Egon Schiele (1890 – 1918) a fost un pictor austriac care, cat a trait, a facut din revolta telul sau suprem. Scurta sa viata este cuprinsa intre disparitiile a doi mari artisti: 1890 – anul mortii lui Van Gogh si 1918 – anul mortii lui Gustav Klimt. Poate ca acest aranjament cosmic i-a influentat personalitatea sau poate ca nu a fost decat un suflet chinuit.

Oricum ar fi, viziunea sa asupra omului este una deopotriva fascinanta si tulburatoare. Formele unduioase si mladioase ale musculaturii renascentiste, pudoarea clasicismului, imbujorarea impecabila a romantismului sunt ignorate fara remuscare. Cum sa mai distingi sufletul unui om, daca intre tine si el se interpune o carcasa care il sufoca?

De aceea, trupurile pictate de el sunt descarnate si lipsite de ceea ce am fost conditionati sa numim frumusete.

Privind fotografiile lui Bryon Paul McCartney am simtit ca Egon Schiele s-a reincarnat in persoana artistului american. Dincolo de asemanarile fizice dintre trupurile pe care le-au infatisat amandoi, si cel care este contemporan cu noi pare a se fi calauzit dupa vorbele celui care a trait acum un secol: Intr-o opera erotica exista totodata si o farama de sacru.

Zbaterea artistei de la Cirque du Soleil, pe care fotograful o iubeste in fiecare ipostaza a sa, e semn ca Nirvana e inca departe, dar macar stim ca sabloanele nu ne-au supus cu totul.

Nu exista arta moderna, exista numai arta – si aceasta este vesnica. (Egon Schiele)

Se pare că avem o înclinaţie, chiar un cult pentru categoria estetică a urâtului, deşi, încă din antichitate, omenirea încearcă să cultive frumosul şi binele, celebrul kalokagathon. Societăţile civilizate şi-au făcut din educaţia pentru frumos un scut împotriva răului şi a violenţei.

Sub aspect lexical, substantivul provine din participiul verbului „a urî”, dar sensul iniţial a migrat spre antonimie cu drag, frumos, fiindcă hâd, hidos, nearătos, oribil, ridicol, slut, scârbos, neplăcut, înfiorător, dezgustător, scabros nu surprind, nici nu exprimă decât parţial opoziţia faţă de drag, frumos. În plus, sintagme ca „a-i fi urât”, „a muri de urât”, „urâciunea lumii” etc. îl apropie semantic de „singurătate”, „lipsa dorului”, „spurcăciune”, „diavolesc”. Sastisiţi de lumina, rigoarea şi simetria clasicismului, artişti de pretutindeni i-au simţit potenţialul estetic frust încă de la primele file ale romantismului, de aceea Karl Rosenkrantz i-a şi fixat principiile tocmai prin 1852 în Estetica urâtului iar Umberto Eco le-a actualizat (Istoria urâtului, 2007). La noi au oarece contribuţii simboliştii, dar mai pregnant Tudor Arghezi cu ale sale „Flori de mucigai” şi Eugen Barbu prin limbajul argotic din „Groapa”, ambele stiluri cu destule replici contemporane.

Dacă în artele frumoase are un farmec inconfundabil, în viaţa cotidiană „urâtul” e disconfortant, dezesperant, stresant, provocând boli neuro-psihico-vegetative şi cardiace. Neexistând un leac împotrivă-i, oamenii cu scaun la cap caută mijloace de a-l preveni. Numai că se lovesc de eternele probleme ale educaţiei, ale mediului social, ideea că nimeni nu e urât de la mama natură fiind îndeobşte acceptată. Nu că ne-ar da pudibonderia afară din casă, nici că nasul ne-ar capta doar odoruri… pestilenţiale, dar nu poţi rămâne nepăsător când urâtul îşi lăfăie golăneşte în public dedesubturile-i vicioase, în faţa pruncilor şi a vârstnicilor de care ar trebui să ne fie ruşine, iar, dacă nobilul sentiment mama n-a reuşit să ni-l inculce, n-avem ce căuta în lume. Se poate vieţui silhui la stâne, prin huciuri uitate, în bârloguri din tihărăi sălbăticite, ori în bordeie unde-a înţărcat mutu’ iapa.

Cum însă prea multor genitori nu le-a păsat de odrasle iar răul se deprinde fără chin, ne-am trezit prin ditamai jurnalele naţionale, prin studiouri radio şi TV, pe scenele patriei cu inşi pe care nu i-a tras de mânecă nimeni când i-a lovit damblaua de a ne reprezenta, nu ici-colea, ci tocmai în jilţuri dătătoare de fiori naţionali. Nu săriţi la gâtul opinentului că iar ţine lecţii de dirigenţie, fiindcă aici pur şi simplu nu e vorba de morală, ci de pierderi notorii pentru români ca entitate europeană: când o persoană cu pretenţia de a i se zice doamnă răstoarnă paharul cu apă în poala contracandidatului, şi el domn, iar acesta i-l trăsneşte între ochi după moda jirinovskiană, panoplia valorilor naţionale s-a prăbuşit în ignobil şi harţag de Cuţarida. Contribuabilii pot pretinde să li se ceară iertare în direct la aceeaşi oră de vârf nu de către analfabeţii dornici de mărire, pe care nimic nu-i recomandă să candideze, ci de către cei ce-i promovează. Deficitul de imagine naţională, mult mai insidios decât al mineriadelor, provocat de indivizii fără carte care vor cu orice preţ să ne fie în frunte, ar trebui să fie asumat de către formaţiunile politice aparţinătoare căci scenele groteşti fac înconjurul lumii, însoţite de zâmbete ironice şi subînţelesuri: „Degeaba vă mai semeţiţi, priviţi-vă în oglindă, ăştia sunteţi!”. Panarama asta se asociază altora indimenticabile, deloc singulare, precum: încăierări pentru mită electorală, rachiu, vin, bere şi bani contra voturi, capete în gură, sula în coaste prezidenţiale, afişul cu cap de porc, boul singular-consecvent, dobitoci şi alte lighioane.

Dar ceea ce a întrecut orice măsură este punerea ţării la cale, alcătuirea guvernelor în budă şi la crâşmă. De altfel, cine urmăreşte fenomenul politic reflectat în mediile româneşti ori occidentale observă cu stupoare că mai toate întrunirile, negocierile, tratativele de la nivel înalt până la Pocreaca se transformă în sindrofii bahice, orice semnătură, asociere, inaugurare, tăierea panglicii n-ar avea nici un haz(?) fără şampanie la discreţie, şi nu din banii proprii. De ani buni activitatea de decizie nu se mai simte în largul ei în Parlament, comisii, consilii, comitete, bugetate din ban public pentru aşa ceva, ci la cârciumă, iar apucăturile acestea au devenit loc comun, întrând într-un (ne)firesc aproape familiar. Atunci să nu se pretindă nici străinătăţii, nici electoratului respect pentru instituţiile democraţiei noastre ori încredere în atare comportament, cu atât mai mult cu cât în Occident eşti dus la poliţie cu berea în mână de pe stradă ori din parc. Un eventual studiu de caz ar evidenţia că practicile comportamentale de mai sus sunt percepute ca batjocură faţă de obşte, lege şi normalitate, iar între şoferul căruia i se pune fiola fiindcă prin tulburarea minţilor poate stâlci destui semeni şi diriguitorii care prin actul lor nenorocesc o ţară întreagă ar trebui să se pună măcar semnul egalităţii.

Unora dintre noi mitocănia, trivialul, mojicia, aduse la rang de politică înaltă, le vin mănuşă, dovadă numărul voturilor obţinute de împricinaţi şi ratingul emisiunilor cu fiţe, istericale, batjocură, înjurături şi acuzaţii joase; celor mai mulţi însă nu le pasă sau sunt scârbiţi de improvizaţii, infantilism, incultură şi imoralitate politică (60 %). Ultimii îşi vor părăsi patria fără regrete. Au aşteptat în zadar restaurarea valorilor.

Mai loviţi sunt discipolii noştri fără nicio vină, tinerii ultraşcoliţi şi titraţi ai marilor universităţi ale lumii, priviţi cu condescendenţă de către colegi, manageri atunci când aplică pentru sau ocupă posturi superioare.

A nu se uita că dispreţul pentru instituţiile democraţiei a dus la decăderea morală a elitei carliste iar apoi la ciuntirea provinciilor istorice fără un foc de armă.

Petru Tomegea

Art. apărut în Revista “22″ şi Obiectiv de Suceava

Nu cred ca am observat pana acum cat de multe cladiri derapanate, in reconstructie de 10 ani sau cate perpetue santuri sunt in orasele din Romania.

Si ma gandesc ca strainii care vin in Romania sunt frapati tocmai de mizeria oraselor noastre. Si imi pare rau ca in viziunea lor suntem doar o tara saraca si necivilizata, populata de maidanezi si cersetori, cu drumuri proaste si apartamente igrasioase, cu oameni tristi si intoleranti.

Pentru ca Romania inseamna oameni interesanti, spectacol stradal si un fascinant exemplu de guvernare a esteticii uratului.

Este hipnotizanta uratenia de care suntem inconjurati. De 3 zile nu ma satur sa devorez kitschuri si darapanaturi.

Imi doresc sa fi avut talentul fotografic pentru a imortaliza aceste privelisti.

Citesc bloguri de ceva vreme, unele cu circuit închis (între prieteni şi/sau cunoscuţi), ale prietenilor mei sau ale unor persoane pe care nu le cunosc şi care nu ştiu ca îi citesc, altele celebre, cu trafic colosal, cunoscute “web-wide”, mult-citite şi mult premiate, unele personale, altele specializate, unele scrise cu talent într-ale cuvantului, unele doar din dorinţa [probabil înnascută şi de specie] de a se exprima, de a vorbi lumii. Am ajuns să am o frumoasă listă de semne de carte în meniul răsfoitorului de reţea, pe care o accesez zilnic, în diverse momente ale zilei, ca să aflu “ce mai scrise Timofte”. De ce se scrie? De ce citesc? De ce nu am scris pana acum? De ce o sa scriu de acum încolo?

Ar putea spune unii [o şi spun, de fapt] ca fenomenul blogging e o pierdere de vreme, pentru cei care scriu la fel de mult la pentru cei care îi citesc; la fel cum alţii considera normală dezvoltarea de proporţii a practicii “jurnalului online”, într-un secol-tehnologie şi moment istoric marcat de aşa-mediatizata liiiibera exprimare . Păi să vedem. Dacă omului îi face bine să scrie despre experienţele lui, dar, dacă aşa îsi exteriorizeaza el emoţiile, nu bea, nu dansează, nu vorbeşte cu prietenii, el scrie şi i-a trecut, scrie şi s-a exprimat, scrie şi a mai aflat ceva nou despre sine, dacă ăsta e modul lui de a se privi în oglindă, poţi să îi zici că a pierdut vremea? Ăla pentru el e timp câştigat. Acum, de ce face oglinda asta publică, sunt perspective si perspective. Bloggerul vrea ca lumea să afle tot ce-i şade pe inima, careva’zică e oleacă de exhibiţionist? Da şi nu. E clar că din momentul în care ai apăsat un buton pe care scrie “publică”, ce ai scris devine, după cum bine a marcat cuvântul, public, deci oricine vrea poate a-ţi citi, la o adică, salata de cuvinte. Dar exhibiţionism nu e, caci ostentativul subînţeles al cuvântului e negat de ascunderea la un URL. Nu poţi să acuzi un blogger de incorectitudine politică, sau de expunere indecentă(vezi cazul prostituatei cu studii superioare) datorită unei postări pe blogul personal, aşa cum nu poti acuza un om de nudism pentru că stă gol la el acasă. E o chestiune de alegere sa îi accesezi blogul aşa cum alegi sa îl vizitezi la respectabila lui reşedinta, pe care o onoreaza cum doreşte, în care e stăpân şi unde vorbeşte şi se poartă cum i-a place. Şi de vă gândiţi că nici la voi acasă nu vă purtaţi chiar oricum când aveţi musafiri, că “vă vede lumea şi-i ruşine”, gandiţi şi că acasă la voi vine lumea invitată. Pe blog e uşa deschisă: şi de intrare, şi de ieşire; la cine n-a plăcea, să iasă, dar.

Cu cititorii e altă problemă. Desigur, nu mă gândesc aici la prieteni care işi citesc prietenii [deşi şi asta e o situaţie tare tristă: -Ce ai mai făcut in ultima vreme? -Iaca bine, stai să-ti zic, am fost la ... si am văzut... -Da, asta stiu, doar te citii pe blog. -A, deci ştii şi că ... -Da, măi, cum naiba? -Ei, păi cam atâta atunci. Dar tu? -Păi, şi eu scriseşi, nu? ---- mai vorbiţi , tovaraşi bloggeri!]. Ma refer la cititori ca mine, care au găsit din varii surse [ZeList, postări ale prietenilor, vorbe la un pahar ale prietenilor care încă mai practică comunicarea orală, din blogroll in blogroll] una(doauă, trii, dupe cazu) bucată blog, l-au rasfoit, le-a placut, eventual l-au citit apoi din anale-carevasăzică-arhiva în “latest post” şi cui îi mai bat în poartă zi de săptămână. Lipsă de ocupaţie? Prea mult timp liber? Poate, dar cum zicea Darius într-o postare mai veche, de ce e asta un lucru rău mai nou, să ai timp pentru altceva decat muncă-îmbuibare-şi-somn?
E o voluptate ascunsa a naturii umane, oare, sa scormonească agil intimităţile aproapelui, să îi afle cele mai întunecate şi mai ascunse fantezii şi perversiuni [niciunul din termeni - numai - cu sensul cu tentă sexuală aici], să îi cunoască micile ritualuri si tipicării care îl scot din masca de roboţel pe care toţi o purtăm mai mult sau mai puţin şi care îl fac în faţa ochilor avizi mai slab, mai vulnerabil, mai muritor, mai păcătos, reinventându-l pe Adam izgonit cu fiecare figură umană decăzută în faţa oamenilor de parcă am fi nişte mici dumnezei. Da, egoul divin, acel chip si acea asemănare dumnezeiască mult propovăduite, iată cum işi cer dreptul, târându-se pe brânci pentru a pătrunde pe sub pragul ascunzişurilor oricui, pentru a afla, a vedea, a confirma: “e om“, cu un ton de scârbă şi de mândrie că eşti peste el, el murdarul si ascunsul, el cel plin de aberaţii si frustrări si moarte, de parcă a scobi în sufletul cuiva cu lopata e vreo lumină angelică. Dar uităm asta tot timpul, căci negarea e atât de uman confortabilă, încât nici nu ne mai batem capul cu a o subconştientiza – o acceptam ca pe o plăpumioara calduţa de “reboot”.
Cam de asta, cred eu, citim bloguri. Suntem nişte voyeuri cu toţii, da, noi, cititorii. Scriitorii au doar îndrăzneala de a fi umani în public.  Eu mă recunosc: îmi plac oamenii, sunt fascinanţi, in păcatul şi mâzga lor, au o frumuseţe baudelairiana, mă atrage să îi văd în toate ipostazele lor, să îi surprind în momente de glorie şi în praful drumului lor, sa le citesc zâmbete şi riduri, să le ţin mâna rece şi să le ating obrazul cald, să le urmăresc vibraţii fie ele si prin taste. Nu de mult sunt printre ei, deci nu am de ce mă mira ca înca mă surprind, dar am ajuns să cred că, deşi de voi continua pe drumul meu de acum ăvoi lucra cu oameni o viaţa întreagă, nu vor înceta vreodată să mă surprindă. Pentru că nu-s perfecţi, imagine de înger ce suntem, şi se zbat de-ai crede că vor fi. Dar nu – şi e mai frumos aşa.

Trecând peste aceste moralisme ale micimii speciei din care ma trag cu ruşine si fără renegare, micime care mă bântuie periodic de des de altfel, să vedem de ce am ajuns sa şi scriu, pe lângă că citesc. Oare de ce nu scriam până acum, şi eu mă întreb. Cât îmi permite raţionalul să mai reneg, sunt perfecţionistă. Mi-aş fi făcut mustrari de conştiinţă că nu scriam zilnic, că postările mele nu erau îndeajuns de bune/interesante/lungi/scurte/bine scrise/citite sau mai ştiu eu ce. M-ar fi urmarit un eşec de genul asta in faţa mea, chiar dacă eventualii [momentan inexistentii] cititori ar fi fost multumiţi de prestaţia mea. De ce oare vorbesc la perfect compus? Oare înca nu am acest acord de perfecţiune? Ba sigur, de când sunt m-a urmărit. Dar am decis să imi asum riscul, ca în atâtea alte situaţii.
Pentru că am un cuvant de spus. Nu în general, despre viaţă şi doruri si veşnicii. Despre una, despre alta, un cuvânt pe stradă, o realitate, o mâncare gătită, o idee, un fular tricotat, un cuvânt croşetat, o polifonie, un film, un munte, o vară,un scaun, o cană, o pisică, o floare, un organ, o muscă care şi-a facut orbita în jurul său de zici că-i de căcat. Mă străbat în fiecare zi, oră de minut, gânduri nezise, nescrise, uitate şi regăsite, reuitate si nemaigăsite, care devin in timp dureri, oboseli, frustrări, tăceri prea mari pentru un suflet. De om.

Voi scrie, pentru mine, şi pentru cine va voi a ma citi. Bine aţi venit, acesta este blogul meu. O visătoare mergând prin viaţă cu ochii larg deschişi. În fiecare zi, mai larg, mai deschişi.

Marturisesc ca trebuie sa platesc drepturi de autor pentru acest titlu unui bun coleg de blogareala. De obicei, mai comentez si eu pe blogul domniei sale, atunci cand imi place ce scrie, dar si atunci cand nu sunt de acord cu ce zice. Ieri am avut placuta surpriza sa gasesc la el pe blog, un articol, cu titlul “Dedicatia zilei – NewDada“.

Prin urmare, am preluat ideea lui si m-am gandit sa fac si eu din cand in cand cate o dedicatie. Astazi, as vrea sa multumesc tuturor celor care au intrat pe blogul meu, tuturor celor care au comentat si celor care m-au contrazis. Nici nu ma asteptam sa-mi fac atat de multi prieteni “virtuali”.

Si acum dedicatia zilei … pentru toti cei care ma irita …

P. S. Imi cer scuze fata de fostii elevi, pentru ca melodia contine si cateva injuraturi … dar sunt sigura ca voi stiti deja melodia pe de rost. Si nu uitati de … estetica uratului! Limbajul de cartier contine multa frustrare, dar sub vorbele urate, se afla un mesaj foarte frumos: nu va lasati intimidati de nimeni, orice ar fi credeti in visul vostru si visul va deveni realitate!

De vreo luna, de cand am inceput sa scriu pe blogul asta, m-am vazut nevoita sa citesc si “ziare” precum “Libertatea”, “Click”. “Cancan” etc. De ce? Pentru ca foarte multi dintre internauti sunt interesati de asa-zisa “lume mondena”.

Astfel, articolele cel mai citite de pe acest blog sunt “Anotimpul divorturilor“, “Inelul de logodna“, “Moda pitipoancelor” si nicidecum articole mai interesante (dupa parerea mea), cum ar fi “Pro si contra blogosferei romanesti“.

Dar cum eu sunt optimista, cred ca tot raul exista pentru a pune in lumina binele. Toata chestia asta mi-a amintit de estetica uratului, asa ca vorba lui Arghezi:

“Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure

Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.”

( TESTAMENT, Tudor Arghezi )

Morala dadaista: tot rau-i spre bine!

Cand gunoiul tau arata bine, il poti lasa oriunde?