”Şatra”: epopeea sufletului rătăcitor

- În văzduh se simte o umezeală de mormânt. De jumătate de an îmi miroase aşa… De ce-ai părăsit şatra, Ciudra?

- Nu mai sunt ţiganii cum erau… Au ajuns să-şi dea caii pe aur. Până şi sufletul!

- Cine ştie mai multe, prostul… sau înţeleptul?!

- Prostul, înţeleptul pune totul la îndoială…

- Mai bine să fii prost…

- Mintea prea multă aduce necazuri multe…

- Ce mă sfătuieşti, dacă nu ne-om mai vedea?

- Nu iubi banii. Te amăgesc. Nu iubi nici femeile… Te vor trăda. Dintre toate băuturile, libertatea e cea mai dulce. Scoală-te în zori şi nu uita: viaţa apune când nici nu te aştepţi… Să ai parte de viaţă lungă! Să mori când ţi-o veni sorocul…

Oricine poate remarca, din chiar acest şir de replici cu care debutează filmul, faptul că universul ce se deschide, astfel, percepţiei noastre, nu este unul comun: în centru se află încercarea omului de a-şi desluşi propriul destin, respectiv de a înţelege care este modalitatea existenţială ce i se potriveşte, cel mai bine, în contextul vieţii sale repede trecătoare şi al chinurilor sale, adeseori autoprovocate de însăşi propria-i ignoranţă. Cel ce iniţiază acest şir de replici este Zobar, protagonistul-prim al filmului, cel care va da glas şi ultimei replici, ce se va dovedi, pe deplin, o confirmare a celei dintâi, scenariul ce ni se oferă constituindu-se, aşadar, într-un cerc complet, închizând, în sine, destinul unui personaj exemplar: Zobar, întruchipare a bărbăţiei ajunse la apogeul puterii sale, dar şubrede şi nesigure pe sine, cu toate acestea, în absenţa unei înţelegeri potrivite a propriei naturi şi a complexităţii sufletului omenesc, în general.

Este momentul, tocmai din acest motiv, să spulber o prejudecată ce a împiedicat, încă de la apariţia peliculei, o justă receptare a ei: nici vorbă să constea, aceasta, într-o apologie a stilului ţigănesc de viaţă, a valorilor acestei populaţii nomade, ce a provocat şi continuă să provoace, multora, repulsie, prin anumite caracteristici ale modului în care înţelege să se manifeste, în viaţa cotidiană… Precizez aceasta deoarece cea mai des invocată obiecţie, la adresa filmului, este aşa-numita “idealizare” a modului ţigănesc de a privi existenţa, respectiv de a se înfăţişa, semenilor. Nici că se poate o privire mai eronată, care să deturneze, de la bun început, atenţia, de la reala şi profunda miză a acestei capodopere! Debarasarea de prejudecăţi este, se ştie, cea mai dificilă sarcină a criticului, înainte chiar de analiza, propriu-zisă, a operei de artă. Or, conştientizând aceasta, ţin să evit, de la bun început, neajunsul de a efectua o lectură literală şi de a-mi reteza, din start, posibilitatea de a răspunde nedumeririlor ce, în felul acesta, s-ar aglomera în şi mai mare număr, pe parcursul derulării peliculei, fiind asimilate, în cele din urmă, unei incoerenţe ce vine să justifice, în ochii celor grăbiţi şi revoltaţi, “neadevărul” imaginilor, perspectiva general-depreciativă, asupra “Şatrei”. Înainte de toate, o asemenea viziune corespunde lipsei impardonabile de disociere dintre mijloace şi scopuri, în cadrul operei de artă, care ar lăsa să se înţeleagă că ceea ce vrea să spună, creatorul, trebuie să fie, întotdeauna, de ordinul explicitului, ignorându-se faptul că problematica general-umană, ce se situează, de regulă, în chiar miezul experienţei artistice, nu poate fi ilustrată decât prin apelul la forme concrete de existenţă, ce capătă, tocmai din acest motiv, valoare emblematică, de simbol. În al doilea rând, artistul îşi poate permite libertatea de a resemnifica, anumite laturi ale existenţei, oferindu-ne o altă perspectivă a lor, şi nu numai, prin valorificarea a ceea ce este puţin manifest, poate, dar latent, ca posibilitate încifrată de către Marele Spirit în fiecare formă concretă de manifestare a fiinţei. Perspectiva este justificată, de altfel, de chiar prima replică a lui Ciudra, un ţigan trecut prin viaţă, cu părul cărunt, care a abandonat, de ceva vreme, şatra, din pricina decăderii pe care o percepe, în stilul ei de viaţă, invocând, implicit, prin protestul său mut, un altfel de suflet, ţigănesc, o altfel de percepţie, asupra vieţii (având la bază o înţelepciune străveche, construită pe o tradiţie pe cale de dispariţie, întrupată, în film, de câteva personaje, după cum voi arăta), această primă divergenţă, între realitatea imediată şi proiectul fiinţial constituindu-se, de altfel, într-una din pârghiile propulsoare ale filmului, generatoare de tensiune şi dinamism. Astfel se face că regizorul Emil Loteanu, cel ce semnează şi scenariul, a găsit de cuviinţă să aleagă, stilul de viaţă ţigănesc, ca fiind cel mai potrivit să exprime, artistic, acele dimensiuni ale sufletului omenesc pe care şi-a propus să le scoată în evidenţă, lansând o imensă şi curajoasă provocare, cinefililor de pretutindeni, insuficient înţeleasă, însă, tocmai din pricina prejudecăţilor pe care şi-a propus să le depăşească. Aşadar, nici vorbă să avem de-a face, la modul simplu, cu un film despre ţigani, deşi rerezentanţii acestei seminţii se mândresc cu această realizare, ce vine să arunce, în ochii lor, o altă lumină, asupra specificului lor de viaţă. Câteva lucruri vin să întemeieze, totuşi, la modul real, această perspectivă: extraordinara muzică, a filmului, ce aparţine, efectiv, seminţiei ce o revendică, ca şi fascinantele lor costume, ce oferă un spectacol coloristic uimitor, aceste două elemente şi explicând, în cea mai mare măsură, teribilul succes al filmului, la public, de-a lungul timpului.

Filmul se deschide cu imaginea şatrei, deplasându-se de-a lungul unui fir de apă curgătoare ce se va releva a fi, curând, râul Tisa, pe un fundal muzical ce dă senzaţia că timpul este abolit, insuflând, spectatorului, prin vocile masculine şi feminine ce se suprapun armonios, melodic, peste acorduri melancolice de chitară, sentimentul unui plan nesfârşit, fără alte repere, în afara eternei mişcări, a naturii şi a ciclurilor ei, ca şi a protagoniştilor ce se perindă, aidoma convoiului şatrei, pe scena ei. Este o muzică a dorului, exprimând o nostalgie sfâşietoare, după ceva de dincolo de timp, dor ce şi justifică, eterna peregrinare, a ţiganilor, imaginea de ansamblu constituindu-se, astfel, într-o amplă şi revelatoare parabolă, asupra destinului pământesc al omului, asupra neputinţei sale de a eterniza, realizările sale temporale, de a se fixa, cu adevărat, memoriei timpului, descoperindu-se, în acest fel, pe sine. Eternul nomadism ţigănesc vine să exprime, astfel, în plan simbolic, nivelul maxim al înţelepciunii pe care o poate dobândi, în această viaţă, omul, ca şi efortul lui de a se detaşa, de cele trecătoare şi aducătoare de suferinţă, după cum se poate sesiza din chiar primele replici cu care se deschide filmul, totul venind să justifice, pe deplin, alegerea şi intenţiile regizorului.

Apa de-a lungul căreia migrează, şatra, constituie, de altfel, unul din leit-motivele filmului: ea simbolizează însăşi destinul universului, răsfrângându-se, aidoma, la nivel individual, şi constituindu-se într-o realitate curgătoare şi purificatoare, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Este, acest fapt, generator de profunzime şi de tensiune, datorită faptului că cele două planuri nu se suprapun, decât pe alocuri, în film, dialectica lor conducând, treptat, printr-o artă narativ-interpretativă desăvârşit proporţionată, de către regizorul-scenarist, la conturarea intrigii şi la desăvârşirea mesajului său artistic.

Prima scenă propriu-zisă, urmând prezentării, de generic, a numelor actorilor şi a regizorului, nu trădează, prin nimic, miza mai adâncă, a filmului: Zobar, împreună cu trei fraţi de-ai şatrei, pe care-i cunoaşte, pesemne, încă din copilărie, fură caii unor ofiţeri de la un post de pază, în chiar prima noapte de Anul Nou a secolului XX, pentru a-i vinde, ulterior, unui morar ungur, Balint, cu care mai avuseseră, în trecut, astfel de tranzacţii. Un amănunt trece, cu acest prilej, aproape neobservat, dar el se va dovedi revelator, ulterior, pe parcursul filmului: unul dintre cei trei, pe nume Talimon, scoate cărţile de joc, din mânecă, înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunii, văzând, în ele (patru popi), o clipă norocoasă, o cale favorabilă, a destinului. Este, acest gest, definitoriu, pentru un anume mod de a privi existenţa, iar rolul ghicirii viitorului, a credinţei în posibilitatea unei viziuni premonitorii, asupra destinului, se constituie ca o dimensiune consubstanţială fiinţei umane, care îşi găseşte, la ţigani, un loc cu totul special, după cum ne pune în gardă, încă de la început, Zobar, şi după cum vom sesiza, mai bine, din analiza psihologiei majorităţii personajelor acestui film, dar mai cu seamă a Radei. Naraţiunea pleacă, aşadar, de la un fapt cu totul banal, de la nişte gesture profane, violentând, chiar, simţul comun, anume furtul unei mici herghelii de cai, lucru deloc întâmplător, deoarece, pe acest schelet, se construieşte, treptat, o viziune de o deosebită profunzime, de o sacralitate inedită, asupra vieţii. Actul în sine contrastează puternic şi cu momentul ales: sărbătorirea Noului An nu pare să aibă, pentru cei patru ţigani, vreo altă semnificaţie, iar vorba cu care Zobar curmă tărăgănelile morarului – E rău să păşeşti în anul nou cu datorii vechi – nu se vădeşte a fi decât un simplu atavism, un reflex pur inerţial, mărturisitor pentru o înţelepciune demult dispărută, supravieţuind doar ca simplă formă. Morarul Antal îi închide gura, oferindu-i doar câţiva galbeni: Restul ţi-i dau la Paşte, replică care fixează astfel, simbolic, cadrele periplului emblematic al lui Zobar: de la Crăciun la Paşte, anume de la naşterea mântuitorului până la moartea sa, căreia îi urmează, apoi, învierea. Şirul avalanşei de simboluri de care face uz Emil Loteanu îşi face simţit, încă de la început, prezenţa: bărbaţii care transpun în practică furtul cailor sunt patru, la număr (cele patru puncte cardinale, cei patru evanghelişti, etc), iar caii, vitali pentru existenţa nomadă a şatrei, reprezintă mai mult decât o simplă marfă, după cum subliniază, încă de la început, bătrânul şi înţeleptul Ciudra, şi după cum reiese din dialogul scurt dintre cei patru, în clipa în care soldaţii, ce porniseră pe urmele lor, îi încolţesc:

- Lasă caii, Zobar! S-o ştergem pe Tisa!

- Să-i prindeţi vii!

- Lăsaţi-i dracului de cai! Ne spânzură!

- Cruţaţi caii, nici de ei nu vă pasă, ţigani ticăloşi?!

Atât în ezitarea lui Zobar, nefirească, într-un asemenea moment de ananghie, dar şi în replica ultimă, a ofiţerului, stă întreaga miză a acestui film: furtul nu este, pentru protagoniştii acestei scene, o simplă activitate conexă, secundă, în vederea unui alt gen de viaţă, ci chiar un mod de existenţă, aşa cum este pentru Făt-Frumos, de pildă, furtul merelor de aur, sau al fetei Împăratului Roş. Nu întâmplător, salvându-l, ulterior, la un târg, pe Bucea, din mâna poterei, cu un galben strecurat în buzunarul cui trebuia, Zobar îi spune, acestuia:

- Nu mai fura găini.

- Dar ce?

- Fecioare şi cai. Învaţă meserie.

Caii reprezintă un fel de elixir, al vieţii eterne, echivalentul apei vieţii şi morţii; calul este, practic, inseparabil, de călăreţ, iar existenţa şatrei este de negândit, fără el. Calul îi va salva viaţa, lui Zobar (aidoma lui Făt-Frumos!), în chiar momentul în care trebuia să fie executat, după cum tot el este cel ce va necheza, de durere, la moartea acestuia. Tot din această perspectivă trebuie înţeles şi dialogul pe care Zobar îl poartă cu tatăl său, imediat ce revine în sânul şatrei, după vindecarea rănii dobândite în cursul încleştării mai sus pomenite:

- Am auzit că ai ajuns tobă de carte. Desluşeşti slovele ruseşti, nemţeşti, poloneze şi româneşti. Ştii multe… Eu citesc pe chipul omului. Crezi că asta e mai uşor?

- Nu, tată, învăţătura ta e mai folositoare.

- Pe chipul tău văd umbra morţii. Alung-o…

- De-aş putea…

- Câţi cai au omorât sub tine?

- Trei.

- Eu, după al doilea am renunţat.

- Nu pot, tată! Nu pot…

Furtul constituie, aşadar, un act iniţiatic, un exerciţiu al bărbăţiei, dincolo de mijlocul obişnuit al subzistenţei: oricât ar părea de respingătoare, această viziune, nu s-ar putea susţine, cu temeinicie, simbolismul, primar, al sufletului omenesc, de regăsit în atâtea străvechi creaţii marcând inconştientul omenirii, ce ne dau de înţeles că omului nu-i poate parveni, acel mister dătător de viaţă, decât dacă el însuşi, cu riscuri enorme, îndrăzneşte să şi-l însuşească. Fructul oprit este, totodată, prin însăşi natura sa, iniţiatorul eternei epopei a sufletului omenesc, aceea a iubirii ce se consumă în afara unităţii originare, în dualitatea masculin-feminin, lucru care este valabil şi în cazul lui Zobar: rănit, în încercarea de a scăpa de potera ce-l încolţise (doar trei scapă cu viaţă, din acea încleştare, fapt ce deschide, în film, calea unui alt simbolism – treimea - cu trimitere directă la sacru, şi care marchează trecerea la o viziune explicit mistică, asupra vieţii, în film), Zobar, purtat de calul său credincios, se prăbuşeşte, istovit, într-un crâng de mure şi iederă (iedera este una din podoabele lui Dionisos, simbol al permanenţei dorinţei), iar sufletul său, aflat la hotarul dintre vis şi realitate, are revelaţia contactului cu o fiinţă ce-i pare de o consistenţă eterică, prin frumuseţea ei ieşită din comun şi prin charisma ei stranie, de neînţeles:

- Cine eşti tu?

- Îmi zice Zobar.

- Ce-ai acolo?

-Iarba lunii!

- Rouă de lună am băut ca glonţul să nu mă atingă!

- Se vede… (îi unge rana de pe spate, din dreptul umărului, suflând, peste ea, rostind nişte incantaţii, în şoaptă). Lasă mâna stângă în jos, Răul să intre în pământ…

- De unde vii?

- Din Galiţia. În Carpaţi e zăpadă, dar aici, pe Tisa, e vară. O să te vindeci…

Întorcându-se, Zobar nu o mai află, însă, în raza privirii sale: a dispărut la fel de straniu precum apăruse. Destinul nu se împlineşte decât atunci când sunt întrunite toate condiţiile necesare, decât atunci când treptele urcuşului iniţiatic, către miezul lucrurilor şi-al vieţii, au fost parcurse, una câte una. Atitudinea în faţa vieţii, a acelei fiinţe căreia avusese ocazia, arpoape, să-i simtă răsuflarea, era cu totul diferită, de a lui, şi totuşi, Zobar nu rămâne decât cu amintirea frumuseţii ei neobişnuite. Înţelegem, semnificaţia acestui fapt, în scena imediat următoare, în care Zobar, ajungând în sânul şatrei, îi răspunde surorii sale, Rosalina:

- Sunt frumoasă?

- Mai frumoasă decât clipa morţii…,

lăsând a se înţelege că este stăpân, pe sine, în faţa frumuseţii. Dar nu, frumuseţea înseamnă putere, iar puterea este un lucru la care el ţine deosebit de mult şi care îl face să privească, viaţa, ca pe o competiţie. Menţionându-i, Rosalinei, că mama lor era atât de frumoasă, încât cei ce o vedeau îşi făceau cruce, alungând-o din sat, de frumoasă ce era, Zobar lasă să se întrevadă propria sa slăbiciune, în faţa frumuseţii. Natura sa profundă îi este potrivnică exact în acel aspect, al vieţii, la care el ţine atât de mult: libertatea fiinţei, percepută ca rezultantă a exercitării puterii, între indivizi. Or, deşi dialectica inevitabilă a acestei percepţii – a te supune sau a te lăsa supus – este pe deplin conştientizată, de către Zobar, ceea ce-i este dat să constate, despre propria fiinţă, vine să-l dezarmeze, să-i inducă o anume neîncredere, în propriile posibilităţi, în propriul destin: el se vede târât de instincte adânci, primare, în tăvălugul vieţii… nicidecum de înţelepciune! Întrebarea sa, din debutul filmului, adresată lui Ciudra, nu este, aşadar, deloc întâmplătoare. El ştie că nu se poate împotrivi propriei condiţii, că realul său destin nu este cel pe care şi l-ar dori, ci acela care, din adânc, îl mână, în direcţii cu totul imprevizibile. El, care se vrea a fi puternic, stăpân pe situaţiile cruciale, delicate, se descoperă în imposibilitatea de a se opune propriei naturi! De pildă, doar instinctele sunt cele care îl fac să păstreze legătura cu hangiţa Iulişca, care se topeşte, efectiv, după el (fiind şi singura ce va cere să-i fie cruţată viaţa, mai târziu, când urma să i se execute sentinţa), fapt relevat de capacitatea acesteia de a turna, vinul, în pahare, fără a privi, ci numai după auz, fapt ce îl uimeşte şi îl face să cadă pe gânduri, tocmai pentru că îi spune ceva esenţial despre propria sa natură. Dar, dragostea nu este totuna cu pasiunea:

- Sunt iarbă, pentru tine, Zobar. Vii, o coseşti, şi pleci…,

îi spune Iulişca. Iar dragostea, după cum se va vedea mai târziu, nu se poate înţelege şi trăi din perspectiva relaţiilor de dominaţie, de putere. Plecând, de la Iulişca, în acordurile muzicii lăutarului – aceeaşi muzică, voce şi chitară, ce-l va însoţi pe tot parcursul periplului său, până la moarte, indiferent că este vorba de clipe de bucurie sau de mâhnire – Zobar se reîntâlneşte cu ceilalţi doi fraţi, părând, pentru o clipă, că pot reface unitatea originară, că-şi pot înfrunta, destinul fatal, declanşat de moartea celui de-al patrulea. Mergând la târg, îl scoate din belea pe Bucea, care, la auzul numelui binefăcătorului său, îşi dă jos pălăria: Zobar nu era un oarecine, era cunoscut, i se dusese vestea chiar şi în rândul ţiganilor din celelalte şatre, prin bravura faptelor sale. Din perspectiva, strictă, a relaţiilor de putere, Zobar era, practic, un iniţiat. Nu era, însă, de ajuns, pentru a-şi găsi, prin aceasta, şi liniştea. Dând satisfacţie invitaţiei lui Bucea, de a-i vizita şatra, Zobar are prilejul să se întâlnească cu provocarea crucială a vieţii sale: e întâmpinat cu cântece, unul din bătrânii şatrei îi oferă un fum, din pipa sa, un fel de pipă a păcii, un altul anunţându-i, cu bucurie, proaspăta întărire a şatrei, prin alăturarea lui Ciudra şi a lui Danilo, un oştean încercat în grele bătălii, care o adusese, cu sine, şi pe fata sa, bucuria zilelor sale, după cum avea să mărturisească, la un moment dat – este vorba de Rada, femeia-înger pe care Zobar o cunoscuse pe când se afla, undeva, la hotarul dintre realitate şi vis, adică cea care-i lecuise rana! De subliniat că alăturarea lui Ciudra semnifică faptul că şatra aceasta este altfel, decât cea pe care o părăsise, mult mai apropiată modelului originar, exemplar, iar reîntoarcerea lui Danilo este expresia revenirii, la matca primă, a fiului rătăcitor, ceea ce echivalează cu regăsirea sensului, cu redobândirea echilibrului, fapt cu atât mai relevant cu cât o aduce, cu sine, şi pe fiica sa, dotată cu puteri tămăduitoare deosebite, ea putându-se transpune, prin urmare, în rolul de călăuză, a şatrei, şi, în consecinţă, într-o încercare crucială, pentru Zobar, deoarece, lui, exact aceasta îi lipseşte, pentru a-şi împlini destinul, pentru a ajunge la acel nivel, de înţelepciune, necesar depăşirii limitelor propriei naturi. La întrebarea unui veteran de-al şatrei:

- Inima îţi spune să pleci, sau să rămâi, Zobar?,

acesta răspunde avântându-se în dans, cu ochii aţintiţi asupra Radei.

- Dă-i pace, o să te ducă la pierzare. Nimeni n-o să te poată salva, nici măcar eu. Fereşte-te de ea! E vrăjitoare…,

îi spune Bucea, confirmând statutul ei cu totul special, în cadrul şatrei, referindu-se la puterile sale spirituale ce-i confereau o autoritate pe care nici o altă femeie n-o putea avea.

- Mai ţii minte?

- Nu.

- Tu erai, aveai patru codiţe.

- Nu!

- M-ai vindecat cu iarba lunii…

La această ultimă precizare, a lui Zobar, Rada nu mai neagă, ci lasă, tăcerea, să se aştearnă peste sufletul celui ce intrase, deja, sub puterea atracţiei sale magice: iarba lunii constituie indiciul legăturii spirituale ce se înfiripase, deja, între ei, semn al recunoaşterii realei identităţi a celuilalt, care nu mai are nevoie de nici o probă. Nu memoria individuală, nici cele patru codiţe (deşi vin în continuarea simbolismului iniţial), sunt definitorii felului de a fi al Radei, ci capacităţile sale mistice, în faţa cărora negaţia nu se mai impune, contactul cu celălalt, care a dovedit că le recunoaşte, putându-se stabili. De semnalat însă, că, deşi din aceeaşi şatră, cu Bucea, Rada nu auzise, de Zobar, având nevoie de un astfel de indiciu, pentru a-l identifica, dovadă grila ei, cu totul deosebită, de percepţie, asupra lumii. Călătoria celor doi, împreună, prin crânguri, purtaţi de cai, de o frumuseţe şi naturaleţe de nedescris, prin cuvinte, nu constituie decât pasul următor, firesc, expresie a relaxării ulterioare depăşirii acestei etape, acestei prime încercări, dintr-un şir în care trebuie să se avânte, Zobar, pentru a păşi în orizontul unei altfel de iniţieri. Drum dificil, care se va constitui în provocarea crucială, a vieţii lui. Cât de nepregătit, pentru acest drum, este Zobar, se vede din dialogul pe care îl iniţiază, cu acest prilej:

- Din cremene sunt zămislit.

- Frumos.

- Ce e frumos?

- Vorbeşti frumos, dar minţi prost.

Sub aparenţa jocului erotic, Rada rosteşte un adevăr dureros: Zobar acordă o mare importanţă puterii, dialecticii ei, dar, deşi vrea să pară, prin ceea ce face, puternic, fiind preocupat să impresioneze, el însuşi, în realitate, este slab: nu îşi poate regăsi liniştea interioară, nu îşi poate limpezi, gândurile, opţiunile, este nehotărât, nu este stăpân, pe propria-i natură. Tocmai spre a-i dovedi, Radei, că nu este aşa, că această stare de fapt poate fi depăşită, îşi asumă o încercare ce nu se va dovedi deloc uşoară:

- Ce mârţoagă! O să-ţi aduc o iapă albă, nărăvaşă ca tine!

- De mâna mea vei pieri!

Plecând, împreună cu ceilalţi doi confraţi (aluzie la parabola celor trei crai de împărat, plecaţi în căutarea calului năzdrăvan), în căutarea iepei albe, promise Radei, Zobar reuşeşte să o sustragă, de la o herghelie din munţi, dar faptul atrage punerea sa în urmărire, 100 de galbeni fiind oferiţi, preţ, pe capul lui. Soldaţii, încercând să-i dea de urmă, răvăşesc şatra, şi, când sunt pe punctul de a trage, în cai, tatăl lui Zobar se interpune, în bătaia puştilor, promiţându-le să-i conducă, la fiul său. Viaţa şatrei e mai importantă decât a fiului ce s-a abătut de la stilul ei tradiţional de viaţă, trădând-o fără posibilitatea de a se mai întoarce, după cum şi-a dat seama, tatăl, din convorbirea cu Zobar. Astfel se face că cei trei ajung, la locul în care se stabilise şatra, când aceasta plecase, deja. Un fapt semnificativ, în economia generală a filmunlui, se petrece, cu această ocazie: pe drumul de lângă rămăşiţele şatrei, trece, atunci, o trupă de actori, cântând, repetând, se pare, un libret.

- Sunt nebuni?

- Nu, sunt actori,

precizează Zobar, lămurindu-i pe ceilalţi. În fond, alături de ţigani, actorii sunt singurii nomazi, ei reprezintă un alt tip de om pentru care drumul se confundă cu însăşi casa, pentru care eterna peregrinare reprezintă chiar esenţa vieţii, fără ca aceasta să provoace o stare de crispare, de anxietate, precum în cazul oamenilor obişnuiţi să se aşeze, temeinic, pe o bucată de pământ, în aşteptarea morţii. Această acceptare, senină, a trecerii noastre prin lume, îşi găseşte, astfel, cel mai potrivit loc, în sufletele celor două tipuri umane situate faţă în faţă, pentru câteva clipe, fără a-şi reconoaşte, însă, latura comună, definitorie: în fond, perpepţia eronată, a ţiganilor, faţă de actori (etichetarea lor ca nebuni), corespunde percepţiei pe care majoritatea oamenilor o au despre ţigani, ignorând virtuţile pozitive, unice, ale sufletelor lor, de identificat îndeosebi în nostalgia, în fiorul, în melancolia prezente în felul lor muzical de a se exprima.

În scena următoare, la un pahar, cei trei decid să o ia pe cărări diferite: Talimon e trimis, de Zobar, la morarul Balint, să ia banii; Bubulea se oferă să-l însoţească, pe Zobar, în Galiţia, pe urmele şatrei Radei, dar acesta îl trimite la şatra lor, spre a-i înmâna, Rosalinei, un medalion cu chipul mamei. Îi înmânează şi cele două pumnale, ale sale:

- Să bem, de rămas bun.

- Astâmpără-ţi setea de dragoste şi întoarce-te!

îi spune, la final, Talimon, lăsând a se înţelege că nu dragostea, ci setea, nevoia de dragoste, îl mână, pe Zobar, pe acest drum plin de necunoscute, făcându-l să se despartă de prietenii ce-i purtau de grijă, părăsind, aşadar, protecţia acestora, pentru a înfrunta, de unul singur, un drum plin de pericole. Faptul este semnificativ, iar implicaţiile sale sunt anticipate, în film, de evoluţia unui alt personaj, intrat, asemeni lui Zobar, în orbita seducătoare a Radei: boierul Antal. Acesta o întâlneşte prima oară, pe Rada, într-un micuţ burg unguresc, medieval, pe o străduţă îngustă, străjuită de case din piatră, cu un singur etaj, pe unde Rada, însoţită de ţigăncile tinere ale şatrei, se interpune, în calea trăsurii boierului. Scena este imediat următoare invitaţiei pe care Bucea, salvat de Zobar din mâna poterei, o face, acestuia:

- Vino la şatra noastră, o să-ţi placă femeile noastre!

constituindu-se, aşadar, într-o primă prezentare, mai specială, a Radei. Fără a se feri din calea cailor, deşi aceştia se aflau în plin galop, şi făcându-i să-şi oprească, răsuflările, chiar lângă palmele sale aţintite înainte, Rada îl impresionează instantaneu, prin conduită şi frumuseţe, pe boier. Boierul coboară să o salute, iar aceasta îi satisface curiozitatea, citindu-i destinul, în palmă:

- Eşti un om slab, plămădit din aluat moale…

Pentru a-i arăta în ce constă savoarea vieţii, îi cere s-o lase să mâne ea, caii trăsurii: în iureşul astfel format, pe un fond muzical ameţitor, boierul îşi pierde, cu totul, minţile, cerându-i să vină, cu el, la moşie…

- Ca să-ţi fiu slugă? Nu, nici vorbă… Zburaţi, ca vântul, căluţilor!

În fond, puterea Radei, asupra cailor, este tocmai expresia libertăţii sale, a prospeţimii spiritului ei, calul fiind, odată trecut de pragul pubertăţii, simbol al forţei, al puterii creatoare, expresie a vitalităţii dorinţei, a instinctelor sănătoase, cu conotaţii atât sexuale, cât şi spirituale, puterea sa fertilizatoare confundându-se cu capacitatea inepuizabilă de afirmare, a vieţii. Calul constituie, simultan, simbolul legăturii de pământ, dar şi al puterii de a transgresa planul imediat, de a alerga dincolo de limitele teluricului, în insondabila, dar certa imaterialitate a spiritului. Boierul Antal nu înţelege, bineînţeles, nimic, din tot ce-i este dat să vadă. Masculinul percepe lumea, îndeobşte, prin prisma relaţiilor de putere, astfel explicându-se şi de ce poate fi dominat, cu atâta uşurinţă. Femininul, prin natura sa, caută preponderent sensurile adânci, nuanţele. Nu întâmplător, în mitologia indiană, principiul spiritual este feminin, iar cel material, masculin. Rada cunoaşte modul de a privi lumea, al boierului, ştie să interpreteze, exact, semnificaţia pe care acesta o acordă, posesiei, şi îl refuză, politicos. Boierul nu o mai poate, însă, scoate, din gândul său. Exact importanţa pe care o acordă puterii, dominaţiei, este cea care îl posedă, care îl face să se lase dominat… Pe un drum lăturalnic, dă de urmele şatrei, aducând, cu el, Radei, o rochie înflorată:

- Dă-mi fata, Danilo! Vinde-o, ia tot ce vrei!

- Boierii pun totul la mezat: şi porcul, şi sufletul…

Acceptând, cererea Radei, de a-i îndelini orice dorinţă, boierul asistă, neputincios, la modul batjocoritor, hazliu, în care Bucea, bufonul şatrei, îi îmbracă rochia, dănţiund dizgraţios, primprejurul său:

- Veniţi, cu toţii, la mine, la moşie… Ţine! Eu sunt Antal Szilagyi,

găseşte el să spună, înaintând o pungă de galbeni pe care Danilo o refuză. Urcându-se în trăsură, se îndepărteză, luând-o de-a dreptul, peste câmpul cosit, trecând cu vederea jignirea ce-i fu adusă: puterea orbeşte, dorinţa de dominare, de posesie, cu orice preţ, te determină să-ţi trădezi, să-ţi încalci până şi propriile principii, cele mai intime. Revenind, ulterior, în sânul şatrei (comunitate-simbol, materializare a matricii originare, care dă naştere diversităţii, fără a dispare, fără a slăbi, ea însăşi, deşi se situează într-o perpetuă mişcare), într-o scenă ce constituie a treia sa întâlnire, cu Rada (trei încercări, ratate, toate), boierul Antal înjghebează, pentru prima şi ultima oară, un dialog revelatoriu, pentru distanţa incomensurabilă, dintre ei:

- Vă vorbesc ca unor oameni de seama mea! Vin la voi cu sufletul curat! Daţi-mi-o pa Rada de navastă… Şi-o să împart totul, cu voi. Sunt bogat, Danilo…

- Răspunde, fată, ce ai de zis?

- Vino-ţi în fire, boierule! Ce să caute, una ca mine, în cuibul tău de porumbiţe?

Nepotrivirea de esenţă, dintre el şi Rada, este evidentă, şi totuşi, naturile antinomice, conform unui principiu universal, se atrag, irezistibil. Aici este vorba, însă, de o atracţie unilaterală, dat fiind că cele două naturi nu se situează pe acelaşi palier existenţial: planul teluric este hipnotizat, practic, de cel celest, conform unei dialectici ascendente. Numai la Emineascu, în “Luceafărul”, într-un mod cu totul straniu, această dialectică, dătătoare de sens, este inversată, astfel că principiul spiritual, superior, este atras de cel material, inferior…

- Am chibzuit mult, până să vin, aici, a treia oară…

- Nu trebuia să vii!

- Unde te duci…?

- La capătul pământului.

- De ce?

- Ca să am de unde mă întoarce…

- Ce fel de oameni sunteţi? Ce vă trebuie?

- Nimic, în afară de drumuri…

De regulă, a treia încercare este picată, de către Făt-Frumos, dar zelul său, ca şi sufletul curat (pe care-l invocă, neconvingător, Antal), îi atrag mila, din partea fetei de împărat, care face uz, de apa vieţii şi a morţii, pentru a-l readuce la viaţă (până atunci, calul este cel ce îl salvează, din dificultăţi similare). Boierul le pică, însă, pe toate trei, ceea ce îl situează într-o situaţie de-a dreptul ridicolă, ce-l face să-şi iasă din minţi, nemaifiind în stare să sesizeze detaşarea plină de înţelepciune cu care îl priveau bătrânii şatrei:

- Nu te necăji, boiere Antal, timpul te va vindeca…

- Fii blestemată! Până la sfârşitul zilelor tale, blestemată fii tu, cu sângele tău!

Pentru boier, recăpătarea iluzoriei sale libertăţi nu se poate realiza decât prin blestem, adică într-un mod violent, dat fiind că, conform dialecticii relaţiilor de putere, de posesiune, prin prisma cărora vede el lumea, dacă nu poţi avea, ceea ce-ţi doreşti, singurul mod de a scăpa de obsesie este să ucizi ceea ce doreşti, punându-te în situaţia de a te lipsi, astfel, de obiectul dorinţei, eliberându-te, deci, de el, fără a te elibera şi de tirania deturnătoare de sens pe care o exercită, asupra ta, propria-ţi dorinţă de posesiune, de dominare. Timpul, cu curgerea sa, nu poate ajuta cu nimic, în acest context, mai ales că nu el, vindecă, ci efortul omului de a se autodepăşi, exercitat în timp…

Istoria boierului Antal are rolul de a contura, mai limpede, poziţia Radei, faţă de percepţia comună, asupra iubirii, şi de a ne face să înţelegem evoluţia relaţiei sale cu Zobar. Acesta, după ce intră în posesia iepei albe, şi după ce se desparte de cei doi confraţi, se refugiază într-un han, unde este găsit, de potera ghidată de tatăl său, şi întemniţat. Tatăl îi cere, fiului, iertare, deşi ar fi trebuit ca lucrurile să stea taman invers… Proasta relaţionare a lui Zobar cu universul spiritual reiese, mai pregnant, din scena în care preotul închisorii vine la el, în celulă, pentru a-l spovedi, aceasta fiind o practică curentă, înaintea execuţiei:

- Fiule, noi ne îngrijim de sufletele oamenilor. Ai băut din vinul nelegiuirii…

- Cumplit de dulce mai e acest vin! (…) M-aş duce să mă îmbăt, iar, din el…

- Izbăveşte-i sufletul, Doamne!

- Şi trupul! Dacă mă scapi, îţi aduc un armăsar…

Dialogul nu prevesteşte nimic bun: percepţia lui Zobar, asupra vieţii, e pasională, nu spirituală, chiar şi libertatea e ceva ce se poate cumpăra, nicidecum o stare de spirit pe care o poţi obţine printr-o reconversie spirituală, iar importanţa pe care o acordă trupului îl determină să nu-şi conştientizeze măcar propriile-i posibilităţi, acelea pe care Rada le va vedea, în el, şi pe care va încerca să le scoată la suprafaţă. Nici chiar calul pe care-l făgăduieşte preotului nu ar putea, în aceste circumstanţe, să-i salveze sufletul, în ciuda legăturii profunde, care-l leagă de el, pentru simplul motiv că nu-i conştientizează, încă, virtuţile profunde: târgul nu se realizează, însă, ca act sacrificial, este de admirat, aşa cum se situează el în intenţia lui Zobar, câtă vreme, pentru libertatea fiinţei sale (pe care o concepe ca unitate de trup şi suflet, separaţia lor fiindu-i de neimaginat), el este în stare să cedeze o entitate atât de pură.

În clipele premergătoare execuţiei sale, într-un context în care primarul burgului, venit să asiste la spectacol, se plânge că în provincie totul e “meschin, trivial”, fără ca nimic să semene cu situaţia din marile oraşe, unde o execuţie e la fel de măreaţă ca o încoronare, evenimentele capătă o turnură stranie: după ce cei de faţă nu-l consideră demn de a-şi auzi sentinţa, măcar, pe călău îl apucă o tuse zdravănă, iar Zobar, ridiculizându-l, cere permisiunea de a se spânzura singur; se vede, constituia o umilinţă, pentru el, ca altcineva să-i ia viaţa… El, cel puternic, cu o percepţie a libertăţii tributară dialecticii relaţiilor de dominare, dintre indivizi (nicidecum shimbării viziunii lăuntrice, asupra lumii) poate să decidă, singur, în această privinţă. Îşi vede calul, trecând prin mulţimea răsfirată şi surprinsă, şi pe Bubulea, cel care l-a slobozit, într-o latură a pieţei: câteva focuri de armă, ale acestuia, au fost suficiente, pentru ca Zobar să-şi încalece armăsarul credincios şi să fugă, în galop, secondat de bunul său prieten, Bubulea… Cele câteva focuri de armă, trase de soldaţi, în urma lor, nu pot împiedica, galopul cailor. Ajunşi în afara adunării, departe, pe un câmp virgin, acoperit doar de ierburi sălbatice, Zobar îşi coboară, prietenul, de pe cal: pe un fundal muzical ce exprimă profunda sa jale, de o frumuseţe cutremurătoare, Zobar îi smulge, de la brâu, pumnalele pe care chiar el i le dăruise, şi-i sapă, cu ambele mâini, groapa… Doar calul îl purtase, pe Bubulea, precum sufletul ce-şi animă, cu încrâncenare, propriul trup: răsuflarea şi-o slobozise, pe drum, în plin galop, precum îi stă bine unui suflet temerar, credincios şi neînfricat… Cele două pumnale, simbol al legăturii sufleteşti dintre cei doi, îi pregătesc, acum, drumul după moarte, servindu-i, în pofida aşteptărilor lui Zobar, unei altfel de vieţi. Vehiculul menit să-l transporte, în viaţa de dincolo, şi care, de regulă, e reprezentat de sicriu şi de încrustaţiile de pe el, este, în cazul lui Bubulea, natura însăşi, întreg universul, iar calul său credincios, al doilea său suflet, practic, pe durata peregrinării sale pământeşti, este singurul ce rămâne să-l vegheze, o vreme.

Moartea lui Bubulea este un semn limpede, care denotă că destinul lui Zobar îşi accelerează disoluţia: dacă ar fi ştiut că şi Talimon fusese ucis, între timp, de către morarul Balint, trupul său plutind, la vale, pe râul Tisa (dialectica puterii e necruţătoare), poate ar fi luat, totul, ca pe un avertisment. Unitatea treimii trebuie altfel configurată, după alte criterii, însingurarea lui Zobar are aura unei fatalităţi destinale, ce-l împinge, grabnic, către o hotărâre decisivă. Ultimul sprijin, al lui Zobar, rămâne Rada. Va reuşi să-i salveze, sufletul, insuflându-i liniştea şi înţelepciunea sa? De aici încolo, naraţiunea intră pe un făgaş ce va conduce, inevitabil, către un final fulminant. Zobar ajunge din urmă, şatra, Ciudra îi sfarmă, lanţurile, iar el poate să-i dăruiască, Radei, iapa albă, pentru care îşi riscase viaţa. Primele două probe fuseseră trecute, cu brio: mai întâi, i-a dovedit, Radei, că-i cunoaşte făptura mistică, lăuntrică, apoi, a izbutit să-i dăruiască un păzitor al sufletelor, calul alb. Mai rămăsese o ultimă încercare, despre existenţa căreia Zobar, asemeni lui Făt-Frumos, habar nu avea, bineînţeles. Apropierea celor doi se realizează treptat, o multitudine de indicii încifrând un destin pe care ei încearcă să-l descifreze:

- Eram patru, şi lumea era a noastră… Doi au fost ucişi. Pe Talimon parcă l-a înghiţit pământul…

Aşezată pe genunchi, între arbuştii de culorile toamnei, Rada încearcă să citească, soarta sufletelor lor, în cărţile de tarot:

- Uită-te, în calea ta sunt doar eu. Uite drumul! Ăsta eşti tu. Şi peste tot sunt numai eu…

Apoi, pe pridvorul ruinelor unei foste biserici, Zobar încearcă să arate, Radei, că poate accede şi la o altă viziune, a vieţii, decât aceea comună, centrată pe unitatea de măsură a liber-schimbului:

- În şatra voastră vă scoateţi ochii, pentru aur…

- …Şi dacă oi fi de aur?

- Oh, cât te mai iubeşti, pe tine…

- Da pe cine ai vrea să iubesc? S-o găsi cineva să mă iubească până o să uit, de mine…?

Ruinele, simbol al timpului obosit, ce-şi aşteaptă extincţia, le captează atenţia, amplificându-le, totodată, pofta de viaţă:

- Nu mai fuma!

- De ce?

- În faţa sfinţilor, nu se cade…

- De ce-s sfinţi?

- Cât au trăit, au pătimit.

- …Şi eu pătimesc, destul… Ştii tu cât! Oi fi, şi eu, sfântă?

Sărutul celor doi, aşteptat încă de la începutul filmului, odată dezlănţuit, antrenează întreaga natură, în dansul său: rostogolindu-se, pe malul râului, cei doi primesc botezul apei, expresie a purificării premergătoare unirii lor, pătrunşi de o muzică divină, intonată, în film, în acorduri ce transmit, şi spectatorului, fiorul dulce, ameţitor, al pasiunii… Semnificativ este faptul că Rada concepe iubirea ca o uitare de sine, ca o renunţare completă, la egoul propriu, expresie a dăruirii totale ce încearcă să spargă platoşa rece, ce ţine captiv sufletul lui Zobar. Întinzându-şi hainele, roată împrejur, pentru a se usca, în vreme ce Zobar se pregăteşte să aprindă focul (focul sacru – ce onoare!), Rada rămâne în centru, asemeni nucleului unei flori ce este pregătită să rodească… În ceasul apusului, ritualul său vine să consfinţească, pentru amândoi, trecerea într-un alt registru existenţial. Uşoara şi voita ironie de până atunci, a Radei, lasă loc unei gravităţi pe care Zobar nu pare să o înţeleagă:

- N-am iubit, niciodată, pe nimeni, dar pe tine te iubesc. Mai iubesc şi libertatea, Luicu, dar pe ea o iubesc mai mult ca pe tine. Vei fi al meu, trup şi suflet…

Se vede, Rada îşi afirmă, deschis, iubirea faţă de Zobar, în vreme ce acesta nu dă glas, niciodată, pe parcursul filmului, unor atari sentimente, ale sale, faţă de Rada: pasiunea ocupă, în el, spaţiul ce ar fi trebuit să fie hărăzit iubirii… În orice caz, Zobar este extrem de confuz, în această privinţă, iar imposibilitatea de a-şi citi, în suflet, îl macină, mai mult decât misterioasa atracţie pe care o simte faţă de Rada. Îşi pune, după cum se va vedea, mai târziu, problema libertăţii, în termeni exteriori asemănători: problema e că cei doi înţeleg cu totul diferit, libertatea, deşi vorbesc, despre ea, ca şi cum lucrurile ar fi limpezi, în această privinţă. Pentru Zobar, chestiunea libertăţii se pune, după cum s-a văzut, deja, în termeni de dominaţie, de supunere sau nesupunere, benevole. Pentru Rada, libertatea constă în capacitatea de asumare, până la capăt, a unui ritual ce are puterea (o altfel de putere!) de a conferi o altă vedere, asupra existenţei, echivalând, aşadar, cu o convertire, cu o naştere din nou, prin resemnificarea radicală a fiinţei! Pentru Zobar, toate acestea nu par a fi, într-o primă instanţă, decât simple vorbe:

- O să cad în mreaja vorbelor tale. Zadarnic mă zbat. Simt cum m-afund în ea. Doar sfâşiind-o, pot scăpa. Ce-o să fac, atunci?

- Eşti orb, Zobar? În lume, pretutindeni, fiecare îşi întinde mreaja cum poate. Unii, cu dibăcie, alţii, cu viclenie. N-o poţi ocoli pe aceea care ţi-e sortită.

Spunând-o, chiar în timp ce stoarce, într-un ulcior, nişte struguri roşii, senzuali, Rada continuă să îmbine, gesturile sale exterioare, ritualice, cu imagini ale unui suflet ce poate fi, liber, chiar în unire cu un alt suflet:

- Mângâierile mele te aşteaptă… Înfocate, vor fi, dezmierdările mele. Şoaptele mele te vor face să dai totul uitării. Iar mâine o să-mi cazi în genunchi, şi, în faţa şatrei, o să-mi săruţi mâna dreaptă. Şi atunci îţi voi fi nevastă. Şi va veni sorocul nopţii noastre, când voi veni la tine şi ne vom naşte din nou, Luicu…

Apoi, ţinând ulciorul, cu mustul proaspăt, deasupra focului, rosteşte, ca o incantaţie, împreunându-şi mâinile şi trecându-le, peste foc, pentru a se iubi, în noapte:

- Focul dragostei mele să dăinuie în mintea şi inima ta… Bea!

Împărtăşirea amândurora din acest must proaspăt, ce nu e încă vinul vieţii, ci un soi de prototip al lui, originar, echivalează cu o întoarcere, purificatoare, la origini. De ce mai era nevoie, totuşi, de acest întreg ritual? Pentru ca unirea lor să fie consfinţită şi în plan spiritual, nu doar fizic, trecerea lor, succesivă, prin apă şi prin foc, fiind pregătitoare, pentru ambele dimensiuni ale fiinţei. Ceea ce era peste posibilităţile de înţelegere ale lui Zobar. Dimineaţa, se trezeşte singur, sub cerul de mult senin, şi un râs de femeie îl face, brusc, să tresară: nu e Rada, ci una dintre bătrânele şatrei, rămasă să culeagă, până la căderea brumei, ierburi de leac.

- Nu te speria de mine, Luicu! Nu te speria! Altădată, eram mai mândră decât Rada…

- Unde e Rada?

- Când mijeau zorile, şatra a pronit la drum…

- Încotro au luat-o?

- Înspre trecătoare, vor poposi în ţara fagului…

Încălecându-şi armăsarul, Zobar se grăbeşte să-i înfigă pintenii, în coapse…

- Deşertăciune! Totu-i deşertăciune! Şi chinurile tale sunt zadarnice. Îţi voi da să bei o licoare, ca s-o uiţi, pe Rada…

Mintea lui Zobar zboară, deja, departe, prin hăţişurile unor orizonturi tulburi. În urma sa, replica schimonosită de timp, a Radei, lasă, nişte ultime şoapte, să-i fie purtate de vânt:

- Zobar… Te duci la moarte…!

Bătrâna ştia un adevăr pe care Zobar îl presimţea, doar, fără a-l putea conştientiza, dându-i, aşadar, o cu totul altă interpretare: depăşirea propriei condiţii nu se poate realiza, în unele cazuri, decât prin moarte… Cuvintele Ecleziastului, aşezate într-un asemenea context, abia astfel pot fi înţelese. Exact ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, uitarea e singura modalitate de salvare ce îl poate menţine în viaţă, pe Zobar, fiind, însă, vorba despre o altfel de uitare decât aceea la care se referise Rada. Aceasta din urmă, nu poate cunoaşte, niciodată, o Vale a Plângerii, recăpătarea memoriei nu se poate constitui în cauză a morţii, precum în basm, deoarece percepţia timpului este abolită de sentimentul transfigurator al iubirii reciproc şi total împărtăşite, precum şi de puterea protectoare a incantaţiilor magice şi a ritualului. Zobar refuză, însă, să pătrundă într-un astfel de teritoriu, nu poate renunţa la vechea sa natură, nu poate accepta, riscul transfigurării. Replica pe care i-o adresase Radei, lângă ruinele vechii biserici – Cât te mai iubeşti, pe tine! – i se potriveşte, mai degrabă, lui. Poposind, în drumul său, într-un han (hanurile sunt locuri ale trecerii, prin excelenţă, simbol al popasurilor spiritului, în drumul său evolutiv), lui Zobar i se accentuează deruta lăuntrică, simte că o perioadă de detaşare i-ar prinde bine, dar sufletul său nu ştie decât să alerge. Îi spune, hangiului, că nu vrea decât să se odihnească, puţin, şi să plece, la care acesta, abătut, subliniază, ca pentru sine, că, de dimineaţă, toţi poposesc, într-una, fără să bea… Cu alte cuvinte, sunt momente în care nimeni nu vrea să fugă de propria-i soartă, să se abandoneze, delirului bahic. Până şi lăutarului îi este greu să-l recunoască, pe Zobar, atât de mult i-au transfigurat, chipul, chinurile lăuntrice, presimţirile sumbre, incerte:

- Ce-i cu tine, Zobar? Eşti obosit? Spală-ţi faţa! Trezeşte-te!

- Cârciumare! Leagă patru damingene în şa! Azi facem chef mare…

Cu lăutarul pe urme-i (o călăuză profană, ce îi poate alina, sufletul, dar nu i-l poate salva), Zobar îşi spală, faţa, în pârâul repede de munte, îmbracă o cămaşă roşie, cu mâneci largi, şi coboară, în mijlocul şatrei, pe sub roşul tomnatic al cireşilor… Rada tocmai ţesăla iapa sa cea albă… Privirea-i e, la început, uşor tensionată, şi totuşi voioasă. E îmbrăcată într-o rochie albă, ce face un contrast rău prevestitor cu cămaşa roşie, a lui Zobar (simbol al sângelui năvalnic, tulbure, nicidecum al înţelepciunii), chiar şi cu vinul roşu, adus de acesta:

- Beţi, ţiganii mei!

Privirile bătrânilor degajă încordare, grijă. O ţigancă intonează un cântec melancolic şi totuşi vesel, în vreme ce unii încep să se învârtă, ireal, în dans… Rada râde… Zobar îi cere, lui Ciudra, să-i fie peţitor. Dacă nu poţi dobândi, înţelepciunea, măcar să ţi-o faci aliat…

- Vorbele mele le-ai dat uitării… Ţi-am spus să-ţi fereci inima şi gândurile cu şapte lacăte!

- S-au sfărâmat lacătele! Du-mă la ea!

Zobar caută o călăuză, se simte neajutorat, încolţit de o fatalitate pe care n-o poate controla, dibui.

- Danilo! Dă-mi fata de nevastă!

- Ia-o! Dacă ai să poţi…

Întreaga situaţie îl stinghereşte, vizibil, pe Zobar. Ce i se cere este contrar obiceiului ţigănesc arhicunoscut, tradiţional, conform căruia căsătoriile sunt aranjate (de multe ori încă din fragedă pruncie) de către părinţi, care îşi vând, fiicele (boierul Antal nu degeaba îi ceruse, lui Danilo, acest lucru), sau decid, în virtutea unor altfel de interese, pentru ele. E de neconceput, conform unei atari viziuni, ca bărbatul să trateze, cu femeia, de la egal la egal, iar orgoliul lui Zobar este aţâţat, din acest motiv, la maximum, mai ales că scena se desfăşoară în prezenţa tuturor membrilor şatrei. Faptul relevă, însă, statutul cu totul aparte, privilegiat, pe care Rada îl are, în cadrul şatrei, puterile sale mistice, care impuneau respectul şi care-i permiteau să se elibereze de canoanele vechi, ale obştii. Zobar se arată, însă, preocupat mai mult de menajarea propriului său orgoliu, decât de înţelegerea acestor aspecte, care nu l-au deranjat, cât s-a aflat în intimitate, numai el şi Rada, dar care nu-i dau deloc, pace, acum, în faţa tuturor:

- Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Nu e cal pe care să poţi fugi de soartă… Mă leg să te iau de nevastă, Rada. În faţa tatălui tău, a fraţilor şi surorilor noastre. Ia aminte, Rada, sunt un om liber, şi de acum înainte o să trăiesc pe placul meu.

Privirea ei exprimă maximă concentrare, chiar revoltă lăuntrică. Pentru a-i demasca, adevăratul chip, în faţa şatrei, pentru a-l determina să nu-şi mai ascundă slăbiciunile, apucă un bici, îi înfăşoară, cu el, picioarele, trântindu-l la pământ, în râsetele întregii şatre:

- Să vedem cât eşti de puternic!

Aceasta nu face, însă, decât să sporească, confuzia lui Zobar. Râzând, Rada îi întinde, senină, mâna:

- În şa te ţii, pe pământ te clatini!

- Astă noapte am privit, în adâncul sufletului, şi-am înţeles că s-a zis cu viaţa slobodă, de până acum. În inima mea, nu-i loc decât pentru Rada. Îi voi cădea în genunchi, cum a vrut ea, să vadă toţi cum Zobar a fost subjugat de frumuseţea ei.

Se observă, el nu sesizează decât frumuseţea, ca virtute a Radei, latura pur spirituală a fiinţei sale rămânându-i străină. Înţelepciunea, pe care ar fi vrut s-o dobândească, îşi are propriul său preţ. „Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte”, sună o maximă de-a lui Heraclit. Deşi este un poliglot, ce a străbătut lumea în lung şi în lat, Zobar nu înţelege că, mai curând decât să doreşti, frumuseţea, este de dorit ca frumuseţea să te dorească… Nu poţi dobândi, cu de la tine putere, ceea ce numai zeii pot să-ţi hărăzească. Bucea îl avertizase, cândva, că, odată intrat în sfera de atracţie a Radei, va fi pus în situaţia de a renunţa, la sufletul său, fără a putea să-şi dobândească un altul, iar Ciudra îl sfătuise să fie vigilent, în aceeaşi privinţă, fără să fie în stare, nici acum, să-i dea mai multe detalii, să-l limpezească:

- Zobar, Zobar…

- Nu pleca! Să vezi cum îi cad în genunchi!

Numai Rada nu pare, deloc, să se grăbească, deşi îngrijorarea ia locul siguranţei de sine pe care o afişase, până în acel moment:

- Lungeşti vorba, Zobar! Nu te grăbi…

- Aşa stau lucrurile, fraţilor! Dă-mi mâna! Mâna!

- Nu aşa, Zobar! În genunchi şi sărută-mi mâna dreaptă.

- Dă-mi mâna!

- Nu vreau…

Cu totul neputincios, în urma gestului schiţat fulgerător de Zobar, Ciudra nu poate emite decât un ultim strigăt:

- Nu, Zobar!!!

E, însă, prea târziu. Pumnalul de la brâul său sorbea, deja, din sângele inimii Radei.

- Mama… Mama… Am ştiut…

Sunt ultimele cuvinte, ale acesteia. Cuprinzând-o cu braţele, pentru a-i opri căderea, lui Zobar nu-i mai pasă de Danilo, care se apropie, încet, înjunghiindu-l, în spate, cu o mişcare scurtă.

- Îmi pare rău… N-am vrut…

Zobar nu pare a-şi da seama, nici în acest ultim moment, de cele întâmplate, iar trezirea sa, ce ia forma regretului exprimat înaintea prăbuşirii lor, unul peste altul, pare a se petrece, deja, într-o altă lume… Buzele lor se apropie, pentru ultima oară, răsuflarea morţii, de pe ele, devine una, sfârşindu-se în nechezatul calului lui Zobar… Un bătrân îşi smulge părul… Fumurile focurilor răzleţe acoperă, şatra, iar ţiganii îngenunchează, înconjurându-i, pe cei doi, într-o veghe mută…

Doi cai apar, împreună, pe fundalul unui cer roşu, cel alb mergând după cel negru… Soarele apune, luând, cu el, siluetele lui Zobar şi a Radei… Epopeea se afundă în poveste, aşteptându-şi un nou răsărit…

În vreme ce transfigurarea, treptată, a sufletelor celor ce asistă la derularea poveştii, se vede aureolată, instantaneu, de botezul tăcerii, muzica exterioară îşi poartă, eroii, mai departe, pe tărâmul de dincolo de timp, unde doar fiorul vieţii trăite cu adevărat, la intensitate maximă, îi mai poate dibui… Avertizat fiind, încă de la început, despre un final pe care nu-l poate totuşi anticipa decât într-o prea mică măsură, spectatorul este tentat să creadă că drama derulată sub ochii săi constituie rodul unei confruntări a orgoliilor celor doi protagonişti, atitudine intrinsecă, de regulă, jocului mediocru, cotidian, al dragostei. Şi totuşi, dacă ne limităm la o asemenea vedere, ieftină, a faptelor, majoritatea secvenţelor îşi pierd, rostul, iar coerenţa întregului este cu neputinţă de reconfigurat. Adevărata explicaţie a farmecului narativ, al filmului, constă tocmai în bogăţia neaşteptată de simboluri ce se adresează, înainte de toate, inconştientului, captându-l, la un nivel profund, pe privitor, imagistică ce nu se lasă, dezvăluită, cu uşurinţă, după cum am văzut (fără a pretinde, prin aceasta, că interpretarea pe care am furnizat-o este şi singura posibilă). Viabilitatea tabloului interpretativ se evaluează, însă, nu doar după nivelul său de coerenţă, ci şi după gradul său de integrare, într-o astfel de sinteză superioară, a majorităţii (ideal, chiar a totalităţii) elementelor prezente în opera de artă.

Ca în orice baladă, tematica iniţierii constituie axul pe care se clădeşte întreaga-i arhitectură. Încercărilor nu li se spune pe nume, precum în basme, dar aceasta face ca spectatorul să fie şi mai absorbit, de evenimente, părându-i, totodată, mult mai familiară, epopeea celor două destine, simţind-o mai aproape de sufletul său. Dacă boierul Antal nu trecuse de nici una, din cele trei încercări, Zobar izbutise să facă faţă primelor două. Ultima i-a fost fatală, asemeni lui Harap-Alb, dar Rada, prototip al înţelepciunii (să nu uităm, zeiţa Sophia este un principiu feminin), nu-l mai poate salva, precum fata Împăratului Roş, deoarece ei înseşi îi este fatală! Periplul celor doi, epopeea lor, continuă, dar după moarte… Sufletele lor, sub aparenţa celor doi cai – unul negru, celălalt alb – sunt libere să migreze, acum, dincolo de apele timpului în care şi-au spălat, pline de dor şi de zbucium, coamele… Trăiesc un fel de înviere, beneficiind de înţelepciunea născută de eşecul amândurora, deopotrivă (Rada rosteşte, cu glas slab, de moarte, faptul că a intuit, de la bun început, tragicul sfârşit), înviere ce şi justifică folosirea câtorva simboluri de provenienţă creştină. În final, cea care a pregătit vinul împărtăşaniei, dându-i lui Zobar să soarbă, din el, va fi răsplătită, pentru această încercare de a-i salva sufletul, cu moarte, aşa după cum lui Iisus i-a fost dată răstignirea… Cele patru codiţe ce au păstrat, vie, imaginea Radei, în mintea lui Zobar, îşi găsesc, corespondent, în simbolistica celor patru evanghelişti ce vor purta, peste veacuri, vorbele lui Iisus (prevestind, totodată, statutul Radei, de preoteasă a sufletelor şatrei), iar frângerea triadei reprezentate de Zobar, Bubulea şi Talimon (cel de-al patrulea dispare încă de la începutul filmului, jucând un rol secundar, în economia-i generală) trimite la încercarea crucială, la care a fost supusă Treimea, prin întruparea, temporară, a Fiului…

Viziunea regizorală a lui Emil Loteanu este de o complexitate impresionantă, iar coerenţa ansamblului, astfel înfăţişată, surprinde, prin profunzime. Meritul său, în această privinţă, este uriaş. Reprezentând o ecranizare după Maxim Gorki, am avut curiozitatea să caut istorisirea ce a furnizat, filmului, materialul prim. Am găsit-o într-un volum de „Nuvele”, publicat, la noi, în traducere, de Editura pentru Literatură Universală, la Bucureşti, în 1966. Este vorba de o povestioară de 14 pagini, intitulată „Makar Ciudra”, scrisă de Maxim Gorki în 1892. După cum se observă, încă din titlu, centrul de interes al povestirii îl constituie bătrânul Ciudra, care-şi împărtăşeşte, înţelepciunea dobândită prin experienţele directe, de viaţă, unui interlocutor ale cărui replici şi întrebări nu sunt consemnate, în aceasta şi constând originalitatea acestei scriituri a lui Maxim Gorki. La un moment dat, Ciudra începe să relateze povestea lui Zobar şi a Radei, la care a asistat, personal, pe când se afla, cu şatra, în Bucovina. Viziunea lui Gorki este una simplistă: cei doi protagonişti se plac, dar orgoliile lor, extrem de puternice, îi aruncă într-o competiţie în care fiecare vrea să supună, la modul propriu, voinţa celuilalt, pentru a-şi ascunde, astfel, slăbiciunea, faţă de celălalt. În afară de istoria boierului Antal, care se regăseşte aproximativ fidel, în film, regizorul şi scenaristul Emil Loteanu nu preia decât câteva replici, din această pitorescă frescă. Construindu-şi povestea, le resemnifică, însă, încărcându-le cu simboluri şi integrându-le într-o viziune de ordin metafizic, ce conferă clasă, filmului, lăsând, totodată, deschise, numeroase căi interpretative. Sfârşitul este acelaşi, tragic, deşi intriga se construieşte într-un alt ritm, fără ca istoria celor doi să cunoască mai multe etape, şi fără ca evoluţia lor să se răsfrângă, în vreun fel, în planul spritual. În orice caz, lecturând, mica povestioară a lui Gorki, cititorul nu poate ajunge la o înţelegere adecvată a filmului, iar, în ipostaza în care o ia drept reper, ratează, indubitabil, miza lui autentică. Limitarea, simplă, la un anume înţeles, al demnităţii umane, întrupat, în film, de viziunea lui Zobar, este, e drept, cea mai la îndemână interpretare ce se poate aduce filmului, cea mai facilă, dar şi cea care întâmpină cele mai multe dificultăţi, din perspectiva efortului de integrare, într-un tot unitar, a detaliilor transpuse, imagistic, exemplar, de Emil Loteanu.

De fapt, principala cauză a sfârşitului tragic al celor două personaje îl constituie lipsa de înţelegere reciprocă, de comunicare, dintre ele. Rada vede lumea într-un mod magic, simbolic, dând dovadă, totodată (dincolo de aparenţa ei copilăroasă, căci dezinvoltura presupune tocmai siguranţă de sine, adică un proces de maturizare încheiat), de o matură intuire a esenţelor, a crudei realităţi (Eşti orb, Zobar? În lume fiecare-şi întinde mreaja, cum poate…). Pentru ea legământul dintre bărbat şi femeie nu se poate realiza decât prin intermediul unui ritual: trecerea unor probe (căutarea calului alb), călătoria iniţiatică în vederea desluşirii propriului destin (cititul în cărţi), consfinţirea împlinirii acestuia (zdrobitul strugurilor şi sorbirea mustului din acelaşi pocal), purificarea preliminară (trecerea prin apă şi prin foc), totul creând, pentru privitor, aparenţa unei desfăşurări fatale, a evenimentelor, accentuate de modul aparent întâmplător în care cei doi se întâlnesc (când Zobar cade rănit, fapt ce indică faptul că Rada reprezintă, de la bun început, salvarea lui Zobar) şi de premoniţiile celorlalte personaje (Te duci la moarte, Zobar...) şi chiar ale protagoniltilor înşişi (Iată, doar eu stau în calea ta…; De mâna mea vei pieri…; Am fost trei… e rândul meu…; Am ştiut…). Totul trebuie să se încheie apoteotic, cu actul final: îngenunchierea şi sărutarea mâinii drepte, gest simbolic, ce va consfinţi poziţia femeii în stânga bărbatului (nu în dreapta, ceea ce arată că ritualul nu reprezintă, de fapt, o lezare, a demnităţii lui Zobar!). Din nefericire, Zobar este un neiniţiat, şi nu pricepe astfel de lucruri. Chiar propria-i viaţă i se pare, în permanenţă, de neînţeles, deşi este umblat, prin lume, văzând multe, şi vorbind limbi şi mai multe. Mai mult, încercările Radei, de a-l iniţia, dau greş, în clipa morţii ea recunoscând, ca pentru sine, că a prevăzut, tot timpul, asta, ceea ce denotă o anume orbire şi din partea ei, o amumită atracţie, faţă de Zobar, ce se exercită cu forţa unei fatalităţi destinale căreia nici măcar ea, cu toate abilităţile sale psihice deosebite, nu i se poate opune. Destinul, atracţia naturală, dintre cei doi, este mai presus de canoane, religioase sau morale, dovadă că unirea lor trupească se şi petrece. Ce mai lipseşte e armonizarea sufletelor şi a viziunii lor. Era nevoie ca Zobar să acceadă, pentru aceasta, la nivelul de înţelegere, superior, al Radei: aşadar, nu să renunţe, simplu, la libertate şi morală, ci să nu se mai raporteze, în vechiul mod, îngust, la ele! Din nefericire, el vede actul final exclusiv din unghiul unei morale ce exacerbează simţul demnităţii, fără a înţelege că trufia, orgoliul, afirmarea egoului, ignorarea sau ascunderea propriilor slăbiciuni reprezintă obstacole de netrecut în calea dobândirii înţelepciunii, înţelepciune de care se arată preocupat încă din debutul filmului, în dialogul pe care-l poartă cu Ciudra. Umilinţa (aşa cum o pretinde actul mistic: minimalizarea importanţei propriei persoane, pentru a facilita, astfel, afirmarea, în om, a unei instanţe ce-l depăşeşte, dar îl şi dăruieşte, în acelaşi timp, cu har) nu are conotaţii negative decât dacă e privită din perspectiva vechii morale, din postura unei viziuni căreia-i lipseşte, aşadar, perspectiva. Neînţelegerea laturii profunde a exigenţelor Radei, a semnificaţiei ritualului, face ca totul să se reducă la resimţirea unei umiliri nejustificate, grosiere, a demnităţii personale a lui Zobar (el, războinicul şi neînfricatul Zobar, să se smerească, în faţa unei femei? De ce n-ar putea, şi iubirea, şi înţelepciunea, să fie luate cu asalt, să fie sustrase, furate, şi nu, la modul cel mai grav, câştigate, prin străduinţă îndelungă, prin efortul de a-şi modela propria-i natură, de a o înfrunta?), totul sfârşindu-se prin tragedia binecunoscută. Nu e vorba, însă, de o superioritate sau inferioritate, a ritualului, în raport cu morala, ci de absenţa unei raportări reciproce, la nivelul esenţei, a celor două: ritualul te scoate, din timp, morala nu e posibilă decât în timp, în istorie. Trăirea religioasă autentică e atemporală, după cum se ştie, în vreme ce reglementarea relaţiilor dintre oameni, prin morală, nu e proprie decât timpului profan. O anume condiţionare tot au impus unii: morala, ca preliminară ritualului. Dar efortul de a fi moral nu e suficient, ca să te purifice: ritualul consfinţeşte, această purificare. Mulţi percep, morala, şi ca o consecinţă, a ritualului, dar acesta oferă, de fapt, o înţelegere diferită, a realului, care nu-ţi mai permite să acţionezi la nivelul faptelor propriu-zise, între care se impune morala: tu vezi, în ele, altceva decât ele însele, o profunzime ce aparţine iniţiatului, astfel că, deşi el poate făptui, în termeni kantieni, conform preceptelor morale (unora dintre ele), nu o face în virtutea acestora, nu urmăreşte să le aplice, e doar o coincidenţă, nu un raport necesar, de esenţă!

În film, nomadismul ţiganilor şi muzica lor contribuie la crearea impresiei de fatalitate destinală, totul desfăşurându-se repede iar înţelesurile fiind laconice. Se regăseşte amprenta de clasă a cinematografului rus (URSS, 1975), cu tenta spre melancolie şi renunţare, caracteristică sufletelor stepei, revers al alergării istovitoare, prin istorie, generatoare de atâtea suferinţe. Există şi o anume prezenţă românească, dat fiind că Emil Loteanu este român basarabean, iar ceilalţi doi protagonişti, Grigore Grigoriu (Zobar) şi Svetlana Toma (Rada), izbutesc să-i transpună în fapt, intenţiile şi percepţia artistică, în modul cel mai fericit.

Iată, aşadar, cum ratarea iniţierii a condus, sub orbirea iubirii şi a atracţiei dintre sexe, la o neînţelegere izvorâtă din practica socială a unei morale ce exacerbează orgoliul demnităţii personale şi interzice, astfel, accesul la o altfel de libertate decât cea solitară şi egoistă, lipsită de perspectiva unei posibile transfigurări, încă din această viaţă, a fiinţei umane, în sensul unei mai autentice situări, a ei, în pozitivul lumii.

(publicat în Absolut Cultural, nr. 1 / 2009)

Zilele trecute am citit mult, poate prea mult pentru vremea noastră. Acum câţiva ani a plecat dintre noi si un frate de bunic, care prin 1950 a fost întemniţat pentru simplu fapt ca vorbea româneşte si vroia sa-si hrănească familia aruncata în foamete. Liniştea de acolo i-a dăruit talentul de a tine penita in mana si de a striga pe hartie impotriva timpului sangeros. Eliberat, a continuat sa insire gandurile si creatile pe filele galbene.  Asa a ajuns sa se cunoasca cu raposatul de acum, licarirea libertatii si dreptatii basaranene, Grigore Vieru. Dupa moartea unchiului, au ramas volume intregi de poezii, de nopti nedormite si de muze tiparite, mostenire ce a ramas potrivit legii persoanelor mai apropiate din perspectiva gradului de rudenie. Am zis sa incercam sa publicam capodopera familiei cel putin pentru sufletele noastre si intru a pastra amintirea vie. Stupoarea mi-a fost atunci cand mostenitoare a spus:”Cine are nevoie de asta acum? Le-am aruncat”.  Cuvintele sunt de prisos. Mi-a ramas in minte doar privirile aruncate in tristete a familiei mele.

Am ajuns sa ne preţuim stomacul si sa ignoram hrana sufletului. Tot suntem nişte cutii conservate, ruginite. Ignoranta loveşte acolo unde peretele trebuie sa fie ridicat.

Anul a inceput cu titlu sumbru: “In Memoriam”. Aş vrea sa cred ca aceste momente pot constitui un inceput de deşteptare, deşteptare care ne lipseşte şi să ne cerem drepturile strămoşilor noştri: limba şi istoria noastră infaşurată în demnitate.

În unul din articolele sale Dan Puric preciza ca “Oamenii normali vor deveni o secta în România”, şi nu-mi este frică să afirm acelaşi lucru şi pentru Basarabia.

Aş vrea să ne amintim de Lăutari, despre acei veritabili lautari, si nu de acei care poarta numele ca pe o simpla reclama. Cine au fost şi ce au insemnat pentru noi? Au disparut, asa este, in mod oficial. Poate si timpul a facut asa incat sa fie declarati neautentici si demodati. Ciudat, cum erau “retrogati” pana la statutul de hoti si talhari, si abia aveau dreptul de a respira si misca. Iar locul in cimitir era cel rezervat doar la margini, acolo unde iarba e mai mare si vantul te rapune, de parca ar alunga memoria departe de ei.

Ei, au fost acele “carti” si “hrisoave” scrise de la descalecatul tarilor, de la miruirea de pe  “Direptate”, pana la  rapirea Prutului si al Nistrului. Muzica si Cantecul au inspirat oamenii si sa nu uite de suflet, alaturi de rugaciunea de seara si candela aprinsa in colt, ei au fost elementul divers al poporului. Emil Loteanu a reusit prin filmul sau “Lautarii” sa ne faca sa nu uitam.

Filmul este “consacrat muzicantilor anonimi, lautarilor, care au pastrat si au transmis din tata in fiu nestematele folclorului moldovenesc, Trecerea timpului le-a invaluit imaginea lor in mister. Filmul este o incercare reusita de a-i repune pe acesti maestri ai cantecului popular la loc de cinste in ierarhia valorilor nationale. “

Şi codrii tresareau…

]]> http://valterbinaghi.wordpress.com/2008/07/08/i-lautari-di-emil-loteanu/ Tue, 08 Jul 2008 09:09:34 +0000 vbinaghi http://valterbinaghi.wordpress.com/2008/07/08/i-lautari-di-emil-loteanu/

UN FILM DI EMIL LOTEANU (Russia, 1972)

Nella vita di ognuno di noi c’è un film, uno più di tutti. Ci sono vite il cui profilo segreto è nascosto in un film, perchè lì, in quell’emozione, si è scolpito una volta per sempre.
Questo è il mio film. L’ho visto per la prima volta a vent’anni.
E’ per questo che oggi vi racconto la storia di Toma, il lautaro, come l’ho raccontata in uno dei miei romanzi, “I 3 giorni all’inferno di Enrico Bonetti, cronista padano”, dove ho dato il nome di Ljanka alla protagonista femminile del romanzo: Ljanka è anche il nome della protagonista del film.

Era uno di quei musici itineranti che giravano in piccole bande nell’immenso impero zarista del XIX secolo, ingaggiati per matrimoni e funerali da signori e contadini. Toma si innamorò, ricambiato, di una principessa zingara, Ljanka, e i due conobbero una breve felicità clandestina, ma poi la famiglia di lei la mandò in sposa a un altro di pari lignaggio, e Ljanka partì per sempre.
Toma divenne un celebre violinista, e suonò pure alla corte dello zar, ma rimaneva sempre povero perchè tutti i suoi denari li spendeva per farla cercare: lei, l’unico grande amore della sua vita.
Non la trovò mai. Morì, vecchio e circondato dai pochi compagni, i quali lo seppellirono e continuarono la loro vita errabonda.
Un giorno giunsero a un accampamento zingaro, e suonarono ad una festa dall’alba al tramonto, finchè un’anziana donna, riccamente vestita, si avvicinò perchè aveva udito un brano che aveva un che di familiare.
- E’ del nostro maestro – gli dissero: – L’ha composto tanti anni fa, per il suo amore perduto – e le raccontarono la storia di Toma il lautaro, che per quarant’anni aveva vissuto solo per cercare la sua principessa scomparsa.
La donna li guardò partire, dall’alto della rupe: in tutti quegli anni lo aveva chiamato, e in cuor suo sapeva che Toma un giorno sarebbe tornato da lei.
Ed era tornato infatti, al di là della morte, a salutarla con la sua canzone.