Aseara, pe la 21.30 eram in metrou, intre Tineretului si Eroii Revolutiei. Un copil de vreo 8-9 anisori, imbracat prost, in haine din plastic si pantofi sport din lac, statea pe scaun langa maica-sa. Ii spunea poezii. La un moment dat se opreste si ii spune:

- Mama, eu stiu ce rimeaza cu luna.

- ???

-Cand te duci pe luna, dai de p…ula!

Fireste, ma-sa radea ca proasta la luna.

Ne place sau nu, Bucureştiu e naşpa. Printre multe altele, se întîmplă 3 chestii în Bucureşti:

1. Complotul Metrorex.

De fiecare dată cînd eşti în întîrzere, ai norocul să prinzi metroul fix în staţie, cînd tu ajungi pe peron. Ho mă, nu mai ştii de glumă? NICIODATĂ cînd o să te ardă mai rău buza după un metrou care vine la timp, n-o să îl prinzi. Ba eşti pe la jumatea scărilor şi metroul abia a plecat, ba alergi ca nebunu pînă în ultima clipă şi dobitocu ăla care e îmbrăcat ca un poştaş îţi închide uşa în nas. Coaie, ştiu că ai un program fix, dar nu poţi să mă cruţi de umilinţa asta cu preţul a 3 secunde? Sînt patruj de grade afară, mă vezi că fug ca o cămilă leşinată pe peron, chiar vrei să-mi iroseşti 7 minute din viaţă şi să-mi închizi uşa-n nas? Ştiţi cum se uită lumea la ăla în faţa căruia tocmai s-au închis uşile? Eee nu ştiţi…De parcă voi nu vă gîndiţi la asta.

Cînd vezi un prostănac cum se împiedică pe scări ca să prindă metroul şi i se închid uşile în faţa, parcă ţi se face milă. Da e o milă răutăcioasă totuşi, că parcă te bucuri de necazul nefericitului. Desigur, asta pentru că te gîndeşti: “Eh..io de cîte ori n-am păţit-o?”. Apoi, păgubitu se simte dator să ridice capu brav, să zîmbească tîmp, ca un ţap beat, uitîndu-se în jur, iar atunci ai următorul gînd, textual: “Mîncaţi’aş tălpile sfinte Moise, ce moacă de ciumpălău are ăsta!”. Sîntem răi, de ce dracu să n-o recunoaştem pe un blog?

Poţi să ai şi noroc! Eram la Eroii Revoluţiei, vroiam să mă duc spre Unirii. Văd că vine metroul…am găsit cartela prin al doişpelea buzunar (evident) în care am căutat. Ghinion, nu mai avea călătorii. În mintea mea: “Sar, că doar n-o să mă fugărească pensionaru ăla care care zice că-i paznic. Dracu, are o burtă în care aş încăpea şi io”. Sar. Oamenii năvălesc pe scări să urce, metroul deja e în staţie. Dau coate, picioare, unu mă fute-n gură, io pă măsa, ajung pe peron după ce calc o babă pe sacoşă…uşile aproape se închid…sar ca o gazelă prin uşile închizînde…şi sînt înăuntru! Am la mine tot. Adidaşi, ghiozdan, telefoane, portofel. Mă gîndesc că mai am şi io noroc din cînd în cînd. Şi aud duduia din boxe: “Urmează staţia Constantin Brîncoveanu, cu peronul pe partea stîngă”. Futuţi norocu-n gît şi familia-n suflet. Am luat metrou în direcţia greşită.

PS: Cretinilor care ţineţi ocupate scările rulante că vă e lene fie să urcaţi, fie să vă mişcaţi curu pe coloana pe care doar se staţionează. Aviz cuplurilor de îndrăgostiţi tembeli care şi-o trag ascultînd Vama Veche şi care se ling ocupînd toată scara…IDIOŢILOR, MĂ GRABESC SPRE METROU! DAŢI-VĂ BOLI VENERICE RECIPROC ÎN ALTĂ PARTE!

2. Vara, femeile se fac bune.

Mai concis, renunţă la haine. Femeile, în virtutea unei idei care pentru mine rămîne un mister, se despoaie şi umblă în ţîţele goale pe stradă. Au o batista care le acoperă curu, un soi de bluză decupată la decolteu..şi umblă. Pe lîngă tine. Practic, sînt ca nişte stripteuze care se simt jignite că nu poţi să-ţi ridici privirea mai sus de gîtu lor. Nu ar fi o problemă că umblă aşa, îmi place corpul femeiesc, îl găsesc de-a dreptu agreabil. Dar sînt două probleme.

Prima, că sînt şi multe cocoşate pe străzi care se cred Sandra Bullock şi atunci e nasol, că alea-s apetisante precum cadavrul Sandrei. Alea te demoralizează rău. N-am o problemă cu fetele urîte, dar nu te mai crede Miss Bikini dacă tu ai picioarele ca două bucăţi de parizer. Problema doi: te saturi. De saturi de văzut şi de mirosit. Devine greţos la un moment dat. Impactu vizual nu mai e aşa puternic. Sînt momente în care ai şi senzaţia că le-ai tras-o tuturor, fără excepţie.

3. Scările de bloc miros a pişat şi-a şobolani morţi.

Cel puţin a mea aşa miroase.

E posibil ca azi sa fi fost ultima zi in care sa vin acasa de la servici cu 141.
Maine imi ridic noua masina de la dealer. Apropo, si numerele rosii se platesc. 99RON. Asta e spaga lui.

Actul I.
Fata din 141
10:30 PM. Astept autobuzul si fix in statie observ parcata o masina identica cu cea in a carei posesie voi intra maine.
Ma gandesc ca e un semn.

Vine 141, ma sui si iau un loc. In dreapta mea se aseaza o tipa. Ma izbeste felul in care miroase. As recunoaste mirosul asta oriunde: Addict, CD. Intorc privirea si o analizez: O esarfa verde aruncata peste umeri, o geanta galbena mare si pantofi galbeni cu toc. Bruneta cu ochii mari, caprui.
Ce a urmat m-a uimit. A bagat mana in geanta si a scos o carte.

Freud, Introducere în psihanaliza

Are semn in carte, deschide si incepe lectura.
Imi dau seama ca las tura de noapte a circuitului Eroii Revolutiei – Vadul Nou pe maini bune.

Actul II.
Plansul metalic.
Mai trec 2 statii si cu usile deschise autobuzul incepe sa claxoneze. Nu vorbesc de o actiune umana. Autobuzul o ia razna. Se sting si se aprind la loc luminile, se restarteaza aparatele de taxat, se opreste motorul. Liniste. Se aude electromotorul. Porneste si o ia de la capat cu un claxon lung si tare si un display de lumini in marginea Ferentariului. Iar liniste. Porneste. Mai merge 2 statii si cobor.
Stii cum se claxoneaza intr-un cortegiu mortuar? Am luat-o ca un semn. Poate ca masina imi plangea iminenta lipsa.

Ferentari Out

azi pe inserat am vazut o femeie cu un copil in brate alunecand intr-o groapa (nu foarte mare) camuflata de noroi si apa, la piata sudului langa big. nu e simplu. spatiul pietonal este redus in zona, lumea se ingramadeste zilnic spre metrou sau mai stiu eu unde printre masinile parcate pe trotuar, vanzatori ambulanti, ghivece supradimensionate cu flori, gropi la tot pasul. piata agro-alimentara si bazarul de haine se revarsa constant pe trotuare, cu recorduri la sarbatorile religioase importante si toamna, la vremea muraturilor. municipalitatea acestui oras nu suporta spatiile libere, cum prinde cativa metri de teren planteaza ceva pe el: o bancuta, un ghiveci, o statuie, o parcare, orice numai sa ocupe locul.

fara nicio legatura, cardiff, vedere spre golf. cu colegul sergiy.

(nu numai din cauza asta) piata sudului e extrem de neprietenoasa cu noi.

au aparut acum cateva zile chiar langa big niste mormane de pamant. ar putea foarte bine sa fie o noua idee de design urban, sa recunoastem, primaria a aratat ca poate. toata iarna, la piata sudului a cantat un instrument dracesc, un fel de orchestra de clopote care asurzea pe oricine se apropia. e pe moarte acum, mai scoate niste scancete jalnice.

ceva mai incolo, la eroii revolutiei, ursii polari ai lui piedone si ghirlandele din copaci lumineaza ca-n vegas. numai figurinele din gard viu s-au uscat. where have all the dinosaurs gone, long time ago.

Sa ne amintim ca acum 19 ani multi tineri au fost ucisi in numele LIBERTATII. Sa incercam zilele acestea sa aprindem o lumanare si pentru ei!!

Langa Sala Dalles stau marturie pentru cei ucisi la Revolutie niste cruci. In graba noastra de zi cu zi, cand trecem pe-acolo,  sa ne gandim si la cei ce nu mai sunt!!

“Dintre cei 13 tineri secerati de gloante in fata Salii Dalles in 21 decembrie ‘89,  Mihai Lucretiu Gatlan, un tanar de numai 19 ani, a fost prima victima a revolutiei. Isi dorea din tot sufletul sa fie liber. A murit – cu gandul ca face ceva pentru tara – lovit de un camion militar si apoi impuscat. Ultimul lui cuvant, inainte de a inchide ochii pentru totdeauna, a fost “Libertate”. Dupa toti acesti martiri-eroi si azi mai plang parintii vesnic tristi si cu inima franta, copacii Bucurestiului, cladirile ale caror ziduri au fost stropite cu sange curat si tanar. Cunoscutii lui Miki spuneau ca in sufletul lui “traiau doua lumi importante: religia si muzica”. Nu putea sa traiasca fara nici una dintre ele. “Mihaita ar fi vrut sa dea la Teologie”, isi aminteste trist Ion Gatlan, tatal lui. “Purta intotdeauna asupra lui o micuta carte de rugaciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu stiam. Am aflat mai tarziu, cand l-am ridicat de la morga. O tinuse la piept in timpul revolutiei si era patata de sange”.

Icoana Mantuitorului

Mihai s-a nascut pe 9 aprilie 1970 si a fost un tanar deosebit, talentat si iubitor de oameni. D-l Gatlan isi aminteste de o intamplare petrecuta in copilaria lui Miki si care dezvaluie frumusetea sufletului sau. Prin anul 1984, Mihai a primit cadou o frumoasa icoana pictata de tatal lui, care Il infatisa pe Domnul nostru Iisus Hristos. O tinea in camera lui, alaturi de discurile cu muzica. Dar, daca pleca la tara sau in vacanta, nu uita sa puna in valiza si icoana. “Ne plimbam intr-o vara cu vaporul pe Dunare, povesteste tatal lui. Acolo am facut cunostinta cu un domn din Cluj, pe nume Bogdandi, si cu fiul acestuia, care era de-o seama cu Mihai. Am aflat ca baiatul avea o tumora la cap, foarte dureroasa, care ii dadea niste stari depresive de necontrolat. Tatal era disperat. Ar fi vrut sa il opereze, desi medicii ii spusesera ca e foarte periculos. Dorea sa faca orice era omeneste posibil pentru unicul lui baiat si refuza cu indaratnicie sa se dea batut”. Si atunci, pe vapor, s-a petrecut ceva foarte straniu. Mihai, care avea iconita cu el, a intrat in vorba cu bolnavul. L-a mangaiat pe par, pana ce acesta a adormit cu capul exact pe plasa in care Mihai asezase cu grija icoana. Cand s-a trezit, baiatul i-a spus dintr-o data tatalui sau ca la intoarcerea acasa ar vrea sa se opereze. Toata lumea prezenta a ramas uimita. D-l Gatlan a aflat mai tarziu ca operatia a reusit pe deplin. “Am fost extraordinar de bucuros. Mihai mi-a spus atunci: “.

“Sa-mi aduci o gutuie!”

Daniela l-a cunoscut pe Mihai in primavara lui 1989. Ea isi aminteste cum se intalneau tinerii pe atunci. Discutau despre religie, Biblie, Iisus Hristos, despre bisericile distruse de Ceausescu. Isi faceau planuri de viitor. La sfarsit, scoteau chitarile si cantau balade si muzica folk. Apoi venise si toamna anului 1989. Era frig si intuneric in Romania. Apa calda oprita, curentul la fel, alimentarele goale. Oamenilor le ajunsese cutitul la os. Miki avea din ce in ce mai des viziunea mortii si de fiecare data cand era cu prietenii amintea de acest fenomen. “Fratilor, daca ar fi sa mor, as vrea sa fiu macar liber! Si stiti cum as vrea sa fiu ingropat? Asa cum ma vedeti, cu hainele astea simple pe mine. In blugi, in geaca si cu cizme. Sa n-aud de costum, ca-mi vine rau!”. Prietenii radeau si credeau ca glumeste. Dar lui nu-i ardea de glume! Cand timisorenii au iesit in strada, pe 15 decembrie 1989, Miki nu-si mai gasea locul: “E timpul sa facem si noi, astia din Bucuresti, ceva! Nu putem sta cu mainile in san! Haideti sa iesim in strada!”. Inevitabilul sfarsit al comunismului batea la usa. Pe 20 decembrie 1989, seara, Miki a sunat-o pe Daniela. Era ziua in care trupa “Iris” canta la Teatrul “Ion Creanga” din Piata Amzei. “Mi-a propus sa vin si eu la concert, povesteste Daniela. Dupa spectacol ar fi avut chef sa discutam despre ce se intampla in tara. A doua zi, pe 21 decembrie, la 17.00-17.30, urma sa ne intalnim in fata Salii Dalles. M-a rugat sa-i aduc o gutuie. Ii placea la nebunie acest fruct!”.

Se misca tara

Daniela n-a putut ajunge la concertul cu “Iris” pentru ca nu au lasat-o parintii. Auzind ca la Timisoara era prapad, acestora le-a fost teama sa nu i se intample fetei lor vreo nenorocire, asa ca au tinut-o inchisa in casa toata seara, spre indignarea ei. Vineri, insa, pe 21 decembrie, Daniela si-a mintit tatal ca se duce la scoala si a zbughit-o in centru. Avea inima cat un purice. Simtea ca se intampla ceva in oras. In mod ciudat, pe strazi mirosea a primavara, a pamant si a iarba cruda. Tanara s-a urcat in autobuzul 368 si pe drum isi imagina cum e in libertate, fara Ceausescu. La Eroilor autobuzul s-a oprit. Nu putea trece de tab-urile si blindatele puse de-a curmezisul soselei. Soldati cu casti si scuturi pazeau cu strasnicie centrul. “M-am strecurat cum am putut printre ei si am alergat intr-un suflet, pe jos. La fiecare intersectie erau baraje de scutieri care te legitimau si te intrebau unde mergi. Eu am mintit ca trebuie sa ajung la o prietena bolnava care e singura si locuieste pe Calea Victoriei. Afara incepuse sa se intunece. Dinspre Piata Universitatii se auzeau deja impuscaturi. In fata Magazinului Eva, alt filtru de scutieri. Nu m-au lasat sa trec, asa ca am inceput sa bazai. Umblam cu gutuia in buzunar, ca o bezmetica, si nu aveam cui s-o dau. Un soldat mai milos m-a luat de umar si m-a impins catre statia de metrou de la Romana: <Du-te, acasa, fato, ce cauti aici? Tu nu vezi ca e de rau?!>. I-am dat gutuia lui. Musca din ea si dadea din cap. Ajunsa acasa, l-am sunat pe Miki. Nu raspundea nimeni. Am simtit ca ceva nu e in regula, dar tot mai speram”.

Lacrimi si lumanari

Toata noaptea fata a ascultat postul de radio Europa Libera si a plans. A doua zi a zbughit-o iar in oras, dupa ce si-a umplut buzunarele cu lumanari si gutui. Pe drum s-a intalnit cu un vecin de bloc. “Au tras in noi, sa stii. Nu te duce!”. L-a lasat vorbind singur. In fata Salii Dalles lumea era stransa langa o mare balta de sange. Oamenii vorbeau, cu lacrimi de recunostinta in ochi, despre preotul Mehedintu de la Biserica “Coltea”, cel care a infruntat gloantele carand in spate ranitii de pe strada. Tot el a ridicat cadavrele mutilate ale victimelor si le-a dus la spital. “Cineva m-a luat de mana la un moment dat, continua Daniela. Era Irina, o prietena care venise si ea in centru. Mi-a spus ca Miki a murit. N-am crezut-o! Am zambit tamp si m-am sprijinit de zid. Atunci, nu stiu cum, toate gutuile mi-au cazut din buzunare si s-au rostogolit chiar spre locul unde se zicea ca ar fi murit Miki. Niste tiganusi murdari de sange le-au insfacat si au inceput sa muste flamanzi de ele. Lumanarile le-am faramat in palme, fara sa le mai aprind. Multa vreme de atunci mainile mele au mirosit a ceara”.

Despartirea

Daniela l-a revazut pe Miki abia dupa o saptamana, la el acasa. Era intins in cosciug. Teapan, vanat si plin de rani pe fata, tanarul visator astepta sa fie inmormantat. Ai lui il imbracasera intr-un costum gri. Tatal lui era de fata. Trist, cu ochii dusi in fundul capului, isi mangaia duios baiatul. Lumanarile sfaraiau dureros in fata mortii. “L-au impuscat pe la spate, plangea ca un copil barbatul in toata firea. E ciuruit tot. Fa-i, Doamne, sa plateasca pentru ce-au facut!”. A doua zi, pe un ger de crapau pietrele, l-au dus la cimitir toti ai lui: parintii, surorile, prietenii. Gropile se cascau ude si reci. Veneau camioane cu sicrie din toate partile. Bocetele deznadajduite ale mamelor, sotiilor si fiicelor celor ucisi se auzeau pana departe. Inainte sa apara masina cu Miki, prietenii lui, colegii din trupa, au promis ca n-or sa planga si ca vor fi tari. Unora nu le venea sa creada ca Miki nu mai e. Se asteptau ca el sa apara zambind, in geaca lui din piele, cu mainile in buzunar si sa le spuna ca totul e o gluma, o farsa stupida, si ca el n-a murit deloc. Dar, cum au zarit crucea de lemn cu numele drag al prietenului lor scris proaspat, au izbucnit in hohote de plans. Abia atunci au realizat ca totul e adevarat. Urlau de durere. Lacrimile lor picurau in noroi. Miki nu mai era! Cosciugul a fost coborat in groapa. Bulgarii grei de pamant cadeau pe sicriu ca un dangat de clopot. La final a inceput sa ploua, des si crancen. In cimitir incepuse sa miroasa a coliva si a deznadejde…”

                                                                                            Cristina Marculescu
                                                                                Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

(crestinortodox.ro)

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Nichifor Crainic

Intrebat-am vantul, zburatorul,

Bidiviu pe care- alearga norul

Catre-albastre margini de pamant:

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Zis-a vantului : Aripile lor

Ma doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,

Candela ce legana-n tarie

Untdelemnul cantecului sfant :

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Zis-a ciocarlia : S-au ascuns

In lumina Celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n intuneric

Taine necuprinse de cuvant:

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Zis-a bufnita : Cand va cadea

Marele-ntuneric, vei vedea.

A fost odată Revoluţia de la Timişoara. Şi au fost eroii care au murit ca nişte martiri pentru libertate, pentru demnitatea acestui popor. Şi au fost evenimente crâncene, cum nu ne-am putut închipui că se pot întâmpla vreodată aici, la noi. Au fost zile de spaimă cumplită, de strigăte disperate, de nebunie, de durere, de credinţă, de speranţă. Au fost clipe de renaştere prin jertfă a unui popor ţinut atâta amar de vreme în întunericul unei dictaturi inumane, degradante. Au fost zile în care oamenii din acestă ţară au redescoperit eroismul, curajul de a înfrunta cu mâinile goale un regim represiv, străin de sufletul acestui neam. Au ieşit în stradă, cu mic cu mare şi au strigat din tot sufletul: „vom muri şi vom fi liberi!”. Şi au readus libertatea unui popor întreg! Au adus-o cu preţul vieţii multora dintre ei. La fel ca martirii creştini de acum aproape 2000 de ani.

A fost odată 17 decembrie 1989 şi a fost la Timişoara. Acolo a început totul. Şi de acolo în toată ţara. Şi au trecut de atunci 19 ani… Cei ce s-au născut după 1989 nu ştiu exact ce-a fost atunci. Dar trebuie să ştie! Trebuie să li se spună. Trebuie să afle! Pentru că sângele acelor martiri este şi acum în pământul pe care ei au căzut şi strigă, cerându-ne să nu-i uităm. Să-i pomenim în rugăciunile noastre. Să-i păstrăm vii în inimile noastre. Cu veşnică recunoştinţă pentru sacrificiul lor.

Nu trebuie să uităm niciodată!

Dimineata, la Eroii Revolutiei, in statia lui 141, era un domn la vreo 50 de ani, grizonat, slabut, cu salopeta pe el si cu o geanta goala de voiaj in mana. Geanta avea ceva ciment uscat pe ea. Iar posesorul ei striga dupa cineva care tocmai se urcase in autobuz:
- Ce stii tu, ba, geanta mea e minunata. O bagi subtire si-o scoti groasa.