizant, facand o clara distinctie intre mila si milogeala; cererea de mila nu este milogeala, pentru ca lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu nu ni le putem da noi; in afara de aceasta, Dumnezeu nu ne ofera mila Sa ca un stapan despretuitor, ci El prin Fiul Sau asuma conditia noastra, participa la durerea noastra si, in plus, eficienta darului milei se arata numai daca la aceasta se adauga si contribuita noastra activa, ca raspuns constient la pornirea divina si colaborarea personala cu Dumnezeu la desfasurarea propriei noastre cresteri .