Vorba lui Alex, azi, în timp ce ne uitam la desemnarea lui Negoită si presedintele asculta gârbovit si tremurând discursul tânărului pupil:

- Băi, ăsta arată ca unul căruia tocmai i se prăbuseste Reichul.

A mai trecut o experienta estivala pe litoralul patriei noastre. 8 zile de chin, cu multa bere si tequila care au curs in valuri pe gatul meu, rastalmacindu-mi mintea. A fost greu dar am supravietuit eroic, sau nu… habar n-am. La revedere, atat am avut de zis, restul e istorie.

Cum poti face o epava sa navigheze din nou in larg?

Cum poti face ca un ceas defect sa mai arate ora exacta?

Cum te mai poti uita intr-o oglinda daca e bucatele?

Se pare ca doar inima, desi franta…mai poate bate!

Anul acesta am văzut Marea Neagră la Costineşti.Nu ştiu de ce am ales staţiunea , însă nu-mi pare rău pentru că mi-a plăcut. Nu am mai văzut în vacanţele celelalte marea aşa de limpede ca la Costineşti, staţiunea e mare, frumoasă şi curată  PARŢIAL, NORMAL. Plaja mare, dar păcat că veneau oameni  care la plecare lăsau gunoie direct pe nisip deşi la fiecare  75m erau câte 3 tomberoane pentru colectarea deşeurilor diferenţiat(sticlă,hârtie, plastic). Mult m-a impresionat faptul că într-o zi , ducându-mă la restaurant am văzut doi tineri care săpau în jurul unei statui cioplite în piatră, care are amplasată la 50 cm de aleea principală , dar nu am dat importanţă. A doua zi, când am revenit la restaurant pentru prânz am constatat că statuia fusese mutată cam 5 m şi în locul ei era un magazin care o acoperea de tot( aleea aflându-se în capătul magazinului opus locului unde se află statuia fotografiată) .  Să fie staţiunea : TOTUL PENTRU AFACERI? Nu m-am putut abţine să nu fotografiez epava şi obeliscul! Care nu aveţi drum la mare în ţări străine puteţi merge şi în România, mai ales că poţi cheltui şi mult şi puţin: TU ALEG;DUPĂ BUGET,”coane Fănică” sîc!!!

CAT de bou a fii… incat sa te urci pe o nava ruginita… pe jumatate scufundata si sa iti fluturi cheile de la masina ta de 20 de mii de euro… si sa iti scapi cheile in apa….?!

Raspunsul la aceasta minunata intampalre.. mi l`a dat un tip… din minunata zona turistica… de pe faleza Constantei….Costinesti. Eram si eu pe acolo.. cu femeia de mana si ne plimbam pe faleza… La un moment dat… vad un grup de 6 oameni (3 cupluri de cocalari) care se opreste la o “epava” pe jumatate scufundata. Doi dintre tovarsi s`au suit pe ea… incercand sa faca poze. Ala mai smecheras de fel.. a scos cheile de la 4X4 shit ce naiba era (l`am zarit cand a parcat) si a inceput sa le fluture ca pe un pistol de VACAR (ca sa nu zic cowboy :B). Ce credeti ca sa intamplat…. LE`A SCAPAT !!!! DOOOOOOOH !!!

Am trecut pe langa ei… m`am amuzat un pic… si ne`am asezat la 10 metri mai in sus pe un stabilopod. Am stat la barfa cu mimoza (draga… sa nu sari la gatul meu ca te`am facut mimoza… =))… esti doar o planta exotica ) mea… si ne`am hotarat sa ne intoarcem. La intoarcere erau tot acolo… dar lipsea cineva… lipsea tipul cu cheia. Mirat… imi tot intrebam constiinta care se amuza neincetat…. unde ar putea fi. Nu trec nici 3 secunde de la intrebarea pusa constientului meu… ca BOUL iese de sub apa victoios… in chiloti si flutura cheile….inca odata…. si ce credeti… LE`A SCAPAT IAR… SI MAI IN LARG !!!!

Cu toate astea… am plecat… si m`am amuzat tot drumul in ideea ca “AM SUBIECT DE BLOG” .

Acum foştii marxişti construiesc o nouă societate (după modelul celei pe care au distrus-o), în care, desigur, şi-au adjudecat poziţia vechilor „exploatatori”, s-au constituit, cum s-a spus, într-o nouă „aristocraţie”: Aristocratura (Nomenclatura care şi-a „privatizat” privilegiile, adică şi le-a pus la adăpost constituţional, astfel încât să şi le poată transmite noii generaţii, conform principiilor statului de drept, inaugurând astfel transformarea subită a vechiului stat birocratic şi poliţienesc direct într-un stat capitalist, democratic şi liberal).

Deci, rezultat (ideologic) nul – o simplă tautologie.

Această întreagă acoladă a istoriei, de aproape un secol, nu a însemnat decât substituirea unui grup de indivizi, la masa de ospăţ, cu altul – o simplă incursiune în scop de jaf şi cotropire, ca atâtea altele în istorie – un soi de canibalism social-economic.

Care este „necesitatea istorică” a acestui experiment social?

Unde sunt acumulările lui cantitative?

Dar progresul calitativ?

Vechii marxişti, după ce şi-au prădat în cele din urmă şi propriul lor Falanster, se află acum în situaţia dificilă de a mima în faţa proletariatului opoziţia faţă de ei înşişi. Oricum, noul proletariat ar trebui să fie cel mai fericit proletariat posibil, pentru că noii săi „patroni” sunt acum, în marea lor majoritate, de stânga.

Fireşte că, odată ce şi-au rezolvat interesele lor pragmatice, idealurile care i-au adus în această poziţie privilegiată au devenit caduce – à la Carte.

Ideologiile, toate doctrinele politice şi religioase, nu vor mai fi de acum încolo decât simple branduri în cadrul unor strategii de marketing, fără nici o legătură de substanţă cu adevăratele produse (programe) pe care diferitele mărci ale Puterii vor încearca să le „vândă” societăţii civile. „Secolul lui Malarmé” s-ar putea să fie un secol al materialismului şi pragmatismului absolut, al disimulării, al războaielor nedeclarate, al pirateriei şi terorismului, un secol de o perfidie absolută, în care nimeni nu va mai crede în nimic, dar se va agăţa de orice idee şi va face orice compromis ca să mai „vândă” ceva, să rămână în circuitul banului şi în graţiile Puterii.

Prin recursul la capitalism (la proprietatea privată) marxiştii nu au făcut decât să se recunoască, în sfârşit, neputincioşi în faţa naturii umane – care nu s-a lăsat modelată după voinţa lor, ci şi-a impus până la urmă propriile sale principii – dar aventura lor socială, departe de a se fi încheiat, a lăsat în urmă deja nişte daune sociale incalculabile: în primul rând, cum s-a spus, au produs moartea ideologiei, a confruntării politice de idei, au aruncat ideea de a munci în dizgraţie şi au omologat o nouă reţetă de succes social, în care competenţa profesională şi onestitatea au fost înlocuite cu pedigree-ul politic şi spiritul de şmecherie etc.

Un ex-comunist, devenit brusc, după Revoluţie, un asiduu frecventator al bisericii, îşi justifica această nouă insurecţie ideologică aşa: „Decât să nu crezi şi să fie, mai bine să crezi şi să nu fie” (ca Pascal).

Cu alte cuvinte, incertitudinea noastră constitutivă privitoare la existenţa Transcendentului este tranşată de omul modern în manieră pragmatică: „Dacă credinţa în Dumnezeu (fie El şi o simplă ficţiune) îmi atrage unele avantaje, aici, pe Pământ, atunci de ce nu cred? În schimb, dacă nu cred, şi Dumnezeu totuşi există, m-am ars. Aşa că mai bine cred.”

Omul modern (şi postmodern, dacă vreţi) se crede atât de şmecher, cu inteligenţa şi uneltele lui, încât îl poate păcăli şi pe Dumnezeu.

Omul modern priveşte „instituţia bisericii” ca pe o societate de asigurări, gândindu-se că, dacă există totuşi o viaţă postumă şi o alternativă Infern-Paradis, atunci e bine să îşi asigure încă de pe acum un loc mai bun, în Paradis, gudurându-se pe lângă altare.

Într-o societate de oameni care gândesc astfel, după privatizarea Lunii şi a lui Marte, e de aşteptat că va începe până la urmă şi privatizarea Paradisului, unde vom fi trimişi probabil în coşciuge inoxidabile, îngheţaţi tun, sub auspiciile unui nou program de marketing, „ultimul răgnet” în materie de turism: turismul cosmic extrem.

„În viaţă, nu are împortanţă ce faci, important e să-ţi găseşti fraierii” – zicea un amic din studenţie, cu un cinism precoce înspăimântător. „Prost e cel care dă, nu cel care cere” – mai zicea un vechi proverb, un adevărat monument de „înţelepciune pragmatică”, subliniând aspectul speculativ al preţului, în schimburile comerciale, şi rezumând, în scopuri didactice, de breaslă, o întreagă doctrină economică … a „ţepei” – cum se spune. „Fură cine vrea, scapă cine poate” – mai spunea un fost director al unei „întreprinderi” de comerţ en gros, din epoca socialistă, astăzi cetăţean onorabil undeva în Occident.

Omul modern este convins că, în viaţă, poate să facă orice, pentru că o scurtă rugăciune, în ultimul ceas, spusă cu destulă evlavie, îi va asigura un loc chiar şi în Paradis. Dumnezeu „vede” însă acest calcul.

Oamenii, într-adevăr, au de ales între două mari programe existenţiale. Toată lumea ştie că programul etic este cel mai bun, dar numai puţini îl aleg. Cei mai mulţi se amăgesc sub promisiunea că „numai eu, numai aici şi numai acum, după care lumea va putea reintra în ordine, iar eu voi deveni cel mai bun şi mai onest om din lume” – fără să anticipeze însă că ilegalitatea lor va fi interpretată rapid ca model succes – un fenomen care va împinge implacabil întreaga societate în haos.

Înţeleasă (poate fără voia ei) ca respect absolut pentru interesele noastre egoiste, de ordin material, şi ca abdicare totală de la principii şi de la morală, întreaga gândire pragmatică a devenit astăzi un model de succes. În consecinţă, haosul social şi economic s-ar putea să fie undeva pe aproape. Numai o reconsiderare a metafizicii, ca mathesis universalis, ne mai poate ajuta să (re)găsim acel set salvator de principii şi valori care să ne călăuzească spre viitorul nostru posibil, cel pre-văzut de Dumnezeu, în contextul nelimitat al Naturii.

(Să fim înţeleşi, nu am făcut toate aceste observaţii critice în scopuri politice. Nu sunt interesat de privilegiile Puterii, ci doar preocupat de răspunderea sa ontologică şi îngrijorat, ca toată lumea, de direcţia în care evoluează societatea umană. Nu sunt exponentul nici unui grup de interese. Aş vrea numai ca lupta pentru Putere, în lume, să nu mai fie o simplă luptă între indivizi, pentru cucerirea privilegiilor materiale ale Puterii, ci să redevină, ca odinioară, la începuturile democraţiei, o luptă între strategii, în vederea unei drepte cârmuiri, astfel încât „corabia” noastră socială să rămână statornică pe traiectoria destinului ei autentic, universal, în perspectiva căruia noi nu suntem opuşi şi subordonaţi unii altora, ci asociaţi în cadrul unui program existenţial cosmic comun.

Societatea noastră modernă, mai ales de la mondializarea conflictelor încoace, arată ca o corabie pe care a izbucnit o revoltă pentru ocuparea postului de comandă – după ce a fost detronat Dumnezeu – şi care, între timp, pluteşte în derivă. Orbiţi de lupta pentru supremaţie, nimănui nu-i mai pasă că această corabie este gata să se izbească de stânci. Ultimul mare învingător, în toată această încăierare, s-ar putea trezi că a câştigat supremaţia pe o epavă.

Tocmai în vederea salvării autenticităţii existenţei noastre sociale fac această remarcă finală: faptul că perspectiva pragmatică vizează numai supravieţuirea noastră individuală în cadrul limitat al societăţii, opunându-ne acesteia, în timp ce perspectiva practică, kantiană, vizează supravieţuirea noastră comună în cadrul nelimitat al Naturii.)

          “Întodeuna” şi în ciuda specialiştilor punctuali, am socotit că te poţi considera întârziat la un eveniment, doar atunci când luminile s-au stins, publicul a plecat împreună cu toţi ceilalţi participanţi, iar femeile de serviciu se zoresc să termine de măturat sub ameninţările administratorului de locaţie care, ultimatum după ultimatum, spune că va stinge luminile instaurând Întunericul. De vreme ce exită vreunul care citeşte rândurile aşternute acum, socotesc la timp apariţia mea, oarecum nesincronizată. Taimingul face totul, se spune. Cred însă că m-aş putea acomoda cu gândul că am întârziat la o barieră de cale ferată al cărei sistem de avertizare nu funcţionează şi am scăpat de izbitura unui marfar! Adică mă uit la sfertul plin cu esenţă tare al paharului, lăsând restul pentru însetaţii de aiurea.

          Revenind la ideea dă blog AMONIM, pentru că anonim nu-i, cu siguranţă, şi nici nu îmi zgâlţâie egoul meseriaşii psihologi Web 2.0 ce se întrec să scotă la iveală frustrări tocmai din zbuciumul lăuntric al personei (nu, persoană, persona!) lor. Vreau adică să comunic faptul că nu suntem anonimi, ci AMONIMI, iar diferenţa stă în chintesenţă, pricepeţi?! Lăsând deoparte rima şi versurile, în ceea ce este esenţial dintr-o concepţie! E o nostalgie curată a unei bancnote cu chipul lui Eminescu, înjumătaţită cu ani în urmă între Nord şi Sud sau alealalte două cardinale, ce renaşte dintr-o scânteie, de necaz ori doar de haz, după caz (fac versuri, nu doar rime, să-ţi bagi la tărtăcuţa bine!). O prietenie ce se continuă, aproape de la sine, într-a nu ştiu câta dimensiune. Aceeaşi care te obligă să te arunci în apele învolburate ale unei mări agitate de frutună, sărind din vârful unui ditamai vaporul încălecat de istoria-i legendară, doar pentru a nu suporta vreme de ani dă zile înţepăturile camaradului-matelot care-ţi spune necontenit: “Vezi cât eşti de fraier?! Eu am sărit, tu nu!“. Şi pentru că există o credinţă veche care zice că prietenii se vor întâlni, se vor regăsi cândva, pe un ţărm îndepărtat, ferit de durere şi disperare, la adăpost de orice valuri ucigaşe!

          Amonimi, pentru că identitatea însăşi, în astfel de cazuri, poate fi tratată drept o glumă proastă, iar psihologii mai sus amintiţi vor rămâne nimic mai mult decât nişte siluete fade mărşăluind prin eternitate şi îndopând “haicinciul” din dorinţa de a socializa între ei!

NEWMANN

Pe fondul unei convalescente aka o raceala nesimtita si foarte complexa:durere de cap,nasu imi e plin,gatu’ de altfel simte nevoia sa ofere fluide naturi,a noilor veniti pe blog care ma asigura ca oricat de putin m-as implica o sa-i fie bine blogului,si a problemelor pe care trebuia sa le rezolv odata cu inoarcerea in haosul Capitalei,nu am fost cel mai activ blogar de o vreme.Mi-a simtit cineva lipsa doua puncte d?

Si sunt dator cu ce-a fost la mare…pai la mare,la soare,terasele sunt goale,ca de,a trecut sezonu,apa era gheata,dar atmosfera a fost la inaltime,sa ne laudam si noi acum cu petrecerea liberalilor din Ring,nu ca as fi mare clubbing-petrecaret de fel,dar consumul in cantitati industriale de diferite licori(cred ca asta e pluralul la “licoare”),m-a facut sa imi petrece Sfantul Alexandru grandios.Multumesc pe aceasta cale tuturor care s-au gandit si la mine pe 30 august inca o data,ca nu cred ca raman eu vreodata dator.

Si ma plimbam intr-una din zile pe plaja,incercand sa ajung la epava,ca de,toata lumea face poze acolo,si vad primele persoane,adica niste mosi cu pielea lasata,in costumul lui Adam,si mai merg eu,si erau din ce in ce mai multi,si atunci ii zic timid persoanei de langa mine:”noi suntem la nudisti?”,aceasta imi spune ca nu ar fi realizat fara ajutorul meu,si ca,se pare ca da,nudisti isi fac de cap.Deci,nu va duce-ti la epava,zona aceea e EPAVA.Cum sa vi cu copilu la mare,care de,e copil,il poti lasa pana la o vreme dezgolit,dar tu ca femeie,sa iti lasi sani care iti incjoara burta sa stai cu o dezinvoltura extraordinara la plaja?Cum?

Am o stranie satisfactie sa stau culcat ca o epava scufundata pe fundul marii si sa tulbur apa… atingand nisipul cu dosul palmelor, in miscari de coada de peste.

Ma cred o vietate acvatica ce cotrobaie prin ungherele sufletului meu naufragiat in coasta marii …FEMEIAMARE ( rebela si frivola ) dornica si gata sa-mi inghita libertatea de scafandru.

Imi amintesc de POETA si de versurile ei ce-mi propaga in creier tacerea. Sunt in mare pericol! Imi pierd gustul de a mai comunica cu cei de la suprafata. Inghit saliva-mi dulce.

Adevarata comunicare nu este decat tacere. Toate gandurile mele mi le-nvelesc in ultimele bule ale aerului ramas in piept si le expir din linistea mea launtrica. Le privesc cum se ridica spre lumina zilei purtand cu ele esenta Tacerii si adevarul care exalta.

Atunci, tu Preotesa mea ridici mainile si… zeii cocosati ingenucheaza… tragand din greu cordonul de argint, cu care m-ai legat. Plamanii imi ard si parca ar vrea sa danseze dansul gainii fara cap.

Sunt de neinlocuit… Sunt SPERANTA!

SALVATI SPERANTA! Aceasta pare sa fie singura problema a mileniului in care Pelerinul s-a scufundat!