Două texte de Emil Cioran, controversatul volum “Schimbarea la faţă a României” şi “De la France”, au fost traduse pentru prima dată integral în limba franceză, de o editură din Franţa, care a dorit astfel să aducă lămuriri în ceea ce priveşte personalitatea autorului român, informează lefigaro.fr.

Texte de Emil Cioran, traduse pentru prima dată integral în franceză

Emil Cioran şi Eugen Ionescu, membrii post-mortem ai Academiei Române

Râmnicu Vâlcea, 26 nov/ Agerpres/ – Este onorant faptul că Academia Română şi-a amintit de Eugen Ionescu şi Emil Cioran, a declarat joi, pentru Agerpres, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu.
„Este un lucru bun şi onorant pentru Academia Română, deşi este un pic prea târziu, însă mă întreb de ce a trebuit să fie un preşedinte chimist al Academiei care să promoveze această iniţiativă. Înainte a fost un literat şi nu s-a gândit la acest lucru”, a declarat Manolescu
În acelaşi timp preşedintele Uniunii Scriitorilor, spune că din păcate „în România, nu se mai cunoaşte cine au fost Ionescu şi Cioran”
„Eugen Ionescu nici măcar nu se studiază în şcoli, aşa că ce aşteptări să mai avem de la generaţia nouă”.
Eugen Ionescu şi Emil Cioran sunt membri ai Academiei Române, potrivit hotărârii prezidiului prestigiosului for de ştiinţă şi cultură, a anunţat, joi, vicepreşedintele Academiei Române, acad. Marius Sala.
Reputatul lingvist a condus, în Aula Academiei, o sesiune specială dedicată centenarului naşterii marelui dramaturg român Eugen Ionescu, născut pe 26 noiembrie 1909.
În cadrul sesiunii – la care au rostit emoţionante cuvinte de evocare a lui Eugen Ionescu personalităţi precum acad. Eugen Simion, maestrul Radu Beligan, acad. Nicolae Breban, acad. Augustin Buzura, Dan Hăulică, membru corespondent al Academiei, şi Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române -, academicianul Mihai Cimpoi a anunţat că va propune Academiei de Ştiinţe de la Chişinău să urmeze exemplul Academiei Române.
La eveniment a fost prezent ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul. AGERPRES.

“Devueltos al transcurso del almanaque que cuenta las fechas de manera perfectamente estructurada en doce meses alineados a la pared más visible, estamos enredados en la rutina que a cada hora nos alimenta cientos de historias para narrar.
Creyendo apropiado seguir el consejo de E.M. Cioran quien decía “Enamórate con soñadora impudicia del sinsentido del destino” llegamos a Noviembre retratando ese sinsentido risible de nuestro día a día…”

CULTURA ETÉREA NOVIEMBRE

Kurt Vonnegut, el hombre sin patria. Escándalos eleccionarios, los medios, la guerra de Irak y un paseo magistral por la ironía de un escritor necesario.

VENITE!

Mi-am pus increderea in niste file de poveste. In cartile pe care le-am citit. In Lolita lui Nabokov. In pamanteanul iubit al lui Preda. In nunta din cer a lui Eliade. In invitatia la vals a lui Drumes. In peronul lui Paler. In raul Piedra a lui Coelho. In geisha lui Golden. In sanctuarul lui Faulkner. In Otilia lui Calinescu. In Michelangelo lui Hall. In torentul lui Desmarest. In interviul lui Borges. In versurile lui Minulescu. In femeile lui Cartarescu. In patul lui Petrescu. In jocul lui Mitru. In disperarea lui Cioran. In opiumul lui Cocteau. In intelepciunea lui Noica. In scrisorile lui Vargas Llosa. In imaginea din oglinda a lui Brown. In istoria lui Balzac.In Notre-Dame-ul lui Hugo. Si am ratacit mai mult printre unii din ei. Am stat de vorba cu omul norocos, dar si cu imaginea dintr-o oglinda sparta a lui Paler. Am ascultat alchimistul, prostituata Maria, vrajitoarea Atena si femeia Veronika a lui Coelho. M-am jucat cu pixelii si cu jurnalele lui Cartarescu si i-am cunoscut adolescenta. Am mai analizat adevarul minciunilor lui Vargas Llosa. Mi-am amestecat tristetea cu ispitele lui Cioran, dar si nostalgiile cu versurile si nuvelele lui Borges. M-am ascuns in spatele unor scrisori de dragoste scrise de Drumes. Am adormit in ultima noapte de dragoste si m-am trezit in intaia noapte de razboi, printr-un act venetian al lui Petrescu. Dar, in ciuda a tot, nu am tradat. M-am indragostit de un om, nu de o poveste.

Sînt unii cărora umorul din filmele lui Woody Allen li se pare sec. Asta pentru că mintea lor e seacă. Dacă ar fi doar un pic mai inteligenți,  ar muri de rîs la filmele lui.

Și cu toate astea, Woody Allen e atît de predictibil. Mă uit la filmele lui și mi se pare că știu dinainte ce o să aud. Asta pentru că discursul intelectualului cinic și pesimist din filmele lui Woody Allen se învîrte întruna în jurul aceluiași subiect (Dumnezeu nu există-viața n-are sens-Freud a fost cel mai inteligent om care a trăit vreodată), făcînd ca ceea ce, la Cioran de exemplu, pentru că tot îl pomeneam postul trecut, era  obsesia absolută, anume frica de moarte, să fie la el un simplu clișeu.

Și cu toate astea, m-am amuzat teribil la ultimul lui film. Whatever works te face să te lingi pe degete la fiecare replică, atît e de bun. Desigur, Woody nu pierde nici de data asta ocazia să ia în balon creștinismul, făcînd ca un cuplu de țărani credincioși să ajungă la divorț iar mai departe el să ajungă homosexual iar ea să practice menage a trois. Dar am observat la el o oarecare..înmuiere, aș putea s-o numesc, căci scenariul îl face pe  Boris, un moșneag genial supărat pe lume, eroul principal, să poarte pantofii eroului negativ. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie.

M-am simțit bine cînd am văzut în film, redată aproape ad literam, o idee care m-a făcut pe mine să scriu postul ăsta ( Cea mai mare minune dintre toate ) probabil înainte să scrie Woody Allen scenariul pentru Whatever works. Cum să nu mi se pară predictibil, atunci?

PS: Îmi cer scuze față de toți cei cărora nu le plac filmele lui Woody Allen.

“Never judge a man without putting yourself in his place. This old proverb makes all judgement impossible, for we judge someone only because, in fact, we cannot put ourselves in his place.”

Emil Cioran

I changed the design of my blog for Halloween, but now I decided to stick to the new look for a while…

“If I were to give up on my curiosity, I would have specialised in whining.” (‘Syllogismes de l’amertume’, Emil Cioran)

My blog’s pre-Halloween look above.

Trisez cand vine vorba despre confort, recunosc. Imi place sa merg oriunde, sa fac orice dar sa stiu ca, la un moment dat, ma intorc intr-un loc care sa-mi mangaie fiecare colt de minte si de piele. Ma bag in orice cacat cu mintea si corpul pregatite dar trebuie sa stiu ca ma intorc in confort. Nu ma grabesc, nu fug repede inapoi, imi fac treaba in ale chinuirii propriei persoane, imi fortez limitele poate mai mult decat cei care nu au un loc ca lumea in care sa se intoarca.

In Berlin am stat in ultima vreme in Charlottenburg. Am stat multa vreme in Mitte, centrul Berlinului dar serviciile erau mediocre, in Charlottenburg sunt excelente. Mitte-ul era plin de snobi si de turisti, in Charlottenburg e aristocratia berlineza si asta se simte pana si-n mirosul aerului. Mi-am ales cartierul asta pentru ca am vrut sa scriu in liniste, nu sunt genul de scriitor care trebuie sa stea in mijlocul pulsarii vietii ca sa scrie. Eu plec, imi strang intamplari si ma intorc sa le pun pe hartie in liniste perfecta. Nu pot sa traiesc si sa scriu in acelasi timp. In ultima luna insa mi-am simtit mintea usor amortita. Autosuficienta, linistea, bunastarea cartierului m-au amortit. Am incercat cu drumuri de seara in Lichtenberg sau Neukölln dar nu mi-a fost de ajuns. Lichtenberg este cartierul nazist al Berlinului, cartier din care, in weekend, e o traditie sa plece grupuri de neo-nazisti catre Friedrichshain, cartierul declarat alternativ din Berlin si, din pacate, invecinat cu Lichtenberg-ul. Neo-nazistii agreseaza verbal si, atunci cand pot trece de vigilenta politiei, si fizic oamenii care par “altfel”. Neukölln-ul este cartierul arabesc al Berlinului, cartier in care nu se vorbeste nici o boaba de germana. Nemtii se refera la el ca la “cartierul unilateral in care se gasesc legume bune”. Ma duc in ambele cartiere atunci cand amortesc, asa cum am spus, intr-o bunastare fizica si mentala care nu imi este, de fapt, proprie. Inteleg acum foarte bine ce mi-a raspuns unul din cei mai buni prieteni ai mei la intrebarea mea: “In Berlin sunt multi arabi si rusi?”. L-am simtit usor iritat atunci, el neiritandu-se usor. Eu ma pregateam sa ma mut la Berlin, el era medic in Berlin de foarte multi ani. Mi-a raspuns: “Draga mea, sa stii ca in Berlin sunt si foarte multi nemti.” Mi-a dat atunci o palma discreta pentru intrebarea mea stupida care denota intoleranta si un orizont marunt in ale vietii pe termen lung in Occident. Cateodata, intr-adevar, nemtii, cu tot ce au ei mai bun, te fac sa te simti amortit. Le imprumuti starea contagioasa si te trezesti deodata ca nu iti este proprie si ca vrei sa iesi din ea pana cand nu sfarsesti prin a fi zidit in ceva ce nu iti este deloc familiar.

La pranz am iesit in temporarul meu Charlottenburg si am privit seninatatea bogatiei cartierului. Veneau multi copii costumati de Halloween sa isi ceara dulciurile. Parintii ii aduceau cu masina si ii urmareau cu timiditatea si daruirea tipice germane, copiii se intristau foarte tare cand cineva nu le raspundea iar atunci parintii ieseau din masina si sunau din nou la cei care nu raspunsesera. Daca acestia raspundeau, parintii le explicau cat de tare se intristasera copiii si atunci usa se deschidea de cele mai multe ori. Italienii de la parter iesisera cu biscotti proaspat facuti si dadeau parintilor care isi asteptau copiii, un domn a scos din masina o sticla de vin rosu, cineva de la etajul doi, privind scena, a coborat cu pahare. Ca intotdeauna, s-a pornit o discutie. Halloween-ul e ceva imprumutat, intr-adevar, dar copiii se bucura si, in fond, “orice prilej care ne aduce impreuna, ca sa mancam biscotti si sa bem vin rosu e bun, nu?”. Ce puteam sa zic? Asa e. Chiar daca eu nu beau vin.

Am plecat apoi spre o zona salbatica in cel mai frumos sens cu putinta, am plecat intr-o padure, pe marginea unul lac si voi sta in zona asta cel putin doua saptamani. Mi-a fost putin teama ca aceasta salbaticie imi va accentua deruta pe care o resimt in ultimele zile, deruta care a pornit dupa ce am citit post-ul unei fete care s-a dus la bunica ei la tara si s-a simtit acasa. Eu nu ma simt nicaieri acasa in clipa asta. Sase zile din sapte treaba asta mi se pare senzationala, o zi mi se pare ceva dezastruos. Am plecat in aceasta relativa salbaticie din doua motive, doua motive care, de fapt, se imbina intr-unul: viata din Charlottenburg m-a facut sa simt foarte dureros faptul ca nu ma simt nicaieri acasa in clipa de fata si ca ceea ce traiesc este doar o buna calatorie in casa altora. Mi-am spus sa ma rup oficial de tot, ca macar sa am o explicatie pentru cumplitul gol care se resimte in registrul ideii de “acasa”. As vrea sa ma pot intoarce undeva, la niste radacini cu care sa fiu impacata, si sa-mi trag ceva seva de-acolo. Dar nu am un astfel de loc. Asa cum stiti, nu am pe nimeni la tara. Asta o scriu si putin ironic pentru ca nu pot sa cred ca nu mai exista radacini romanesti care nu sunt la tara, nu pot sa cred ca nu mai exista oameni ca mine, oameni care nu au pe nimeni la tara si care nu si-au petrecut nici macar o vacanta la tara. Nu am nici un loc care sa-mi trezeasca amintiri vechi si bune, trecutul meu romanesc este o lupta continua de a pastra ceva delicat in mijlocul unui morman de laturi. Laturile stiute. In rest, am amintiri superbe, la fel ca si cele care s-au strans in acest an petrecut la Berlin, care nu au legatura cu radacinile mele ci cu ceea ce ma straduiesc sa devin. “Sunt acasa!” spunea fata in post. Eu nu pot spune asta in legatura cu nici un loc din lume in clipa de fata. Asa ca m-am simtit foarte in elementul meu cautand noaptea o casa in padure. Nu ma simteam, de fapt, rupta de nimic, nu ma simteam decat extrem de autentica. Eram in bezna, in padure, in frig naprasnic, cautand o casa care era luminata vag. Nu cunosteam pe nimeni, nu stiam nimic despre zona, nu stiam decat ca Polonia este foarte aproape. Ma rog, Polonia este aproape de Berlin dar este si mai aproape de locul in care voi locui in urmatoarea perioada. Cu toate ca nu am spus nimanui explicit, voiam sa simt aer de Est dar fara macabra degenerare a Estului experimentata in Romania. Dorinta de Est nu mi-a fost satisfacuta, interiorul caselor era decorat scandinav, la intrarea in fiecare casa erau dovleci cu lumanari in ei, lumea mergea pe biciclete si arata occidental, era o curatenie impecabila, tipic nordica, o cochetarie cu suflet tipic nordica.

Am ajuns la domnul de la care trebuia sa imi iau cheia casei, m-a auzit cainele lui si a inceput sa latre, domnul a iesit, m-a invitat inauntru. Mi-a spus de unde pot sa imi iau oua proaspete, de unde pot sa imi iau peste proaspat, mi-a spus de unde sa imi iau paine calda si mi-a spus ca doamna care face paine da si lectii de gatit mancare vegetariana. Farmacistei ii pui in cutia postala un biletel cu ce medicament vrei, ti-l aduce ea la usa ziua urmatoare, mi-a dat si numarul doctorului, daca apare vreo urgenta. I-am spus ca eu lucrez noaptea si ca ma trezesc tarziu, mi-a spus ca e perfect, ca nu ma va deranja nimic. Designul locului in care discutam batea detasat un designhotel din Florenta, de exemplu. La fel s-a dovedit a fi si design-ul casei in care locuiesc. Domnul mi-a facut cadou un borcan cu gem de pere culese din livada lui. Este cel mai bun gem pe care l-am mancat in viata mea.

Nu am vrut sa recunosc ca m-a preocupat ce am citit pe un profil de Facebook al unui baiat care sta in Paris. El a postat ce scrie pe un biletel fixat cu o candela pe mormantul lui Cioran din cimitirul Montparnasse. “Unui roman trait printre straini, ca si mine.” Biletul este scris de sotia lui Emil Cioran, Claudia. Nu exprimarea m-a miscat, nu am trait cine stie ce revelatie citind-o. Nu imi place sa ma gandesc nici la “un roman printre straini” si nici la un titlu ca cel al romanului Gabrielei Melinescu, “Acasa printre straini”. Straini imi sunt si imi vor ramane cei cu care nu am impartasit aceleasi valori, straini imi sunt cei care m-au umilit, care m-au redus la ce au putut ei digera, straini imi sunt cei care m-au iritat, infuriat, plictisit cu marlania, marsavia sau mediocritatea lor.

Nu sunt acasa dar nu sunt nici printre straini. Pentru ca eu nu am niste apropiati in raport cu care cei de-aici sau din alte tari sa-mi fie straini, mi-am dat seama cat se poate de clar de acest lucru. Problema mea ramane: nu am un “acasa”. Dar nu sunt printre straini. Sunt printre oameni care ma emotioneaza zilnic prin umanitatea lor. Astfel de oameni nu imi pot fi straini. Straini imi sunt cei care ma ingrozesc prin lipsa lor de umanitate. Si prin lipsa lor de concentrare.

Adevarul oribil si greu de suportat deocamdata este ca abia acum incep sa traiesc iar deruta vine din faptul ca nu am nimic, lucru care se justifica in cazul unui copil dar care nu se justifica in cazul unui adult.

interviu

Un film de Patrice Bollon y Bernard Jourdain para France 3, SIIS-Interimage y Sunset Presse sobre la figura y el pensamiento de Cioran. Subtitulado en Castellano

“Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se împlinească ori să dăinuie”-Emil Cioran

Am avut aseară la master un curs în esenţă aparent banal…într-o sală în care era atât de frig…tremuram şi îmi luam notiţe…

Apoi decanul (el ţinea cursul), persoană extraordinar de carismatică, făcând o trecere la un alt subiect, a început să ne vorbească despre sentimentul de vinovăţie care l-a urmărit pe Cioran la apogeul vieţii şi despre palinodia acestuia.

Cât de sincer a fost Cioran? Şi-a înţeles vinovăţia, sau şi-a scuzat-o?

Ce este vinovăţia? Sentimentul de responsabilitate.

Suntem vinovaţi atunci când am făcut ceva rău. Am făcut o greşeală…Vinovăţia ne face să ne simţim rău, ne vlăguieşte şi nu putem scăpa de ea până nu ne supunem unei curăţenii emoţionale.

Vina, în sine, este neutră.

Este un sentiment secundar (a te simţi vinovat) care ne produce disconfortul: mânia, iritabilitatea, depresia, sentimentele de opresiune şi dorinţa de răzbunare…

Vulnerabilitatea şi teama de respingere sunt două bariere fundamentale, care ne blochează capacitatea de a ne elibera de vinovăţie.

Dacă ne e teamă să fim vulnerabili, este din cauză că ne e teamă de respingere.

Pe aceste coordonate se consumă, cred, drama fiecăruia.

Pe aceste coordonate s-a consumat drama lui Cioran. S-a ştiut vinovat, chiar dacă vina lui era una minoră în raport cu marile culpe ale contemporanilor săi, extremişti direct implicaţi în crimele de război.

Vinovăţia cioraniană a crescut direct proporţional cu năzuinţa de a ascunde partea reală de vină ce-i revenea şi care era una de ordin metafizic şi moral, nicidecum juridic.

Cu cât a tăcut mai mult, cu atât s-a simţit mai vinovat, dezvoltând o culpabilitate prea amplă pentru o greşeală totuşi limitată.

Iar atunci când a început să vorbească despre greşelile trecutului, a făcut-o neconvingător, pentru că el însuşi nu credea că mai poate repara ceva, supradimensionându-şi astfel culpa reală.

This “found haiku” comes from one of my favourite aphorisms by the French-Romanian philosopher E.M. Cioran.  I rarely find myself needing his books as I once did and I’m rarely in the mood to read his typically pessimistic (and sometimes darkly humorous) writings these days, but this particular aphorism still resonates deeply within me.   I thought, why not make a “found haiku” out of it?

The following “found haiku” isn’t quite a haiku, true enough—it is far too abstract for a haiku in the traditional sense of the word.  Still, I couldn’t resist.  The text is from Cioran’s book The Trouble With Being Born (translated by Richard Howard):

We have lost, being born,

as much as we shall lose, dying.

Everything.

This review of Jean-Yves Jouannais’s Artistes sans oeuvres: I Would Prefer Not To appeared in the Times Literary Supplement dated 25 September 2009 (No 5556, p. 30):

Nothing At All

With his bovine-sounding surname, Félicien Marboeuf (1852-1924) seemed destined to cross paths with Flaubert. He was the inspiration for the character of Frédéric Moreau in L’Education sentimentale, which left him feeling like a figment of someone else’s imagination. In order to wrest control of his destiny, he resolved to become an author, but Marboeuf entertained such a lofty idea of literature that his works were to remain imaginary and thus a legend was born. Proust — who compared silent authors à la Marboeuf to dormant volcanoes — gushed that every single page he had chosen not to write was sheer perfection.

Or did he? One of the main reasons why Marboeuf never produced anything is that he never existed. Jean-Yves Jouannais planted this Borgesian prank at the heart of Artistes sans oeuvres when the book was first published in 1997. The character subsequently took on a life of his own, resurfacing as the subject of a recent group exhibition and, more famously, in Bartleby & Co., Enrique Vila-Matas’s exploration of the “literature of the No”. Here the Spanish author repays the debt he owes to Jouannais’s cult essay (which had been out of print until now) by prefacing this new edition.

Marboeuf has come to symbolize all the anonymous “Artists without works” past and present. Through him, Jouannais stigmatizes the careerists who churn out new material simply to reaffirm their status or iinflate their egos, as well as the publishers who flood the market with the “little narrative trinkets” they pass off as literature on the three-for-two tables of bookshops. In so doing, he delineates a rival tradition rooted in the opposition to the commodification of the arts that accompanied industrialization. A prime example is provided by the fin-de-siècle dandies who reacted to this phenomenon by producing nothing but gestures. More significantly, Walter Pater’s contention that experience — not “the fruit of experience” — was an end in itself, led to a redefinition of art as the very experience of life. A desire to turn one’s existence into poetry — as exemplified by Arthur Cravan, Jacques Vaché or Neal Cassady — would lie at the heart of all the major twentieth-century avant-gardes. “My art is that of living”, Marcel Duchamp famously declared, “Each second, each breath is a work which is inscribed nowhere, which is neither visual nor cerebral; it’s a sort of constant euphoria.”

Jouannais never makes the absurd claim that creating nothing is better than creating something: like Emil Cioran, he has little time for what he calls the “failure fundamentalists”. He does not dwell on the Keatsian notion (also found in Rousseau and Goethe) that unheard melodies are sweeter, or wonder why the attempts at a merger between life and art have so often resulted in death. Jouannais’s “Artists without works” are essentially of a sunny disposition. They are dilettantes, driven solely by their own enjoyment; cultural skivers who never feel that they owe it to posterity, let alone their public, to be productive. They let time do its work and are often militantly lazy — like Albert Cossery, the francophone writer of Egyptian origin who, on a good day, would fashion a single carefully crafted sentence, or the American artist Albert M. Fine who is quoted as saying: “If I did anything less it would cease to be art”. It is this divine indolence which differentiates Artistes sans oeuvres from darker essays on the subject.

Some of the most interesting passages in the book concern those larger-than-life figures (Félix Fénéon, Arthur Cravan, Jacques Vaché, Jacques Rigaut, Roberto Bazlen) who entered the literary pantheon as characters in other writers’ novels rather than through their own. Cravan, Vaché and Cassady — who embodied respectively the spirits of Dada, Surrealism and Beat — published virtually nothing during their lifetimes. Naturally, phantom works abound here, from Stendhal’s numerous unfinished novels to the unpublished manuscripts of the Brautigan Library (modelled on the library in Richard Brautigan’s The Abortion) through to Roland Barthes’s criticism, which provided him with the perfect excuse not to write the novel he dreamed of. Jouannais also considers summarizers such as Fénéon, whose “elliptical novels” were no longer than haiku, or Borges, who compiled synopses of fictitious novels so that no one would have to waste time writing or reading them. In fact, the Argentinian’s entire oeuvre — haunted as it is by the possibility of its own silence — is reinterpreted as a paradoxical “pre-emptive production” designed to spare the already overcrowded bookshelves of the Library of Babel. Borges’s Pierre Ménard (along with Bouvard, Pécuchet and Bartleby) is, of course, one of the patron saints of the copiers, another category surveyed in these pages. The destroyers (Virgil, Kafka, Bruno Schulz et al.) who seek to cover their aesthetic tracks only get a brief look-in, Jouannais being more interested in the long line of erasers starting with Man Ray’s 1924 “Lautgedicht” (an obliterated poem) and including such works as Robert Rauschenberg’s “Erased de Kooning Drawing”, Yves Klein’s infamous empty exhibition or Walter Ruttmann’s “blind” film. The author argues convincingly — in a style both eloquent and elegant — that Cravan’s proto-Dadaist provocations, Rigaut’s suicide or Brautigan’s notorious kitchen shoot-outs should be construed as poetic gestures in their own right. Deliberately misquoting Flaubert, he concludes that the works of these so-called “Artists without works” are “present everywhere and visible nowhere”, which may explain why they are so often misunderstood.

SEPTIEMBRE 2009 – EDICIÓN ANIVERSARIO 3 AÑOS

“Por qué odio a Predator” – Zeithgeist
“Angora” – LMC
“Noticias de Juan Rulfo y la Acumulación del deseo” – Guillermo De Pablo
“Oxímoron” – Stefanía Sahakian
“Ventanas al universo” – Leandro Regueiro
“De amor & guerra” – Gabriela Soledad
“De Portomarín” – LMC
“El hombrecito entre puertas ” – Jerónimo Corregido
” Me colgue en arreglar la pc…” – Manuela Suárez
“Prólogo del Predador” – LMC
“Antihéroe” – YUB le

http://www.culturaeterea.com.ar/
http://www.culturaeterea.com.ar/
http://www.culturaeterea.com.ar/
http://www.culturaeterea.com.ar/
http://www.culturaeterea.com.ar/

Ya lo sabrán, la historia se repite. Con septiembre: primavera, picnics por doquier y un nuevo aniversario de Cultura Etérea. Este año el tercero. Estamos realmente contentos de poder entonar el siempre desparejo Happy Birthday y vamos a compartir la dicha con todos ustedes, engranajes esenciales de estos tres años, haciéndoles un regalo especial. En 2009 el cumpleaños se extenderá por dos meses en los que tiraremos la casa por la ventana virtual y celebraremos haciendo lo que nos apasionada: escribiendo. Por eso en septiembre y octubre publicaremos una seguidilla de nuevas obras pertenecientes a los integrantes de nuestro staff e invitados del último año, ideales para que los acompañen en la primavera que está comenzando. Decenas de cuentos, poemas y artículos variopintos que complementen el mate, café y facturas al aire libre floreciente.
Pero luego de la alegría de soplar las velitas, la cuestión toma un giro hacia lo que podríamos llamar “speech mood lagrimal/enumerativo de agradecimiento” porque emprendemos la rotativa de gratitud. Gracias a Miriam Maidana de Stayfree y Klamahama (¡vuelvan!); a Pol, artista amigo de la casa; a Lucia Rodríguez de Rosario Rock; a Marina Miguel de Zion FM y a nuestro estupendo webmaster Andres Picech.
Si esta vertiente de gracias les pareció demasiado institucional –y hasta ejecutiva- comparto con ustedes una intimidad editorial de CE. Cuando le pregunte a nuestra compañera Manu Suárez si deseaba agradecer a alguien, ella me respondió lo siguiente (textual): agradezco: a mi papa a mi mama a mi hermana a mi hermano a mi novio a mis amigas a mis amigos a lucas y a los lectores. ¿No es dulce?
Pero volviendo al ruedo van gracias al incalculable ejército de cibernautas que circulan el universo etéreo conformado por este site, fotolog y facebook. Mención especial para los lectores ortodoxos de la pulpa que tanto esfuerzo hacen para seguirnos mediante este espacio virtual.
Para finalizar, el sentido reconocimiento a todos l@s autor@s que se acercan y se suman a este proyecto. Por confiar en nosotros con sus producciones ustedes son merecedores del gracias más significativo…

LUCAS MENDOZA CANALDA

(Autorul fotografiei: eu)

” Timiditatea este armă cu care ne-a înzestrat natura pentru a ne apăra singurătatea ” (Emil Cioran)

Te rog întreabă-te: când este momentul când aş putea fi cel mai sincer?

Răspunsul pe care l-am găsit eu este: atunci când sunt singur. A fi sincer faţă de tine însuţi, de aici trebuie să porneşti, chiar dacă eşti un mincinos patologic, trebuie să încerci a fi “adevărat” faţă de tine. Trebuie să încerci să fii corect faţă de tine, trebuie să îţi vezi defectele. Toate astea relativ la ceea ce înseamnă obiectivitate în concepţia raţionalistă, da raţionalistă, chiar dacă raţionalismul este considerat coroziv atunci când vine vorba de spirit, trebuie să-l accepţi acum.

Încarcă să faci asta o perioadă de timp(relativ scurtă) şi vei descoperi un mare adevăr în citatul de la începutul articolului.

Succes prietene cititor.

În mijlocul ţării, în imediata vecinătate a Sibiului – vechi burg transilvan cu aer medieval – se găseşte Răşinariul – aşezare cu o rezonanţă puternică în istoria românilor din această parte a ţării… O localitate care a dat românilor personalităţi de prestigiu, oameni de seamă care au lăsat posterităţii urme vrednice de laudă ale trecerii lor prin această lume şi un renume datorat faptelor lor meritorii. Poetul Octavian Goga, filosoful Emil Cioran, mitropolitul Andrei Şaguna şi încă mulţi alţii, sunt nume grele ce şi-au legat destinul de Răşinari.

Când vezi pentru prima oară Răşinariul, te impresionează acel iz de localitate veche, plină de istorie. Case vechi, îngrijite, apropiate unele de altele precum fagurii dintr-un stup, străduţele înguste ce şerpuiesc în multe direcţii, oameni ce trec încoace şi încolo, fiecare la treburile sale, salutând respectuos, de fiecare dată, pe cei ce trec în calea lor, chiar dacă sunt doar nişte trecători curioşi.

Dacă apuci să intri în vorbă cu un răşinărean, vei fi uimit de mândria cu care îţi va vorbi despre prestigiul localităţii lor natale, despre oamenii de seamă care s-au ridicat din acest pământ. Îţi vei înclina fruntea cu respect şi admiraţie la auzul cuvintelor rostite cu atâta convingere, din toată inima. Oamenii aceştia chiar îşi iubesc meleagurile natale!

Mausoleul ce adăposteşte mormântul marelui mitropolit Andrei Şaguna – mare conducător spiritual şi apărător al drepturilor românilor transilvăneni.

Stradă din Răşinari…

Casa memorială “Emil Cioran” – locul unde a văzut lumina zilei marele filosof şi scriitor…

Si casa memoriala a marelui poet Octavian Goga… cel care a ilustrat mai bine ca oricine frumusetea Rasinariului, a satului romanesc, prin versurile sale minunate…

Biserica Veche cu hramul “Sf.Cuv. Parascheva”, zidita in prima jumatate a secolului al XVIII-lea.

Si alta strada din Rasinari…

Locul Rasinariului pe harta Romaniei

Cuvintele nu sunt niciodata de-ajuns pentru a descrie cat mai bine un loc de suflet. Merita sa-l vizitezi, sa-l simti “pe viu“, sa te incarci de frumusete.

]]> http://polifem.wordpress.com/2009/09/23/119/ Wed, 23 Sep 2009 07:43:56 +0000 polifem http://polifem.wordpress.com/2009/09/23/119/