first thing to make clear for those who don’t know me very much is that i love nudity pictures. one of my future goals as a researcher is to study representations of body and also to distinguish erotic nudity from porn nudity at its different degrees. which doesn’t mean i may not appreciate porn in some cases. i am actually interested in representations of sexual nudity out of heterosexism. so, what i mean now, my negative review of 2010 pirelli calendar is not because of puritanism or feminism.

my negative opinion is first of all because of a sense of disappointment towards photographer terry richardson, the author of the calendar. he is a very trendy photographer, one of the most sought of at the moment. yet, while i have loved his ironic provocative raw xxx-shots and his fashion editorials done in collaboration with vogue paris stylists, i definitely think he gets lost when he should stay at a less strong level than pure representation of sex. let’s say he can’t shoot erotism, he can only shoot sex. his imagery is pornographic.

at this point we should have a definition for what erotism is and for what porn is. i don’t think i am so good with those definitions yet, but for sure it seems that while erotism is more like a promise of sex, a hint at something-to-come, a game between veiled and unveiled, shadow and light, reality and mystery, porn is a matter of sexual evidence. from the highest degree of genital close-ups to the softer degree of imitations of sexual acts (for instance with particular positions or phallic objects), porn seems to deal with explicit contents. again, i am not saying eros is good, porn is bad. and those look like the extreme concepts, then you may get a mixture of eros and porn.

going through the many editions of pirelli at their site – as i have done with pleasure a few times – you get it that pirelli has steadily done with erotism more than with porn. even in those early years when it was aimed to tuckers and mechanics, there was more a promise of sex than a representation of it. that doesn’t mean it was always classy, cos i see ppl tend to confuse erotism with class and elegance, which isn’ true. erotism may be trashy too and partially early pirelli was.  so, if 2010 calendar was aimed to recover the spirit of early pirelli, it’s a failure. cos this year we have porn, not eros. this year we have richardson.

failure comes from another point too though: not only this calendar is soft-porn with its use of phallic objects and poses of butts and bodies ready to be penetrated, instead of being erotic as in the pirelli tradition, but it’s also a poor pornographic thing. lack of ideas is evident: there is a sense of repetition, of random, of boredom. there is no sexual joy in those pics, but like it is like a gallery of naked young women pretending to be joyful and ironic. that leads to a further point, concerned with the young age of the girls, but i will talk about it in the next post. for the moment let me say that one of the best things in terry’s porn shots is their life, like sex is exploding in the pics, be it joyful or just miserable. that’s the realistic porn i love in terry. here it’s not fish neither flesh. it’s just a full lack of ideas and pics don’t create any representative system. i remember last year i was rather negative at 2009 calendar too (apart from daria’s sub-calendar that was great), but at least there was an idea behind, pictures were linked in an authorial project. here there is nothing of it.

so result is a poor clumsy porn with an additional disturbing lolitic effect i will deal upon next time!

Jeune Homme Nu Assis au Bord de la Mer- Jean-Hippolyte Flandrin

At night,in the moments before sleep, I let my half-formed erotic thoughts unwind in my brain. I am limited by nothing but my imagination, which is vast and innovative in its more complex fantasies, but at these quiet moments, I can not seem to help but turn my mind to the same form, a certain body that I can never seem to entirely get out of my head. It’s impossible for me to say why this body, of all the ones I have touched or seen or held is the one my hands most want to grasp and my mouth most wants to taste.

În niciun alt oraş nu miroase atât de tare a viaţă, a ghenă, a lux, a deznădejde şi a moarte în acelaşi timp. E capitala olandeză, europeană şi, poate, mondială a distracţiei care merge până la depravare. Amsterdamul e magic, pentru că e liber şi ştie exact ce înseamnă asta.

A trecut ceva timp de la povestea aceasta, dar nu e ca şi cum ar conta. În adânc, Amsterdamul nu se schimbă.

E 30 aprilie 2009, Ziua Reginei. Amsterdamul s-a colorat în portocaliu, ca ţările din Răsărit la ultimele revoluţii ratate. Suntem patru. Am intrat în burta acestei mulţimi-balaur (cu sute de mii de capete colorate şi fantastice) căutând, fiecare, altceva.

Alexandru e jurnalist. Are douăzeci şi cinci de ani. După o săptămână lucrătoare, când s-a întors în România, a scris aşa: „Amsterdamul respiră prin toţi porii un erotism vicios şi aparte, te loveşte cu voluptatea sa sobră, te poartă pe culoarele unei istorii măreţe şi, la final, te invită calm în decoruri suprarealiste”.

Raluca e eco. S-a rătăcit de câteva ori pedalând pe străduţele curate şi încâlcite ale oraşului ăsta clocotitor. Un clişeu cu aromă de contabilitate: sunt 500.000 de biciclete în Amsterdam. Nu e puţin lucru. A revenit acasă cu câteva lalele şi cu genunchii zdreliţi, ca un copil neascultător. E complicat să fii turist-biciclist în Amsterdam.

CA ÎN EXOD

Ştefan poartă genul acela de barbă nerasă care te îmbătrâneşte şi căciuli cu inserţii jamaicane. E aici ca să o facă legal. Fumează. Sunt sute de coffe-shop-uri în Amsterdam şi marijuana pentru toate gusturile şi categoriile sociale. Rămâne pentru totdeauna replica lui Ştefan, veşnic înfometat şi însetat, într-un Amsterdam ameţitor: „Mă simt ca în exod”. În ceea ce mă priveşte, am mers pentru că m-am îndrăgostit. A fost întâi imaginea aceasta pe internet: un pod care uneşte două străzi mici. Străzile mici sunt păzite de case înalte şi înguste. Şi mai e liniştea, un colţ de linişte într-un oraş care nu e în toate minţile. Era seară în imaginea asta şi un gol, străzile stăteau sub golul acesta şi sub linişte. Sunt 1.200 de poduri în Amsterdam şi niciunul urât.

A mai fost, apoi, pictorul acela nebun care şi-a tăiat urechea într-un gest de frondă, la beţie, sau aşa. Muzeul Van Gogh e ceva ce Ştefan a pierdut. Ceva ce rămâne mult după ce ultima ţigară se va fi stins.

DECI, CINE A FOST ANNE FRANK?

La urmă, şi decisivă, a fost ea. O fată într-un sacou gri, cu părul ciufulit. Anne Frank. „Cine e Anne Frank?” e o întrebare caraghioasă şi probabilă în România. Istoria e aşa: în Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii, milioane de oameni în fiecare an, se aşază unii în spatele altora, şi aşteaptă, într-o ceremonie solemnă, să intre în „Casa Memorială Anne Frank”. Aproape, dintr-o statuie, zâmbeşte reţinut o fetiţă. Deci, cine a fost Anne Frank? Între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944, această adolescentă evreică a ţinut un jurnal despre Amsterdamul mutilat din vremea Holocaustului.

Anne Frank a murit în 1945, la 15 ani, bolnavă de tifos. Peste două săptămâni lagărul unde ajunsese avea să fie eliberat. E, probabil, cea mai cunoscută victimă a Holocaustului. Jurnalul ei a fost tradus pretutindeni, a ajuns în sălile de teatru şi în cinematografe şi şi-a câştigat dreptul la nemurire. Amsterdamul meu a fost un amestec de uimire, încântare şi silă. Olandezii ştiu să se îmbete şi să danseze, îşi fac nevoile în public, nu poartă perdele la geamuri. Sunt un fel de barbari rataţi. Au construit, cu inteligenţă, o societate deschisă, complexă şi tolerantă acolo unde alţii s-ar fi mulţumit cu o mlaştină. Bisericile lor sunt gigantice şi goale. Lângă locurile unde femei tinere şi bătrâne, de toate rasele, îşi expun, în vitrine, sexul. Aşteptând, fardate şi obosite, clienţii.

* acest articol a fost publicat in adevarul literar si artistic din data de 19.11.2009

andrew thomas page

Egon Schiele (1890 – 1918) a fost un pictor austriac care, cat a trait, a facut din revolta telul sau suprem. Scurta sa viata este cuprinsa intre disparitiile a doi mari artisti: 1890 – anul mortii lui Van Gogh si 1918 – anul mortii lui Gustav Klimt. Poate ca acest aranjament cosmic i-a influentat personalitatea sau poate ca nu a fost decat un suflet chinuit.

Oricum ar fi, viziunea sa asupra omului este una deopotriva fascinanta si tulburatoare. Formele unduioase si mladioase ale musculaturii renascentiste, pudoarea clasicismului, imbujorarea impecabila a romantismului sunt ignorate fara remuscare. Cum sa mai distingi sufletul unui om, daca intre tine si el se interpune o carcasa care il sufoca?

De aceea, trupurile pictate de el sunt descarnate si lipsite de ceea ce am fost conditionati sa numim frumusete.

Privind fotografiile lui Bryon Paul McCartney am simtit ca Egon Schiele s-a reincarnat in persoana artistului american. Dincolo de asemanarile fizice dintre trupurile pe care le-au infatisat amandoi, si cel care este contemporan cu noi pare a se fi calauzit dupa vorbele celui care a trait acum un secol: Intr-o opera erotica exista totodata si o farama de sacru.

Zbaterea artistei de la Cirque du Soleil, pe care fotograful o iubeste in fiecare ipostaza a sa, e semn ca Nirvana e inca departe, dar macar stim ca sabloanele nu ne-au supus cu totul.

Nu exista arta moderna, exista numai arta – si aceasta este vesnica. (Egon Schiele)

Roxana Ghita – Midnight Erotica, The Survival of the myths

The Survival of the Myths is a photography and digital art project by the photographer Roxana Ghita in collaboration with Sara Lavan.

Entitled The Survival of the Myths, the works are based on Romanian Erotic myths. Life and death, love, creation, religion and rebirth, the myth of the Vampire or of the phantoms are set in a surreal atmosphere of a cosmic new age.

Will eroticism with all its romantic imaginary and myths survive in the distant future, in the year 80.174, lets say? What will we, as humans, be able to still take with us in our voyage to cosmic infinity and, maybe, eternity? Will religion survive? Will love survive? Will sex survive? What will remain of our stories and books? How will man and woman behave towards each other once they have conquered space?

The Project Midnight Erotica was initialised by the photographer Bogdan Ater. It involves several artists, each from another country, portraying the same theme according to their own national identity.

Roxana Ghita is the first artist to have answered the call with the Romanian Mythology series. She found inspiration in the popular myths of Master Manole, of the Flyer and also in the literary erotic stories and poetry of Mihai Eminescu (Mortua Est, Strigoii, Calin File din Poveste, Luceafarul, Cezara), Mircea Eliade (Dra. Christina, Sarpele), and Lucian Blaga (Mesterul Manole).

The second series of the project is Jewish Midnight Erotica by the Israeli photographer Sara Lavan, portraying in a futuristic style the erotic stories of the Bible.

Greek mythology, Eros versus Thanatos, will be rendered by the photographer Bogdan Ater.

At the end of the whole project, there will be published an album with the best photographies and the critical texts they inspired.

All photographers will be able to exhibit their works at Espacio Niram, Madrid.