6. Teosofii
Numele lor provine de la învăţătura pe care o numesc teosofie, adică înţelepciune divină. Locul de baştină al teosofiei este probabil India, timpul apariţiei ei fiind îndepărtat.
In Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datorită rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri uşoare, conştientă de starea păcătoşeniei sale. În urma unei călătorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New York, unde intră în legătură cu spiritiştii. Făcând cunoştinţă cu colonelul J. Olcott, înfiinţează la New York, împreună cu acesta, o societate teosofică. Din New York, H. P. Blavatsky pleacă în India, unde a convertit un baron – de Palme -, care la moartea sa lasă societăţii teosofice o avere considerabilă.
Teosofia a pătruns şi la noi, centre teosofice mai însemnate fiind la Bucureşti (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea Neniţescu etc), Craiova, Timişoara ş.a.
Teosofii sunt împărţiţi în câteva secte greu de deosebit una de alta. In general se apropie de spiritişti, cu care uneori pot fi uşor confundaţi. Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate pătrunde numai în clasa cultă.
Temeiurile învăţăturii teosofice sunt expuse în cartea lui H. P. Blavatsky: „Secret doctrine” (Doctrina secretă).
Iată câteva puncte din doctrina teosofică:
a) Legea generală a naturii este legea karmei, pe baza căreia fiecare faptă are urmări, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activităţi, iar acestea la rândul lor devin iarăşi cauze ale altor fapte şi aşa mai departe, până ce urmează liniştea deplină, în care încetează orice activitate;
b) Sufletul după moarte se reîntrupează (reîncarnează) de mai multe ori spre a se curaţi, până când ajunge desăvârşit şi egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfecţiune este nirvana, sau suprema fericire şi constă în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesară tuturor, în scopul purificării şi perfecţionării;
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viaţă în alta. Pe patul de moarte, omul chiar îşi poate alege părinţii din viaţa în care urmează să se reîncarneze. Când omul moare, sufletul părăseşte corpul fizic şi îmbracă un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o formă infinită şi devenind astfel o fiinţă eterică, fără sex;
d) Tot ce există, există în mod necesar, căci evoluează spre bine;
e) Nu există iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evoluţia sufletului în şirul de vieţi prin care trece, până ce ajunge în nirvana. Suferinţele prin care evoluează omul
f) In nirvana toţi vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în natură;
h) Nu există îngeri răi sau diavoli. Mânia, invidia, răutatea, deşertăciunea, răzbunarea e t c, iată dracii din noi; alţii nu mai există;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărător al lumii, pentru că oamenii se răscumpără singuri, purificându-se prin reîncarnări. El a fost numai o pildă de perfecţiune;
j) Fiecare epocă îşi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu gradul de civilizaţie şi de dezvoltare spirituală a ei. Astfel a fost Buda în epoca lui, apoi în altă epocă Iisus Hristos, iar acum, în epoca modernă, când doctrinele lui Buda şi Hristos au rămas neîndestulătoare şi se cere un nou mântuitor cu o doctrină mai potrivită nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este Krishnamurti;
k) Se înlătură dogmele şi autorităţile bisericeşti;
l) Orice religie, într-o oarecare măsură relativ mică, este expresia voinţei lui Dumnezeu şi descoperă o oarecare parte de adevăr. Iar teosofia este adevărul curat şi întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmică, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai există o lume astrală, în care vom ajunge şi noi, ce cuprinde locuitori, animale şi alte fiinţe; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate vieţuitoarele au suflet nemuritor, şi de aceea nu se cuvine a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisă;
p) Scopul ultim al vieţii este „frăţia universală”, care nu este un vis, o concepţie poetică, ci o condiţie esenţială, şi de aceea trebuie să existe;
r) Scopul pe care îl urmăreşte teosofia este de a forma un sâmbure de înfrăţire universală, fără deosebire de rasă, limbă, credinţă etc. In societatea teosofică poate intra oricine, de orice credinţă;
s) Limbajul tehnic şi ideile fundamentale ale teosofilor provin, după ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi in diferitele lui vieţi către nirvana, acesta este iadul; transmis prin viu grai până azi, întreagă şi neschimbată, chiar cu magia şi astrologia ei.
In toată doctrina teosofică, influenţa budismului este vizibilă şi covârşitoare, teosofia fiind mult mai apropiată de budism decât de creştinism. Cu creştinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o sectă creştină, ci o sectă religioasă şi filosofico-mistică, ivită şi printre creştini, având la bază un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.

Arhimandrit Ilie Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa (fragment)

Prin explicarea învăţăturii ortodoxe, prin asumarea predaniilor Sfintilor Părinţi, cartea de faţă încearcă să răspundă deselor întrebări privitoare la credinţa în reîncarnare şi la contactele cu civilizaţiile extraterestre. Demersul, destul de dificil, este susţinut de o solidă argumentare.

Cartea a fost tipărită în colecţia “Provocări contemporane” la Editura Bunavestire din Galaţi, în anul 2003.

Cartea este oferită în format pdf  (583 k) şi doc  (799 k).

Descarcă: aici

Un rezumat al cărţii The plot against the Church de Maurice Pinay. Autorul mărturiseşte că “cea mai imfamă conspiraţie împotriva Bisericii este în plină desfăşurare.” “Avem dovezi despre modul în care este planificat totul prin inţelegere secretă între forţele conducătoare ale comunismului, francmasoneriei mondiale şi puterea secretă care le coordonează”.

Acest rezumat a apărut tradus în limba română în anul 1993.

Cartea este oferită în format pdf  (243 k).

Descarcă : aici

4. Penticostalii

Se mai numesc şi „tremurători” sau „spiriţi”, sau îşi mai spun „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”. Numele de penticostali vine de la cuvântul grecesc „penticosta”, care înseamnă Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt („spirit”, cum zic ei). Li se mai zice „tremurători” din cauza tremurărilor pe care le manifestă sub pretinsa influenţă a Sfântului Duh pogorât asupra lor, şi „spiriţi”, fiindcă pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca şi Apostolii după Cincizecime.

Făcând din această credinţă punctul central al vieţii şi învăţăturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credinţei creştine în funcţie de acesta, subordonându-le ca importanţă şi prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectă.

Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-lea, fiind înfiinţată din sânul  baptiştilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început să propovăduiască rătăcirea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la o apropiată a doua pogorâre a Sa şi că, la 3 ianuarie 1911, S-a şi pogorât deja peste 13 persoane.

In România, secta penticostală a venit direct din America prin câţiva români de acolo, printre care câştigase teren încă înainte de 1910, fiind susţinută şi propagată chiar printr-o revistă în limba română, „Vestitorul Evangheliei”, redactată în oraşul Akron – Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din judeţul Arad.

Paul Budeanu a tradus în româneşte mărturisirea de credinţă a penticostalilor, intitulată „Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”. Cu Pavel Budeanu stăteau în legătură penticostalii din România, al căror şef a fost de la început Ioan Bododea din Brăiliţa, fost predicator, propaganda susţinându-şi-o prin reviste editate de el, ca „Glasul adevărului” şi „Ştiinţa Sfinţilor”.

Învăţăturile specifice penticostalilor sunt următoarele:

a) Credinţa în mileniu;

b) Pe lângă botezul cu apă este de trebuinţă şi cel cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime şi prin care se primeşte darul vorbirii în limbi;

c) Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă darul Sfântului Duh, iar pentru a obţine acest dar, se cere rugăciune şi post, adică nemâncare;

d) Botezător poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptişti şi la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);

e) Slujbele duhovniceşti sunt cele ale predicatorilor, proorocilor şi prezbiterilor – aleşi din Biserică şi ordinaţi (sfinţiţi ca preoţi prin punerea mâinilor). Ordinaţiunea nu se poate pierde;

f) In adunări pot vorbi şi femeile;

g) Sfântul Duh purcede şi de la Fiul;

h) Păcătoşii daţi afară din adunare nu mai pot fi reprimiţi,

In celelalte puncte ale credinţei se aseamănă cu ceilalţi eretici, îndeosebi cu baptiştii, din rândul cărora s-au format.

Cultul este simplu: câteva cântări, însoţite de vorbirea în limbi şi predici (toate acestea au loc într-o atmosferă plină de neorânduială, aşa cum se vede din capitolele tratând despre vorbirea în limbi – glosolalia).

5. Evangheliştii

Evangheliştii sau „creştinii după Evanghelie” şi-au luat numele acesta sub pretextul că toată viaţa lor este în perfectă armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a apărut în Elveţia la sfârşitul secolului XIX, unde poartă numele de Chretiens - creştini. La noi a fost adusă la începutul acestui secol de nişte străini, mai întâi prin părţile Sibiului (Cisnădie), apoi în Bucureşti şi Iaşi.

In capitală a început a prinde teren şi a se organiza sub numele de „Reunions evangeliques francaises”. Revista prin care au încercat să se introducă în cercuri cât mai largi era intitulată „La Reunion de Croyants pour le Culte” şi era editată în Bucureşti, iar secta a început a prinde teren mai cu seamă după ce a căzut victimă Grigorie Constantinescu, fiu de ofiţer trimis în Elveţia spre a se perfecţiona într-o meserie, dar a revenit după patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în războiul din 1916-1918, ajunge prin Iaşi unde începe să activeze, reuşind să facă o casă de rugăciuni. Capitala Moldovei devine centrul organizaţiei sectei, datorită lui Grigorie Constantinescu, devenit predicator şef. De aici rătăcirile sectei se coboară prin judeţele învecinate, „creştinii după Evanghelie” organizându-se apoi într-o uniune a cărei conducere centrală se mută din nou la Bucureşti, împreună cu Grigorie Constantinescu.

Învăţăturile lor sunt expuse în broşurile „Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină ale Comunităţilor creştine” şi „Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie”.

Rătăcirile proprii evangheliştilor sunt următoarele:

a) Botezul este unul, dar are trei feţe:

- botezul apei, care nu mântuieşte;

- botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodată sau după cel al apei;

- botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltă de sfinţenie la care poate ajunge un credincios;

b) Sunt patru judecăţi:

- a celor credincioşi, făcută în cer cu mult înainte de judecata cea mare a păcătoşilor;

- a celor în viaţă, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre;

- a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului;

- a îngerilor răi;

c) Deşi înlătură Sfânta Tradiţie, admit totuşi că există trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu norii şi zarea albastră; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pământesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sălăşluiesc îngerii şi sufletele drepţilor şi care este locul de odihnă şi de aşteptare. La judecata din urmă, cerul dintâi şi al doilea vor arde şi tot pământul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va rămâne;

d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi „o adevărată înviere din morţi”;

e) Mileniul.

Evangheliştii n-au ca celelalte secte o organizaţie centrală, fiind prea puţini. Celelalte rătăciri sunt comune cu ale baptiştilor şi ale altor secte.

Arhimandrit Ilie Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa (fragment)

3. Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sau studenţii în Biblie, zişi şi milenişti  sau russelişti, este una din cele mai periculoase secte care acţionează şi în ţara noastră. Adepţii ei s-au numit „russelişti”, după numele întemeietorului, „milenişti”, ca unii care răspândesc învăţătura despre „mileniu”, „studenţi în Biblie”, ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalţi Biblia şi în fine „martorii lui Iehova”, ca singurii „mărturisitori” ai lui Iehova.

Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant din America, născut la Pittsburg, statul Pennsylvania, în 1852, din părinţi irlandezi, prezbiterieni, emigraţi în America. Ajungând în contact cu adventiştii, ei s-au molipsit de învăţăturile acestora despre inexistenţa iadului şi despre apropiata a doua venire a Domnului pentru aşezarea împărăţiei de 1000 de ani pe pământ. Russel s-a apucat să cerceteze Biblia şi a ajuns la concluzia că aceste învăţături ar fi conforme cu ea şi că venirea a doua nu se va face în scopul judecăţii, ci al restabilirii sau al restaurării, iar mileniul are un caracter purificator.

In 1872 înfiinţează un cerc al „studenţilor în Biblie” – făcând începutul sectei -, iar în anul 1874 scrie cartea „Scopul şi modul venirii a doua a Domnului”. Anul 1874 era data fixată de adventişti pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profeţia însă nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe aderenţi. Russel însă le furnizează explicaţia că Hristos a venit, dar numai în duh, şi nu L-a văzut nimeni, că a venit precum însuşi spunea că va veni: „ca un fur”, nevăzut. De la 1874 la 1878, spunea el, sunt cei trei ani şi jumătate (Apoc. 14, 14-20). Apoi, în 1878 a început să-şi arate marea Sa putere şi să întemeieze împărăţia Sa, iar în primăvara anului 1878 au înviat Apostolii, dar şi ei sunt asemenea lui Hristos, fiinţe spirituale invizibile ochiului omenesc.

Deşi la început a colaborat cu adventiştii, în cele din urmă Russel se desparte de ei şi în anul 1879 înfiinţează revista „Turnul de veghe”, scrisă de el şi tradusă în mai multe limbi, între care şi română. El a scris apoi şi cărţi pe care le-a răspândit prin mijlocirea Societăţii de Biblie şi de tractate: „Turnul de veghe”, din Brooklin (Statele Unite), înfiinţată şi condusă de el în acest scop, în acest oraş avându-şi domiciliul şi Russel. Dar scrierea doctrinară de temelie a lui Russel este „Studii în Scriptură”, în şapte volume. Şi Russel s-a înşelat în socoteli. El şi-a prevestit moartea, fixând-o pentru anul 1914, când avea să fie şi venirea a doua; dar n-a murit decât doi ani mai târziu, în 1916, călătorind prin California.

La noi în ţară, iehoviştii au pătruns mai întâi prin mijlocirea unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America, Ioan B. Sima, molipsit de doctrina „martorilor”, este trimis în România ca să organizeze secta. Neobţinând nici aprobarea necesară, o organizează pe baze comerciale, înfiinţând la Cluj casa de editură „Viaţa”. Insă în 1927, convins că iehoviştii – sub masca religioasă – tind spre anarhism, părăseşte secta, demascându-i toate planurile. Încercările iehoviştilor americani de a-l împăca rămân zadarnice. Conducerea sectei o iau nişte unguri, iar propaganda şi-o susţin prin revista „Turnul de veghe” şi prin alte reviste şi broşuri fără de autor, fără indicarea datei, editurii etc. La adunările lor cântă din cartea „Imnurile zorilor mileniului”.

Învăţăturile specifice iehoviştilor sunt:

a) Cunoaşterea exactă a datei venirii a doua;

b) Mileniul – împărăţia lui Hristos de o mie de ani;

c) Nu există suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci luand suflet (adică fiinţă vie, sufletul nefiind altceva decât viaţa); deci nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor aleşi ai Săi;

d) Nu există iad şi chinuri veşnice; păcătoşii la înviere vor fi nimiciţi; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeu la început;

e) Sfântul Duh nu este o persoană a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatălui – deci nu există Sfânta Treime;

f) Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ. El a fost numai om şi ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;

g) Nu există nici o sărbătoare.

Celelalte rătăciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventiştii.

Arhimandrit Ilie Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa (fragment)

2. Adventiştii

Işi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului şi în special data exactă a ei. De dată mai recentă decât baptiştii, secta lor a fost întemeiată de William Miller, fermier din America, născut la 1782 în oraşul Pitsfield. Părinţii lui au fost baptişti săraci şi nu i-au putut da o cultură înaltă; însă lui îi plăcea să înveţe şi, în urma unei lecturi bogate, a ajuns să fie liber cugetător.
Grozăviile războiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat şi el parte, l-au făcut să se apropie de Sfânta Scriptură şi să devină credincios baptist ca şi părinţii lui. Dar citind cu multă stăruinţă Biblia şi neavând pricepere şi pregătire destulă pentru înţelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rătăciri, cum ar fi că venirea a doua va fi între 1 martie 1843 şi 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pământ o împărăţie de o mie de ani (mileniul) cu cei drepţi care vor învia; iar la sfârşitul mileniului vor învia şi cei păcătoşi şi vor fi judecaţi ş.a.
Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniel (8, 14), unde proorocul spune iudeilor că până la curăţire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înţeles ani, iar prin curăţirea templului a înţeles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 î.d.Hr., fiindcă în acest an a început robia babilonică. De la această dată şi până la Hristos vor mai trece restul până la cifra de 2300 ani, adică încă 1843 de ani, după care va urma venirea a doua şi mileniul.
Proorocia aceasta şi-a anunţat-o Miller încă din anul 1833 prin broşura sa „Învederare din Sfânta Scriptură a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843″. Acelaşi lucru l-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasă în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigătul din miezul nopţii” (1842). Dar profeţia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderenţii săi numiţi adventişti. Miller şi-a recunoscut în public greşeala sa şi a socotelilor sale, dar totuşi a continuat să afirme că venirea a doua trebuie să fie în curând.
Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a căutat să împace pe adventişti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29) că mai trebuie să adauge încă şapte luni şi zece zile, şi că data de 10 octombrie 1844 este data sigură a venirii a doua. De data aceasta a fost anunţată prin reviste, ziare şi conferinţe şi era aşa de mult crezută, încât aderenţii ţărani şi-au lăsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oraş îşi vindeau casele şi tot ce aveau. Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost aşteptată cu mari emoţii. Adventiştii s-au adunat într-o sală mare din oraşul Boston, aşteptând sunetul trâmbiţei îngereşti care avea să vestească lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopţi, iar adventiştii, văzându-se înşelaţi şi de data aceasta, au părăsit secta în masă. Insuşi Miller a mărturisit public că a greşit şi a sfătuit pe adepţii săi să treacă la baptişti, însă baptiştii nu i-au primit.
Aderenţii care au mai rămas au început apoi a se împărţi şi a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventiştii Evangheliei, creştinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strămutat apoi data venirii a doua pentru anul 1874.
Astăzi adventiştii sunt de două feluri: adventiştii de ziua a şaptea şi adventiştii reformişti, fiecare continuând să fie preocupaţi de noi calcule în vederea aflării datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului după care nimeni nu poate afla şi nu poate şti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventiştii de ziua a şaptea
Intemeietorul acestei secte a fost Joseph Bates, căpitan de vapor, şi mai ales soţii James şi Hellen White, toţi din America. Această femeie, Hellen White, socotită profetesă a sectei, fiind bolnavă de isterie, avea adesea halucinaţii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeieşti; ea a călătorit prin toate centrele mai însemnate din America şi Europa, răspândind pretutindeni învăţătura adventistă.
Despre datele stabilite de Miller şi Snow, privitor la aşazisa a doua venire, susţinea că ele nu au în vedere venirea a doua, ci curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) şi că acel timp este şi de judecată, (I Petru 4, 17) şi de aceea sfârşitul lumii va fi curând sau, după Apocalipsă (14, 6-7), a şi sosit. Previziunile şi fixarea datei au continuat, fiind propuşi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmă fiind certificată şi de o „viziune” a lui H. White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiştii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiştii de ziua a şaptea, în 1860 secta luându-şi denumirea de „Adventiştii de ziua a şaptea”.
Din America adventismul de ziua a şaptea a pătruns în Europa, unde şi-a format comunităţi organizate şi case de edituri, susţinând o vie propagandă prin ziare şi reviste. Ei au şcoli confesionale şi seminarii, iar centrul de propagandă îl au în oraşul Hamburg (Germania), pentru Europa.
In România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Piteşti, ca reprezentant al adventiştilor de duminică.
Adventismul de ziua a şaptea a fost adus mai apoi şi de alţi străini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pătrunde în Bucureşti. Propaganda rămâne însă fără rezultate remarcabile, fiind susţinută numai de străini până în anul 1906, când studentul în medicină Petre Paulini se converteşte la adventism, primind botezul de la adventiştii sâmbătari. El este prima victimă dintre intelectualii români. In scurtă vreme el ia conducerea sectei şi o organizează, susţinând-o printr-o propagandă în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii şi a clerului nostru. In 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Mai multe comunităţi alcătuiesc o „Conferinţă” – de obicei comunităţile dintr-o provincie. Iar „Conferinţele” la un loc alcătuiesc Uniunea. Cartea lor de cult principală este „Imnurile creştine”.

Învăţăturile caracteristice ale adventiştilor sunt:
a) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua; pământ, cu cei drepţi;
c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate şi necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii).
Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventiştii reformişti
Adventiştii reformişti sau, pe numele lor întreg, „Mişcarea reformatoare a adventiştilor de ziua a şaptea”, sunt o fracţiune născută din sânul adventiştilor de ziua a şaptea. După moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate să o înlocuiască.
Dintre acestea a reuşit să se impună Margareta Rowen din Los Angeles (California), care susţinea că adventismul trebuie supus unei schimbări, aşa cum i s-a descoperit ei, şi anume: adventiştii cu adevărat creştini nu trebuie să pună mâna pe arme, ca să ajute statele în planurile lor războinice. Adventiştii care în timpul războiului au luat arma în mână, au părăsit calea adevărului. Războiul început în 1914, spunea ea, este ultimul război, fiindcă trăim vremurile cele de apoi, când sfârşitul lumii este aproape. De aceea nici căsătoria nu este admisă, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne. Aşa s-a născut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o mişcare reformistă în sânul adventiştilor de ziua a şaptea.
Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917-1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, căsătorit cu o nemţoaică reformistă din Hamburg. Totuşi n-a reuşit să prindă teren, din cauza atitudinii lui faţă de stat. Secta a fost interzisă, fapt pentru care nu şi-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Păzitorul adevărului” şi „Solul misionar”. Învăţăturile reformiste sunt expuse în broşura „O scurtă lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a şaptea, mişcare de reformă” (Bucureşti, tip. Cultura, 1924), fiind combătută de Petre Paulini, conducătorul celorlalţi adventişti în broşura „Profeţi falşi şi profeţii mincinoase”.

Arhimandrit Ilie Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa (fragment)

Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii Romano-Catolice, a dat naştere unei Biserici Reformate şi unei Biserici Luterane, care au pătruns şi în ţara noastră in special prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi germanii. Mai târziu au pătruns şi sectele neoprotestante.

1. Baptiştii
Numele şi-l iau de la învăţătura lor despre botez (bapto = a afunda), susţinând că botezul trebuie împărtăşit numai adulţilor. Ei sunt urmaşi ai anabaptiştilor lui Thomas Munzer din Germania de prin anii 1533-1534. Intemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan13, englezul John Smith. Din cauza persecuţiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformiştilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunoştinţă cu rătăcirile mennoniţilor, care învăţau că botezul trebuie dat numai vârstnicilor şi numai prin cufundare şi că jurământul şi serviciul militar sunt oprite.
In scurt timp trecu şi el la această sectă, botezându-se a doua oară, împreună cu ceilalţi însoţitori ai săi, nu prin cufundare, ci prin turnare (stropire). In anul 1611 se întoarce din nou în Anglia şi înfiinţează noua sectă „baptistă”, numită a „baptiştilor generali”, spre deosebire de cea a „baptiştilor particulari”, condusă de John Spilsburg, care susţineau botezul prin cufundare.
Cam deodată cu baptiştii englezi au luat fiinţă în America baptiştii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemulţumit de dezbinarea baptiştilor englezi şi neputând suporta persecuţiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinţează secta „baptiştilor regulari”, cu alţi 12 membri, care se botezară unul după altul prin cufundare. Baptismul a fost persecutat şi în America până în anul 1783, dar, după proclamarea independenţei S.U.A., i s-a dat deplină libertate religioasă. Ca şi baptiştii englezi, şi baptiştii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de tari, baptiştii celor şase principii, discipolii lui Hristos, baptiştii unitarieni, baptiştii scufundători, Biserica lui Dumnezeu etc, numele fiecărei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credinţei şi îl absolutizează în dauna celorlalte.
In sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judeţele Arad şi Bihor, ungurii sprijinind răspândirea baptismului la noi în ţară.
Iată ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Kozlony în anul 1913: „Chestiunea naţională românească ar trebui dezvoltată în aşa chip ca poporul român să fie dezlegat de sub conducerea preoţilor români. E de mare însemnătate faptul că chestiunea românească, cel puţin în parte, poate fi rezolvată cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în judeţul Arad…”
Nu este de mirare că primii predicatori baptişti printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihaly predica prin Curtici, jud. Arad, şi Talpoş, Bihor, iar prin alte comune activau Toth Istvân, Csopjâk Attila şi alţii.
Nici celelalte provincii româneşti n-au rămas nemolipsite, deşi în măsură mai mică. Astfel, după 1916, baptismul a pătruns în Bucovina, Moldova şi Muntenia, aşa că astăzi sunt în ţară câteva ramuri ale sectei baptiştilor.
Cultul lor constă în rugăciuni, în cântece religioase şi mai ales în predici. La cultul dumnezeiesc se practică uneori şi „Cina Domnului”, o ceremonie care constă în „împărtăşirea” cu pâine şi cu vin. Cultul public este săvârşit în „casele de rugăciuni”, în care se fac evanghelizările de după masă şi seara, cu deosebire duminica.
Învăţăturile baptiştilor sunt în majoritate cele ale protestanţilor:
a) nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine;
b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, a rugăciunilor pentru morţi, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ş.a.;
c) dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea;
d) sunt rigorişti, neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc;
e) botezul îl aplică numai celor vârstnici şi se săvârşeşte numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);
f) fiecare are dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;
g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Pastile şi Rusaliile;
h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor.
Toate aceste învăţături le au şi celelalte secte, cu deosebirea că acelea au în plus şi altele, specifice lor.

Arhimandrit Ilie Cleopa – Calauza in credinta ortodoxa (fragment)

Iata cateva din ereziile pe care le promoveaza Remus Cernea, noul candidat la functia de presedinte al Romaniei:

- cunoastere

- promovarea stiintei

- reintroducerea evolutionismului in orele de biologie ortodoxa

- separarea Bisericii de stat

- dreptul la libera exprimare

- stoparea discriminarii religioase

- considerarea celor 11% ne-ortodocsi drept “oameni” in loc de progenituri nesemnificative, neglijabile, ne-romani, poporul roman fiind crestin-ortodox prin definitie

- stoparea indoctrinarii religioase in scoli

- respectarea Constitutiei in privinta statului laic

- dreptul de a candida fara atatea conditii restrictive care sa-i sugrume pe cei din afara sistemului divin

- libertate de gandire, constiinta si religie pentru toti cetatenii

- prezervarea mediului

- apararea libertatilor individuale

- dezvoltare occidentala

- consolidarea statului de drept

- sustinerea culturii

De ce candideaza

Voua v-ar conveni ca acest Antihrist sa-si puna in practica aceste idei, care sa spurce indoctrinarea crestineasca traditionala si sa invinga mai marii alesi sustinuti si sustinatori de Biserica Ortodoxa Romana, ca singura institutie importanta si pura din Romania?

Indoctrinarea ortodoxa - o educatie sanatoasa, bazata pe frica, umilinta si supunere, careia Remus Cernea i se opune

Pentru ca tipul asta chiar are de gand sa respecte si sa-si puna in practica ideile sale, chiar daca masa de credinciosi si populatie rurala credincioasa, saraci cu duhul, placuti Domnului si ocolitori de biserica in 4 labe, il vor anatemiza din start. Si asta deoarece Romania este cel mai religios stat din Uniunea Europeana, este cel care trage in sus celelalte tari (Franta, Germania, Marea Britanie, Olanda, Suedia, Danemarca s.a.) in privinta culturii si intelepciunii. Orice cetatean din aceste tari, chiar si din SUA, viseaza sa locuiasca in Romania, un model pentru tarile occidentale.

Gradul de religiozitate din Europa

De notat este faptul ca statul si-a luat din timp masuri pentru ca astfel de oameni sa nu ajunga nici macar in campanie. Astfel, Remus Cernea, care este totodata si presedintele Asociatiei Umaniste Romane, este nevoit sa stranga pana pe 15 octombrie 200 000 de semnaturi cu ajutorul acestui formular.

Daca vreti ca aceasta pramatie antihrista si neascultatoare sa nu ajunga sa candideze, invatati-va cunostintele sa nu stranga semnaturi si sa nu il voteze.

Impreuna putem invinge pe Satana, dragi crestini indoctrinati intru dreapta credinta a poporului roman!

Cam acum 3 ani, în Postul Paştilor, mergeam cu un prieten la Bacău, să-l vedem pe un “părinte” (pe vremea aceea nu ştiam nimic de ghilimele) necunoscut. Era un părinte minunat, văzător cu duhul, care îţi zicea prin telefon ce urma să ţi se întâmple. Am ajuns la casa lipită de biserica ortodoxă şi ne-a ieşit în cale un domn înalt, în sacou, cu un ghiul imens de aur la gât şi cu multiple brătări, tot din aur. Ne-a chemat în casă şi ne-am aşezat în faţa unui dulăpior plin ochi cu icoane. A luat o cruce în mână şi a deschis biblia. Citind din ea, ne zicea c-o să avem o bucurie la drum. După aia l-a luat deoparte pe prietenul meu şi i-a spus că pe prietenul meu îl durea de mult un picior, nu-i aşa? Am stat la masă, ne-am închinat (ceea ce a stârnit priviri suspicioase din partea doamnei care avea grijă de gospodăria părintelui), am constatat cu surprindere că părintele nu ţinea post. Mai târziu am aflat că părintele tânjea după cariera sa anterioară, cea de coafor. Înainte să ne culce în acelaşi pat, ne-am uitat la televozor şi părintele ne-a explicat de ce nu era bună coafura prezentatoarei de emisiune. A doua zi, fiind duminică, am întrebat unde putem merge la slujbă. Nu ne-a fost indicată biserica ortodoxă lipită de casă, ci catedrala din centru. După ce am ajuns la ea am aflat că era catolică, deci am căutat disperaţi o biserică ortodoxă unde să participăm la liturghie. Când ne-am întors, părintele ne-a spus că au mai venit nişte oameni pe la el, să le facă nişte slujbe. Deşi părintele nu avea servici, casa era plină de bunătăţi, vitrinele de cristale, paturile de perne brodate – personalităţi importante veniseră să-şi lase obolul pentru sfaturile preţioase date de părintele de-a lungul anilor. Când prietenul meu i-a întins nişte bani, aceştia au dispărut instantaneu, de parcă nu existaseră vreodată. Am fugit mâncând pământul (ţin minte cu amuzament acum cum ne uitam în urmă să nu vină după noi) şi am rămas cu o nedumerire: cum se pot face vrăji cu Sfânta Cruce? Azi mi-am lămurit nedumerirea: “Şi unii dintre iudeii care umblau din loc în loc scoţând demoni au început ca peste cei ce aveau duhuri rele să cheme numele Domnului Iisus, zicând: “Vă jur pe Iisus pe care-L propovăduieşte Pavel!…”. Iar cei ce făceau aceasta erau cei şapte fii ai lui Sceva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând duhul cel rău le-a zis: “Pe Iisus îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi?…” Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău, i-a biruit şi într’atâta i-a copleşit, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea.” (Faptele Apostolilor 19, 13-16). Deci, popi din ăştia sunt, dar sunt şi din cei care au într-adevăr har şi putere de la Dumnezeu. Pe primii să-i evităm şi să fugim de ei ca de foc, pe ultimii să-i cercetăm, ca pe nişte purtători de Hristos.

3. Un practicant de Reiki nu se închină lui Dumnezeu, ci Energiei Universale. Cu ea stabileşte o conexiune misterioasă. “Pentru a intra in legatura cu E.U. nu avem nevoie decat de intentie. O alternativa minunata la simbolurile energetice este constientizarea deplina, nu doar pentru un moment sau doua ci pe durata intregii zile a acestei energii, chiar in timp ce ne rezolvam problemele zilnice. Energia Universala inseamna Bucurie. Cand suntem in contact cu ea suntem in contact cu Sursa adevaratei vindecari si iluminari”. Sfinţii Părinţi vorbesc despre rugăciunea neîncetată ca mijloc de comunicare permanentă cu Dumnezeu. Sunt convinsă că orice practicant de Reiki care citeşte “Pelerinul rus” se va pune pe rugăciune, numai că aici e o mare capcană; orice practicant al rugăciunii neîncetate are nevoie de un povăţuitor, care la rândul său să se roage pentru el. Apropierea dintre cele două noţiuni, Energia Universală şi Dumnezeu, este alt simptom al new age-ismului, pe care l-am putea numi “apropie şi manipulează”. E foarte uşor să manipulezi pe cineva care nu prea ştie pe ce teritoriu se află, şi dacă-i pui în faţă ceva similar sistemului lui de gândire, sigur o să-l convingi să accepte varianta ta şi o să-l destabilizezi.

4. Dacă Energia Universală este peste tot, ce ne facem cu localizările, de genul: “Practicantul Reiki poate accesa aceasta energie care este disponibila pentru vindecarea personala, acordaje si dezvoltare spirituala. Aceasta zona ce se afla aproximativ sub Marea Neagra este o zona a iubirii si compasiunii si este deschisa oamenilor de orice credinta sau orientare spirituala.”De ce tocmai Marea Neagră? Şi dacă eşti canadian şi nu poţi să faci mereu excursii la Marea Neagră ce te faci? Pune asta în balanţă cu dreapta credinţă propovăduită până la marginile pământului, cu biserica ortodoxă din Alaska, cu mucenicii asiatici…

5. Un mare “guru” Reiki s-a sinucis, comiţând un păcat capital, acela de a lua viaţa pe care nu are capacitatea de a o da, singurul care poate face acest lucru fiind Dumnezeu. Din câte ştiu eu, nicio biserică creştină (cu toate sectele incluse) nu acceptă sinuciderea ca pe un lucru normal, ci toate o consideră păcat. Iată citatul: “Dr. Hayashi a murit pe 10 mai 1940 cu putin timp inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial. Fiind ofiter in rezerva, dr. Hayashi stia ca va fi chemat la datorie, astfel putand deveni responsabil de moartea multor oameni. Nu dorea acest lucru asa incat a hotarat sa-si incheie existenta; a anuntat ca-si va omori corpul fizic prin spargerea a trei vase de sange”. Un teribil act de laşitate, contrabalansat de cei morţi în închisorile comuniste şi pentru că nu au vrut să îşi chinuie fraţii, ci au preferat să îndure chinurile.

6. Documentându-mă acum ceva timp despre Reiki (totul pare să fie foarte secret în acest domeniu, aşa că am avut acces numai la informaţiile de pe internet – da, ştiu, şchioape – pentru că nu m-a interesat să învăţ să practic Reiki, tocmai pentru motivele expuse până acum) am trăit o stare între râs şi plâns. Am râs cu lacrimi la citirea site-ului unui practicant din România care-şi pune ca motto “Cu soare in suflet si stele in ochi”, până la “pământeana Georgeta Florea” care “a trecut in timp de 90 de zile sapte transe divine. Prima transa divina a durat de vineri dimineata ora 4:30 pana luni la ora 11:30, adica patru zile si trei nopti. Apoi transele divine s-au micsorat pana s-a ajuns a doua zi de Pasti la sase ore a saptea transa. Aceasta pamanteana a putut vedea Raiul, Iadul si Raiul daniilor. In plus a vazut cum este judecat sufletul unui pamantean care s-a despartit de corpul material, corpul ramas fara viata fiind inmormantat. In urma Judecarii sufletului ei, a obtinut din partea lui Dumnezeu si Fiului Sau Iisus Hristos, clar auditie, clar viziune si puterea de a comunica cu Entitatea sa, Inger de Lumina Credinta si Coroana, Conducatorul Cetelor de Ingeri din Semintia Neamului 25, din Rai si Imparatia Cerului. Aceste comunicari le poate face la orice ora din zi si noapte, iar Ingerul de Lumina Credinta si Coroana ii dicteaza din viata vesnica nevazuta.” Ce mai, pe lângă pământeana Georgeta Florea, Sfântul Ioan Gură de Aur căruia îi dicta Sfântul Apostol Pavel la ureche ce trebuia să scrie în tâlcuiri, e mic copil. A citit cineva la Sfinţii Părinţi despre “Entitatea sa, Inger de Lumina Credinta si Coroana, Conducatorul Cetelor de Ingeri din Semintia Neamului 25, din Rai si Imparatia Cerului”? Să fi fost inculţi Sfinţii Părinţi? Să fi fost ei lipsiţi de harul dumnezeiesc şi de înainte vedere?

7. Dacă am râs cu lacrimi, a venit şi timpul să plâng. Argumentul care a fost cel mai des invocat în comentariile la articolul anterior despre Reiki, şi anume că Reiki e de la Dumnezeu, că e cu rugăciune, etc., s-a prăbuşit irevocabil. Teribilă tâlcuire la Tatăl Nostru am găsit. Iat-o:

“TATAL NOSTRU
partea I…apelarea spiritului…
TATAL NOSTRU-supra eu-ul nostru,al fiecaruia
CARE ESTI IN CERURI-lumea interioara,planul cauzal
SFINTEASCA-SE NUMELE TAU-spiritul sfant
VIE IMPARATIA TA-fiul
FACA_SE VOIA TA-tatal
PRECUM IN CER ASA SI PE PAMANT-legea corespondentei,trecerea din cauzal in manifestari.
……partea a II-a…
PAINEA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE,DA_NE_O NOUA ASTAZI-corpul fizic,alimentatia,alimentatia cauzala subtila
SI NE IARTA NOUA GRESELILE NOASTRE-cu gandul,cuvantul,fapta si omisunea,stergerea faptelor negative imprimate in documentul AKASIC
PRECUM SI NOI IERTAM GRESITILOR NOSTRI-nimeni nu ne iarta daca nu ne iertam prin faptele si gandurile noastre
SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA-cumulul celor trei mentionat mai sus
CI NE MANTUIESTE DE CEL RAU-informatie falsa si ganduri negative.

IN NUMELE TATALUI-are in corespondenta Legile Kybalionului:mentalismul,corespondenta vibratiei,polaritatii,ritmului,cauzei si efectlui,geniului
SI AL FIULUI-are in corespondenta cele sapte corpuri ce alcatuiesc fiinta umana,dar si legile rezonantei si a necesitatii
SI AL SPIRITULUI SFANT-are in corespondenta cele sapte planete(soare,luna,mercur,venus,marte,jupiter,saturn) “. Dacă nu te cutremuri suficient, trebuie să-ţi spun că rugăciunea Tatăl nostru are şi efecte medicale, practice, măsurabile cred: “TATAL NOSTRU CARE ESTI IN CERURI-deschide glanda pituitara
SFINTEASA-SE IN NUMELE TAU-deschide glanda pineala
VIE IMPARATIA TA-deschide glanda tiroida
FACA-SE VOIA TA-deschide timusul
PRECUM IN CER ASA SI PE PAMANT-glanda tiroida
PAINEA NOASTRA…-deschide gonadele
SI NE IARTA GRESELILE NOASTRE…-deschide suprarenelele
SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA-deschide celulele Leydig

SI NE IZBAVESTE DE CEL RAU-deschide canalele eterice dinspre timus.

CACI A TA ESTE IMPARATIA SI PUTEREA SI MANTUIREA-deschide glandele tiroida,pineala si pituitara” În final, apoteotic, ni se spune că suntem Însuşi Dumnezeu: “Eu-ul nostru este acea raza de lumina,este Tatal!” Brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

Nu am scris acest articol ca să mă cert cu nimeni. El este doar punerea cap la cap a informaţiilor pe care practicanţii de Reiki le răspândesc despre ei şi despre tehnica promovată de ei. Are menirea de a-i trezi pe cei care se gândesc să se apuce de asta, în urma multei publicităţi făcute metodei şi a totalei dezinformări. Dacă e s-o iau logic, nu înţeleg cum un om care la recensământ se declară ortodox nu are curiozitatea să se ducă la popa ăla (făţarnic sau cum o fi el) şi să-l întrebe ce foloase poate să ia el de la biserică, ci are ambâţul să se ducă la nişte persoane care practică ceva teribil de străin şi care fac publice asemenea elucubraţii şi blasfemii cu titlul de adevăr luminos. În fine, dacă lumina din noi este întuneric cu cât mai mult întunericul, nu?

Sub denumirea generică de apologeţi sunt cuprinşi scriitori creştini din secolul al II-lea care au apărat creştinismului în faţa autorităţilor, dar şi în faţa atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulţi dintre ei – cei despre care există informaţii – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educaţi, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor. Probele istorice dărâmă repede un mit, drag unora dintre contestatarii creştinismului, care susţine că această religie a fost mereu a celor mulţi şi ignoranţi. De altfel, acestora le răspunde pentru prima dată Ieronim, cu De viris illustribus (prima istorie a literaturii bisericeşti). Dar totodată se prăbuşeşte şi fala unora dintre creştini (mai ales urmaşi de protestanţi) care făceau din ignoranţa proletară o mare şi sfântă virtute.

Fără să intru în detalii şi să mă prind într-o polemică încrucişată, cred că pot afirma – mizând pe o judecată de bun-simţ – că nu aveau cum să fie foarte mulţi cărturari în biserică, deoarece nici în societate nu erau şi nu sunt nici astăzi o majoritate. Dar că oameni cu carte – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de imaginea de intelectuali ori cărturari – au fost mereu în creştinism în toate epocile. Chiar mergând mai înapoi în timp, din cei nouă autori ai Noului Testament, doi sunt cu educaţie aleasă (unul doctor, celălalt expert în Torah). Un procent interesant şi fără să luăm în calcul ponderea scrierilor lor în NT. Ca să nu zic că toţi ştiau să scrie, într-o vreme în care şcolarizarea nu era obligatorie şi finanţată de la bugetul de stat.

De fapt, acesta era unul dintre semnele care individualizau puternic mişcarea creştină: odată intraţi oamenii în Biserică, dispăreau diferenţele de clasă socială, educaţie, etnie. Mai precis, aceste diferenţe nu erau motive de discriminare, situaţie ce contrasta flagrant cu moda timpului. Darurile spirituale nu erau împărţite după criterii omeneşti. De altă parte, nici talentele şi deprinderile dinaintea convertirii (dacă nu erau dintre cele condamnabile moral: hoţie, prostituţie etc. – vezi Ipolit din Roma) nu erau amputate, ci redirecţionate şi puse în slujba unui scop sfânt. Este tocmai situaţia apologeţilor.

A scrie, în acea perioadă, însemna, ca şi astăzi, a te face vizibil. Era un gest de afirmare individuală (oarecum impropriu numită astfel, într-o vreme în care nu exista noţiunea de individ), dar care nu ducea numele autorului în lista de bestselling, ci pe cea de most wanted. Nu se concretiza în renume, titluri academice şi bani, ci în pericole de moarte. Actul scriiturii era unul ce presupunea curaj şi credinţă. De fiecare dată, consecinţele puteau fi dintre cele mai drastice. Martirajul reprezenta o realitate tangibilă şi o „răsplată” oricând posibilă pentru orice autor şi pentru orice lider creştin. Aceasta şi este până la urmă soarta pe care o împărtăşeşte Iustin (Martirul). Conducătorii comunităţilor creştine au devenit repede o pradă căutată de persecutori.

Apologiile au fost de multe ori scrisori adresate unor autorităţi de cel mai înalt nivel. Iustin se adresează împăraţilor (Antonius Pius şi Marc Aureliu) şi Senatului roman. Atenagora li se adresează lui Marc Aureliu şi Commodus. Tertulian îşi scrie Apologeticul adresându-l guvernatorilor de provincii, care îi persecutau pe creştini. Scrierile apologetice veneau să afirme legitimitatea creştinismului în raport cu normele legislative existente. Totodată, nu se sfiau să evidenţieze virtuţile şi superioritatea creştinismului faţă de celelalte religii. Apologeţii au fost cei care au început să vorbească despre toleranţă religioasă şi despre libertate religioasă.

Contextul era destul de complicat. Valurile de persecuţii se întindeau pe ani întregi, urmate de perioade de acalmie. Apăruseră deja şi primele erezii în Biserică şi în jurul ei (marcionismul, ebionismul, neoplatonismul, ereziile antitrinitare, maniheismul, diversele forme de gnosticism etc.). Tertulian însuşi (cel mai însemnat învăţător al Bisericii din acest secol) devine adeptul montanismului, grupare condamnată ca eretică ulterior de conciliile ecumenice şi reconvertită la dreapta credinţă de către Augustin. Canonul Scripturii încă nu era definitivat (cu toate că exista un consens în linii mari), acest fapt petrecându-se abia în veacul al IV-lea. Martirajul devenise atractiv pentru unii din mai multe motive. Viaţa de după moarte era (şi continuă să rămână pentru orice creştin) mai de dorit decât chinurile vieţii pământeşti. Mulţi aşteptau escatonul într-un viitor foarte apropiat, drept pentru care erau repede dispuşi să moară. Pe de altă parte, martiriul aducea o paradoxală faimă celor care erau ucişi de autorităţi. Astfel că apologeţii s-au văzut nevoiţi să stabilească reguli de… valabilitate a martirajului. Acesta trebuia să fie inevitabil, nu căutat, şi să vină împotriva dorinţei naturale a celui în cauză.

În aceste ape tulburi, apologeţii aveau de apărat creştinismul de nişte acuze destul de grave: canibalism, incest sau ateism. Euharistia era greu de înţeles altfel decât ca îngurgitarea trupului cuiva, odată ce tocmai acestea erau cuvintele folosite (aşa cum le lăsase Christos). Relaţiile strânse şi apelativele „frate”, respectiv „soră” stârneau nedumerirea. Iar neparticiparea la sărbătorile religioase ale imperiului putea conduce la suspicinea de ateism. Ironică situaţie!

Datorită comunităţilor unite şi discrete, s-au ivit şi au fost întreţunite zvonuri ce vizau imoralitatea întâlnirilor care ar degenera de fiecare dată în orgii. Dar adunările creştine trezeau suspiciunea şi că ar vrea să submineze autoritatea Romei, ca orice alt „club politic” sau grupare care se întâlnea în ascuns. Iar aceste ipoteze nu erau departe de adevăr, din moment ce creştinii refuzau cu preţul vieţii cultul împăratului, de exemplu.

Cu toate că erau oameni bine intenţionaţi şi dispuşi să plătească preţ de sânge pentru credinţa lor în Christos, apologeţii au făcut destule erori. Unii au păşit destul de adânc către erezii. Probabil că cea mai simplă modalitate de a-i deosebi pe cei ortodocşi (în sensul dreptei credinţe) de ceilalţi – pentru perioada în discuţie – este să cercetăm dacă Biserica i-a canonizat ca sfinţi (trebuie văzute, desigur, atât sinaxarele ortodoxe orientale, cât şi cele catolice apusene) sau îi încadrează într-o altă categorie. Dintre apologeţi (mă refer la cei traduşi în româneşte), au fost sanctificaţi Iustin Martirul şi Filosoful, Ciprian şi cam atât. Atenagora Atenianul, Minucius Felix, Teofil al Antiohiei, Taţian Asirianul sau chiar Tertulian au avut erori dogmatice condamnate la diferite momente de către Biserică.

Trebuie precizat că toate scrierile acestor oameni dovedesc o cunoaştere temeinică a Scripturii şi o grijă deosebită pentru soarta creştinătăţii. De asemenea, erau oameni cu moralitate înaltă şi care au îndemnuri limpezi la o viaţă sfântă. Un principiu (popular!) drag unei întregi tradiţii mai recente spune că propria sinceritate, însoţită de sfinţenie şi confirmarea interioară venită de la Duhul Sfânt reprezintă o autoritate suficientă în materie de interpretare a Bibliei şi, deci, de credinţă adevărată. Apologeţii sunt dovada că nu este chiar aşa. Toată onestitatea şi devotamentul pe care-l dovedeau (Origen, care a desfăşurat şi el activităţi cu caracter apologetic, a murit din cauza torturilor pentru credinţă), nu i-a scutit de erori. Și chiar nădăjduiesc că nu se vor găsi contemporani de-ai noştri care să caute explicaţia în lipsa moralităţii. Iar dacă vor neapărat să procedeze astfel, îi sfătuiesc să înceapă cu distinsul scriitor creştin Tertulian. Țin să precizez că nu consider că această metodă se dovedeşte imperfectă din pricina Persoanei Duhului Sfânt.

Vor completa, probabil, unii cu principiul că ceea ce înţelegi pe cont propriu trebuie confirmat de biserica locală din care faci parte. Cum vom vedea cu altă ocazie, nici acest for nu poate constitui autoritatea ultimă. Fiindcă au existat grupări mari de credincioşi care au rătăcit serios de la calea cea dreaptă. Iar exemplul din secolul al II-lea este cel al montaniştilor. Cu toate că aceste grupări puteau demonstra o fervoare religioasă deosebită, acest fapt nu garantează şi ortodoxia lor. J.K. Dippel, un autor care acordat preeminenţă trăirii asupra dogmei, a ajuns să-i justifice pe toţi ereticii, considerând că Biserica i-a condamnat pe nedrept, deşi tocmai ei, „prin modul lor de viaţă, fuseseră mai aproape de cuvintele şi exemplul lui Christos”. Acest Dippel era adeptul mesajului „simplu şi clar” al lui Iisus.

L-am tot pomenit pe marele scriitor bisericesc de limbă latină Tertulian şi mai de fiecare dată în contexte defavorabile. Ar fi cu totul regretabil să las impresia că ar fi fost doar atât. Polemist de geniu, a apărat fără teamă Biserica în vremuri tulburi, demonstrând absurditatea procedurilor legale aplicate de imperiu – care se declara tolerant cu religiile care nu încălcau legile (iar creştinismul îndeplineşte această condiţie, demonstrează apologetul din Cartagina) – creştinilor. Apologeticul lui a fost tradus, datorită importanţei, din latină în greacă, pentru uzul tuturor credincioşilor.

Afirmând realitatea corporală a lui Christos, el combate erezia docetistă şi fundamentează dogma cristologică. Deschide seria teologilor de limbă latină, furnizând şi elementele fundamentale ale limbajului teologic pentru patristica latină. Este cel dintâi care face apel la tradiţie – înţeleasă ca transmitere a „patrimoniului de credinţă” – pentru a conferi autoritate şi legitimitate păstrătorilor ei. Exeget mai degrabă literalist, demonstreză riguros corespondenţele dintre Vechiul şi Noul Testament, în contextul în care mulţi eretici contestau inspiraţia Scripturilor iudaice pe motiv că ar fi revelaţia unui Dumnezeu inferior.

Aşadar, la numai 100-150 de ani de la moartea apostolilor, Biserica nu arată atât de liniştită şi ideală cum, poate, ne-ar plăcea să ne-o imaginăm. Era în curs de maturizare în contactul ei cu complexitatea realităţii. Privind din alt unghi, deşi trecuse un secol de la adormirea apostolilor, Biserica încă există şi, în ciuda convulsiilor interne, cât mai ales a pericolelor exterioare, continuă să crească şi să se întărească.

Bibliografie folosită şi/sau recomandată:
1. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
2. Comby, Jean, Să citim istoria Bisericii, trad. Mihaela Voicu, Bucureşti, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, vol. 1, 1999.
3. Schaff, Philip, History of the Christian Church, Volume II: Ante-Nicene Christianity. A.D. 100-325, Grand Rapids, MI: Christian Classics Ethereal Library, http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc2.html. Această carte, precum şi altele, pot fi descarcate sau citite pe site-ul http://www.ccel.org/.
4. Apologeţi de limbă greacă, traducere, introducere, note şi comentarii pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Olimp Căciulă, pr. prof. D. Fecioru, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, colecţia PSB 2.
5. Apologeţi de limbă latină, traducere de prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi prof. David Popescu; introducere, note şi indici de prof. Nicolae Chiţescu, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, colecţia PSB 3.
6. Rus, Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, Ed. Lidia, 2003.
7. Moreschini, Claudio; Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine. (I) De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriel Sauciuc, Iaşi, Polirom, 2001.

Frumoasa aniversare de blog a fost stricata de o stire, o erezie, a ziarului francez Le Figaro, care si acesta critica construirea Catedralei Mantuirii Neamului, sub pretextul ca este un proiect bolnav, megaloman, tipic ceausist, al statului roman in vesnic parteneriat cu Biserica Ortodoxa Romana, o caramida in vederea manipularii oamenilor.

In primul rand publicatia frantuzista da dovada de o discriminare satanista a religiei crestin-ortodoxe si un act de blasfemie la adresa lui Dumnezeu si a Bisericii, reprezentanta Acestuia pe Pamant (care este plat, conform Bibliei).

Se vede clar ca Apocalipsa se apropie, insa din fericire Romania, impreuna cu celelalte state subdezvoltate, inca tin steagul sus destul de victorios in lupta cu Satana, prin credinta neclintita a maselor lor. Biserica este datoare sa ajute poporul nu cu chestiunile materiale, ci cu cele spirituale. Ceea ce ereticii nu pricep, e ca statul roman este unul din cele mai preocupate de soarta poporului in legatura cu Viata de Apoi, de aceea este nevoie ca cea mai mare parte din finantari sa ia drumul proiectelor bisericesti, pentru a asigura credinciosilor mediul propice pentru emiterea de rugaciuni Domnului.

Planul construirii unei catedrale colosale, finantata pe jumatate de catre stat, provoaca polemici.

Este un proiect faraonic, tipic unei megalomanii a lui Nicolae Ceausescu. O catedrala demna de a primi 6000 de credinciosi, suplimentata de o biblioteca, un hotel pentru pelerini si resedinta ortodoxa romana a capului Bisericii. Buget estimat: aproximativ un miliard de euro.

Abandonat la sfarsitul anilor ‘90, acest “Nou Vatican” a iscat o polemica care nu a incetat sa se amplifice. Nu pentru ca incalca regulile intimiste ale arhitecturii ortodoxe, ci fiindca ar finantata de o suma uriasa de la statul roman care a oferit deja terenul: 11 hectare in mijlocul Bucurestiului, imedial in spatele giganticului palat al lui Ceausescu, devenit astazi sediul Parlamentului.

(Traducerea din LE FIGARO: Les projets pharaoniques de l’Église orthodoxe à Bucarest imi apartine)

Trecand luna iulie si implinindu-se totodata si prima luna de existenta a acestui blog, am sa readuc la cunostinta cele mai vechi articole ale mele, cele fara prea multe vizualizari datorate faptului ca blogul este la inceput.

Pamantul este plat (1)

Coduri de bare 666

Ateii

Pacaleala Apollo

Scopul vietii

Zeitgeist

Ce este sufletul?

Musulmanii

Reguli de conduita sexuala crestin-ortodoxa (1)

Atotputernicia lui Dumnezeu

Catedrala Mantuirii Neamului (1)

Apa sfintita

Erezii stupide

La multi ani si lectura placuta, sa fiti luminati in privinta a cat mai multe Adevaruri legate de Dumnezeu si Biserica.

[Grieshaber, Erich and Jean Grieshaber. "I. Guide to Documentation," Exposé of Jehovah's Witnesses. Blue Letter Bible. 1 Sep 2002. 7 Jul 2009.
http://blueletterbible.org/study/cults/expose/chap1.cfm] – Guide to Documentation

On the following pages will be found an outline of key claims and beliefs of the Watchtower Society. Under each topic heading appears certain questions and explanations that will lead the student into examining that issue for himself. The outline format has been selected in order to save time and provide a rapid reference system.

• 1A. How does the Society define “true prophet?”The three essentials given through Moses were:

  1) …Speak in Jehovah’s name…

  2) The things foretold would come to pass…

  3) His prophesying must promote true worship being in harmony with God’s Word and the prophets.”

  Aid to Bible Understanding, p. 1,348

• 1B. How does the Society test the true prophet’s message?“The best method of proof is to put a prophecy to the test of time and circumstance. The Bible invites such a test…the Bible…establishes the rules for testing a prophecy at Deuteronomy 18:20-22.”

  Watchtower, March 1, 1965

• 1C. Does the Society believe that a true prophet exists today?Yes. In fact, the Society says, “It is of importance to every individual on earth to identify the group that Jehovah has commissioned as His servant’ or messenger.”

  Watchtower, March 15, 1972

• 1D. Does the Society believe that a true modern prophet would have the same authority as the Old Testament prophets?Yes. Society members are told that there existed such a group and then they were asked to look for it-”…any group on whom Jehovah would be willing to bestow the commission to speak as a ‘prophet’ in His name, as was done toward Ezekiel…”

  Watchtower, March 15, 1972

• 1E. Does the Society claim to be the present day true prophet?Yes. “Who is this prophet? …not one man, but a body of men and women…known at that time as International Bible Students. Today they are known as Jehovah’s Christian Witnesses.”

  Watchtower, April 1, 1972

• 1F. Where does the Society/Prophet claim to get its direction?“Jehovah’s Witnesses today make their declaration of the good news of the kingdom under angelic direction and support.” In other words, angels tell the Society what to say and do.

  Watchtower, April 1, 1972

• 1G. Does the Society desire and expect Christendom to treat the Society as a prophet of God?Yes. The Society fully anticipates this: “…regardless of how Christendom views or regards this group of anointed witnesses of Jehovah, the time must come, and that shortly, when those making up Christendom will know that really a ‘prophet’ of Jehovah was among them.”

  The Nations Shall Know That I Am Jehovah, p. 70

• 1H. What role does the Society claim for a prophet in these days? What should a prophet be doing?The Society spells this out in three ways:

  1. “The modern-day counterpart of Ezekiel”

  2. “Do the will of Jehovah”

  3. “Serve as the mouthpiece and active agent of Jehovah”

  The Nations Shall Know That I Am Jehovah, p. 58

• 1I. Does the Society claim that it has been prophesying for God today?Yes. “The facts substantiate that the remnant of Christ’s anointed disciples (the Society [see context]) have been doing that prophesying to all nations.” They claim God’s Spiritis “poured out” on them. They ask: “Why argue about it?”

  Holy Spirit—The Force Behind the Coming New Order!, p.148

• 1J. Does the Society claim that prophesying and preaching are the same ministry?No. The Society claims that their members have been “preaching and prophesying from house to house and city to city…”, thus clearly distinguishing between the two ministries. Both preaching and prophesying are regular activities of the Society.

  Holy Spirit—The Force Behind the Coming New Order!, p. 150

• 1K. Does the Society/Prophet claim any special knowledge concerning the Bible?Yes. The Society published a six-volume work entitled Scripture Studies which it described as “the Bible in an arranged form.” It amounted to a running commentary on the Bible. The Society claims that if someone were to “ignore” the Scripture Studies “and goes to the Bible alone, though he has understood his Bible for ten years…within two years he goes into darkness.” The Society further claims that if a student “had merely read Scripture Studies with their references, and had not read a page of the Bible, as such, he would be in the light at the end of the two years, because he would have the light of the Scriptures.”

  Watchtower, 1910, p.298

• 1L. Does the Society believe that it is the only organization that has God’s Spirit or can understand the Bible?Yes. It has made this clear when it said, “…Jehovah’s organization alone, in all the earth, is directed by God’s holy spirit or active force … To it alone God’s sacred Word, the Bible, is not a sealed book.” Furthermore, it claims that “God by his holy spirit” has directly “revealed” things to its “early Bible students…far in advance.”

  Watchtower. July 1, 1973

• 1M. Has the Society ever prophesied concerning the future and had that prophecy fail the test of “Time and circumstance” (see 1B. above)?Yes. In fact there are many such “failed” prophecies (see False Prophecy Fact Sheet). Keep in mind, as you study these prophecies that the Society…

  1) Claims to be God’s one and only prophet today

  2) Claims to have revelations from God

  3) Claims to be the only group that understands the Bible

  4) Claims to be the only Spirit-empowered organization on earth today.

  False Prophecy Fact Sheet

• 2A. Does the Society claim to be a true prophet of God, and does it ask that we examine its prophecy record?Yes. The Society states this explicitly when it says: “So, does Jehovah have a prophet to help…and to declare things to come? These questions can be answered in the affirmative. Who is this prophet? …This ‘prophet’ was not one man, but was a body of men and women…known…as International Bible Students. Today they are known as Jehovah’s Christian Witnesses…” It should be noted that even from its earliest beginnings the Society considered itself to be a true prophet of God. The Society does not expect others to just trust that it is a true prophet: “Of course, it is easy to say that this group acts as a ‘prophet’ of God. It is another thing to prove it. The only way that this can be done is to review the record. What does it show?”

  Watchtower, April 1, 1972

• 2B. Has the Society predicted that 1914 A.D. would mark the end of earthly rulership?Yes. The Society made such a prediction in 1908: ” ..the ‘Battle of the Great Day of God Almighty’ (Rev. 16:14), which will end in A.D. 1914 with the complete overthrow of earth’s present rulership, is already commenced” (i.e., it began before 1908).

  The Time is at Hand, 1908 ed, p.101

• 2C. Has the Society declared that the earthly arrival of King Jesus took place in October, 1874?Yes. “Our Lord, the appointed King, is now present since October, 1874, A.D.”

  Studies in the Scriptures, Vol. IV, p.621

• 2D. Has the Society declared that the Millennium—the 1,000-year reign of Christ—began in 1873?Yes. “The Bible chronology herein presented shows that the six great thousand-year days beginning with Adam are ended, and that great Seventh Day, the thousand years of Christ’s reign, began in 1873.”

  The Time is at Hand, 1916 ed., p.ii

• 2E. Has the Society predicted that the visible, physical return to earth of Abraham, Isaac and Jacob would take place in 1925?Yes. “…Since other Scriptures definitely fix the fact there will be a resurrection of Abraham, Isaac, Jacob, and other faithful ones of old…we may expect 1925 to witness the return of these faithful men of Israel from the condition of death, being resurrected and fully restored to perfect humanity and made the visible, legal representatives of the new order of things on earth.”

  Millions Now Living Will Never Die, p.89

• 2F. How certain, in the minds of the Society, was the 1925 resurrection date?As certain as any date could be. This is evident by various statements including the following:

  1) “The date 1925 is even more distinctly indicated by the Scriptures because it is fixed by the law God gave to Israel.”

  Watchtower, Sept 1, 1922, p.262

  2) “Our thought is, that 1925 is definitely settled by the Scriptures, marking the end of the typical jubilees.”

  Watchtower, April 1, 1923, p.106

• 2G. When 1925 arrived did the Society begin to back down on its prophecies about the significance of that year?Yes. “The year 1925 is here. With great expectation Christians have looked forward to this year. Many have confidently expected that all members of the body of Christ will be changed to heavenly glory during the year. This may be accomplished. It may not be. In his own due time, God will accomplish his purposes concerning his own people. Christians should not be so deeply concerned about what may transpire during this year that they would fail to joyfully do what the Lord would have them to do.”

  Watchtower, Jan. 1, 1925, p.3

• 2H. As the year 1925 progressed, did the Society indicate even more doubt about 1925 being the resurrection year—the year the new order begins?Yes. Rather than suggest that a mistake was made or that God changed His mind, the Society subtly began to back down even further: Typical of this erosion process is the following:

  “It is to be expected that Satan will try to inject into the minds of the consecrated the thought that 1925 should see an end of the work, and that therefore it would be needless for them to do more.”

  Watchtower, 1925, p.262

• 2I. Was there disappointment among the Society members because of the failures concerning the predicted dates?Yes. Most definitely and so much so that public admissions were printed: “There was a measure of disappointment on the part of Jehovah’s faithful ones on earth concerning the years 1914, 1918 and 1925, which disappointment lasted for a time.”

  Vindication, Vol. I, p.338

• 2J. Did the Society attempt to deflect criticism by clinging to the dates even though the prophecies concerning them went unfulfilled?Yes. Basically the Society clung to the position that the dates were valid in spite of the lack of fulfillment: “Later the faithful learned that those dates were definitely fixed in the Scriptures . . . ”

  Vindication, Vol. I, p. 338-339

• 2K. Did the Society indicate that as a result of disappointments it had decided to quit setting dates?Yes. They seemed ready to give up the practice of fixing dates: “…they also learned to quit fixing dates for the future and predicting what would come to pass on a certain date, but to rely (and they do rely) upon the Word of God as to the events that must come to pass.”

  Vindication, Vol. I, p. 339

• 2L. Did the Society, nevertheless, continue to imply that certain times and years were scheduled for Armageddon?Yes. This was done with great care but the implication was always clear: Armageddon was only “months away,” that is, less than a year. A typical example of the subtlety of these suggestions is seen in the following report: “Receiving the sift, the marching children clasped it to them, not a toy or plaything for idle pleasure, but the Lord’s provided instrument for most effective work in the remaining months before Armageddon.”

  Watchtower, Sept. 15, 1942, p.288

• 2M. Does the Society admit that such prior date setting activities amounted to false prophesying?Yes. In its own literature it reveals its attitude toward such activities: “True, there have been those in times past who predicted an ‘end to the world,’ even announcing a specific date. Some have gathered groups of people with them and fled to the hills or withdrawn into their houses waiting for the end. Yet, nothing happened. The ‘end’ did not come. They were guilty of false prophesying. Why? What was missing?

  “Missing was the full measure of evidence required in fulfillment of Bible prophecy. Missing from such people were God’s truths and the evidence that he was guiding and using them.”

  Awake, Oct. 8, 1968, p.23

• 2N. Has the Society concluded its date-setting activities or has it prophesied other dates such as 1975?It continues submitting new dates. A classic example is an entire article devoted to a prophecy concerning the year, 1975. This was calculated to be the year of the end of this present age. Its title: “Why Are You Looking Forward to 1975?”

  Watchtower, Aug. 15, 1968, p.494

• 2O. Has the Society confirmed the 1975 date as accurate?Yes. “According to this trustworthy Bible chronology six thousand years from man’s creation will end in 1975, and the seventh period of a thousand years of human history will begin in the fall of 1975 C.E.”

  Life Everlasting—In Freedom of the Sons of God, p.28

• 2P. What did the Society members believe about the 1975 date? Would it be the end of the present system of things?Yes. According to Erroll Burton, spokesman for the Paradise Valley Unit of the Jehovah’s Witnesses in Arizona, the 1975 date would mean “‘A change in the political system of things,’ when ‘all presently existing influences must be eliminated. After 6,000 years of the deterioration of mankind, there will be 1,000 years of refining mankind…’ ‘At the end of that period, man will be perfect, as Adam and Eve were before the fall.’”

  The Society clearly has instructed its followers that 1975 represents “…the end of the world as we have known it,” and it predicts that the “…thousand-year reign of Christ will begin.”

  The Arizona Republic (newspaper), Aug. 24, 1969

• 2Q. Did the Society members begin to get rid of their possessions and make special sacrifices in order to prepare for 1975? Did the Society condone this activity?Yes. In various ways this information was reported and evaluated. The Society’s attitude is revealed in the following: “Reports are heard of brothers selling their homes and property and planning to finish out the rest of their days in this old system in the pioneer service. Certainly this is a fine way to spend the short time remaining before the wicked world’s end.”

  Kingdom Ministry, May 1974, p.3

• 3A. First, does the Society believe that a false prophet could. exist today, and, does it believe that such a prophet coud be an organization rather than just an individual?Yes. It has gone into some detail in describing the false prophet’s activities and purpose: “Similarly, the ‘false prophet’ is not a person, but is a system or an organization. A ‘prophet’ claims to have inspired information for the direction of others. A ‘false prophet’ would mislead others, to turn them away from God and toward false worship.”

  Watchtower, June 15, 1974, p.381

• 3B. Does the Society believe that God will reveal false prophets? If so, how will he do this?Yes. The Society expects God to uncover the true character of false prophets. He “will put all false prophets to shame either by not fulfilling the false prediction of such self assuming prophets or by having His own prophecies fulfilled in a way opposite to that predicted by the false prophets.”

  Paradise Restored to Mankind, pp. 353-354

• 3C. How does the Society anticipate false prophets to react to exposure?“False prophets will try to hide their reason for feeling shame by denying who they really are. They will try to avoid…being pronounced spiritually dead by Jehovah’s loyal worshipers.”

  Paradise Restored to Mankind, p. 354

• 3D. Has the Society admitted to making false prophecies?Yes. They admitted to looking “forward to 1914 with joyful expectation. When that time came and passed there was much disappointment.” In other words, their predicted date concerning the end of the age had come and gone without fulfillment (see II.B. above). They became the subject of criticism “because they had said so much about 1914, and what would come to pass, and their ‘prophecies‘ had not been fulfilled.”

  Here we have an example of the Society stating categorically that it had delivered a prophecy that time and circumstance demonstrated to be false.

  Light, (A Society publication), Book I, p.194

• 3E. Is the admission of making false prophecies an isolated item, or has a Society leader—under oath in court—ever admitted that the Society made such prophecies?H.C. Covington, the then Vice President of the Society was on the witness stand in Scotland in 1954. When asked if the Society had “promulgated (i.e., set forth or taught publically) a false prophecy,” Covington said “I agree to that.” He was then asked if this false prophecy “had to be accepted by Jehovah’s Witnesses,” to which he replied, “That is correct.”

  Walsh vs. Clyde, Scotland, Nov. 1954, pp. 340-343

• 3F. Has the Society tried to reverse itself (on its well-established claim to be a true prophet) since its 1975 prophecy failure?Yes. The Society now teaches that “Jehovah’s Witnesses as modern-day Christians are working hard to get this good news preached to every individual. They do not claim infallibility or perfection. Neither are they inspired prophets.”

  This is an amazing reversal! For almost 100 years the Society has claimed to be a “true prophet of God” and now they reveal that they are not inspired-leaving us to conclude that their many prophecies have not come from God.

  Watchtower, May 15, 1976, p.297

• [Note: We must realize that the society has placed a tremendous amount of emphasis on chronology during the century of its existence. Precise calculations of the dates of certain events—especially of those related to the beginnings of mankind—have been the basis for many of the Society's predictions. The creation date of Adam and the creation date of Eve have been the subject of particular attention because they relate—according to past Society literature—to the calculation of the beginning of the Millennium, or 1,000-year reign of Christ.]
• 4A. According to the Society, is the creation date of Eve important for calculating the date of the Millennium?Yes. The exact date of Eve’s creation was the beginning of God’s “rest day” because (logically) Eve was God’s last creation.

  Watchtower, Oct. 1, 1975, p.519

• 4B. Does the Society know when Eve was created?No. According to the Society, the biblical record “shows a time lapse between the creation of Adam and that of his wife, Eve.” Why was there a time lapse? What, for example, was going on? “During that time, God had Adam name the animals? Whether that period amounted to weeks or months or years we do not know?” No date can be established—even approximately—for Eve’s creation date?

  Watchtower, Oct. 1, 1975, p.579

• 4C. Has the Society ever given a date for Eve’s creation?Yes. “According to reliable Bible chronology, Adam and Eve were created in 4026 B.C.E”

  Awake, Oct. 8, 1968, p.14

• 4D. Has the Society been able to predict a date for Eve’s creation in spite of the reports of Adam’s activities before her creation? On what basis do they do this?Yes. The Society reasoned that “. . .it is logical that He (God) would create Eve soon after Adam, perhaps just a few weeks or months later in the same year, 4026 B.C.E.”

  Watchtower, May 1, 1968, p.271

• 4E. Has the Society tried to explain the obvious contradiction between an unknown creation date and a 4026 B.C.E. creation date for Eve in its authoritative Bible study aid?No. The study aid only confirms the impossible: it says that Society knows Eve’s creation date!

  1. At 130 years Eve gave birth to Seth.

  Aid to Bible Understanding (1969), p.533

  2. Adam was 130 years old when Seth was born?

  Aid to Bible Understanding (1969), p.333

• [Note: Before the 1975 prediction date of Christ's return, the society authoritatively supports a specific creation date for Eve. Afterwords they conveniently back down on their calculation.]

• [Note: Beth-Sarim, which means "House of Princes" in the Hebrew language, was a handsome estate built in San Diego in 1930 by the Watchtower Society. Its history is variously represented by the Society.]
• 5A. What was the purpose of the construction of Beth-Sarim?Beth-Sarim was, according to a recent Society yearbook, built as a home for one of the Society’s presidents: “…a direct contribution was made for the purpose of constructing a house in San Diego for Brother Rutherford’s use.”

  1975 Yearbook, p.194

• 5B. Did the Society, at an earlier date, give an entirely different purpose for constructing Beth-Sarim?Yes. “…the purpose of acquiring that property and building the house was that there might be some tangible proof that there are those on earth today…who believe that faithful men of old will soon be resurrected by the Lord, be back on earth, and take charge of the visible affairs of earth.”

  Salvation, p.311

• 5C. Did the Society actually believe that certain resurrected Old Testament saints would come back and live in Beth-Sarim?Yes. “…those faithful men of old may be expected back from the dead any day now…in this expectation the house was built…it is now held in trust for the occupancy of those princes on their return.”

  The New World, p.104

• 5D. Does the deed to the Beth-Sarim property reveal the Society’s original purpose for the estate?Yes. While it is true that Rutherford was to have “exclusive possession” of the house during his lifetime, it was also true that that possession was to be relinquished upon the soon anticipated arrival of “David,” “Joseph,” “Samuel,” etc. to the earth “for the express purpose of being used by those who are servants of Jehovah God.”

  Page iii of the deed indicates other Society members could equally make use of the property “until the same be taken possession of by David or some of the other men herein named [from Hebrews chapter eleven] and this property and premises being dedicated to Jehovah and the use of his kingdom it shall be used as such forever.”

  It is interesting to note that the Society later sold the house.

  Deed to Beth-Sarim, Dec. 24, 1929

• 6A. Did the Society misquote and misrepresent well-known Greek scholars H. E. Dana and J. R. Mantey?Yes. The Society quotes Dana and Mantey out of context by asserting that their grammar (A Manual Grammar of the Greek New Testament) supports the translation “the word was a god” at John 1:1.

  Kingdom Interlinear, p. 1158

  In a letter to the Society authored by Mantey himself we read: “…Because you have been quoting me out of context, I…request you not to quote the Manual Grammar…again, which you have been quoting for 24 years.” He also asked them to “publicly and immediately apologize” for their misrepresentation.

  Mantey Letter, p.3

  Why was Mantey so disturbed? His conclusion (found both in his Grammar and his letter) is that John 1:1 should be translated either “the word was deity” or “the word was God,” not “the word was a god.” Mantey estimates the evidence “to be 99% against” the Society’s translation.

  Mantey Letter, p. 2

• [Note: A word about John 1:1 is appropriate here. In this passage an important principle of Greek grammar is evident which has been a source of confusion for English readers.
• Note first the order of the Greek words as seen in the Greek text (consult The Emphatic Diaglott or The Kingdom Interlinear, both Society publications):
• KAI THEOS ÊN HO LOGOS
• And God Was The Word
• In Greek there is no written indefinite article ("A" or "AN")—just the definite article ("the"). The indefinite article is often implied before a noun even though nothing is actually written down to tell the reader it is there. But this is not always the case. The word theos standing alone without the definite article might be translated "a god" if it were not for another principle of grammar. That principle is discussed in Mantey's letter to the Society.

  Mantey Letter, p.1, 2

• And what does that principle mean? E. C. Colwell discovered that when a predicate noun (in this case theos) is in the nominative case (that is, in the same case as the subject of the sentence—the subject being logos) and is placed before the verb (instead of after the verb as is usually the case), it has no article—even when it is needed. In fact, Colwell also discovered that it is indefinite (i.e., with "a" or "an") only when the context demands it. (see Journal of Biblical Literature, Vol. LII (1933) pp. 12-21 from which Mantey quotes.)
• Harner (see Journal of Biblical Literature, Vol. XCII (1973)) went on to discover that in 53 passages in John's Gospel, the Apostle John used this type of word arrangement to "express the nature of [the] character of the subject.” Thus Mantey is right when he suggests the translation “the word was diety” or “the word was God” which stresses nature.
• The translation “a god” inserts an indefinite article that is unwarranted by either grammar or context. The translation “a god” makes Jesus another God, makes John the Apostle a polytheist, and makes a mockery of Deuteronomy 32:39 which reads “there is no other god with me”—that would make Jesus a god against the Father!”]
• 6B. Did the Society quote the famous Bible translator Westcott out of context?Yes. The Society gives the impression that Westcott supports the concept that John 1:1 should be translated “the Word was a god” (note the small “g”).

  Watchtower, Jan. 15, 1975, p.63

  But as can be seen, Westcott holds to an entirely different view based on the grammar:The Word was God “…simply affirms the true deity of the Word.” He held to the triunity of God, not the polytheism of “the word was a god.”

  The Gospel According to St. John, p.3

• [Note: A consultation with virtually any commentary on John 1:1 or any Koine Greek grammar on the use of the article in the New Testament will lead to the same conclusion reached by Westcott: The statement "simply affirms the true deity of the Word."]
• 6C. Did the Society misrepresent the New Catholic Encyclopedia on its position concerning the trinity?Yes. The Society suggests that the New Catholic Encylopedia denies the historic trinity: It teaches that…this doctrine was unknown to the Hebrew prophets and Christian apostles…it also admits that the doctrine must be dated as from about three hundred and fifty years after the death of Jesus Christ.”

  The Truth That Leads to Eternal Life, p. 22

  A simple reading of page 306 of the New Catholic Encyclopedia, Vol. XIV, will demonstrate that both conclusions by the Society were erroneous. Clearly, Paul and the Gospels taught the triunity of God and the Catholics hold to this belief.

  New Catholic Encyclopedia, Vol. XIV, p. 306

• 6D. Does the Bible actually teach the doctrine of the trinity—a doctrine the Society strongly denies?Yes. The trinity is the only explanation for the relationship given in Scripture between the Father, the Son and the Holy Spirit.

  The Trinity

• 7A. Does the Society teach that Jesus rejects worship?Yes. “Do not erroneously conclude that Christians are to worship Christ; that is not what he taught.”

  Watchtower, July 15, 1959, p.421

• 7B. Does the Bible reveal the worship of Christ as an appropriate and acceptable activity?Yes. No one is rebuked for worshipping Christ in Scripture.

  The Bible

• 7C. Does the Society attempt to cover up the worship of Christ in Scripture in order to deny this teaching?Yes. The word proskuneo is translated as worship (when used with reference to Jehovah) 22 times in the Society’s New World Translation. The same word when used with reference to Christ is translated “obedience,” “reverence,” and “homage.” The Bible clearly teaches the worship of Jesus, but the Society in an effort to obscure this fact has avoided the ususal and normal translation of proskuneo.
• 7D. Has the Society ever contradicted its position by encouraging Jesus worship?Yes. “Christ (is) to be worshipped as a glorious spirit, victorious over death on the torture stake.”

  Make Sure of All Things, p. 85

• 8A. Does the Society believe that “Jehovah” is the name of God?Yes. They have used it for more than 50 years and state categorically that it is “a translation of God’s name, in Hebrew YHWH.”

  Make Sure of All Things, 1953, p.188

• 8B. God’s name?No. They hold that “there is no such name as Jehovah.” The name of God as it appears in Scripture is without appropriate vowels so, “no Hebrew can pronounce it today.”

  Letter, Michael Esses

• 8C. Where did the mistranslation “Jehovah” come from?“‘Jehovah’ is generally held to have been the invention of Pope Leo X’s confessor, Peter Galatin.”

  The Jewish Encyclopedia, p. 88

  “‘Jehovah’ is a mispronunciation…almost entirely disregarded by the Jews…of the Hebrew ‘YHWH’ the…name of God…this pronunciation is grammatically impossible; it arose through pronouncing the vowels…of ‘Adonay’ (the Lord)…with the consonants of ‘ YHWH. “

  The Jewish Encyclopedia, p. 87

• 8D. Is there any basis for the Society using “Jehovah” as the name for God?No. “The pronunciation Jehovah has no authority at all and appeared only in late medieval times; it is an attempt to vocalize the Tetragrammaton (YHWH) usinq the vowels written under it by the scribes, which vowels however were never intended to be combined with the four consonants of this word.”

  Grant and Rowley, Dictionary of the Bible, p. 334

• 8E. If “Jehovah” is incorrect and not the name of God, what is the correct name?It is Yahweh. “That the pronunciation in ancient times was Yahweh is concluded from transcriptions in the early Christian fathers.”

  Grant and Rowley, Dictionary of the Bible, p. 334

• 9A. Where has the Society altered the text?Take any Greek text or modern translation and compare it with the New World Translation (a Society publication) at:

  John 1:1 (Note the added “a”)

  Colossians 1:15, 17 (Note the inserted “other”)

  Colossians 2:9 (Note the change from “deity” to “divine quality”)

  Titus 2:13 (Note the change from “God our Savior” to “God and our Savior”)

  Revelation 3:14 (Note how “of” is changed to “by”)

  These are just a few examples of the alterations.

  The Bible

• 9B. To what can we attribute the mistranslations by the Society?In court and under oath F. W. Franz, current president of the Society and one of the admitted translators of the New World Translation, lied about his ability to translate Scripture. He admitted he could not translate “a Bible verse.” Lack of integrity and preparation, along with a marked theological bias has led to a number of outrageous errors in translation.

  Walsh vs. Clyde, Scotland, Nov., 1954

• 10A. According to the Society, how did Jesus die?The Society claims that Jesus was impaled on an upright, single-pieced “torture stake.”

  Kingdom Interlinear, pp. 1,155, 1,156

• 10B. How does the Society support its claim that Jesus died on a “torture stake” instead of a “cross”?The Society quotes 16th century writer Justus Lipsius in his De Cruce Liber Primus.

  De Cruce Liber Primus, p. 19 & 47

• 10C. What does Justus Lipsius say is the method of Christ’s death?While it is true the Lipsius pictures the death of a man on a tree, he points out rather emphatically and in considerable detail that this was not the way Jesus died. In fact, he even includes a picture of Christ’s death on the cross a few pages later. Reading from his text we find: “In the Lord’s cross there were four pieces of wood, the upright beam, the cross-bar, a tree trunk (piece of wood) placed below, and the title (inscription) placed above.” The Society has completely misrepresented Lipsius’ drawing and findings.

  De Cruce Liber Primus, Translation of pp.46-47

• 1OD. Does the Bible teach that Jesus died on a cross?Yes, without any doubt. Consult the Bible at John 20:25; 21:18-19, Matt. 27:37, Mark 15:27, etc.

  The Bible

• Yes. Quietly the Society shifts its position when an embarrassing prophecy is made and then remains unfulfilled. For example, a crucial change was made in the 1923 version of Studies in Scriptures in order to bring it into line with the Society’s changing prophecies. The earlier version has:”…the deliverance of the saints must take place some time before 1914 is manifest…”
• The 1923 version has:”…must take place very soon after 1914 is manifest…”

  Studies in Scriptures

• Yes, unfortunately. Members of the Society, according to an Australian study are “three times more likely to be diagnosed as suffering from schizophrenia and nearly four times more likely from paranoid schizophrenia than the rest of the population at risk.”
• Why? Either the Society “tends to attract an excess of pre-psychotic individuals who may then break down, or else being a Jehovah’s Witness is itself a stress which may precipitate a psychosis. Possibly both of these factors may operate together.”John Spencer, The Mental Health of Jehovah’s Witnesses

• The truth is found in the Bible and not in the Watchtower Society (as has already been demonstrated.) Two steps must be taken:
• First, Jesus Christ must be given rightful Lordship in our life.For instructions, CLICK HERE
• Second, the Society member must break his ties with the Watchtower Society, as has the author of this ExposéResignation Letter

Un titlu pe care mi-l doresc neutru, deşi ştiu că nu va fi. Ieri am fost la film – Te iubesc de mult – un film bun, bine jucat, cu mesaj, cu meditaţie, etc. O mamă care îşi omoară fiul de 6 ani, pentru că era bolnav şi suferea teribil. O temă din ce în ce mai des apărută şi servită într-un ambalaj atrăgător, care ne face să empatizăm cu cel care comite crima, să-l înţelegem şi să-i dăm dreptate. Ceva ce are a face cu civilizaţia plăcerii, cu dorinţa de a respinge orice durere sau orice necaz ca nenatural şi insuportabil, impropriu vieţii şi fiinţei umane.

Vineri când am fost la Luvru am găsit şi explicaţia. M-a cutremurat şi detaliile imaginii mi s-au împlântat în minte şi în inimă. Mi-am explicat şi ruperea de biserica ortodoxă, şi reforma, şi comunismul şi capitalismul, cu durere. Iată imaginea:

Cu detaliul relevant:

Am văzut cum moartea L-a cuprins pe Dumnezeu, cu toate semnele, cu detalii teribil de naturaliste, care înspăimântă. O diferenţă imensă între asta şi orice icoană ortodoxă cu Coborârea de pe cruce. Uite, aici e un exemplu. Aici Hristos este doar adormit, simţi că respiră, este înconjurat de dragoste şi de trandeţe, în niciun caz nu este tratat ca un mort. Şi atunci, o lume care consideră de sute de ani că Dumnezeu este mort, cum să nu considere necazurile de orice fel (de la foame şi dorinţa de sex la cancer) nişte întâmplări ale căror efecte trebuie să le suprime? Cum să nu se creadă stăpâni dacă pe Stăpân Îl cred mort? Cum să nu ucidă ca să curme durerea? Cum să nu sprijine eutanasia şi să n-o considere un act umanitar?

În balanţă aş pune mama unui băiat de 24 de ani, bolnav de cancer osos, care mi-a zis că niciodată nu L-a întrebat pe Dumnezeu de ce i-a dat un necaz aşa mare. Nu s-a certat niciodată cu El atunci când băiatul ei urlă de durere. Toată durerea fiind dăruită ca să o apropie mai tare de El, Îi simte alinarea şi respiraţia bună peste toate rănile sufletului şi în niciun caz nu-L vede mort.

La 1 Regi 13 ni se spune că Saul a făcut o greșeală. În timp ce se pregătea de luptă, a văzut că Samuel (preotul) întârzie, așa că a ignorat regula că jertfa trebuia adusă numai de preot, și a adus-o el. Și-a asumat un rol pe care nu-l dobândise, a trecut cu vederea regula sfințeniei.

Când am citit asta m-au năvălit mii de gânduri. Primul a fost la protestanți și la toate sectele derivate, unde laicii și-au asumat funcția și prerogativele de preoți în lipsa tainelor. Laicii predică, laicii slujesc. Rezultatul e o teribilă sărăcie a slujbei, care pe mine nu mă mai revoltă pentru că durerea pe care o simt din cauza asta e așa mare că înăbușă revolta. Al doilea a fost la feminism. Femeilor li s-a inoculat jucarea unui rol, asumarea unor atribuții, pentru care nu au fost create – cele masculine; s-a încălcat rânduiala divină, și rupturile sufletești și trupești nu încetează să se producă până astăzi. Neavând mare lucru de făcut (femeile muncesc, fac curat, fac cumpărături, fac carieră, fac copii, fac tranzacții, sunt frumoase, deștepte, (prea/super) puternice), bărbații se plictisesc și se feminizează. La ele apare sindromul superwoman, teribil de nociv pentru tot ce poate fi împlinire adevărată – pentru liniște, pace, echilibru. Este așa firesc să fim invers decât am fost rânduiți de sus să fim, că nici nu mai știm care ne este firea. Este cool să fim invers, să-I tragem lui Dumnezeu o palmă prin libertatea pe care El ne-o îngăduie („pe cei drepți îi iubești și pe cei păcătoși îi miluiești” spune o rugăciune). Nu ne dăm seama că ne facem nouă rău, asumându-ne o identitate pe care nu o avem. Al treilea a fost la UE. Al patrulea a fost la mine însămi. Mereu mă văd pe mine ultima, atunci când mă văd. Încerc să-mi revin din sindromul de superwoman pe care l-am avut zeci de ani de zile, și să fiu mai puțin așa cum vor alții să mă vadă. Mă uit în jur și văd că slăbiciunea, lacrimile, fricile sunt tabu, că trebuie să părem puternici. Mă uit în Scriptură și văd că atunci când sunt slab sunt tare – pot totul în Hristos care mă întărește. Cu disonanța între ce-mi impune societatea și cele spre care mă duce credința m-am obișnuit. Întrebarea e cât? Până la a nu mai fi multiplă și până la a nu mai face greșeala lui Saul de a îmi asuma funcții/roluri pentru care nu am fost făcută și la a încerca să mă regăsesc dincolo de tabu-urile sociale. Până la bucurie și armonie, pentru că Dumnezeu spune să punem pe umerii Lui fricile, slăbiciunile și durerile noastre, să nu încercăm să le ducem singuri, pentru că nu vom reuși. Și să fim noi, nu cei ce ne vor sau ne inculcă alții să fim.

Cred că vă veţi obişnui cu obsesiile mele. Ultima începe să se contureze ca fiind foarte puternică. Cuvioşenia fariseică, persoanele extrem de duhovniceşti, care strică cheful de viaţă, dragostea de Dumnezeu, care nici ele nu intră în rai, nici pe alţii nu-i lasă să intre.

Ieri seară, ca o persoană necuvioasă ce sunt, am fost la teatru (mulţi îmbisericiţi roşesc la auzul acestui cuvânt). Am fost la o piesă celebră, veche, frumoasă, cu iz de dragoste şi de vis. A douăsprezecea noapte. Da, Shakespeare, jucat de clasa domnilor profesori (subliniem domnilor) Adrian Pintea şi Mihai Constantin; un examen de absolvire pentru actorii de mâine, pe scena unui teatru mare şi faimos, adică Bulandra. M-am dus din curiozitate, nu pentru a critica tineretul pe la colţuri, împreună cu babele, ci pentru a-i descoperi pe cei doi domni de mai sus, pe care îi iubesc pentru viaţa din ei, în ipostaza de profesori. Am râs, plâns, meditat, visat, iubit, timp de 3 ore şi aproape jumate. O paletă de personalităţi nestrivite sub papucul marilor maeştri care le-au fost profesori. Dimpotrivă, privighetori cu penajul aranjat, vorba lui Dem Rădulescu.

Dar să revenim la Malvolio. Malvolio, cuviosul, ascetul, care în schimbul unei promisiuni de mărire apare cu ciorapi galbeni, pantalonaşi scurţi şi bufanţi, un rânjet de film horror, jartiere încrucişate, şi un servilism în faţa căruia nu ştii dacă trebuie să plângi sau să râzi. Cel ce judecă şi pedepseşte (ipotetic doar, pentru că nu are destulă putere) viaţa din jur.

În ultimul pelerinaj în care am fost, la Prislop, am avut parte de o întreagă pleiadă de Malvolieni. Nu scriu asta pentru a mă încărca cu venin, ci pentru a-mi preciza mai bine cei şi cele de care să mă feresc de acum încolo. Lăsând la o parte babele experimentate, cuvioase şi smerite, care ne-au anunţat că nu avem voie să ne punem pijamalele când dormim la mănăstire (de spălatul cu săpun n-au zis nimic, deşi eu nu le-am văzut folosindu-l) şi care îşi petreceau timpul scandalizându-se de tinereţea noastră, m-a întristat lipsa de milă şi de dragoste (nefericit compensată de asupra de înţelepciune) a doamnelor de 30-40 de ani, depozitare ale adevărului absolut. Pentru că se presupune că în pelerinaj mergi să te rogi, am profitat de înduhovnicirea lor şi le-am rugat să se roage şi pentru Gheorghe, un băiat de 24 de ani cu cancer osos în metastază (şi o să profit şi de faptul că voi citiţi asta, şi o să-mi repet rugămintea să-l pomeniţi şi pe Gheorghe în rugăciunile voastre, chiar dacă veţi începe să vă rugaţi numai datorită lui). Ei bine, reacţia a fost una explicativă. Doamnele mi-au explicat răspicat că el are cancer pentru că mama lui a făcut avorturi. Sufletul nu li s-a înduioşat nicio clipă de durerea lui şi a mea, nici măcar cât să stârnească un vânticel de milă. Le-am spus că nu este cazul. Nu au priceput, mult prea orbite de dreptatea lor cât să-şi vadă împietrirea. Aceleaşi doamne nu au putut să cedeze un minut de geam deschis pentru ca 3 oameni din spate să nu se sufoce de cald. Repet, nu le judec, spun asta pentru a-mi aminti să mă feresc de o exagerată cuvioşenie, care ne împietreşte, ne împiedică să-L vedem şi să-L simţim pe Dumnezeu în suferinţa de lângă noi şi în tinereţea pe care ne-o înăbuşim, şi care ne face ridicoli în faţa celor pe care ar trebui să-i tragem după noi în Impărăţia Cerurilor. Aşa că, dacă dăm jos solzii bătrâneţii sufleteşti, avem ceva şanse la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Duminica aceasta, la predică, am aflat un lucru foarte interesant. Deşi Sinodul – complet sau nu, fără detalii monşer – a declarat că paşapoartele biometrice sunt nişte lucruri trecătoare, lipsite de importanţă şi inofensive, ele nelimitând libertatea posesorilor, totuşi acelaşi Sinod s-a pronunţat (unde, când?) împotriva implantului de cip în frunte sau în mână. De aici rezultă că cipul este un element destul de ciudat, un hibrid între pericol şi hatâr: în paşaport e bun, în trup e rău. Parcă pălesc cuvintele lui Hristos: ce e da da, ce e nu nu, nu-i aşa? Parcă ne vedem peste patru ani, timp în care Sinodul va hiberna ca şi până acum, că se va trezi să ne facă un alt hatâr: uite dom’le, pentru voi ortodocşii, cipul e rău în  mână sau pe frunte, aşa că în talpă e bun: puneţi-l în talpă atunci, că acolo n-are nimic! Dincolo de aciditate (poate exagerată, dar ceva acru parcă ne mai trezeşte), mă chinui să mă feresc de slăbiciunea ambiguităţii şi să mă rog pentru o viaţă cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tronului de Judecată.

Da, lumânarea. Lumânarea ne pune viaţa în pericol. Ne duce cu paşi repezi la groapă. Ştiinţa demonstrează clar, şi concluziile măriei sale le găsiţi în acest articol intitulat apocaliptic şi hilar. Ştiu că mulţi credeam că fumatul, gazele de eşapament, poluarea de multiple feluri, stresul, alimentele toxice, astea toate ne duc mai repede la groapă. Incestul, pe cale de legalizare, violurile, frica că ni se va smulge geanta din mână de proaspeţii infractori eliberaţi, toate sunt perfect inofensive. Adevăratul pericol: LUMÂNAREA. În acest articol nu se spune (hai să găsim un alibi, neştiinţa, ca să nu-l lipsim de platoşa eufemistică, altfel i s-ar spune ignoranţă şi neinformare) că în majoritatea bisericilor lumânările ard fix 30 de minute pe săptămână, la slujba parastaselor. Nu se spune nici că singurul moment în care lumânările ard în toi este slujba de Înviere, care se ţine afară, tocmai pentru a nu se sufoca nimeni din cauza fumului emis de lumânări. Nu se spune nici ce semnifică arderea unei lumânări în creştinism: lumina adusă pentru sufletul întunecat şi jertfa. Nu se spune nici că în biserici ard candele, nu lumânări, din motive pur pragmatice: se termină mai greu şi trebuie aprinse mai rar. La privegheri, în bisericile în care rămâne numai lumina lumânărilor, se ard întotdeauna lumânări din ceară curată, care nu e parafină. Tot din motive pragmatice, durează mai mult. În schimb ni se servesc tot felul de argumente importate de la americani – protestanţi – eretici, pe care trebuie să le adoptăm musai şi să pornim războiul împotriva aprigului pericol reprezentat de lumânarea din mâna băbuţei cocârjate care – culmea, domnule! – a ajuns la 90 de ani deşi de o viaţă tot vine la biserică şi tot respiră fum nociv de lumânare! Probabil autoarea n-a călcat vreodată în chilia unui bătrân duhovnic, ca să se minuneze cum a ajuns acela la 80-90-100 de ani deşi respiră fum de lumânare că, de, chilia e de 2 pe 2 m, deşi nu-l prea poate respira de la mai mult de 1,5 m. În concluzie, acum ştim ce avem de făcut: nu mai aprindem lumânări şi nu mai mergem la Înviere, ca să nu cumva să distrugem planeta!

O colegă a mamei mele, proaspăt întoarsă din Belgia, povestește peste tot cum s-a vindecat de cancer, cu ajutorul tehnicii radiante. Prima oară când mama mi-a spus că totul a fost cu ajutorul lui Dumnezeu, dovada fiind invocațiile practicate, am început să intru la bănuieli. Am început să fac niște cercetări în profunzime, în primul rând deoarece cancerul afectează psihic multe persoane sărace, trăind la limita subzistenței, care sunt departe de Dumnezeu (fără ca El să fie departe de ei), și în al doilea rând pentru că aș vrea să învățăm cu toții, ca neam, că nu tot ce zboară se mănâncă, și că deci nu orice promisiune de vindecare vremelnică nu înseamnă că o să ajungem la bucuria și împlinirea veșnică.

Tare puțini bolnavi aleargă la biserică în momentul în care își identifică boala. De obicei li se pare cam greu, cu mult timp pierdut – stat la coadă la spovedanie, câteva ore de rugăciune în fiecare zi -, ca să nu mai vorbim de ceea ce este cel mai greu: schimbarea radicală a vieții. Deci recurg la metode mai ușoare, rapide. La un curs, una dintre colege a declarat că s-a apucat de curs în urma unei depresii, și că vrea să încerce și Reiki (adică tehnica radiantă), pentru că ea se simte orientată spre misticism. Mi-a stat pe limbă s-o întreb dacă n-a încercat să se spovedească, să se roage și să se împărtășească. Din nefericire, nimic nu ne poate vindeca de moarte pe lumea asta, dar dacă nu ne omorâm sufletele și dacă nu slujim dracilor, sigur Hristos ne va duce la viața veșnică, de unde tot răul și toată boala au dispărut.

Iată ce am descoperit:

1. Tehnica radiantă este o tehnică din marele coș de gunoi numit „New Age”, undeva pe aproape de yoga. Deunăzi am vorbit cu o femeie matură din Oastea Domnului, pe care a cuprins-o uimirea când a aflat că yoga nu e bună pentru creștini, și o să încerc să explic aici de ce. Dacă aveți nevoie de detalii vă recomand să citiți Jurnalul convertirii de Danion Vasile și să-l interpelați pe autor pentru un dialog personal, pe care sunt convinsă că va fi fericit să îl poarte cu voi. Pozițiile yoghine îl asimilează pe om cu un animal, astfel înjosindu-l. Pe lângă faptul că practicanții yoga sunt supuși unor acțiuni înjositoare (ritualul de inițiere a celor din M.I.S.A. consta în a-l lăsa pe Gregorian Bivolaru să le urineze în gură), aceștia se închină zeilor (rezultă că nu lui Dumnezeu), una dintre cele mai frecvente și puternice fiind Kali, zeița morții. Prin yoga se consideră că practicantul ajunge la statut de Dumnezeu, așa cum a vrut odată și satana să ajungă. Cred că rezultatul îl știe toată lumea.

2. Cum explică tehnica radiantă structura organismului uman: „Corpul nostru nu este format doar din elemente fizice cum ar fi muschii, nervii, arterele, organele, glandele, etc.; el are si un sistem energetic subtil prin care curge “energia vitala”. Acest sistem energetic subtil este compus la randul sau din “corpuri” energetice care inconjoara corpul fizic si ne ajuta sa procesam gandurile si emotiile. Corpurile energetice au centri energetici numiti chakre care functioneaza ca niste valve care permit energiei vitale sa circule prin corpurile fizic, mental, emotional si spiritual. In corpul nostru exista si meridiane si nadis-uri. Acestea sunt precum niste rauri care transporta energia vitala in corpul fizic.” Cum explică biserica ortodoxă același lucru: omul este trup, suflet și duh. Duhul este o caracteristică pe care numai omul o are, el fiind Duhul Sfânt suflat de Dumnezeu asupra omului în momentul creării. Duhul omului, spun Sfinții Părinți, asigură comunicarea cu Dumnezeu. Practicanții tehnicii radiante spun că: „Daca aceasta energie este in deficit sau blocata, suntem predispusi la imbolnaviri. Daca e in exces si curge libera, ne putem mentine mai usor starea de sanatate. Una din cauzele care produce intreruperea sau slabeste curgerea energiei vitale este stresul. Acesta este deseori cauzat de ganduri si sentimente negative (teama, ingrijorare, indoiala, frica, neliniste) care adera la sistemul energetic subtil. Cercetarile medicale au aratat ca stresul continuu poate bloca capacitatea naturala a corpului de a se regenera si proteja. Efectele stresului cronic se intind de la dureri minore la probleme majore de sanatate, cum ar fi boli cardiovasculare, dereglari digestive, respiratorii sau boli de piele.” Biserica spune că îmbolnăvirea omului este ori cauzată de păcat, și că omul se vindecă prin pocăință, spovedanie și împărtășanie (adică prin reîntregirea lui, dat fiind că se împacă, Îl primește din nou pe Hristos în el), ori este un semn al proniei, care îl ajută astfel pe om să își ispășească păcatele prin suferință. Cancerul și SIDA sunt considerate motive de bucurie, ele fiind boli mântuitoare, dacă sunt asumate și purtate cu bucurie și nu cu cârtire, ca din mâna lui Dumnezeu. De exemplu, Cuviosul Paisie Aghioritul, care a murit de cancer, l-a primit cu bucurie, ca pe o șansă să se apropie mai mult de Dumnezeu. Suferința, neputința, atrag ajutorul Domnului, așa cum a spus și Sfântul Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (pentru că, văzându-mi neputința, chem pe Atotputernicul în ajutor, și datorită Lui sunt puternic)

Azi ţin şi eu doliu pentru un suflet care se păcăleşte singur, şi se minte şi ne minte frumos, nu cu declaraţii şocante ci de-a dreptul dureroase, mai ales că vineri e un moment mare. Aşa că, singurul post de pe ziua de azi.

Eeeee, nici nu veţi ghici vreodată. Pe tampoane igienice pentru femei! Pe ambalajele individuale de la Libresse Design Edition, alături de multe alte modele. Mai jos, poza – pisica are la gât crucea. Totuşi, e mai mare durerea decât şocul. Vrând-nevrând, o aruncăm la coş…

Martorii lui Iehova, care au o largă răspândire în întreaga lume, susţin ideea arianismului, conform căreia nu există Sfântă Treime, Iar Iisus nu este Dumnezeu. În ajutor vin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care încă din sec. IV a pus capăt acestei rătăciri, împreună cu alţi sfinţi părinţi. Sperăm materialul să vă fie de folos.

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

SURSA