O polemică recentă, între doi profesori de la Universitatea din Iaşi, ni dă prilejul să reflectăm puţin asupra menirii Universităţilor şi a principiilor de îndrumare a culturii naţionale.

Se naşte întrebarea: ce sînt Universităţile? Care e chemarea profesorilor universitari faţă de problemele generale de cultură ale unei naţiuni? După concepţia unora, după practică celor mulţi, la noi, ele ar fi numai un fel de şcoli de meserii; chemaţi să predea elementele de pe urmă ale cunoştinţelor speciale, pentru profesionişti.

Studiile universitare sînt strict împărţite pe Facultăţi, între care raporturi nu există: în lăuntrul lor, profesorii se mişcă, fiecare fără legătură sufletească cu colegii, ca şi cum nu ar avea aceleaşi scopuri culturale, pe care numai în unire le pot realiza; iar studenţii, în genere – ieşiţi şi ei de prin şcolile secundare cu studii „speciale”, moderne, clasice sau reale, – nu se gîndesc, şi, după organizarea actuală, în parte, li-ar fi peste putinţă, să se intereseze de ramurile de cunoştinţi, care nu fac parte din programul ce li se impune. Ei stau închişi în zidurile chinezeşti ale Facultăţilor.

Studentul de la ştiinţi nu se crede obligat, ba chiar uneori i s-ar părea că e nevrednic de dînsul de a urma un curs de filosofie şi istorie, nu-şi permite luxul de a se îndeletnici cu studii de biologie sau de economie socială fără ştiinţă chemată a determina legile şi factorii ei; în sfîrşit, studentului de la drept i s-ar părea inutil de a se mai ocupa cu puţină filosofie şi istorie, cu toate că va fi chemat mîine să administreze cele mai însemnate interese ale neamului său, în calitate de jurist: magistrat, administrator înalt sau avocat – bon a tout faire.

Examenul – iată lucrul de căpetenie; diploma – iată scopul ce urmăreşte, în vederea exercitării unei profesiuni; cultura – dar cine se ocupă de dînsa? Doar ea nu face parte din nici-un program, şi ca atare nu e obligatoriu pentru nimeni.

Astfel, privite mai de-aproape, Universităţile nu sînt astăzi decît numai şcoli profesionale, în cel mai rău înţeles al cuvîntului. Ele nu ne dau decît „simpli” botanişti, „simpli” chimişti, „simpli” jurişti – dulgheri, tinicheegii, cazangii – şi numai atît.

Faptul acesta e de cea mai mare gravitate. El însemnează negarea însăşi a scopului Universităţilor, împiedicînd formarea conştiinţei unui popor, prin desfacerea culturii lui în atome – fără „armonie prestabilită”.

Şi aici tocmai e răul de căpetenie.

Căci, în ştiinţa lui, fiecare profesor e adus să tragă cocluzii, în legătură cu direcţia generală a culturii naţionale. Şi nu odată i se întîmplă oricărui de a depăşi limita competenţei sale, încălcînd domenii străine. În cele mai multe cazuri, răul nu provine însă de la incompetenţa specială, pe cît de neînţelegerea problemelor generale de cultură – în lipsa unei culturi generale.

Nicolae IORGA, Neamul romămesc, Anul I, No. 1, Bucureşti, 2 Noiembrie 1906

Mai jos: revista Neamul romănesc. Pozele sînt realizate de domnişoara LG într-o bibliotecă universitară din Suceava. Articolul de mai sus, foarte actual, l-am descoperit AICI.

Tuturor ne e frică de ceva la un moment dat, fie că recunoaştem sau nu: ne e frică de necunoscut, de viitor şi de ce am putea găsi acolo pentru noi…
ne e frică să fim diferiţi si să trăim altfel, să ieşim din tipare…  ne e frică să ne deschidem inima şi să iubim… ne e frică să spunem ce gîndim pentru că am putea fi judecaţi sau neînţeleşi… ne e frică să înaintăm prin ceaţa vieţii si prin întunericul nopţii pentru că ştim că e un teren nesigur… ne e frică să renunţăm atunci cînd se cere sau să luptăm pînă la capăt cînd e nevoie… ne e frică să avem idealuri şi vise ca să nu fim dezamgiţi atunci cînd nu reuşim să le atingem pe toate… ne e frică să îi acceptăm şi să îi întelegem pe cei de langă noi pentru că am putea realiza că sunt, de fapt, la fel ca noi…

Să renunţăm la temerile noastre şi la ceea ce ne limitează şi să înaintam prin credinţă, cu curaj… nu avem nimic de pierdut! Să nu uităm că o viaţă trăită în frică este o viaţă trăită doar pe jumătate!

După ce i-am “tradus”, într-un comentariu, o mo(n)stră din “Constituţia (lejea fundamentală) a Republicii Sovetice Socialiste Moldoveneşti“, bloggerul Napocel s-a gîndit să-mi reîmprospăteze amintirile (decomunizate) cu relicve din recent apusa Epocă Voronin. Ştim bine că această Epocă Voronin a fost decorată din plin cu simboluri de tristă amintire ale defunctului regim comunist sovietic. Cu aprobarea autorului acestor mixaje photoshopice, pe care le public aici, să vedem ce urmează…

Metamorfoza tragicomică a lui Vladimir Ilici Lenin în Avram Iancu…

Miliţia de partid a lu’ Papuc veghind…

P.S. Epoca Voronin, cu toate vestigiile ei anacronice, ne urmăreşte încă. Deşi în agonie, atmosfera acestei ruşinoase Epoci mai persistă. Oriunde te-ai întoarce, numai Lenini, seceri, ciocane şi comunişti…

Săptămîna aceasta, românii de pe ambele maluri ale Putului vor comemora 17 ani de la trecerea în nefiinţă a cuplului  Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Prin acest filmuleţ, membrii Grupului de Iniţiativă al Românilor din Basarabia (GIRB), studenţi ai Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava, îşi manifestă recunoştinţa pentru contribuţia cuplului Teodorovici la reîntregirea nemului nostru, pentru tot ce au făcut în scurta lor viaţă lumească întru promovarea valorilor naţioanale, a culturii şi limbii române în Basarabia. GIRB

Tinerii basarabeni aflaţi la studii în România vor comemora 17 ani de la trecerea în nefiinţă a Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici. Acţiunea are scopul de a păstra amintirea despre cei care, după 1989, au fost primii care au militat pentru oficializarea limbii române în R. Moldova.

Asociaţia Tinerilor Basarabeni (ATB) din Iaşi va organiza vineri, 30 octombrie, la ora 14.00, un flashmob de 10 minute în faţa Universităţii „Al. Ioan Cuza” pentru promovarea valorilor româneşti pe care le-au susţinut mereu Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Preşedintele ATB, Dan Caranfil, a declarat că „este necesar să ne aducem mereu aminte de Ion şi Doina Aldea Teodorovici pentru curajul pe care l-au avut să-şi exprime ideile patriotice prin cîntec.”

Sîmbătă, 31 octombrie, Grupul de Iniţiativă al Românilor din Basarabia (GIRB) din Suceava va organiza o seara festivă, unde tinerii vor recita versuri şi vor viziona un film documentar despre neuitaţii artişti. Reprezentanta GIRB Oxana Greadcenco a menţionat că “la serata dedicată cuplului Ion şi Doina Aldea Teodorovici vor vorbi poetul Ion Cozmei şi scriitorul Mihai Sultana Vicol, care i-au cunoscut personal.”

La Oradea, duminică, 31 octombrie, Asociaţia Studenţilor şi Elevilor Basarabeni (ASEB) vor organiza o seară de comemorare în cinstea cuplului Aldea Teodorovici. După slujba de pomenire de la ora 12.00, care va fi oficiată la biserica din campusul Universităţii, va urma un spectacol la Teatrul „Arcadia “, unde sînt aşteptaţi Cristofor Aldea Teodorovici şi bunica lui, Maria Aldea.

Duetul Ion şi Doina Aldea Teodorovici s-a lansat la o seară de creaţie a regretatului poet Grigore Vieru. Prin melodiile lor, au militat mereu pentru unirea Basarabiei cu României şi sînt primii care au cîntat, după 1989, despre limba română şi despre Eminescu. Dispariţia celor doi martiri ai neamului constituie o tragedie naţională, pentru că am pierdut un simbol al dragostei de neam, de ţară şi de grai. Deşi mulţi consideră că moartea lor a fost regizată, potrivit versiunii oficiale, ei au decedat în urma unui accident rutier. Maşina în care se deplasau a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni, la 49 de km de Bucureşti.

TIMPUL

P.S.

La sugestia Eleonorei Lisnic, care a comentat mai jos, am “trucat” poza-afiş de mai sus. Ion şi Doina Aldea Teodorovici nu au putut trece “în nefiinţă”. Ei au rămas ÎN VEŞNICIE…

P.P.S.

Replica GIRBiştilor vine. Ion şi Doina Aldea Teodorovici rămîn ÎN NEMURIRE…  :)

“Ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu vei reuşi, măcar vei fi printre stele.” Les Brown

În viaţa avem parte de momente diferite, uneori de care nu suntem prea fericiţi iar alteori ne pare viaţa un adevărat colţ de rai … depind toate de zbor, de felul cum îţi îndrepţi aripile în zbor.  Pentru unii, zborul este un simplu mijloc de căutare a hranei şi nimic mai mult.

Cînd m-am avîntat spre înălţimi, eu mi-am pierdut zborul mult prea înalt şi mult prea îndepărtat, fiindcă nu mi-am îndreptat aripile la timp şi tot ceea ce constituia zborul meu, nu era decît o pînza înnodata de nori, un echilibru între mine si ei…

Dar oare am zburat vreodata cu adevărat? De ce nu m-au lasat liberă, cu cerul înalt în înălţimea mea, să îi simt depărtările şi glasurile adîncite în întuneric, să inventăm poveşti pe loc, să încîntăm vrăji soarelui, marii, lunii?

Cred că zborul meu era prea exigent pentru simplitatea cerului. El se lasa pictat de trecerea soarelui prin toate fazele zilei… însa niciodata penelurile mele nu l-au atins.

Cu orice preţ  căută să-ţi atingi aripa de frumuseţea cerului, şi de lumina strălucitoare a stelelor măreţe. Îndreaptă-ţi zborul spre lună, şi nu fă din el o căutare continuă de hrană. Găseşte frumosul în zborul tău… atunci şi lumina vieţii tale va fi mai  strălucitoare!

Alene şovaia prin parcul îngălbenit de toamnă. Umezeala aerului îl înăduşea parcă. O nelinişte îi cuprinse inima. Omul, s-a oprit din mers şi se uita lung la copacii înalţi şi frumoşi, care îşi scutrau frumos frunzele. Observase deodata că toţi copacii din parc au o umbră, care se aşterne pe pămîntul jilav de ploaie. Se uită cu grabă în jurul său, dar umbra nu-şi văzuse… Se gîndi: ce o fi făcut oare de nu mai avea umbră, pe unde o fi pierdut-o? Nu este  ea o comoară, sau un bun care să te satisfacă, dar oricum, fără umbră părea caraghios. A simţit o jenă şi căuta să se dea de partea celaltă a copacului, poate acolo o va vedea… Soarele rece de octombrie, lumina pe cerul cenuşiu, dar umbra omului nu se văzu oricum. De atunci doar zilele cu nori şi ploi erau cele mai mult aşteptate de el. Atunci putea să meargă mai drept pe stradă şi cu capul mai ridicat, pentru ca oricum umbre în jur nu vedea. Atunci cînd soarele mai apărea după nori, se ferea de lumina acestuia, ca un şobolan care caută o gaură întunecoasă. Nu mai avea puteri să fugă de lume, de copaci, de umbre.

Gîndea ruşinos că toţi în jur îşi au o umbră, ce vor zice oamenii cînd îl vor vedea fără umbră. Pur şi simplu vor rîde ca de un ratat. Se gîndi în sinea lui:

” Mi-am pierdut umbra mea, va să zică nu am nucleu, nu mai am eul meu, nu am miezul care ma ţinea statornic. Şi dacă ar vrea umbra să se întoarcă la mine, trebuie să revăd, unde am ascuns-o, în care sfială am îngropat-o? Mă apucă frica, am curaj nebun pentru că ştiu unde am pierdut-o! Am să fac muncă onestă şi destoinică ca ea să nu mai fugă de la mine şi să nu-i fie ruşine de mine. Soarele mă v-a ajuta! Cu umbra eram doi. Acum am rămas eu fără nimic, singur, străin… Umbră îţi promit că mă vei regăsi şi vei fi mîndră de mine!”

Întreaga viaţă ne pare o alergare spre un nicăieri, care ne pare atît de frumos şi viu colorat…

Suntem învățați că nu e voie să vorbești urît, că nu e voie să fii neascultător, că nu e voie…mai știu eu ce! De asemenea, mai suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce e frumos și ce e urît. De ce ar mai gîndi cineva lucruri pe care deja le știe?! Or’ noi știm bine, spre exemplu, că omul este o vietate superioară, singurul care poate ascede la vreo formă de eugenie (vorba vine „ascede”!), prin urmare ce contează că avem un orgoliu mărit, că omorîm animale, că nu avem dragoste și milă, că uităm să ne avem bine cu alții… În fine!

Idealul, dacă-mi pot perimte să definesc, este punctul final, cel mai înalt, unde a putut ajunge gîndul nostru despre cît de bine ar putea fi. Idealul este, deci, cea mai mare sursă de nefericire. Spre acest ideal alergăm nedumeriţi şi dezorientaţi, la care într-un moment te pomeneşti a-l ajunge şi vezi cît e de scîrbos şi neplăcut, şi parcă a-i întorce timpul înapoi, dar nu mai poţi, că tot alergi, înainte şi-n acelaşi timp stai…

Mda, îmi dau seama și eu că ați fi fost mai mulțumiți să citiți un eseu la locul lui, pasionat, metaforic sau terre-a-terre, cu idei originale, cu argumentări clare… Aș putea să-l scriu. Numai că am învățat, la un moment dat, un fapt : oamenii sunt mai importanți decît scrierile, decît premiile, decît banii…

Opriţivă pe-o clipă şi meditaţi la alergarea voastră. La ceea cine sunteţi voi?

Merităm să fim atît de iubiţi?…

… nu pot fi tolerant cu o comunitate, care fiind minoritară în ţara mea, pretinde totuşi să aibă în toate domeniile toate drepturile majorităţii, să ocupe funcţii de stat, să facă parte pe picior de egalitate din administraţia şi Guvernul Ţării etc., vorbind peste tot numai propria ei limbă şi necunoscînd limba majorităţii. Nu poţi şi nu se cuvine să fii tolerant cu o minoritate, în acest sens neleală, care nu numai că nu vrea să se integreze, dar – poate fără să-şi dea bine seama de asta – vrea, în fond, să te integreze ea pe tine, deoarece rămînînd ea însăşi monolingvă, te constrînge pe tine să devii bilingv; să înveţi în limba ei, ca să te înţelegi cu ea. Sau, mai corect, dacă cineva locuieşte de treizeci de ani în ţara mea şi nu s-a străduit cîtuşi de puţin să-mi înveţe limba, fiindcă e convins s-o învăţ, eu pe a lui, sau dacă cineva vine în ţara mea ca domn şi stăpîn colonial şi pretinde, direct sau indirect, să-mi impună limba lui, nu mai pot fi tolerant. Nu-i cer, se înţelege, nici în acest caz, minorităţii să înveţe limba mea părăsindu-şi-o pe a ei, fiindcă asta ar însemna să fiu şovinist; dar îi cer să înveţe şi limba mea, dacă vrea să participe ca egal în viaţa publică a Ţării. Pot şi am datoria morală să fiu tolerant cu minoritarii de bună-credinţă şi toleranţi, nu însă cu o minoritate imperialistă şi intolerantă care pretinde să impună limba ei populaţiei băştinaşe şi majoritare. A fi tolerant, repet, nu înseamnă a accepta pasiv intoleranţa lingvistică a altora şi nu înseamnă a se supune în mod servil imperialismului şi colonialismului lingvistic. Aceasta n-ar mai fi toleranţă, ci masochism lingvistic.

Eugeniu COŞERIU, Alteritate, toleranţă şi masochism (Dialog cu un elev despre politica şi etica lingvistică) // RLŞL, 1997, nr. 3

De Ziua Independenţei Republicii Moldova, mi-am făcut un cadou. Îl vedeţi în caseta YouTube de mai sus. Am tăcut şi (l-)am făcut, ca să evit o groază de fraze înşirate aiurea, care aşa şi nu i-ar mai convinge pe patrioţii X şi Y de faptul că Belka şi Strelka au revenit, totuşi, cu picioarele pe pămînt…

5 dimineata ma gaseste mergand pe strada, intorcandu-ma de la lucru. E liniste iar luminile de pe strada lumineaza galben inceputul rasaritului. Se aud greierii. Si se mai aud ecourile unor rasete in mintea mea, satisfactia de a-mi vedea ideile cum iau forma. In coltul strazii, niste jandarmi vorbesc agale. Unul dintre ei imi arunca o privire semi-vigilenta, apoi se intoarce la conversatie.

Merg mai departe si zambesc. Fac ceea ce imi place. Nu multi oameni au norocul asta in viata, asa ca ma simt privilegiat. Am tot dreptul sa zambesc, dar e mai mult de atat. Ma simt imbratisat.

Am lasat intersectia, cu ultimele urme de sporoviala ale jandarmilor in spate. Am lasat noaptea in spate. Pasesc fara zgomot pe strada, incercand sa inregistrez cu privirea momentul asta de fericire. Sa-mi impregnez in piele toata aroma asta volatila de bucurie. Este deja “maine”, si stiu ca, orice mi-ar putea pregati acest “maine”, ecourile “azi”-ului ma vor insoti mult timp de acum incolo.

Noapte buna.

“… intelectualul nu este determinat mecanic de o profesie, ci de o stare de spirit a omului”

Cuvîntul “intelectual” a apărut în mai multe texte publicate aici. Expresele sub(t)capitolele A, B, C pe care le-am dedicat difuzei epopei intelectualiceşti din Basarabia sînt doar unele dintre puţinele mele tentative de (auto)cunoaştere a ceea ce, în opinia unora, s-ar înţelege prin noţiunea de intelectual. Sigur, departe de mine ambiţia de a ţipa un diagnostic pentru chinurile facerii, amplificate şi mai mult de o du-te-vino sulă înfiptă-n coasta intelighenţiei. Cu gîndul la ceea ce s-a spus pînă acum, iar despre asta rarisimii noştri Oameni de Cultură au vorbit mult şi bine, am de gînd să creionez un episodic profil al intelectualităţii din RîMî. Pentru moment, am lăsat deoparte cărţile bune, iar asta ca să îmi ajungă mai mult timp pentru dulcea zăbavă a re-cetitului cărţii Raftul cu himere de Eugen Lungu. Eseul Intelectualii din aceast volum de eseuri bine scrise m-a readus în albia reflecţiilor pe marginea “celor n probleme” ale clasei noastre dezrădăcinate, dar gînditoare. Aduc în prim-plan şi un strop din materia cenuşie, aceasta fiind un produs dumnezeiesc care, în pofida mizeriei şi a sărăciei naţionale, ne inspiră, iată, mîndrie. Să fie această mîndrie cu… acoperire? În continuare, vă invit să zăbovim asupra unor rînduri gîndite de exemplarul intelectual basarabean Eugen Lungu. Aşadar, după un şuvoi de cuvinte potrivite la locul potrivit, să punem pe cîntar mîndria de pe feţele luminatelor minţi …

Intelectualii

~ fragmente ~

Intelectualii nu riscă nicicînd să intre în şomaj tehnic, fiindcă viaţa le iscă nenumărate şi ticăloase prilejuri de a-şi exercita funciara rezistenţă critică.

Mai întîi ar trebui să stabilim dacă avem – cum spun zeloşii şi tipicarii – “obiectul discuţiei”. Adică: mai avem oare intelectuali?

Un eventual portret-robot al intelectualului nostru e prea puţin măgulitor pentru el. Toată lumea accede la ideea că anume cuvîntul, scris sau vorbit, e instrumentul prin care operează şi se impune un gînditor. Ei bine, tocmai aici stăm cel mai rău: intelectualul moldovean e un afazic, un bîlbîit sau e mut de-a binelea. E fără Cuvînt, ca înainte de universala Facere. Şi atunci cînd e să-l rostească de la catedră, şi atunci cînd e să-l pună pe hîrtie. E o tristeţe să-i asculţi galimatiasul împănat cu “î-î-î”-uri ruralizante sau “deci”-uri, chipurile, neologice şi cumva urbane. E însă o adevărată catastrofă să-i citeşti voltijările cugetăreţe încredinţate hîrtiei (sireaca!) şi încă neredactate. Avem o armată de stilişti, şi în redacţii şi în edituri, care îl aburcă sisific la nivelul citibilului. Constat doar fenomenul pe care ar trebui să-l numim, generoşi cum sîntem cu titulaturile, gîngăvire naţională. Acest HIV al limbii ne-a contagiat pe toţi – de la preşedinte pînă la spiekeriţele de la tv. Iar fîlfîielile prin vocabular ne relevă mai altfel decît am fi. Şi, slavă Domnului, nu sîntem mai proşti decît alţii. Oricum, defazajul dintre gîndire şi expresie ne arată, cum spun cu rece delicateţe americanii, “diferiţi”. De regulă, intelectualul nostru îşi cunoaşte profesionist domeniul, dar are o valijoară culturală subţirică şi modestă. E folcloric şi e cooptat genetic la mioritism, unicul sistem metafizic pe care îl cunoaşte şi îl acceptă.

Oficialităţile îl reactivează [pe intelectual - nota mea] o dată la patru ani, în perioada nebuniei electorale – o, atunci pare de neînlocuit! Îşi şterge maliţios fosta aură şi acumulează punctaje pentru un necioplit sau altul, care îl vor uita negreşit de cum se vor vedea în capul bucatelor. Ştabii de ieri îl plăteau cît de cît, dar îi suprimau imaginaţia şi libertatea, ăştia îi lasă toată imaginaţia şi libertatea să cerşească de unde poate. Că de murit de foame mai avem tot viitorul înainte! Cei mai tineri şi mai în forţă şi-au refuzat această “plăcere”, au aruncat cît colo tolba peticită cu romantisme şi s-au reprofilat în serelişti. Din cap de afiş s-au metamorfozat în capi de firme. N-o duc deloc rău, doar că-şi oblojesc în amurg nostalgiile artistice. Mulţi pleacă aiurea, prestînd cele mai umilitoare munci.

Sursa: Eugen LUNGU, Raftul cu himere (Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2004, 220 p.)

Puternica mişcare anticomunistă declanşată în Ungaria la 23 octombrie 1956 a zdruncinat din temelii lagărul sovietic, arătând într-un mod elocvent care era adevărata atitudine a popoarelor est-europene faţă de regimul pe care erau nevoite să îl suporte în perioada postbelică. Evenimente asemănătoare avuseseră loc şi în Polonia, unde populaţia, inclusiv muncitorii, contestau vehement regimul comunist. Intervenţia militară sovietică a pus capăt temporar mişcărilor contestatare, dar nu a rezolvat în niciun fel situaţia explozivă existentă pretutindeni.

România a cunoscut şi ea momente de maximă tensiune între populaţie şi autorităţi. După cum apreciau ulterior unii reputaţi istorici şi politologi, în 1956 România s-a aflat imediat în urma Ungariei şi a Poloniei în ierarhia mişcărilor anticomuniste şi împotriva dominaţiei sovietice. Ghiţă Ionescu aprecia că „România a fost ţara în care solidaritatea cu Ungaria a fost mai deschisă şi mai puternic exprimată decât în orice alt stat satelit, cu excepţia desigur a Poloniei.” (1) El mai adăuga în acelaşi sens: „De fapt, revoluţia maghiară a produs în România o situaţie care ar fi putut erupe dacă revoluţia nu ar fi fost înăbuşită. Pentru regimul comunist din România, primejdioase au fost primele zile ale lui noiembrie 1956.” (2) Iar Stelian Tănase preciza la rândul lui: „Tulburările din România au fost cele mai ample din întreg blocul sovietic, după Ungaria şi Polonia.” (3)

În cadrul mişcării contestatare româneşti, Banatul a avut un rol primordial. Revolta studenţească de la Timişoara a marcat punctul de apogeu al protestelor anticomuniste din întreaga ţară. De ce tocmai Timişoara şi Banatul, este întrebarea la care Ioan Munteanu răspundea în modul următor, caracterizând întregul context existent aici în anul 1956: „Organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei anticomuniste studenţeşti în capitala Banatului nu sunt întâmplătoare. Vestul României şi cu deosebire Banatul, de unde proveneau majoritatea studenţilor înscrişi la facultăţile timişorene, au resimţit mai mult şi mai grav decât celelalte regiuni ale ţării duritatea măsurilor represive luate de regimul comunist. Este o apreciere dureroasă, însă demonstrată de realitatea impusă aici de autorităţile comuniste în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Structura etnică a populaţiei, cu un număr mare de locuitori de limbă maternă germană, maghiară şi sârbă, apoi modul de viaţă al bănăţenilor, în general, foarte puternic ancorat într-un profund sentiment al dreptului la proprietate, au provocat autorităţilor comuniste o permanentă reacţie de neîncredere şi de ostilitate, care s-a materializat în cele mai brutale măsuri de represiune.” (4) După cum mărturiseau şi principalii organizatori ai acţiunii, într-o remarcabilă reconstituire a evenimentelor, în special mediul studenţesc timişorean se afla în momentul izbucnirii revoluţiei anticomuniste maghiare pe punctul de a erupe: „După izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în 23 octombrie 1956, revoluţie declanşată de studenţime, atmosfera de la noi a devenit foarte încărcată. Ca şi în 1989, la Timişoara revolta plutea în aer. Studenţimea, şi în mod implicit subsemnaţii, am considerat necesar să întreprindem ceva pentru a demonstra lumii întregi că situaţia de la noi din ţară este cel puţin tot atât de rea politic, economic şi social ca şi cea din Ungaria, că suntem lipsiţi de libertăţile constituţionale şi că opunem rezistenţă la înrobirea comunistă.” (5)

Confruntate cu aceste tensiuni în creştere şi nevoite să le facă faţă, autorităţile centrale şi cele locale ale regimului au încercat să recurgă la unele măsuri preventive. Aceste măsuri nu făceau însă altceva decât să trădeze teama şi nesiguranţa pe care le cunoşteau comuniştii în asemenea momente de criză. De pildă, au fost contramandate toate întrunirile, manifestaţiile sportive şi culturale, adunările studenţeşti etc., pentru a fi evitate orice aglomerări de oameni capabili de a fi incitaţi la revoltă. Totodată, autorităţile au început să acorde un interes exagerat condiţiilor de viaţă şi de învăţătură ale studenţilor. În acelaşi timp, propaganda de partid încerca să mistifice evenimentele din Ungaria, denaturând complet realitatea în privinţa lor. (6) Încă din 24 octombrie, alertate de ceea ce se petrecea în Ungaria, autorităţile comuniste române au emis circulara nr. 22 a C.C. al P.M.R., cu dispoziţia fermă ca aceasta să fie prelucrată în toate unităţile economice, instituţiile publice, şcoli şi facultăţi. În urma acestor dispoziţii, începând din 25 octombrie, activiştii de partid organizau şedinţe cu muncitorii şi ţăranii, precum şi cu elevii şi studenţii din întreaga regiune Banat. Cu această ocazie însă, ei au fost puşi în situaţia de a face cunoştinţă cu adevăratele opinii ale locuitorilor despre evenimentele aflate în curs de desfăşurare şi despre realitatea apăsătoare care domnea în întreaga ţară. Ca urmare, la 27 octombrie a fost emisă circulara nr. 23 a C.C. al P.M.R., care o completa pe cea anterioară. Ea cerea luarea unor măsuri de îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, în speranţa unei detensionări in extremis a situaţiei. (7)

La 26 octombrie, toate cadrele universitare timişorene au fost convocate la un instructaj, cu care ocazie s-a hotărât să fie organizate şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a putea fi mai uşor identificată starea lor de spirit şi pentru a putea fi depistaţi cei care ar fi putut deveni potenţiali instigatori ai unor manifestaţii ostile regimului. Aflând despre aceste manevre, studenţii din anul V de la facultatea de mecanică a Politehnicii au început să dezbată situaţia încă din seara aceleiaşi zile, hotărând să dejoace planurile propagandei comuniste. Principalii exponenţi ai acestui grup de studenţi erau Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Teodor Stanca. După cum avea să declare mult mai târziu Muţiu, el însuşi a fost iniţiatorul întrunirii, ca şi al întregii mişcări care a urmat, Stanca a fost „ideologul” ei, iar Baghiu – principalul organizator. (8)

A doua zi, 27 octombrie 1956, la ora 11, când urma să aibă loc şedinţa cu studenţii de la secţia de maşini termice, condusă de asistentul Ştefan Rosinger, în sală s-au prezentat toţi cei peste 100 de studenţi din anul V. Rosinger a fost nevoit să participe la şedinţă împreună cu toţi aceşti studenţi. Cu această ocazie, ei au condamnat foarte vehement poziţia oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară. „Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe   s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei.” (9) În aceeaşi zi, la cantină, studenţii au protestat violent împotriva condiţiilor de alimentaţie. Nici şedinţele celorlalte secţii nu decurseseră mai „paşnic”.

Caracterizând situaţia instaurată încă din această primă zi a revoltei, Ioan Munteanu observa: „Se conturează încă din această fază a mişcării un alt element caracteristic important: accentuarea caracterului politic anticomunist. Axată iniţial cu prioritate pe cerinţele specifice mediului studenţesc (îmbunătăţirea hranei în cantine; ameliorarea condiţiilor de cazare; înlăturarea disciplinelor de marxism; limitarea orelor de limbă rusă), în cursul desfăşurării frământărilor şi acţiunilor studenţeşti, revendicările se diversifică şi se radicalizează, accentul se pune pe cerinţele care implică întregul spectru social-politic din societatea românească. Mişcarea, la început revendicativă, situată în planul obiectivelor proprii studenţimii, se transformă într-o acţiune politică clară, care depăşeşte ca importanţă centrul universitar timişorean şi dobândeşte o semnificaţie naţională incontestabilă.” (10)

În ziua de 28 octombrie, studenţii au început să se organizeze în vederea desfăşurării mişcărilor ulterioare. Cei trei conducători îşi aminteau următoarele: „S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.” (11) Adunarea proiectată a fost stabilită a începe la 30 octombrie, ora 14.

Memoriul la care făceau referire organizatorii mişcării a fost redactat de Teodor Stanca. El era întocmit într-o formă moderată, dar punea sub semnul întrebării întregul program al guvernării comuniste. Între revendicările politice conţinute în cuprinsul său se enumerau: lichidarea cultului personalităţii, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate în România, libertatea presei şi a cuvântului, potrivit prevederilor constituţionale. În plan economic se solicitau: desfiinţarea sistemului de norme din industrie, încheierea unor convenţii şi contracte economice cu toate statele în condiţii reciproc avantajoase. Revendicările sociale se refereau la: reducerea cotelor din agricultură şi a impozitelor populaţiei, ridicarea nivelului de salarizare şi în special a salariului minim în concordanţă cu preţurile existente, reconsiderarea mecanismului de acordare a burselor pentru elevi şi studenţi, reducerea preţurilor la cantine şi cămine, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale studenţilor. Pe linie de învăţământ se solicitau: eliminarea limbii ruse ca limbă obligatorie şi introducerea la alegere a uneia dintre cele patru limbi de circulaţie internaţională, sesiune de examene deschisă, reducerea numărului orelor de marxism şi de economie politică etc. (12)

Beneficiind şi de acest program, mişcarea studenţească ajunsese la momentul exprimării deschise. În acest scop, toţi studenţii au fost chemaţi să ia parte la adunare începând de la ora 9 a zilei de 30 octombrie 1956. „La orele 12 a fost anunţat, în mod oficial, şi rectoratul Institutului politehnic, pentru a evita acuzaţia de adunare ilegală şi pentru a face imposibilă anularea ei.” (13) Ea s-a ţinut iniţial, de la ora 14, în amfiteatrul 115 al facultăţii de mecanică. Continuând să sosească şi alte mari grupuri de studenţi de la facultăţile de construcţii şi electrotehnică, spaţiul a devenit în curând neîncăpător şi, de la ora 15, şedinţa s-a desfăşurat în sala cantinei din incinta facultăţii de mecanică. Şi aceasta a devenit imediat arhiplină. La adunare participau acum peste 2.000 de studenţi, din totalul de 4.287, câţi număra întregul centru universitar Timişoara. (14) Dintre autorităţi au fost prezenţi Petre Lupu (Pressman), membru al C.C. al P.M.R., Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al învăţământului, Alexandru Rogojan, rectorul Institutului politehnic, precum şi alţi activişti de partid, între care era şi Ilie Verdeţ. „În luările lor de cuvânt, studenţii şi-au manifestat dezacordul faţă de încercările propagandei comuniste de a denatura evenimentele din Ungaria şi au accentuat asupra similitudinii dintre starea economico-socială existentă în ţara noastră şi aceea care a provocat în Ungaria ridicarea poporului la luptă. Delegatul Bucureştiului, Petre Lupu, la solicitarea studenţilor, a admis discutarea liberă a oricăror probleme, asigurând vorbitorii că nu vor avea de suferit de pe urma poziţiei lor, dar arestările şi condamnările care au urmat au infirmat promisiunile făcute. Au fost discutate deschis revendicările formulate în prealabil în memoriul redactat de organizatori, precum şi o serie de alte cerinţe, fără ca autorităţile prezente să poată răspunde la întrebările şi solicitările noastre”, scriau Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. (15)

În total, au luat cuvântul aproape 30 de studenţi, care au prezentat „cu demnitate şi cutezanţă revendicările şi convingerile democratice.” (16) Primul care a vorbit, conform înţelegerii anterioare, a fost Teodor Stanca. El i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi exprime cu fermitate convingerile şi nemulţumirile. În continuare, el a făcut un aspru rechizitoriu guvernanţilor comunişti, arătând că: presa internă era total lipsită de obiectivitate şi aservită intereselor sovietice; toată economia naţională, şi în special exploatările de uraniu, se aflau sub controlul Uniunii Sovietice; poporul român trăia aşa de greu şi din cauza prezenţei trupelor sovietice în ţară; regimul comunist a adus întreaga societate românească la o situaţie de mizerie; se menţinea cultul personalităţii; au fost anulate toate libertăţile democratice. A urmat la cuvânt Caius Muţiu, care a adus şi el acuze regimului comunist, îndemnându-şi colegii să revendice plecarea trupelor sovietice din ţară. Aurel Baghiu a continuat în acelaşi spirit: în România nu exista libertatea cuvântului şi a presei; cetăţenii care spuneau adevărul erau arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă forţată; România era o ţară bogată, dar locuitorii ei erau flămânzi şi dezbrăcaţi; oamenii erau înşelaţi de propaganda mincinoasă a regimului. Heinrich Drobny a adăugat că sistemul cotelor din agricultură era dezastruos pentru ţărănime; normele din întreprinderile industriale erau greu de realizat şi în disproporţie cu salariile muncitorilor; prezenţa trupelor sovietice în România era nejustificată la 11 ani de la terminarea războiului şi se impunea retragerea lor imediată. (17) Şi Valentin Rusu a ridicat problema staţionării trupelor sovietice în România. Studentul Ghibu a cerut să se ţină un moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria. Alexandru Dărăban şi Eugen Gavrea au ridicat problema uraniului de la Băiţa, care era dat Uniunii Sovietice. (18) În numele studenţilor de la zootehnie, Gheorghe Păcuraru s-a declarat de acord cu cererile formulate anterior de colegii săi. Ioan Holländer a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă. Cornelia Ionescu s-a declarat şi ea împotriva staţionării trupelor sovietice în ţară. Oswald Broch a afirmat că presa şi radioul erau mincinoase, pronunţându-se împotriva „specialiştilor” sovietici care lucrau la zăcămintele de uraniu şi „calomniind” relaţiile României cu Uniunea Sovietică. Remus Sitaru şi  Mircea Popovici au spus că politica partidului era greşită la sate. (19) Au mai luat cuvântul Octavian Vulpe, Aurelian Păuna, Teodor Ciomocoş, Marţian Lazăr şi mulţi alţii. Iulian Stanciu a spus că mâinile oamenilor erau încătuşate, cerând totodată ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României. (20) Ceilalţi vorbitori au abordat şi alte chestiuni, specifice învăţământului universitar, precum problema burselor, eliminarea orelor de marxism, dorinţa ca orele de limbă rusă să devină facultative, reducerea preţului mesei la cantină, sesiune deschisă de examene etc. Miile de studenţi participanţi la adunare au ovaţionat îndelung aceste luări de cuvânt, huiduindu-i, totodată, vehement pe reprezentanţii autorităţilor prezenţi în sală. Într-un referat întocmit la 5 noiembrie de regionala P.M.R. Banat „privind acţiunile şi manifestările duşmănoase care au avut loc în oraşul Timişoara în ultima perioadă de timp”, se menţiona: „Se poate aprecia că de la început adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinută de elemente duşmănoase, antrenând până la urmă majoritatea studenţilor participanţi la adunare.” (21)

Participanţii la adunare scandau şi unele lozinci, precum: „Afară ruşii din ţară!”, „Jos mâinile de pe Ungaria!”, „Ce caută ruşii la uraniul şi petrolul nostru?”, „Unde este grâul nostru?”, „Vrem libertate!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Cerem libertatea presei şi cuvântului prevăzute în constituţie!” etc. Cei trei iniţiatori îşi aminteau referitor la acel moment: „S-a discutat despre politica economică falimentară a ţării, despre situaţia ţărănimii şi a muncitorimii, de politica noastră externă subordonată Moscovei, de staţionarea trupelor sovietice în România, de comerţul nostru exterior care se derula în condiţii inechitabile, de nivelul de trai şi studiu ale studenţimii, de autonomia universitară etc.” (22) Pe scurt, se poate spune că studenţii au schiţat cu acel prilej întreg tabloul sumbru al societăţii româneşti din acel moment.

Pentru a evita răspunsurile la problemele concrete ridicate de studenţi, autorităţile prezente au ales tactica tergiversării, părăsind sala cu promisiunea că peste trei zile, la 2 noiembrie, vor reveni la discuţii, având însă nevoie de acest răgaz pentru a informa conducerea de partid şi de stat. După ora 18, când a avut loc această retragere, atmosfera în sala cantinei a devenit incandescentă, studenţii aprobând punct cu punct memoriul redactat de organizatori, pe care l-au completat şi cu alte revendicări. În continuare, a fost ales un comitet studenţesc, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care urmau să prezinte memoriul autorităţilor locale. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la facultatea de mecanică, Octavian Vulpe de la facultatea de medicină, Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş de la facultatea de construcţii şi Gheorghe Păcuraru de la facultatea de zootehnie. Dacă nu se primea niciun răspuns de la autorităţi până la 2 noiembrie, după această dată erau prevăzute a avea loc manifestaţii şi greve de protest. Cu această hotărâre, în jurul orei 20 adunarea a luat sfârşit.

În ciuda promisiunilor făcute de autorităţi în timpul şedinţei, deja începând cu orele 16-17, Securitatea, Miliţia şi armata au început să înconjoare zona cantinei cu tancuri şi maşini cu prelată. La ora 21, autorităţile au trecut la ofensivă. Numeroşi studenţi, în primul rând organizatorii mişcării, au fost arestaţi chiar în incinta cantinei şi duşi în beciurile Securităţii. Alte câteva sute de studenţi au fost transportaţi cu camioanele la nişte baracamente aparţinând armatei din comuna Becicherecu Mic, situată la 20 km de Timişoara. Arestările au continuat şi pe parcursul întregii nopţi care a urmat. A doua zi, printr-o dispoziţie specială a Ministerului învăţământului, cursurile universitare de la Timişoara au fost suspendate pe timp nelimitat, pentru a se preveni declanşarea grevelor şi a manifestaţiilor care erau proiectate.

După cum reiese din documentele autorităţilor, această reacţie de maximă duritate a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi a ţării: „Măsura acestei represiuni în masă nu a aparţinut autorităţilor locale, speriate de amploarea luată de mişcarea studenţească, ci chiar biroului politic al C.C. al P.M.R., care în şedinţa sa din 30 octombrie 1956 a hotărât arestarea participanţilor la mitingul de la Politehnică şi transportarea lor într-un loc special.” (23) Tot la 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au fost plasate sub jurisdicţie militară specială şi nici unui străin nu i se mai permitea să intre nici în Moldova şi nici în Transilvania. O paradă militară pentru ziua de 7 noiembrie a fost anulată, după o scurtă ezitare. (24)

Tot în seara de 30 octombrie a fost constituit la regionala Banat a P.M.R. un Comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraş şi compus din reprezentanţi ai armatei, Securităţii şi organelor de partid centrale şi locale (inclusiv Alexandru Moghioroş, Ilie Verdeţ, Petre Lupu, generalul Marcu Stan, generalul Dragnea, colonelul Vasile Negrea etc.). În Timişoara au fost aduse de urgenţă întăriri militare. La 1 noiembrie, într-o şedinţă a acestui comandament, generalul Dragnea declara că „toate unităţile militare sunt în alarmă. Cazărmile sunt ticsite cu militari din alte părţi.” Iar, cu acelaşi prilej, Alexandru Moghioroş a informat comandamentul că la nivelul C.C. al P.M.R. şi al guvernului s-a decis ca, dacă acţiunile protestatare ale studenţilor nu puteau fi înăbuşite până la 3 noiembrie, centrul universitar Timişoara să fie desfiinţat! (25)

Însă mişcarea studenţească, odată declanşată, nu putea fi oprită prin recurgerea la asemenea măsuri. În 31 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi cerând eliberarea acestora, a avut loc o mare demonstraţie, la care au luat parte aproape 1.000 de studenţi, conduşi de Gheorghe Păcuraru şi Octavian Vulpe. Demonstranţii au pornit de la Institutul agronomic din vecinătatea Pieţei Maria şi au ajuns în centrul oraşului, în dreptul catedralei. Acolo, în Parcul Stalin, au fost şi ei înconjuraţi de trupele de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei. Studenţii scandau: „Vrem eliberarea colegilor!” Autorităţile acţionau din nou extrem de brutal, lovindu-i cu pumnii, cu bastoanele de cauciuc, cu cizmele şi cu paturile armelor. Au fost trase şi focuri în aer, sau după cei care încercau să fugă. Sub privirile îngrozite ale locuitorilor oraşului, întregul grup al manifestanţilor a fost înconjurat şi silit să urce în camioanele militare. (26)

În aceeaşi zi, studenţii de la facultatea de medicină, conduşi de Victor Diaciuc, au intrat în grevă, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi în scop de a solicita eliberarea acestora. Ei au fost, la rândul lor, înconjuraţi de 70 de ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, care i-au somat să iasă din cămin. Din nou au fost trase zeci de gloanţe, atât în aer, cât şi în ferestrele căminului. Numeroase gloanţe au pătruns în interiorul căminului prin geamurile camerelor nr. 56, 62, 84 şi 85. (27) Şi aceşti studenţi au fost arestaţi.

Imediat după derularea tuturor acestor mişcări studenţeşti, elevii de liceu de la şcolile medii nr. 1 şi nr. 5 din Timişoara au manifestat şi ei în centrul oraşului în semn de solidaritate cu solicitările studenţilor şi în favoarea eliberării celor arestaţi. La rândul lor, aproximativ 30 de elevi au fost şi ei arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Ei au fost însă puşi în libertate după câteva zile de anchete. (28)

De altfel, starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era în acel moment extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist, după cum reieşea şi din materialul de sinteză elaborat în noiembrie 1956 de regionala P.M.R. Banat. Aici erau menţionate zeci de localităţi rurale şi numeroase întreprinderi industriale din Timişoara, Arad, Lugoj sau Reşiţa în care cetăţenii se pronunţau pe faţă împotriva normelor mari, a salariilor mici, a cotelor împovărătoare din produsele agricole, împotriva prezenţei trupelor sovietice în România şi a înfeudării ţării intereselor U.R.S.S. (29) Notele informative care soseau zilnic de la întreprinderi şi din localităţi menţionau că „manifestările antisovietice sunt tot mai numeroase. Se discută intens că lipsurile mari din aprovizionarea populaţiei se datorează prezenţei trupelor sovietice.” (30) Totodată, pe zidurile instituţiilor publice erau inscripţionate lozinci anticomuniste. La Timişoara se scria: „Vrem pâine. Suntem împotriva U.R.S.S.” La Lugoj au fost răspândite manifeste cu următorul conţinut: „Muncitori, studenţi şi elevi, grăbiţi lupta voastră pentru eliberarea României de sub jugul sovietic. Luaţi exemplul poporului ungar. Jos Gheorghiu-Dej cu clica lui de parveniţi. Luptaţi pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.” Iar la Făget au fost lipite pe pereţi afişe cu următorul text: „Noi, cetăţeni ai României, luptăm pentru următoarele cauze: 1) Înlăturarea regimului comunist, regim de teroare; 2) Plecarea armatei sovietice şi a tuturor paraziţilor sovietici care trăiesc din bunurile poporului român; 3) Vrem o ţară liberă, dorim relaţii cu ţările din apus; 4) Dorim libertate şi pâine. Să luptăm ca fraţii unguri.” (31) În comuna Şandra, locuitorii l-au lovit pe un ofiţer sovietic care încerca să procure alimente. În Timişoara a fost împuşcat un ofiţer de Miliţie. Şi în alte localităţi erau bătuţi şi alungaţi activiştii de partid şi securiştii. Documentele redactate de autorităţi concluzionau: „Nu trebuie neglijat însă faptul că ultimele evenimente au produs o surescitare generală. Se văd mai multe feţe posomorâte şi întunecate decât vesele şi nervozitatea generală domneşte.” (32)

În mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă. Populaţia satelor refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării. Autorităţile menţionau că „activiştii de partid au întâmpinat greutăţi în lămurirea maselor, în lumina precizărilor făcute de partidul nostru, datorită faptului că prin radio Budapesta au fost comunicate multiple probleme, pe care diferiţi cetăţeni le ridică şi, ca atare, nu pot da răspunsuri cuvenite. La aceasta se adaugă greutăţi în aprovizionarea maselor, asupra căreia (sic!) e necesar să se insiste foarte mult.” (33)

În aceste condiţii, regimul a considerat că represiunea împotriva organizatorilor şi a participanţilor la mişcările studenţeşti din Timişoara trebuia să fie extrem de dură, pentru a descuraja populaţia să încerce să întreprindă acţiuni asemănătoare. În total, au fost arestaţi şi duşi la Becicherecu Mic sau la cazărmile grănicerilor de pe Calea Lipovei circa 2.000 de studenţi şi studente. Timp de câteva zile, acolo a fost efectuată trierea lor, fiind reţinuţi mai departe 868, adică o cincime din totalul studenţilor timişoreni. (34) Ceilalţi au fost eliberaţi în schimbul redactării unor declaraţii de desolidarizare cu acţiunile şi revendicările din perioada revoltei. Totodată, în declaraţii se solicita şi pedepsirea organizatorilor acţiunii. (35)

Dar, cu toate măsurile dure luate de Comandamentul politic militar, studenţii au cedat cu foarte multă greutate. Zile în şir au fost exercitate presiuni asupra lor pentru a semna declaraţiile de desolidarizare cu acţiunile politice întreprinse. Astfel, studenţii de la facultatea de zootehnie au refuzat să semneze declaraţiile până la 2 noiembrie, cursurile fiind reluate abia la 3 noiembrie. (36) Refuzuri directe, amânări sau reţineri de la semnarea declaraţiilor s-au înregistrat la toate facultăţile. De exemplu, mulţi studenţi au respins textul întocmit de autorităţile comuniste şi au redactat declaraţii proprii.

Procesele intentate principalilor organizatori ai mişcărilor studenţeşti s-au desfăşurat la Tibunalul militar Timişoara, pe mai multe loturi. În primul lot au fost condamnaţi opt arestaţi: studenţii Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu la câte 8 ani, Friedrich Barth la 6, profesorul Gheorghe Pop la 5, Ladislau Nagy la 4, Nicolae Balaci şi Aurelian Păuna la câte 3. Procesul acestui lot a avut loc în 15-16 noiembrie, iar sentinţa nr. 462 a fost dată la 22 noiembrie 1956. (37) Cea mai gravă acuzaţie era „crima de uneltire contra ordinei sociale”, prevăzută în art. 1, lit. c din decretul nr. 199/1950, care prevedea pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Cu ocazia pronunţării sentinţei, încadrarea a fost totuşi schimbată în „delictul de agitaţie publică”, conform art. 327 alin. 3 din Codul Penal, care prevedea pedepse de maximum 10 ani. „Modul de derulare a anchetelor, punerea sub acuzare şi procedura de acordare a condamnărilor sunt deosebit de semnificative pentru regimul comunist. Dovedesc brutalitatea anchetelor, punerea sub acuzare cu încadrări la maxim şi fixarea în cele din urmă a condamnărilor nu de către completul de judecată, ci de partid conform intereselor de moment ale acestuia (respectiv de C.C. al P.M.R.). Dovedeşte indubitabil inexistenţa unei justiţii libere.” (38)

Al doilea lot cuprindea 21 de studenţi. Sentinţa nr. 492 a fost dată la 13 decembrie 1956. Ei au fost condamnaţi astfel: Valentin Rusu la 7 ani, Heinrich Drobny la 6, Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu la câte 3, Gheorghe Păcuraru şi Victor Diaciuc la câte 2, Ioan Petca, Axente Ţerbea şi Ioan Ilca la câte 1 an, Cornel Cormoş la 6 luni, Alexandru Dărăban, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru şi Cristian Matei la 1 an, Valentin Radu la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tămaş la câte 3 luni, iar Marius Paul, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca au fost achitaţi. Judecarea recursurilor a avut loc la Tribunalul militar Cluj la 11 februarie 1957, fiind reduse unele pedepse, dar nu cele ale conducătorilor mişcării. Într-un al treilea proces, în septembrie 1957, profesorul Ilie Haiduc a fost condamnat şi el la 7 ani. (39)

În aceste procese, un număr de 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti au fost condamnaţi la un total de 79 ani închisoare, 81 au fost exmatriculaţi şi 126 au primit diverse alte sancţiuni. (40) Cei condamnaţi   şi-au petrecut următorii şapte ani la închisoarea din Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării. (41) După ispăşirea anilor de închisoare, mulţi studenţi timişoreni, consideraţi în continuare de autorităţi a fi periculoşi pentru regim, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru câte un an sau doi. A fost cazul lui Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, Gheorghe Păcuraru sau Axente Ţerbea. (42)

Faptul că mişcarea studenţească din Timişoara a fost receptată ca un mare semnal de alarmă de către autorităţile întregului lagăr comunist este demonstrat în cel mai înalt grad de următorul eveniment: însuşi liderul Partidului Comunist Sovietic şi implicit al întregului lagăr, Nikita Hruşciov, o menţiona în cel mai public şi mai oficial mod cu putinţă. La 8 noiembrie 1956, el remarca în chip semnificativ, adresându-se Comsomolului moscovit, că „au existat unele porniri nesănătoase” în rândul studenţilor „în una din instituţiile de educaţie din România.” Prin urmare, el felicita partidul din România pentru că luase măsurile necesare pentru a le face faţă repede şi eficient. (43)

Aparent, mişcarea studenţilor a fost înfrântă. Dar urmările ei în timp au fost deosebit de însemnate. Trebuie amintit faptul că, în aceleaşi zile ale revoluţiei maghiare, mişcări de mai mică amploare s-au petrecut şi în centrele universitare Bucureşti şi Cluj. În consecinţă, la şedinţa biroului politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1956 a fost înlocuită întreaga conducere a Ministerului învăţământului: ministrul Ilie Murgulescu şi locţiitorii săi Coriolan Drăgulescu (al cărui fiu participase la mişcările studenţeşti de la Timişoara!) şi Teodor Bugnariu au fost schimbaţi cu Miron Constantinescu, noul ministru, fiind secondat de Ladislau Banyai, Constantin Nicuţă şi Gheorghe Ploeşteanu. (44) În continuare, a început să fie pus accentul tot mai mult asupra asociaţiilor studenţeşti, create încă din vara anului 1956, care vor prinde contur până la sfârşitul anului. În decembrie 1956 apărea şi primul număr al revistei Asociaţiilor studenţeşti din R.P.R., Viaţa studenţească, cu un editorial semnat de Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M. şi preşedinte al Comitetului de organizare a asociaţiilor studenţeşti din R.P.R. (45)

În anii imediat următori, şi principalele revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. „În orice caz, protestele şi-au atins scopul”, considera Dennis Deletant. (46) La 19 ianuarie 1957, Ministerul colectărilor a fost desfiinţat, iar la 21 ianuarie, prin decretul nr. 728, erau desfiinţate şi cotele obligatorii de produse agricole, vegetale şi lapte. (47) Investiţiile în industria grea au fost reduse substanţial în anul 1957, deşi în 1958 s-a revenit la o industrializare accelerată. Totodată, în vara anului 1958, trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. (48)

Evident, cererile studenţilor, reflectând problemele cu care era confruntată întreaga societate românească din acel moment, fuseseră cu mult mai numeroase şi mai ample, însumarea lor conducând în mod inevitabil la prăbuşirea regimului comunist. Acest fapt nu s-a petrecut însă decât cu 33 de ani mai târziu, printr-o revoluţie declanşată, deloc întâmplător, tot la Timişoara. Până atunci însă, întreaga naţiune a mai avut de îndurat, ca şi celelalte naţiuni captive din răsăritul Europei, nenumărate privaţiuni şi insatisfacţii. În primul rând, sfârşitul anilor ‘50 era foarte asemănător cu începutul lor, revenirea la stalinism producându-se cu o deosebită frenezie. Contextul nu făcea decât să îi dea dreptate lui Ghiţă Ionescu, care, parafrazându-l pe Voltaire în alte împrejurări, aprecia cu temei că aşa-zisa „Republică Populară Română” nu era în realitate nici republică, nici populară şi nici română. (49)

Note:

1    Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, 1994, p. 306.

2    Ibidem, p. 307.

3   Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, p. 126.

4   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

5  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 669.

6    Ibidem, p. 669-670.

7   Teodor Stanca, Acţiunile P.C.R. de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 692.

8   Mihaela Sitariu, Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, 1998, p. 115.

9    Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

10  Ioan Munteanu, op. cit., p. 643-644.

11  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

12  Ibidem, p. 678.

13  Ibidem, p. 672.

14 Ioan Munteanu, op. cit., p. 645; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în universităţile din România, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 626.

15  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 672-673.

16  Ioan Munteanu, op. cit., p. 645.

17  Ibidem, p. 645-646.

18  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 68.

19  Ibidem, p. 69.

20  Ibidem, p. 70.

21  Ioan Munteanu, op. cit., p. 647.

22  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 674.

23  Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, 2001, p. 139.

24  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 303-304.

25  Ioan Munteanu, op. cit., p. 650.

26  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 675.

27  C. Cristescu, La Timişoara, cu 33 de ani înainte…, în Magazin istoric, nr. 10/1996, p. 12-13.

28  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 677.

29  Ioan Munteanu, op. cit., p. 640.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 640-641.

32  Ibidem, p. 641.

33  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 151.

34  Ioan Munteanu, op. cit., p. 651.

35  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

36  Ioan Munteanu, op. cit., p. 652.

37 Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 704-709.

38  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676-677.

39  Ibidem, p. 676.

40  Ioan Munteanu, op. cit., p. 655.

41  Maria Someşan, Mircea Iosifescu, op. cit., p. 627.

42  Ioana Boca, op. cit., p. 172.

43  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 307.

44  Ioana Boca, Urmările mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 660.

45  Ibidem, p. 663-664.

46  Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 198.

47  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 171.

48  România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, passim.

49  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 20.

Cu abrevierea R.M. mulţi concetăţeni au început a se identifica. Oare chiar ne reprezintă cu adevărat Rî.Mî ? Deschid cartea Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate de Vasile Gârneţ şi recitesc “Bine aţi venit în R.M.! “, un articol publicat în Contrafort încă în decembrie 2000. În continuare, vă invit să (re)citiţi cîteva fragmente de inadecvare la realităţile tragicomice din jurul nostru…

“Bine aţi venit în R.M.!”

Colaj: stelapopa.unimedia.md

Salutul acesta, scris cu roşu pe un panou alb, probabil produsul inspiraţiei abrupte a unui primar din satele de la frontiera bine păzită a Republicii Moldova cu România, l-am citit de mai multe ori în aceşti ani. Majusculele “R.M.”, cum cred că se bănuieşte, trebuie descifrate ca Republica Moldova. Poţi să ai reacţii diferite în faţa acestei abrevieri: să încerci, de pildă, un sentiment de revoltă că cineva simplifică abuziv, doar prin două litere, un teritoriu locuit de oameni, batjocorind pînă la urmă o identitate. Pe de altă parte, dacă eşti străin şi nu ştii despre ce este vorba, te poate seduce aspectul enigmatic al panoului, îţi poate trezi curiozitatea şi imaginaţia – cele două litere cu pricina conţinînd o sumedenie de descifrări posibile. În fine, te poate pasiona aspectul ludic al abrevierii, de joc accesibil doar unor iniţiaţi în rîndul cărora ţi-ar plăcea să te înscrii… Chestiunea este, aşa cum spuneam, pasionantă, amuzantă chiar, atît timp cît eşti un oaspete pasager al acestor locuri, unde ştii bine – nimeni nu te va deposeda de această incertitudine! – că vei petrece doar cîteva zile. În acest caz, nu vei reţine decît aspecul exotic al priveliştii şi, eventual, vei face unele referinţe culturale. Situaţia se schimbă radical pentru un localnic aflat pe drumul de întoarcere. El ştie ce realitate codifică această abreviere. Ţinutul său, adică R.M., poate fi lesne asociat cu faimoasa “zonă” din filmul Călăuza de Andrei Tarkovski. Desigur, vă amintiţi ce se ascundea în spatele sonorităţii seci a acestui cuvînt: un teritoriu închis, izolat, păzit cu străşnicie de patrule mobile şi de soldaţi căţăraţi în miradoare, un perimetru obscur în care nu se putea intra decît cu ajutorul unor călăuze specializate în traficul de coşmaruri şi senzaţii tari.

[...]

Spre deosebire de personajele lui Tarkovski, oamenii care locuiesc în R.M. au de făcut efortul în sens invers: din “zonă” spre lumea largă. Ei nu reuşesc să se smulgă din acest spaţiu, închis ermetic chiar şi după căderea, acum un deceniu [acum aproape două decenii - n.m. - ψ], a tuturor barierelor politice exterioare, decît renunţînd la iluzii şi la o parte adînc înrădăcinată a fiinţei lor, de dragul unei libertăţi în numele căreia nu mai pot emite nici un fel de pretenţii.

Cetăţenii R.M. se situiază dincolo de bine şi de rău, categoriile morale fiind inoperabile în catul lor; ei trebuie priviţi ca nişte exemplare eşuate ale speciei umane, ca un rebut antropologic, demn de milă şi imposibil de recondiţionat, potrivit cel mult la ilustrarea condiţiei de mutant născut în urma unor experienţe malefice ale istoriei.

La zece ani [la aproape 20 de ani - n.m. - ψ] de la declararea independenţei, Republica Moldova este o corabie cu busola stricată. Degringolada instituţiilor, insecuritatea cetăţeanului, adîncirea disparităţilor sociale – care nu reflectă inegalităţile naturale dintre oameni, ci răsturnarea scării de valori în favoarea tupeului şi hoţiei şi în detrimentul muncii oneste -, absenţa unui sentiment al solidarităţii civice şi descompunerea conştiinţei naţionale creează o stare de fapt dezolantă, pe care datele statistice nu reuşesc decît să o confirme. R.M. este în acest moment un poligon de încercare unde se aplică diverse tehnici de manipulare din care statul şi cetăţenii săi nu au nimic de cîştigat.

[...]

După dispariţia imperiului sovietic, în Basarabia continuă distilarea unei identităţi “originale” – diferită de cea românească – a populaţiei băştinaşe, care să eternizeze în posturi o castă de potenţaţi rapace. Artizanii acestor experimente postdiluviene sînt o specie de ipochimeni lipsiţi de valori, lipsiţi de memorie istorică, cu o condiţie spirituală extrem de umilă. Sînt nişte guri - metodic vorbind -, nişte organisme monocelulare ce nu cunosc decît două funcţii de bază: consumul şi reproducerea.

[...]

Ceea ce ne preocupă obsedant, absorbindu-ne întru totul energiile, este cotidianul, efemerul existenţei de zi cu zi. Şi expresia lui cea mai caracteristică este viaţa politică. Mulţi se revoltă, şi pe bună dreptate, de calitatea protagoniştilor săi: preşedinte, parlamentari, miniştri. Dar politicienii sînt produsul acestei societăţi, alcătuiesc imaginea ei neretuşată.

[...]

Acesta e momentul politic în care ne surprinde trecerea de la un veac la altul. Nu cred că vom ieşi din impas cu forţe proprii. Se întîmplă totuşi să nu fim singuri pe lume şi, chiar dacă sîntem o comunitate dezmoştenită, o provincie adjudecată mai ales de tenebrele Răsăritului, nu înseamnă că partea civilizată a umanităţii a uitat de noi. Speranţa întemeiată pe care o putem nutri în secolul următor [sec. XXI - n.m. - ψ] este ca Occidentul să se implice din ce în ce mai convingător în “zona” noastră atemporală şi – după ce-şi va pune în balanţă costurile şi beneficiile unei asemenea decizii –  să îndrepte lucrurile şi în acest teritoriu. Medicul de acolo trebuie să vină. Dar nici cel mai iscusit vraci nu poate izbuti dacă bolnavul nu manifestă voinţă de salvare.

[...]

Cîtă apă va mai curge pe Prut şi pe Nistru pînă în clipa cînd nu va mai trebui să recurgem la alegorii literare şi parabole eschatologice, la pamflete şi la scene din Bosch pentru a-i defini situaţia? Este întrebarea la care va trebui să găsim un răspuns rapid în anii ce vin.

Autor: Vasile GÂRNEŢ

Sursa: Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate, Iaşi, Polirom, 2005

Căutam în biblioteca mea o carte la care ţin mult. Este vorba despre Momente şi schiţe de I.L. Caragiale. Am găsit-o! Caragiale nu se răsuflă niciodată, e mereu actual. Clasicul literaturii române m-a impresionat întotdeauna. Inconfundabilul său stil narativ din schiţe nu m-a obosit. Pe Caragiale obişnuiesc să-l citesc mai cu seamă primăvara tîrziu sau vara, în luna iunie. Iată, anume în această perioadă însorită, recunosc, îmi place cel mai mult să revin la unul dintre cei mai spirituali autori români.

Acum, recitind schiţa Intelectualii…, am găsit de cuviinţă să lansez o nouă categorie de postări. Se va numi… ecouri, să zicem. Aici voi publica cele mai reprezentative (în vizunea mea) fragmente din operele pe care le voi (re)citi. Aparteneţa culturală, geografică sau de altă natură a cutărui sau cutărui autor nu va fi un principiu de selecţie. Voi pune preţ pe textele care nu şi-au epuizat mesajul, care sînt mereu actuale.

Intelectualul autohton este o specie aparte a societăţii de azi. Să vedem dacă un fragment din Intelectualii…, o schiţă semnată de I.L. Caragiale, ne-ar putea apropia mai mult de înţelegerea intelighenţiei actuale şi a condiţiei, adesea tragicomice, a acestui tip de populaţie…

INTELECTUALII…

(fragmente)

Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plînge. Slavă Domnului: avem destui.

Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii.

[...]

Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gînditor – se numeşte un intelectual. Sînt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rîndea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii – cine le mai ştie pe toate ? – un întreg arsenal inchizitorial ! fără acestea omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sînul naturii, din sînul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată strîns în cleşte, canonită, bătută pînă la sînge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei !… Intelectualul e prea blînd fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mîna lui, care n-are altă menire decît să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gîndirea !

Acu… deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca – astea sînt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa: “Eu ?… Eu sînt un intelectual !”