Catolicii celebrează, astăzi, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos iar ortodocşii sărbătoresc Floriile
Peste un miliard de catolici din lumea întreagă celebrează, în această duminică, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin. În prezenţa a mii de prelaţi şi credincioşi, Papa Benedict al XVI-lea a oficiat, la Vatican, mesa de Înviere. Creştinii ortodocşi celebrează, tot astăzi, cu o săptămână înainte de Paştele ortodox, Intrarea Domnului în Ierusalim sau Duminica Floriilor, zi ce deschide seria comemorării evenimentelor din Săptămîna Mare.
HotNews

Preşedintele şi premierul le-au adresat urări cetăţenilor care sărbătoresc Paştele Catolic
Preşedintele Traian Băsescu şi premierul Emil Boc le-au adresat astăzi un mesaj de Paşte credincioşilor romano-catolici, evanghelici şi reformaţi, urându-le să se bucure de aceste momente.
Realitatea.net

Preoţilor spanioli li s-a sugerată să doneze pentru Caritas
Preoţilor din Spania li se cere să dea ceva mai mult în această Săptămână Mare: 10% din salariul lor. Episcopul Angel Rubio Castro de Segovia a făcut această cerere luni celor aproximativ 120 de preoţi din Dieceza sa, sugerându-le să doneze o parte din salariu pentru organizaţia Caritas diecezană. Un astfel de gest ar fi “un semn al carităţii pe care Domnul o cere de la noi în celebrarea Euharistiei”.
Catholica

Religious Liberty Groups Spotlight Sri Lanka Crisis
Religious freedom groups are calling on Christians around the world to pray for humanitarian efforts to reach uprooted Sri Lankan civilians affected by the ongoing civil war and for the country to respect religious freedom.
The Christian Post

Biserica ortodoxă şi Biserica greco-catolică a intrat de ieri (2 martie) în Postul Mare sau al Sfintelor Paşti. Despre intrarea în acest post s-au scris o grămadă de articole oficiale cu înalte ţinute teologice. Obiectul acestei postări nu va fi cu pretenţii de acest fel, ci voi încerca să împărtăşesc câteva gânduri personale asupra ideii de post şi de renunţare.

Cum să postim? Ne spune Isus cum. Uite aşa:

“Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.  Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Mt. 16, 18.

A posti în ascuns … iată prima calitate a adevăratului post. Omul e o fiinţă socială, deschisă şi este tentat de regulă să se laude cu faptele lui şi în jurul său, însă unele fapte şi acţiuni sunt mai bine primite acolo Sus dacă sunt făcute în taină nu cu gândul de a le lăuda, chiar dacă lauda e cât se poate de constructivă. Dumnezeu ne sfătuieşte să postim cu gândul “uşilor închise” adică fără a expune fapta noastră de post publicului. E o probă bună pentru interiorul nostru şi faptul de a mă conştientiza mai bine şi nu întotdeauna doar în raport cu alţii.

Trec la ideea de renunţare. La ce să renunți într-un post? Ştim cu toţii că la produsele cu carne şi lactate. Ok până aici. Dar în orice acţiune existentă pentru a progresa trebuie să faci niţel performanţă. Trebuie să urci scările chiar dacă aceasta implică un efort. Nu poţi bate pasul pe loc. Aşadar dacă ne-om rezuma doar la a nu consuma produsele alimentare oprite şi nimic mai mult, mai ales atunci când nu ai vreun impediment de sănătate sau de altă natură, mi se pare o mediocritate spirituală. Eu aş îndrăzni să spun că o postire mai complexă nu se rezumă doar la postirea alimentară. Poate cel mai important lucru este de a renunţa la ceva ce te leagă mult-mult, ceva ce face parte din viaţa ta zilnică căreia te dedici şi te implici cu toată plăcerea şi de care nici nu concepi a te debarasa. Putem renunţa liniştit la carne şi lactate că nu ne afectează atât de mult cum ne-ar afecta “postirea” de la .. eu ştiu … televizor, telefon, mp3 sau calculator, internet  … sau mă rog altceva. Cum ar fi, aşa cum două zile pe săptămână postim în mod tradiţional, să existe în practica noastră personală 1-2-3 zile de post de la plăcerile cu adevărat personale?

Postul lumii de azi cred că este voinţa fermă de a renunţa cu adevărat la o plăcere personală cotidiană fără de care nu-mi imaginez că pot trăi. E şi un imbold care îţi poate da un ton şi un tonus bun la o viaţă mai echilibrată şi la a şti când să mai spui şi hoo plăcerilor. În cazul meu o zi fără computer şi fără internet e total diferită, poate chiar sumbră. Nu vreau să mă laud dacă sunt sau nu în stare să am astfel de zile, dar când soarta m-a pus în astfel de situaţii, ulterior m-am simţit mai echilibrat.

Postirea ne invită pe lângă echilibrul fizic şi la echilibrul spiritual, la capacitatea de a putea să ne interiorizăm mai bine de a putea să ne rugăm mai ok. Postul este legat de rugăciune, căci una fără cealaltă n-au sens, sunt degeaba.

Vă doresc un post care să vă aducă mai deplin pacea şi liniştea în suflete, şi nu uitaţi: Tatăl vede şi răsplăteşte în ascuns cu condiţia de a nu te arăta cât de gogoaşă eşti în ale postirii.

traducerea facuta de rusnac mircea         

Episcopul Ilarion (Alfeev) al Vienei şi Austriei<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>

- Prea Sfinţite, cât de des se poate şi trebuie să se împărtăşească creştinul cu Sfintele Taine?

- În Eparhia mea, mereu mă străduiesc să subliniez că esenţa vieţii duhovniceşti a creştinului şi a întregii Biserici este anume Euharistia, Liturghia, Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania Euharistică este acea piatră, pe care este zidită toată comunitatea creştină. Eu observ că acolo unde nu există o împărtăşire continuă, unde oamenii se apropie de Sfântul Potir doar la marile sărbători sau doar în cazuri deosebite, este foarte greu sau chiar imposibil de a constitui o comunitate bisericească unită, pentru că nu există temelia pe care ea ar putea fi zidită. Fără această temelie este imposibil să construieşti o familie unită, care este chemată să fie „mica biserică”, ea putând fi astfel doar în cazul când toţi membrii familiei se vor împărtăşi în mod regulat. Din acest motiv, în predicile mele eu îndemn credincioşii să se împărtăşească cât de des posibil şi cred că, în principiu, fiecare creştin are dreptul să se împărtăşească la fiecare liturghie la care este prezent, cu condiţia, desigur, să respecte normele bisericeşti, pentru ca viaţa sa să corespundă vieţii morale, pe care a stabilit-o Biserica. Dacă toate aceste condiţii sunt respectate, atunci nu există nici un impediment pentru ca creştinii să se împărtăşească la fiecare liturghie.

Mai mult decât atât, eu cred că prezenţa la fiecare liturghie fără a ne împărtăşi este un nonsens eclesiologic. Cuvintele Mântuitorului, pe care le pronunţă preotul în timpul Liturghiei „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi”, cuvintele diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” sunt adresate tuturor celor prezenţi în Biserică, şi nu doar unei categorii de oameni, care, de exemplu, s-au pregătit de Sfânta Împărtăşanie. Desigur, trebuie să evităm extremele şi, desigur, e important ca omul, după cuvintele Apostolului Pavel, cu consideraţie să primească Sfintele Taine ale Lui Hristos, pentru ca împărtăşirea să nu devină o formalitate, rutină, ca nu cumva creştinul prin împărtăşania deasă să aibă sentimentul unei deprinderi faţă de această Taină mare. Însă subliniez încă o dată că împărtăşirea deasă trebuie să reprezinte baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Îmi este greu să-mi închipui viaţa mea fără împărtăşanie măcar o dată în săptămână. Într-un anumit sens eu trăiesc de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta. Anume împărtăşirea dă putere pentru a deveni creştin.

- Prea Sfinţite, conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, există un şir de rugăciuni înainte de împărtăşire, pe care trebuie să le rostească creştinul înainte de a primi această taină. Dacă luăm în considerare ritmul în care trăiesc acum majoritatea oamenilor, în special tinerii, este destul de complicat de a citi toate aceste rugăciuni. Drept consecinţă, mulţi nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu pot, în mare parte, să se pregăeascăi corespunzător pentru primirea Euharistiei.

- În primul rând, nu există nici un statut oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse care ar fi vorbit despre rugăciunile care trebuie citite înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cărţile de rugăciune există „Rugăciuni înainte de Împărtăşanie”, spre acestea şi trebuie să ne orientăm. Ele însă nu reprezintă o parte a ciclului liturgic şi nicăieri nu sunt menţionate în tipicon, dar totodată constituie un complet de rugăciuni care au fost scrise pe parcursul mai multor secole şi care îl ajută pe creştin să se orienteze şi îl pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eu cred că citirea acestor rugăciuni o dată în săptămână, în ajun de duminică, când creştinul se pregăteşte pentru a primi Sfânta Euharistie, nu cere mult timp şi nu constituie mari sacrificii. Cred că şi învăţătorii, şi elevii, şi muncitorii, şi educatoarele de la creşe pot găsi timpul necesar pentru a citi rugăciunile respective. Dacă însă sunt în criză de timp, atunci pot scurta aceste rugăciuni. Esenţa nu este în a citi un şir de rugăciuni, ci în a ne cerceta şi pregăti pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. În anumite cazuri este mai de folos să citeşti doar o rugăciune, de câteva ori la rând, rar, meditând asupra fiecărui cuvânt, decât să citeşti toată pravila având mintea risipită.

Există o tradiţie de a citi canoane şi acatiste înainte de primirea Sfintei Euharistii, unii duhovnici chiar o impun creştinilor pe care îi păstoresc. Se vorbeşte că înainte de împărtăşanie trebuie să citeşti minimum 3 canoane, un acatist şi plus la asta Pravila Înainte de Sfânta Împărtăşanie. Personal neg aceste cerinţe. În primul rând, nici nu tipic bisericesc nu le menţionează, este doar o tradiţie. În al doilea rând, dacă un creştin vrea să citească aceste canoane şi acatiste şi are timp suficient pentru a o face, atunci e un lucru bun, dar să stabileşti aceste rugăciuni ca o normă obligatorie pentru a primi Euharistia, este o mare greşeală. În acest fel noi îndepărtăm creştinii să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lipsindu-i de ceea ce reprezintă inima şi baza vieţii creştine – Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

- Prea Sfinţite, există de asemenea o practică de a posti înainte de împărtăşanie 3 zile. Dacă credinciosul se împărtăşeşte săptămânal, rezultă că el este obligat să postească începând cu ziua de miercuri până sâmbătă. Pentru mulţi aceasta nu este posibil.

- Răspunsul la această întrebare, ca şi la alte întrebări cu conţinut asemănător, trebuie căutat în tipicul bisericesc. Unde este menţionat în tipicon post în zilele fără post? Nu găsim. Care alt tipic acceptat de Biserică şi aprobat de ea menţionează aceste posturi? Nu găsim. Creştinului care se împărtăşeşte rar, care nu respectă posturile, care e îndepărtat de Biserică îi este folositor înainte de a se împărtăşi să postească câteva zile. Dar dacă oamenii respectă posturile stabilite de Biserică: anume patru posturi în an, miercurile şi vinerile de peste an, atunci cred că nu e necesar să ţină alte posturi. Mai mult, dacă veţi deschide catehismele ortodoxe editate în sec. XX şi folosite până astăzi în calitate de manuale în anumite seminarii, veţi observa că Biserica catolică este acuzată că a stabilit post în zilele de sâmbătă. Acolo se vorbeşte de faptul că postul în zilele de sâmbătă contravine regulilor bisericeşti. În acest fel, creştinii care respectă postul şi tipicul bisericesc nu e necesar să adauge alte „reguli”. Eu aş recomanda acestor persoane, dacă postesc în zilele de miercuri şi vineri, în zilele de duminică şi sărbători cu linişte să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

Astăzi am hotărât să merg la catedrală (St. Paulusdom, cum îi spune în germană) la slujbă. Nu reuşisem să vizitez clădirea peste săptămână, deşi am trecut zilnic pe lângă ea, de la cămin la Institut. Markus Tüshaus, vicarul tinerel care e şi rectorul căminului unde locuiesc mi-a spus că slujba principală începe la 10.

Aşadar, cu umbrela la subsuoară şi (ca orice bun protestant) cu Biblia în borsetă am pornit pe jos spre Dom (foto stânga). Vremea este cuminte astăzi (ieri soarele şi ploaia s-au tot şicanat reciproc deasupra noastră). Puţină lume pe străzi. Se vede că duminica e duminică. La Bucureşti lumea tropăie în sus şi-n jos încă de la ora 8, când mă îndrept spre biserică.

O clădire superbă, care datează din 1225. (Prima biserică episcopală datează încă din 805, când fost înfiinţat şi episcopatul de Münster).

La intrare, doi cerşetori cărora lumea le mai scapă câte un firfiric. (În Germania până şi cerşetorii arată mai decent decât te-ai aştepta).

Băncile din catedrală sunt tipice pentru locaşurile de cult catolice. Nici prea confortabile, nici incomode. În orice caz, nici nu stai în picioare până înţepeneşti (ca la ortodocşi), nici nu te afunzi în scaune de Multiplex, ca în unele „catedrale” neoprotestante, unde carnea devine total neputincioasă în lupta cu somnul.

E o linişte aproape desăvârşită. Lumea intră cu multă reverenţă, ia o carte de cântări religioase şi îşi găsesc locul în linişte.

[Paranteză. Poate mă înşel, dar încă n-am văzut pe nimeni dând impresia că locul pe care îl ocupă a devenit, în virtutea obişnuinţei, un fel de proprietate pentru care s-ar lupta pe viaţă şi pe moarte ca sa-l păstreze. Anumite doamne în vârstă, din biserica mea „natală” ar fi luptat feroce, chemând în ajutor pe Mihail şi toată oştirea cerului, cu oricine ar fi avut nesăbuinţa să ocupe din greşeală locul „lor”. Măcar la ortodocşi îţi poţi cumpăra un loc în strană şi e al tău. În anumite biserici evanghelice însă locul îţi revine gratis şi constituie o cucerire definitivă şi irevocabilă, aproape transmisibilă prin testament. Iată deci care este forţa obişnuinţei şi a tradiţiei, în însăşi inima antitradiţionalismului.]

Revin la liniştea din catedrală. Când mă gândesc la cum se comentează înainte, în timpul şi după programele din bisericile evanghelice româneşti, mă încearcă un soi de „ruşinică”. Pe mulţi pocăiţi gureşi (care se hlizesc, povestesc, deapănă amintiri sau se ceartă în timpul serviciilor divine) ar trebui să-i aducem în vizită la Paulusdom, ca să înveţe să-şi păzească nu piciorul, ci limba, când intră în Casa Domnului.

Începe procesiunea. Slujitorii bisericeşti intră în pas solemn. Orga (foto jos) îi acompaniază cu acorduri grave. Fumul de tămâie ajunge până la noi.

Se cântă. Imnurile (în germană, desigur) sunt splendide. Sunt practic parafrazări ale psalmilor sau ale unor texte biblice pe care le recunosc. Singura referire la Maria din toată slujba apare, după câte îmi pot da seama, în Crez, pus şi el pe muzică.

O vreme nu mă dumiresc cum de toată biserica ştie ce cântare se cântă. Ca să ţin isonul, trag cu privirea la vecini. Apoi ridic privirea şi mă luminez. Numărul şi strofa sunt proiectate pe stâlpi.

Paradoxal, deşi sunt într-o biserică tradiţională, descopăr închinarea antifonică specifică anumitor psalmi liturgici – congregaţia răspunde cantorului, după cum adunarea poporului Israel răspundea celui ce conducea închinarea.

Vine predica. Astăzi despre Pilda neghinei. Urmăresc cu greutate mesajul, fiindcă e destul de sofisticat, ecoul în catedrală este destul de puternic, iar vocea predicatorului, chiar şi ajutată de microfon, nu răsună suficient de clar. Înţeleg totuşi anumite idei, ici şi colo. „Să nu ne aşteptăm la o lume perfectă. Există mereu această tentaţie, de a dori să smulgem răul pentru a crea aici societatea perfectă a lui Dumnezeu.” Mi se pare că detectez chiar o referire fugară la istoria tristă a oraşului (i.e. milenarismul violent şi aberaţiile la care s-a ajuns în timpul revoltei anabaptiste din Münster, care a durat 18 luni. În tot acest timp, oraşul a fost proclamat „Noul Ierusalim”, Jan van Leiden, care s-a încoronat rege, a pretins că e un nou David, şi-a luat 16 neveste [pe una avea s-o decapiteze în piaţa publică] şi a crezut că va cuceri lumea). A sfârşit torturat în chinuri groaznice, iar cadavrul său a fost expus într-una din cele trei cuşti metalice suspendate în turla Bisericii Lambert – foto dreapta).

Trebuie spus că la capitolul predică, preoţii catolicii nu excelează. Cam scurtă omilia şi cam teoretică. N-o salvează decât faptul că e cât de cât la obiect. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Adeseori ţi-e dat să auzi în bisericile evanghelice tot felul de predici lălâi, garnisite cu verzi şi (mai ales) uscate, care te plimbă de la Genesa la Apocalipsa, încât nu mai ştii ce a vrut să spună de fapt vorbitorul. Desigur, nu mă refer aici la acei predicatori evanghelici excelenţi care transmit Cuvântul lui Dumnezeu cu maximum de claritate şi eficienţă, răspunzând cu adevărat nevoilor oamenilor (cum predicatorii catolici, din nefericire, nu o fac). Mă refer la predicile „umplutură” care sunt, din nefericire, mai numeroase decât cele de calitate.

Înainte de euharistie, se cântă o cântare în timpul căreia oamenii îşi dau mâna unii cu alţii. Momentul mă surprinde. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva într-o catedrală catolică. Ştiu anumite biserici evanghelice în care oamenii intră şi ies fără să se fi salutat.

Urmează euharistia. Pe acei evanghelici pe care i-am neliniştit (dacă nu chiar oripilat cu totul) prin incursiunea mea pe teren “papistaş” îi voi linişti spunând că nu am participat. Am mers la catedrală fiindcă am vrut să văd din interior închinarea altor oameni din altă confesiune. Am participat deci în limita libertăţii mele spirituale şi atât cât să nu devin un skandalon nici pentru fraţii mei, nici pentru vicar (care ştia că sunt pfingstlich, i.e. penticostal).

Cred că evanghelicii români trebuie să redescopere acea reverenţă care vine din conştientizarea faptul stai înaintea lui Dumnezeu (Vai de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor). Prea adesea ne tragem cu Isus de şireturi, îl facem pe Dumnezeu prietenul nostru la cataramă, vorbim în timpul programelor, ne plictisim, stăm cu ochii pe pereţi, ne uităm la ceas, cântăm doar ca să avem fond sonor la colectă sau ca să umplem timpul, venim mai târziu decât începe slujba şi plecăm mai devreme, ne îmbrăcăm ca pentru paradă etc. etc. (lista este deschisă şi aşteaptă completări).

P.S.

N-am văzut în catedrală oameni sărutând icoane. N-am auzit nimic de mijlocirea sfinţilor. N-am văzut nimic din închinarea superstiţioasă şi idolatră care se practică în alte părţi. Am văzut mame cu copii mici, taţi cu puradeii stând cuminte alături, tineri veniţi să se închine. Am văzut multă bună-cuviinţă şi mult respect pentru slujba desfăşurată. Nu cred că mi-ar plăcea să mă închin mereu într-o asemenea atmosferă solemnă, dar mi-ar plăcea să văd (măcar din când în când) mai multă bună-cuviinţă şi solemnitate şi la evanghelicii români.

Disclaimer pentru fotografia din mijloc. La catedrală cântă în mod obişnuit câte un cor sau mai multe, dar la slujba la care am participat n-a cântat niciun cor, fiindcă e perioada vacanţei.

Ce este erezia?

- abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe

- credinta ca, daca esti crestin, daca crezi, daca esti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fara a fi ortodox, te poti mantui

- credinta si marturisirea ca te poti mantui si prin tehnici, asane, meditatii, mantre, gnoza, cunoastere, ratiune, stiinte, filosofii, concepte, doctrine umaniste

- credinta si afirmarea ca Hristos a fost un mare invatat, un mistic, un iluminat, un intelept, un guru, un initiat cu puteri paranormale, oculte, vrajitoresti, un sef spiritual, un fel de mare saman venit din ceruri astrale, ori stralucita personalitate a umanitatii, iar nu Insusi Dumnezeu-Cuvantul

- credinta, parerea si propovaduirea ca mantuirea nu este doar in Biserica si ca nu este nevoie sa fii ortodox ca sa te mantuiesti

Se poate realiza intercomuniunea cu ereticii?

- Nu, nu ne putem impartasi din acelasi potir. Inca de la inceputurile crestinismului, adunarea cultica a Bisericii a fost o adunare inchisa si nu una deschisa. In timpul Euharistiei, usile erau supravegheate de catre diaconi sau ipodiacnoi (Const. Apost.). Primirea ereticilor la Sfanta Euharistie, ar fi, dupa unii Parintii, precum ai arunca margaritarele porcilor sau cele sfinte cainilor. Primirea Euharistiei are la baza comuniunea de credinta! Precum Impartasania este Trupul lui Hristos, tot asa, comunitatea care se cumineca, trebuie sa fie si ea un trup unitar. Comuniunea euharistica nu este o adunare sociala, un banchet. Este un act solemn, format prin mijlocirea Harului divin, de aceea este, de fapt, comuniunea SFINTILOR, comuniunea “celor alesi”! Impartasania nu se da celor din afara Bisericii, ci celor dinlauntrul ei! Daca ar fi primiti la ceasta Cina dumnezeiasca si ereticii, ar insemna ca acea confesiune conduce membrii ei la mantuire in mod egal cu Biserica, ori ereticii, conform Canonului 67 Apostolic, nu au nici preotie, nici Taine, nici cler si nu pot fi considerati credinciosi. Si Sfantul Ciprian contesta adunarile de cult are schismaticilor si ereticilor, zicand despre acestia ca poarta rmele impotriva Bisericii, parasind principiul si originea adevarului (PSB 3). Maxim Marturisitorul conditioneaza legatura dintre om si Dumnezeu, ce se realizeaza prin Sfanta Euharistie, de legatura strans unita a comunitatii (Mystagogia, XXI). Parintele Staniloae (vol. In problema intercomuniunii) considera ca ne impartasim DIN ACELASI POTIR pentru ca ne-am imprimat prin credinta noastra conforma cu Hristos, un chip corespunzator cu Hristos cel intreg, necautand sa adaptam pe Hristos primit in Euharistie cu un chip gresit si stirbit, eretic. Impartasirea este simultan suprem act sacramental si suprema marturisire de credinta, pentru ca mancarea ei inseamna tocmai suprema si completa credinta in Izvorul vietii de care ne impartasim! Spiritualitatea sacramentala (conform aceluiasi Parinte Staniloae) pretinde dinainte o marturisire intreaga a lui Hristos, pentru ca “numai cine recunoaste pe Hristos intreg in lucrarea Lui intreaga, se deschide intreg lui Hristos, pentru a se uni cu Hristos.

Ce este ecumenismul?

- Ecumenismul este o miscare sincretista, sprijinita pe straduinte omenesti, care nu va avea nici un rezultat mantuitor. Componenta principala nu este adevarul dogmatic ci curentul emotional. Ecumenismul incurajeaza si promoveaza o interpretare personala si un mod de viata “caldicel”. Ecumenismul, prin sensul deformat care i se atribuie astazi, nu reflecta intotdeauna adevarul inteles de unitate si sobornicitate a Bisericii, intr-o hristocentrica de dreapta credinta in care sa se contopeasca intreaga crestinatate. Adeseori prin ecumenism se intelege urmarirea unei acivitati interconfesionale, fara un scop de unitate in credinta, ci de conlucrare sociala. La nivel macro, ecumenismul urmareste interese personale sau politico-economice. Adeptii ecumenismului sustin ca trebuie sa vedem ce ne apropie, nu ce ne desparte, dar acest lucru este o viclenie. La aceste intruniri participa oameni vicleni, plin de duhul lor propriu, nu de Duh Sfant. Majoritatea lumii ortodoxe s-a retras din aceste discutii. Mari duhovnici romani sau straini se declara impotriva ecumenismului. Ecumenismul nu poate avea un rezultat bun, deoarece a pornit prost de la bun inceput, dorind contopirea intr-o singura religie mondiala, care nu va fi crestina ci eretica. Cea mai mare erzie din toate timpurile.

Duhul Sfant este axul principal în jurul caruia graviteaza tot ce este viu. Duhul Sfant este izvorul întelepciunii, al sfinteniei si a tot binele, esenta vietii, iar scopul oricarui crestin este dobandirea Sfantului Duh. Acest lucru îl vom împlini mai ales prin Sfintele Taine, dintre care se pot repeta doar Mirungerea, Spovedania si Împartasania. Sfintele Taine trebuie tratate cu maxima seriozitate si responsabilitate, nesocotirea acestora ducand în final la întunecarea mintii, împietrirea inimii sau chiar la boli trupesti. O atentie aparte trebuie acordata Sfintei Euharistii, în acest caz existand canoane opritoare pentru pacate ca: avorturi (aici intra si anticonceptionalele, acestea fiind avortive) 10-20 de ani; împreunare în afara casatoriei (desfranare) 7-20 de ani; divort (pentru recasatorie) 7 ani; masturbare – de la 40 de zile pana la 3 ani; vrajitorie 20 de ani.

În ziua de astazi, acest subiect este tratat superficial cu iresponsabilitate si indiferenta. Nu numai ca nu se mai opreste de la Sfanta Împartasanie, dar chiar se încurajeaza cuminecarea aproape zilnica, mai ales în Ardeal – desigur, este de la sine inteles ca nu este cazul copiilor, bolnavilor sau batranilor, nici a celor ce duc o viata virtuoasa – oare cati dintre acestia mai sunt? Se considera într-un mod cu totul eronat si absurd ca pe cat ai pacate de care nu te poti debarasa, pe atat ar trebui sa te Împartasesti mai des, pentru a primi puterea de a birui. Ca, la urma urmei, nu-i nimeni nevrednic de a se cumineca, pentru ca toti suntem pacatosi, si, iarasi, nu-i nimeni vrednic vreodata, tot din acelasi motiv. Se desconsidera faptul ca harul se pogoara de la Dumnezeu, asupra celor vrednici; Duhul Sfant putand fi doar invocat sa vina asupra noastra, nu însa si obligat. Tot în acest sens, Sfintii Parinti sunt respectuos pusi la zid, cu tot cu învataturile lor „depasite”, ignorandu-se prea usor faptul ca Însusi Dumnezeu ne-a vorbit prin gura Alesilor Sai, ca numai prin Duhul Sfant ni s-au dat Canoanele si Asezamintele. A nesocoti, din diverse motive si sub diverse pretexte predaniile Parintilor înseamna a nesocoti însusi glasul Domnului si purtarea Lui de grija. Care va sa zica, am ajuns sa schimbam învataturile cele de Dumnezeu însuflate cu cele lumesti, precum si Sfantul Ioan Maximovici spune în predica de la Duminica Ortodoxiei: „…unii se recunosc pacatosi din pricina caderii lor si se caiesc de greselile lor, iar altii, în loc de aceasta, resping însesi legile si nu voiesc sa li se supuna, spun ca aceste legi s-au învechit, ca nu mai este nevoie de legi, ca noi am fi mai destepti decat cei care au dat legile Bisericii, pe care însusi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii si arhiereii Sai. Iata cele doua cai care se afla în fata voastra: calea talharului întelept si calea talharului care prin povara hulei s-a pogorat în iad… Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos Însusi, Care este Capul Bisericii, caci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfant, prin apostoli…” Iata ce spune acest Sfant Parinte, care nu demult s-a mutat la Domnul, fiind oarecum contemporan cu noi!

Dar sa vedem ce ne transmit de peste veacuri alti doi Sfinti Parinti, Teofilact al Bulgariei si Nicodim Aghioritul, care talcuiesc zicerea Apostolului: „Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de Trupul si Sangele Domnului. Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar! Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, judecata luisi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” I Corinteni 11:27-31. Acestia afirma limpede: „Crestinul care se împartaseste cu nevrednicie este asemenea cu acela care ar arunca hlamida Împaratului în mijlocul noroiului, caci noroiul este sufletul lui necurat cu care o împartaseste. Caci precum ostasii care au împuns trupul Domnului nu l-au împuns ca sa bea sangele Lui, ci pentru ca sa-l verse spre necinste si spre defaimare, tot asa, cine bea cu nevrednicie tainicul Sange al Domnului, dar nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a varsat în zadar. Acesta se face vinovat si sub judecata la fel cu acela care nu ar voi sa manance Trupul Domnului sau sa bea Sangele Lui, ci ar voi doar sa-L omoare si sa-I verse sangele. Crestinul ce se împartaseste cu nevrednicie o face spre osanda sa, fiindca nu cerceteaza si nu întelege marimea tainei. Caci daca am cerceta si am socoti bine Cine este Acela cu care ne împartasim, negresit nu am avea trebuinta de alta învatatura; caci însasi socotinta aceasta ne-ar face sa ne temem, sa ne trezvim si sa fim cu luare aminte cand ne împartasim.” În încheierea talcuirii lor, acesti doi Parinti lamuresc faptul ca: „De aceea urmeaza la voi morti nestiute, napraznice si mai înainte de fireasca vreme si boli de ani îndelungati, fiindca multi dintre voi se împartasesc cu nevrednicie”. Înca si Marele Vasile întareste ca: „sunt pedepsiti de certarea Domnului si se îmbolnavesc cei ce se împartasesc cu nevrednicie de Dumnezeiestile Taine, pentru pacatele lor, si destui chiar mor”.

Dar cum trebuie sa ne împartasim? Ne spune Sfantul Simeon Noul Teolog. „Cine nu se va cumineca cu lacrimi si cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împaratul si Dumnezeu”. Iar dupa ce vorbeste de necesitatea si semnificatia lacrimilor, conchide: „Iar daca si acest lucru îl socotesc cu neputinta, si anume: sa se împartaseasca cu Dumnezeiestile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimtirea lor!” Dar nu numai cand ne împartasim trebuie sa plangem ci întreaga viata. „Sa nu ne închipuim cumva, spune acelasi Parinte, ca acei ce se cumineca fiind nevrednici, se unesc cu Dumnezeu, ca acest lucru nu se întampla si nici nu se va întampla. Numai cine se împartaseste cu constiinta si cu cunostinta o face cu vrednicie.”

Sfantul Simeon Noul Teolog pune accent pe lacrimi deoarece lacrimile presupun izbavirea de orice patima, o curatenie a sufletului care ne permite „sa ne apropiem cu vrednicie de Dumnezeiestile Taine si sa vedem lumina cea dumnezeiasca ce se afla dimpreuna cu ele”. Daca nu avem lacrimi sincere, care sa dovedeasca despatimirea noastra, atunci nici vrednici nu suntem sa ne cuminecam. Nici inima curata nu vom avea vreodata, nici Duhul Sfant nu se va salaslui cunoscut în noi!

Si ce încheiere poate fi mai potrivita decat sfatul aceluiasi sfant Simeon Noul Teolog: „Vezi ca înainte sa faci cele pe care ti le-am spus si înainte sa arati cuvenita pocainta, sa nu îndraznesti sa te împartasesti cu trupul si Sangele lui Hristos, caci atunci cand te vor vedea demonii ca ai dispretuit pe Dumnezeu si te cumineci cu nevrednicie, vor navali toti asupra ta si asa, împiedicandu-te fara mila si fara omenie, te vor arunca iarasi în noroiul neînfranarii tale dintai; si atunci te vei face cu adevarat, în loc de crestin, ucigas de Hristos si vei fi osandit împreuna cu cei ce L-au rastignit pe Hristos cum zice Sfantul Apostol Pavel – Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de Trupul si Sangele Domnului – adica va primi aceeasi osanda cu cei care L-au rastignit!”