An aparitie: 1978

“Traim intr-o epoca a marilor promisiuni care nu se tin.”

“Cine nu stie singur ceea ce vrea sa realizeze cu adevarat in viata nu rezolva niciodata problemele pe care i le aduce zilnic viata.”

“Nimeni nu primeste ceva in dar. Tot ce vrem sa realizam isi are pretul sau, pe care fiecare trebuie sa-l plateasca singur.”

“Exista sentimente care nu sunt nimic mai mult decat o manevra tactica pentri a-i impresiona pe altii sau a-i supune.”

“Nu rareori se intampla sa ne refugiem in lumea de nedefinit a sentimentelor, numai pentru a scapa trecator de lumea searbada a realitatii.”

“Imi este util in realizarea telurilor mele sau este important numai pentru altii?”

“multe lucruri secundare nu pot compensa niciodata o singura decizie esentiala.”

“Suntem incapabili sa gasim solutii pentru problemele noastre , atata timp cat ar mai putea fi inca stapanite intr-un mod simplu.Cand ne depasesc , pasam raspunderea pentru ele altora.”

“Fiecare dorinta pe care nu o implinim ne reduce increderea in noi si capacitatea de a ne impune”

“cu adevarat imposibil este numai ceea ce noi desemnam ca fiind imposibil”

“Orice idee este permisa, chiar si ideea aparent cea mai nebuneasca”

“Daca-ti cunosti adversarul si daca te cunosti pe tine, atunci poti sa duci o suta de batalii fara sa existe un pericol.Daca te cunosti pe tine, dar nu-ti cunosti adversarul atunci sansele tale de a castiga sau de a pierde sunt egale.Daca nu te cunosti nici pe tine si nici nu-ti cunosti adversarul , atunci veti fi invins in orice batalie.”

“Dar cele mai frumoase visuri au un dezavantaj: ne ispitesc sa le confundam cu realitatea”

“Nemultumirea celor mai multi oameni are un singur motiv: pana acum nu au stiut cum sa scoata ce-i mai bun din realitatea propriei lor vieti.”

“A minti este numai atunci un dezavantaj cand esti prins”

“Motivul primordial al dorintei de a castiga izvoraste pesemne din necesitatea naturala a supravietuirii si dainuirii intr-un climat ostil.”

“Cine vrea sa fie agreat de oricine si sa multumeasca pe fiecare se va multumi cel mai putin pe sine insusi.”

Daß der Finanz-Sektor ganze Kontinente gefährden kann, das haben wir bei der Finanzkrise leidlich erfahren müssen. Gerade im Finanzbereich ist mehr „Schein“ denn „Sein“ oder haben Sie einmal einen Versicherungsvertreter ohne Koffer und Krawatte gesehen?

Warum sind die Bankangestellten alle so übertrieben „lackiert“ angezogen?
Soll die Kleidung die tatsächliche Leistung übertrumpfen?
Soll die Kleidung Kompetenz vermitteln, die ohne diese nicht erkennbar wäre?

In Wahrheit ist es doch so, im Finanzbereich kann so gut wie jeder arbeiten, viele haben oft nur eine Lehre gemacht und wurden dann schlicht und ergreifend „eingearbeitet“, dürfen aber Millionen Euro Geldern von fremden Leuten jonglieren.

Eigentlich purer Wahnsinn, daß die Kunden das zulassen, also wer würde schon einem wildfremden Menschen 100 Euro einfach mal so anvertrauen? Tja, aber mit unseren Tausendern tun wir es doch, was wir mit 100 Euro niemals tun würden.

Finanz-Branche ist mehr Schein als Sein – das ist Fakt.

Daher bietet dieser Blog Fakten aus dem Finanzbereich, also tatsächlich nachweisliche Informationen, ohne Wenn und Aber, und beim Schreiben des Artikel haben wir keine Krawatte an, auch keinen affen-lackierten Anzug und schon gar nicht dieses aufgesetzte Schleimer-Lächeln, das die Gier nach Verträgen und Aufträgen versucht zu verbergen.

Ich habe vor Finanzvertretern keinerlei Achtung mehr, denn noch nie in meinem Leben habe ich soviele „Müll“ erzählt bekommen, wie von Finanzvertretern. Nehmen wir mal das Wort auseinander „Finanz-Ver-Treter“, das heißt also, ich darf die Finanz-Heinis ordentlich „treten“?

Also selbst die schlimmsten Autoverkäufer waren noch tausend mal seriöser als der bemühteste Finanzvertreter.

Ja, und für diesen Blog werden mich die Vertreter bald sehr hassen…

Mir doch egal,
wenn es um „mein“ Geld geht, bin ich purer Egoist, ist doch klar.
Lieber schenke ich einem Straßenmusikanten 10 Euro,
bevor mir diese Finanz-Buben das Geld verjubeln.

Also – Finanz-Bubis – hasst mich ruhig, ich Euch ja auch *g

Baneasa. Ora 18:45. Podul este neobisnuit de liber, ajung la Piata Presei in 15 minute de la IKEA.

Piata Presei. Ora 19:00. O singura banda circula fluid, banda dinspre Baneasa. Politisti in intersectie, cozi kilometrice in toate celelalte sensuri de mers. Se vede ca va trece o coloana oficiala. Claxoanele se aud ca un sunet prelung si monoton, soferii negasind o alta cale de a protesta impotriva stationarii fara rost la semafor.
Din departare se aude girofarul unei ambulante. Pe masura ce se apropie, un politist o ia inspre acea directie. Soferul ambulantei se strecoara abil printre masinile de pe contrasens, pentru ca in final sa trebuiasca sa evite politistul care incerca sa-l opreasca. Normal, coloana oficiala avea intaietate fata de ambulanta.

Piata Presei. Ora 19:10. Tramvaiele 41 stau blocate in intersectie. Abia dupa ce trece coloana oficiala, incep si tramvaiele sa circule. In 41 e un cersetor care “canta” la o clapa electrica o melodie de carciuma. Si inca una. Si inca una. Oamenii sunt vadit deranjati si incep sa devina impacienti. Numai un singur barbat il asculta si il incurajeaza.
La un momentdat, cineva ii face observatie cersetorului, ii expune comportamentul deranjant si il someaza sa se dea jos din mijlocul de transport in comun. Dar, cum in orice situatie trebuie sa existe un Gica Contra, cineva care sa incurajeze un comportament degradant si deranjant, a aparut si in situatia de fata barbatul care incuraja pe “talentos”. Cu un vocabular demn de mahala si cu amenintari violente, l-a redus la tacere pe saracul om cu spirit civic.

MORALA:

Nu vom ajunge niciodata o capitala cu adevarat Europeana, atata timp cat o coloana oficiala are prioritate in fata unei ambulante, atata timp cat drumul lin al vreunui demnitar e mai important decat viata unui om.
Nu vom face niciodata parte din Europa atata timp cat avem cetateni fara respect, “romani basescieni”, oameni care incurajeaza degradarea sociala, comportamentul lasciv si deranjant si in definitiv persoane egoiste, fara respect si bun simt.
Degeaba ne plangem de nivel de trai scazut cand noi, cetatenii, il mentinem astfel. Uitam ca mai avem si vecini, si persoane in jurul nostru de care trebuie sa tinem cont. Vrem sa schimbam tara pentru noi, fara sa incercam sa o schimbam macar pentru copiii nostri.
Degeaba avem puterea, daca nu o folosim cum trebuie.
(Aceasta nu este o plangere patetica, e un strigat de disperare. Daca ma aude cineva, sa-mi demonstreze. )

Sa ma apuc sa scriu despre grija cu care unii dintre noi isi comunica mesajul ? Sau sa ma apuc sa scriu despre “grija” cu care cei mai multi dintre noi nu stiu, nu pot, sau nu vor sa-si comunice mesajul ?  Cu alte cuvinte, sa ma apuc sa scriu despre cum nu stiu oamenii, in general, sa comunice ?  Sa scriu despre cum se enerveaza si ridica tonul doar pentru ca stiu ca-i tine glasul si ca le sta bine atunci cand fac crize ? Sa scriu despre cum arunca unii oameni cu vorbele fara sa gandeasca ? Si asta doar pentru ca, poate, n-ar face fata adevaratei confruntari, adevarului ?  Sa ma apuc din nou sa scriu despre cat de eliberator e, in primul rand pentru fiecare dintre noi, sa-si recunoasca vina si sa zica iarta-ma? Nuuuu. Nu ma apuc sa scriu din nou despre d’astea….Am impresia ca atunci cand scriu astfel de chestii … latru la luna… Vorbeam azi cu un coleg pe care l-am simtit stresat, cuprins de griji, intr-un fel… amarat…Mi-a zis : stii, eu am fost educat sa las de la mine, in detrimentul meu, pentru ca altora sa le fie bine. I-am zis: ce ironie, si eu am fost la fel educata, doar ca stii la ce ma gandesc – poate ca amandoi am fost prost educati, poate ca ar trebui sa ne reeducam… Stiu, suna egoist, d’aia nu e bine sa incep sa gandesc ))))…

Nu stiu altii cum sunt, dar cand doza mea de acceptabilitate fata de tara in care m-am nascut este depasita, imi vine sa o iau drept si ma opresc intr-o oaza in desert, sa vad daca comparatia mi-ar putea aduce impacarea cu plaiul mioritic, care nu de putine ori imi pare a fi o jalnica reprezentare a purgatoriului,  dat fiind ca pentru iad ai dosarul complet si stampilat si probabil ca romanismul nostru l-ar degrada. De data aceasta, mult disputatele alegeri mi-au reinnoit sila de a fi roman. Am vrut si chiar am reusit sa ajung la alegeri, nu din simt civic caci pentru asta ai nevoie de sentimentul apartenentei, ci din nevoia egoista de a sti ca ce tine de mine am facut. Am gasit in cele din urma sectia la care eram arondata, impleticindu-ma printre sageti cu cifre care dezarmau alegatorii, privind ocupantii temporali ai unor scaune de clasa, unde plictiseala parea eterna. Mi-am prezentat cartea de identitate in speranta ca voi primi silentios cele trei buletine de vot si stampila cu pricina. Ar fi fost prea usor si trebuie sa recunosc ca nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit (dupa care mi-am pus intrebarea in gand daca nu mi s-a parut) ca sunt intrebata daca vreau buletine si pentru referendum. L-am privit lung, de parca cuvintele le-ar fi fost teama de penibilul situatiei si am intrebat: “De ce intrebati daca vreau si buletine pentru referendum?”. Domnul in cauza m-a privit si a incercat fara convingere sa lege un raspuns oarecum asumat:

“Intreb ca asa mi s-a spus”. Dupa care speriat parca de rezonanta rostirii sale a adaugat” altii mi-au spus din capul locului ca nu vor buletine pentru referendum, asa ca intreb”. Asta e problema, ca speciile locale sunt absolut dezarmante si iti dai seama ca vorbesti cu peretele. Mi-am luat stampila, mi-am exercitat chinuitul drept la vot, mi-am recuperate cartea de identitate si am alergat spre afara pentru a lua o gura buna de aer. In drumul meu mi-am aruncat ochii dejnadajduita in cautarea unei autoritati in fata careia sa ma exprim si mi-am dat seama ca speranta, care de obicei moare ultima, a facut deja buruieni pe mormant.

in diesem beitrag werde ich nur kurz anreißen können, welche gedanken ich in letzter zeit hatte und sehe das mehr als anregung sich mal damit auseinanderzusetzen… egoistische verhaltensweisen sind rein von der begriffsklärung her handlungsweisen, bei denen einzig der handelnde selbst die handlungsmaxime bestimmt… und mit dem ziel, dass die person selbst einen nutzen daraus zieht… so weit, so gut…. in unserer heutigen gesellschaft ist es unabdingbar geworden möglichst häufig egoistisch zu sein, um seine ziele gegenüber anderen durchzusetzen… das fängt schon in der kindheit an und setzt sich bis zum lebensende fort… wie sich jedoch die auffassung von egoismus entwickelt hat, kann man gut am beispiel der ehe erkennen… heutzutage ist dieses modell der liebe aus der mode gekommen, da die menschen ihren lebenspartner selbstbestimmt suchen möchten und nicht von den eltern vorgeschrieben bekommen möchten, mit wem man seine zukunft gestalten muss… finde ich absolut richtig… der egoismus der eltern wurde ersetzt durch den egoismus des einzelnen… mein knackpunkt ist aber ein anderer… heutzutage denken viele, dass sie durch die zahl der möglichkeiten die sich bieten, keine kompromisse mehr schließen müssen… wenn nicht der/die, dann halt ein/e andere/r…. und das sehe ich als ein problem an… ohne rücksicht auf die gefühle oder sichtweisen des anderen wird egoistisch eine entscheidung getroffen, nur weil man nicht bereit ist die probleme anzugehen… früher war man unter dem druck, dass man klarkommen musste, schließlich ist man verheiratet, heute ist es viel zu einfach geworden seinen problemen aus dem weg zu gehen und diese in schubladen zu verschließen… das man damit augenwischerei betreibt, ist völlig egal, solange es einem selbst wieder gut geht… ich möchte nicht pauschalisieren oder alle über einen kamm scheren, aber eines wird mir immer bewusster….

die bereitschaft sich mit problemen auseinanderzusetzen und zu lösen, lässt aufgrund der anderen optionen immer mehr nach… macht man eine solche erfahrung, dass man austauschbar ist wie eine glühbirne, wird man selbst zum egoisten, weil man das nicht mehr mit sich machen lassen will…

und alle, die probleme lösen wollen, nennt man naiv… eine traurige entwicklung…

“Cea mai riscantă aventură a unui om: utopia posibilităţii de a trai respectabil in doi”. M-a suparat citatul asta si cand l-am citit prima oara si cand l-am citit a doua oara. Despre “Scrisori catre fiul meu” a lui Gabriel Liiceanu am mai scris aici, pe blog, despre citatul asta nu. E atat de adolescentin si feminin incat am preferat sa-l uit. L-am gasit pe profilul de facebook al unei fete care nu exceleaza in nimic asadar l-am gasit in locul potrivit. E un citat care prinde la oameni mediocri. Pentru ca este mediocru dar cu pretentii. Daca tot mi-a revenit in minte citatul asta, m-am gandit din nou la el. De ce? Nu am un raspuns care sa ma satisfaca. Ar fi trebuit sa-l neglijez imediat dupa ce mi-ar fi trecut micuta iritare, asa cum am facut si prima oara.

Nu sunt o mare indragostita de ideea de iubire, nu sunt o mare entuziasta cand vine vorba despre relatii, nu sunt deschisa sufleteste, expansiva, nu sunt genul de femeie care sa faca din fiecare zi un eveniment solar si minunat, casnicia nu imi pare importanta, sunt un om preocupat de orice altceva in afara de modul in care ar trebui sa se intample relatiile dintre doi oameni. Nu m-am gandit la asta niciodata si nici nu cred ca o voi face. Nu am avut niciodata pretentii de la o relatie dintre mine si un barbat si nici nu voi avea. Nu mi-am facut o imagine a relatiei ideale si nici nu intentionez sa mi-o fac. Nu am asteptat nimic de la un barbat si nici nu am promis vreodata ceva explicit. Nu m-am enervat pentru fleacuri iar cand m-am infuriat pentru lucruri importante, am spus exact ce ma infurie. Nu am gandit relatiile in termeni de “utopie”, “posibilitate”, “aventura”, “risc”. Nu le-am gandit in nici un fel de termeni, daca stau sa ma gandesc. Nu am avut timp sa o fac. Asa cum stiti, nu am fost singura nici macar o singura zi din viata mea. Nu stiu cum e sa nu ai pe cineva. Nu stiu daca e bine, daca e rau, daca respiri mai bine, daca ti se taie respiratia, nu stiu cum e singuratatea. Mi s-a parut intotdeauna o problema supralicitata, problema asta a cuplului si a mentinerii atractiei, respectabilitatii, demnitatii si asa mai departe. Am observat o banalitate dar, daca tot discut un citat banal, nu raman cu nasul pe sus si ma bag pana la genunchi in banalitati: oamenii care isi pun foarte multe probleme legate de relatii ajung prin a avea relatii urate sau deloc. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie sfarsesc, de cele mai multe ori, prin a fi singuri. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie au o relatie foarte proasta cu ei insisi. Ceea ce nu e rau deloc, nu e nicicum condamnabil. Lucrul asta se intampla des si poate fi spectaculos daca il traiesti singur. Poate deveni ridicol daca incerci sa-l traiesti impreuna cu cineva. Nu doar ridicol. Poate deveni devastator pentru cel pe care-l inhami la treaba asta.

Am fost intotdeauna un om egoist in maruntisuri, altruist in lucruri esentiale. Am stiut si stiu in continuare ca egoismul in maruntisuri este esential pentru mentinerea altruismului in cele esentiale. Placerile tale pastrate nealterate garanteaza mult in zonele cu adevarat importante. Patul tau, baia ta, ordinea propriilor lucruri, inutilitatea sacrificarii propriilor gusturi pe altarul gustului altuia, determinarea aparent stupida de a-ti cumpara intotdeauna ce iti doresti si de a calatori unde vrei si in ce termeni vrei, linistea in clipa in care mananci un anume lucru pe care nici prin cap nu iti trece sa il imparti cu cineva, felul in care iti aranjezi mancarea in farfurie, momentele in care, cu orice risc, iti respecti numarul de ore de somn si firavele ritualuri, de la bautul cafelei pana la melodiile pe care le asculti inainte sa adormi. Daca nu reusesti sa-ti trasezi acest minimum, daca nu reusesti sa iti imprejmuiesti spatiul asta, nu e vina nimanui. E doar vina ta. Iar daca viata ta nu este respectabila in doi, ma tem ca nu a fost respectabila nici cand erai singur. Singuratatea ca o conditie garantata pentru respectabilitate mi se pare un infantilism. Singuratatea ca reactie la imposibilitatea de a trai respectabil in doi mi se pare o lasitate, nimic frumos, nimic impunator, nimic puternic. E important, e foarte important momentul in care iei decizia sa fii singur. Daca o iei de la bun inceput, daca solitudinea este cea care te anima in lucrurile pe care le faci, in lucrurile pe care le vrei, este admirabil. Daca solitudinea vine din faptul ca nu ai reusit ce ai vrut intr-o relatie, solitudinea asta capata nuante fistichii. Sa crezi ca este posibil sa traiesti respectabil in doi si sa-ti dai seama ca nu e imi pare ceva demn de o femeie prostuta. Ce te impiedica, de fapt, sa o faci? Intreb cu toata seriozitatea. Ce te impiedica sa traiesti respectabil in doi, daca ai avut aceasta dorinta, aceasta fantezie? Nu am inteles asta in privinta nici unei fantezii, ca sa fiu sincera. Imi pare atat de nedemn sa ai fantezii pe care nu le duci la indeplinire, o spun cu toata sinceritatea. Nedemn – asta e cuvantul. Fie nu le ai, fie le ai si le satisfaci. Calea de mijloc e ca o lunga durere de masea fara mers la dentist.

In drumurile tale intalnesti o multime de oameni a caror viata nu merge din punct de vedere emotional si sexual. Lucruri evidente, nu ma refer la caderile obisnuite si binevenite in relatii. Cei mai multi refuza sa defineasca sincer si curajos motivele, se eschiveaza in cele mai suparatoare moduri, isi spun si iti spun ca ei sunt exigenti, exagerat de pretentiosi, ca lumea e interesata acum de fleacuri si ca nu mai exista profunzime, ca oamenii isi doresc relatii care sa functioneze la minima rezistenta or ei isi doresc ceva plin de insemnatate, nu rahaturi, asa cum traiesc altii. Nu are rost sa deschizi discutia despre iubire, pur si simplu nu are rost, stii de la bun inceput ca un om care se screme sa scoata teorii despre motivele pentru care nu ii merg relatiile, nu iubeste si nu a iubit. E bine sa eviti ideea cu iubirea. Ea ar fi ca o substanta care desfunda chiuveta doar ca e o substanta pe care nu poti sa i-o dai cuiva de la tine, din debaraua ta, trebuie sa vina de la sine, de undeva, din resursele proprii. Incep o multime de discutii in care te pierzi si de la care ti se face rau fizic. Ca el a zis sau nu a zis, ca a facut dar pe urma nu a mai facut, ca nu se poate dar ca s-a putut parca la un moment dat, ca ar fi vrut dar poate nu ar fi vrut, ca e complicat dar ca a fost si simplu pe vremuri, ca parca s-ar mai putea ceva dar, vai, daca nu se mai poate nimic? Te dor dintii de concentrare pe un subiect atat de cretin. Iti vine sa spui: “Daca se intampla, se intampla. Daca nu, nu. Scuteste-ma. Nu e nimic de discutat.”

Eu sunt toata pentru teoretizare, stiti bine. Sunt toata pentru disciplina, disecare, studiere, teorie, introspectie. Dar e un lucru in privinta caruia nu cred ca ar trebui sa se teoretizeze: relatia dintre doi oameni. Iubirea. Nu mi-au placut de mica pasajele despre relatii si iubire, pasajele care incercau sa teoretizeze sau sa conchida. Mi-au placut povestile, da. Insa nu incercarea de a trage concluzii in urma lor. Preocuparea oamenilor cu relatiile mi-a parut intotdeauna inutila, deloc productiva, am considerat intotdeauna ca nu merita sa iti irosesti structura mentala puternica si capabila de introspectie, filozofie, teorie pentru a studia subiectul in cauza. Nu are rost sa te gandesti la el. Nu are nici un rost. Iubirea si relatiile nu sunt ceva de gandit, nu sunt un material prea ofertant pentru gandire, sunt un material ofertant pentru simtire. Daca nu simti ceva care sa te umple in materie de relatii, nu ai ce sa faci, teoretizarea nu va face decat sa inrautateasca lucrurile, nu exista un fir logic pe care sa mergi, nu exista o documentare a subiectului pe care sa te poti baza si la care sa te poti raporta ca lumea, nu are rost, este un demers care nu isi are rostul. A trai respectabil cu un schizofrenic mi se pare, fara gluma, o aventura mult mai interesanta decat cea de a trai respectabil intr-o relatie obisnuita cu un partener. Si poti gasi o multime de lucruri care sa te sprijine cu adevarat in traiul cu un schizofrenic. Iar un schizofrenic este o fiinta care, intr-adevar, iti poate clatina existenta in forma pe care o stapaneai. S-ar putea sa se si dilueze respectabilitatea ei. Dar cu o fiinta pe care ai ales-o visceral sau altfel, sa zicem, accept si alte variante de a alege – o astfel de fiinta nu poate sa iti rezerve surpriza diluarii respectabilitatii atata vreme cat alegerea ta ramane in picioare. Iar cand ea nu mai ramane in picioare, nu imi pare un gest interesant sa demitizezi o idee. Tot ce poti face este sa recunosti in fata ta si in fata celuilalt ca alegerea ta nu mai sta in picioare, ca ai vrea sa faci alta sau ca ai facut-o deja. Asta este respectabil. Si asta transforma traiul in doi in ceva respectabil. Amanarea recunoasterii faptului ca alegerea ta nu mai sta in picioare este cea care transforma o relatie respectabila intr-una deloc respectabila. Nimic altceva nu poate face asta. Asa ca unde este aventura? Aventura de a fi sincer cu tine insuti si cu celalalt? Eu, in naivitatea mea, credeam ca asta este o premisa pentru aventuri, nicidecum o aventura in sine. In general, in aceeasi naivitate mentionata mai sus, cred ca verticalitatea coloanei vertebrale nu este o aventura.

Gonit cu masina cand te urmareste cineva, catarat pe stanci abrupte, stat in salbaticie feroce, mers intr-o tara in care poti sa fii impuscat in orice clipa, insotit reporteri prin canale – eu pe astea le-am vazut ca pe niste aventuri. Locurile comune cu “viata e cea mai mare aventura” sau “a trai respectabil in doi e cea mai mare aventura” – speram ca astea sunt subiecte de revista. Si exprimari de revista. Nu poti transforma incertitudini minore care pot fi reglate cu usurinta in idei care se doresc a fi cu greutate. Nu poti sa faci asta. Ca pe urma risti ca publicul tau sa fie exact cel pe care l-am observat eu in situatia de fata.

*cititi, va rog, daca nu ati facut-o, gandurile despre relatii ale lui Kafka, Pavese, Gide, Baudelaire – nu vreau sa vorbesc despre valoare literara aici, eu vreau doar sa aduc putina masculinitate, putina fermitate in discutie, frumusetea superioritatii ancorarii barbatului in tema relatiilor si frumusetea derutei reale deopotriva, o deruta fara accente casnice

What?? i can’t think logically,,why she have to wrote that..

She said that she hates me??

God,,U know it all,,I never ever and would never touch their Relationship..That’s not who am i..Never,,U know?? Not also to enters his heart indeed?? No more?? Never….once more,,never…

huh,,what a complicated issues that i have to face..

We’re printing holiday party posters over here and can’t believe it’s that time of year already! It’s time to start thinking about those holiday party dresses and their festive accompanying accessories.

Here are some of our ideas for staying warm in those holiday dresses. We’ve just shipped an assortment of coats from Plastic Island, Egoist and McGinn.

They’re arriving in San Francisco Bay Area stores today and in the rest of our stores next week.*

Coat by Plastic Island, $37.50

Coat by Plastic Island, $38.50

Coat by Plastic Island, $38.50

*Except for our outlet store in Stockton.