Noi mințim

Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.

Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.

Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.

Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.

Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.

Chiar şi ieşirile în decor ne sunt uneori calculate, programate, armonizate într-un sistem. Un sistem imperceptibil, invizibil din exterior, dar prezent în schema minţii noastre, în subconştient, în sângele care ne curge prin vene. Un sistem menit să ne susţină. În capul acestei organigrame se află, la nivel declarativ, Dumnezeu – o afirmăm zgomotos şi ne fălim cu asta. Apoi, toate lucrurile subordonate Lui într-un determinism cât mai evident şi explicitat. Cât mai simplist. Pentru ca nimeni să nu aibă dubii. Pentru ca toţi să ştie unde să ne poată repera. Suntem acolo, pe scara dintre Dumnezeu şi lume. Nişte intermediari de ispravă, activi şi dăscăloşi. Dar niciodată nu vom admite faţă ce cineva că ne socotim intermediari, fiindcă noi nu acceptăm ideea de intercesori.

Nu putem fi autentici, nici nu ştim, de altfel. Noi trebuie să fim exemplari. Ne apasă pe umeri povara educării întregii omeniri. Toţi ochii ne privesc pe noi, numai pe noi, fiindcă suntem modelele tuturor. În consecinţă, suntem cei mai importanţi (dar nu spuneţi asta la nimeni, că nici noi nu ne-o mărturisim cu voce tare… o fi avut Dumnezeu vreun motiv de ne-a selecţionat tocmai pe noi, sigur avem ceva mai aparte decât ăilalţi). De aceea, trebuie să stăm mereu cum se cuvine. Cu mâinile la spate. Sau în sus. Cum se cere. Să mâncăm toţi cu mâna dreaptă, să nu ne scărpinăm precum primatele.

Ne confundăm până la identificare cu imaginea pe care o avem despre ceea ce s-ar cuveni să devenim. În acelaşi timp şi în acelaşi loc suntem prezenţi noi şi imaginea noastră factice. Niciodată nu se ştie cine anume vorbeşte. Când (considerăm că) trebuie să luăm cuvântul – iar asta se întâmplă foarte des –, vorbim regulamentar, în clişee tradiţionale, eventual travestite într-un limbaj pigmentat cu replici foarte populare (ne pricepem de minune să „updatăm” textele biblice până la ridicol).

Nu putem vorbi aşa cum suntem, fiindcă ne paşte adunarea generală. Comitetele. Ne fugăreşte peste tot mărturia ce trebuie s-o ducem faţa oamenilor. Toţi suntem mărturii. Toţi predicăm de ne dor buricele degetelor. Duhneşte înţelepciunea în noi, deşi cei mai mulţi n-am trecut de 35 de ani. Iar ca experienţă de viaţă am acumulat un minim care ne pare uriaş datorită confortului cu care ne-a deprins contemporaneitatea şi datorită aroganţei pe care ne-a inoculat-o atmosfera confesională specifică.

Ne străduim mereu să fim ceea ce trebuie să fim, chiar cu riscul de a deveni caricaturile propriilor fiinţe. Suntem adevărate instituţii, fiecare în parte. Tot noi ne suntem şi purtătorii de cuvânt. Dar luăm din gura instituţiei doar cuvintele care zidesc. Care ni s-a spus sau credem noi că zidesc. Adică pe cele cu valoare pedagogică. Dar şi pe cele cu care vrem să dojenim vreun internaut sau să răzbunăm o frustare eclesială.

De câte ori se iveşte câte un subiect controversat, tăbărâm instantaneu cu poveţe, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu.Când nu ştim ce să spunem, ne refugiem în panaceul Scripturii. Doar e de încredere şi bun la toate. Cu asta ne acoperim incoerenţa, ignoranţa, prostia, indiferenţa şi toate bubele pe care altfel ni le-am vedea cu asupra de măsură. Însă, ce să-i faci?, Scriptura are marele avantaj că e întotdeauna valabilă.

Ne mai cuprinde şi o mânie sfântă câteodată, când unii au tupeul să ne contrazică, deşi e atât de limpede că noi grăim din Biblie. După litera ei precisă şi inextricabilă, aşa cum o înţelegem noi – doar o înţelegem cel mai bine dintre câţi s-au perindat pe rotocolul Pământului! Însă ne permitem această mânie, fiindcă are acoperire teologică. Sub ea poate să zacă orice altă motivaţie (orgoliu, ură, nesimţire, vanitate), odată ce aparenţele au fost salvate.

Nu suntem deprinşi să ne cunoaştem limitele competenţei. Deficitul de inteligenţă îl acoperim cu excesul de bravură, pe care îl denumim, virtuos, curaj sau râvnă. Nu o dată ne simţim mărturisitori persecutaţi, când, în realitate, suntem doar nişte incompetenţi fuduli şi bigoţi. Incultura crasă o transformăm în titlu de glorie, invocând pretinsul analfabetism al creştinilor dintotdeauna. Din inapetenţa noastră pentru reperele culturale (minimale) facem o virtute sacrosanctă.

Ne-am obişnuit să-i pălim cu Scripturile în cap pe toţi cei care ne sesizează vulnerabilităţile sau ne observă neştiinţa. Când nu mai avem argumente, trântim în preopinenţi cu versete. Când suntem contestaţi, adoptăm tonuri apocaliptice şi autovictimizatoare. Nu ne jenăm să folosim Biblia ca să manipulăm. Pentru noi e un sacrilegiu să tăcem, e o datorie sacră să vorbim. Doar Dumnezeu lucrează pe-o mână cu noi. N-avem cum să greşim. Infailibilitatea noastră e de sorginte divină.

Pe fiecare conflict personal, construim o întreagă teologie justificativă. Fiecare gest nelalocul lui îl explicăm cu un citat scripturistic. Preferăm să scriem zeci de pagini decât să recunoaştem o singură dată că am greşit. Erorile noastre sunt mereu neintenţionate şi, prin urmare, neimputabile. Ba chiar, dacă ne gândim mai bine, noi greşim mereu providenţial.

Oricine nu e cu noi, e duşmanul nostru. Nu avem respect decât pentru cei care gândesc asemenea cu noi. În esenţă, noi nu avem puncte de vedere, ci suntem posesorii unici ai perspectivei divine asupra tuturor lucrurilor. Astfel că e clar că oricine gândeşte altfel nu poate fi decât inamicul nostru şi al lui Dumnezeu.

De câte ori încercăm să ne purtăm firesc cădem în vulgar sau ridicol. Ieşirile din tipare sunt mai tot timpul şi ieşiri în decor. Autenticitatea o confundăm cu spontaneitatea vulgară – proclamată şi apărată în numele unei democraţii deşănţate –, iar onestitatea, cu bădărănia. Arareori găsim reţeta unei autenticităţi prudente şi a naturaleţii ce nu frizează mizeribilismul exhibat fără măsură.

Dar şi pentru deviaţii avem soluţii: cineva stă mereu la pândă ca să-i aducă – din condei – pe rătăciţi la calea cea dreaptă. Cineva care să marcheze terenul ca la tenis, când se ia varul de pe zgură. Ne spionăm reciproc ca să prindem momentul de graţie, când ne putem dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată în vreo tabără sau după o predică impresionantă (lucruri bune şi folositoare, de altfel, dar nu şi suficiente pentru atâta autosuficienţă câtă ne caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amatori.

Naturaleţea ne sperie. Dacă nu chiar ne repugnă. Fiindcă n-o înţelegem decât în termenii lipsei de mărturie, de relevanţă. A fi natural e sinonim pentru noi cu a fi carnal sau dezmăţat. Astfel încât e necesar să existăm la un nivel pururi aseptic. Într-o sferă în care microorganismele păcatului nu pătrund. Aerul este filtrat, apa distilată. Mâncarea purificată microbiologic. Ne închidem în propria noastră utopie ca să supravieţuim. Când ne luăm libertatea să fim liberi, arareori răzbate din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim.

Pentru noi naturaleţea e echivalentă – la fel ca pentru părinţii noştri – cu a rosti adevărul în şoaptă sau a râde cu mâna la gură. Ori, în cealaltă parte, să reclamăm cu scrâşnete din dinţi dreptul de a bate pe tobe ori de a folosi alt ritm la chitară. Dreptul de a purta fustă scurtă, de a atârna bijuterii de grumaji, deşte şi alte protuberanţe ale corpului. Şi orice alt drept, urlat în faţa bătrânilor încuiaţi sau, vezi Doamne, legalişti. Dacă nu ne sunt satisfăcute doleanţele, putem începe altă biserică. Alt cult, altă religie. Atâta vreme cât suntem mai relevanţi decât ceilalţi, mai spirituali. Apoi ne declarăm unici purtători ai adevăratului creştinism.

Noi nu mărturisim păcate concrete. N-avem voie să avem păcate grave. Vorbim numai despre păcate regulamentare şi generice. Ne îngrozeşte până şi numai gândul că ar putea fi altfel. Ne temem să privim în noi înşine, ca nu cumva să fim contrazişi, ca nu cumva să aflăm adevăruri incomode. Chiar dacă am săvârşit vreun păcat – că, de, spunem noi, cine nu păcătuieşte? – şi acesta devine exemplar. Îl mărturisim cu aplomb, cu trufia spirituală că l-am făcut, dar l-am şi des-făcut, iar acum ne putem prezenta în faţa celorlalţi ca pildă de urmat. Nu ne putem căi în tăcere.

Frământările adevărate nici măcar nu le scoatem din noi înşine, din cauză că vedem mereu numai desăvârşire în jur. Iar această perfecţiune trebuie să o apărăm şi noi, să contribuim la ea. Astfel că orice riscă să ne tulbure serenitatea este dosit, mascat sau travestit. Ceea ce răzbate la suprafaţă devine automat exemplar, reprezentativ. Este justificat şi explicat, standardizat după cerinţe.

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la obiecţiile voastre şi cu greu îmi înfrâng imboldul de a le răspunde, de a mă proteja de răstălmăciri. Mă forţez să nu răspund, să nu îmi apăr imaginea imaculată.

Avem de apărat o sfinţenie la care nu ajungem niciodată. O perfecţiune la care ne-am săturat şi să jinduim. Toate ale noastre trebuie să fie fără cusur. Dunga la pantaloni să apară impecabilă. În schimb, purtăm ascuns vinovăţii ancestrale. Unele adevărate, grele, altele fictive, la fel de grele, de nu chiar ucigătoare. Suntem vinovaţi de soarta întregii lumi. Dar nu ştim să plângem soarta lumii. Noi ne considerăm oglinda ei. Deci prin definiţie suntem mai curaţi decât ea.

Deşi fundamental păcătosul şi sfântul sunt aceeaşi plămadă (şi grâul nu poate fi despărţit de neghină înainte de Ziua de Apoi), în această ecuaţie, pentru noi nu mai există necunoscute: eu sunt sfântul, celălalt, păcătosul. Ar fi o exagerare, considerăm, să fim număraţi laolaltă cu curvarii, târfele, proxeneţii, violatorii, tâlharii etc. Noi nu suntem ca ei. Există o distanţă considerabilă pe care o stabileşte convertirea noastră personală şi angajamentele cultice pe care le-am făcut. Iar asta ne dă dreptul să-i privim de sus, dojenitor, aspru. Să le stabilim noi destinaţia finală.

Suntem ai lui Dumnezeu. Copiii Lui. Aşa că ne preumblăm prin lume cu însemnele princiarităţii noastre la vedere. Ostentativ. Dacă asta e realitatea, n-are niciun rost să ne ascundem, să ne prefacem. Statutul ne obligă. Faptul că am fost aleşi noi, iar nu alţii, trebuie să se vadă. Nu e mândrie, e o consecinţă a ceea ce suntem. Nasul nostru puţin ridicat în sus şi înstrâmbându-se la miasme e doar un defect vocaţional. Faptul că împărţim lumea din priviri, din condeie, din două vorbe este o urmare firească a relaţiei noastre privilegiate cu divinul.

Nu ne cereţi să fim autentici. Nu putem. Nu ştim. De multă vreme am preferat ca datoria să înghită onestitatea. Altfel nu mai avem idee cum ne-am manifesta. Suntem cum trebuie. Nici nu mai ştim cum suntem cu adevărat. Dincolo de masca pe care o vedeţi s-ar putea să nu mai fie nimic. Am devenit personajele pe care am dorit sau am fost nevoiţi să le interpretăm. Actorii care s-au blocat în rol.

Din creştinism am reţinut mai ales aspectul moral şi ideologic. Din istoria Bisericii, în special anecdoticul cu conotaţii pedagogice. Despre bogăţia creştinătăţii vorbim în clişee, foarte rar din experienţă. Repetăm mecanic aceleaşi exemple pe care le cunoaştem din cărţi, de la alţii.

N-avem simţul proporţiei, nici simţul ridicolului. În elanul nostru iconoclast ne comparăm cu oricine şi suntem dispuşi să târâm prin noroi mari sfinţi ai creştinătăţii. De multe ori pentru simplul motiv că nu-i înţelegem sau pentru că ne agăţăm de nişte amănunte. Întotdeauna semnificative. Noi trăim numai din lucruri semnificative. Tot ce descoperim noi este semnificativ prin excelenţă. Avem o predilecţie pentru tabloid, pentru amănuntul picant şi compromiţător.

Manifestăm o predispoziţie spontană spre popularitate şi publicitate. De cum apare unul mai răsărit între noi, sărim cu toţii în jurul lui, în spinarea lui, doar-doar ne-o face şi pe noi celebri. Dacă nu ca indivizi, măcar ca grupare. Aici chiar suntem dispuţi să mai lăsăm de la noi – teologic, ideologic – numai să scoatem cumva capul la lume. Existenţa noastră este esenţială şi trebuie neapărat remarcată.

Mai mulţi dintre noi scriu bine, au condei. Dar prea puţini scriu deschis şi totodată fără derapaje egolatre sau vindicative. Cei mai mulţi scriu semnificativ, didactic, educativ. Relevant! Când scriem, noi nu suntem în primul rând oameni failibili, ci în primul rând evanghelici impecabili, creştini model, propovăduitori.

Nu ştim să ne privim în oglindă. Iar dacă ne privim, începem îndată să rostim poveţe cu voce tare. Să le audă şi – mai ales – ceilalţi care se întâmplă să fie prin preajmă. Şi noi mereu avem pe cineva prin preajmă. Avem mare grijă de acest aspect. Iar când chiar nu e nimeni, scoatem de undeva un interlocutor. Trăim perpetuu cu un fel de personaj trialogic ce ne însoţeşte peste tot: eu, Dumnezeul meu imobil şi… ăla care trebuie să înveţe de la mine. Ăla care pururi are ceva de învăţat şi eu care pururi am învăţătura pregătită.

Noi suntem oneşti cel mult în intenţii şi aspiraţii, dar extrem de rar în scriitură. Aici suntem cum se cuvine. Cenzura propriei educaţii ne împiedică. Între relevanţa (auto)impusă şi dezmăţul abolirii oricărei cenzuri nu prea cunoaştem cale de mijloc. O nimerim arareori, în rest nici nu ştim dacă există sau pe unde s-ar putea afla. De obicei, când scăpăm din extrema perfecţiunii, dăm în cea a dezmăţuluilui ridicol.

Ne sperie firescul existenţei, ne sperie existenţa discretă, în umbră. Preoţia universală înseamnă că toţi trebuie să dăm învăţătură. Indiferent de maturitatea fizică, de experienţa personală sau de vârsta spirituală la care ne aflăm. Mereu avem ceva esenţial de spus. Pe noi ne apasă imperativul slujirii şi al evanghelizării. Fără noi, lumea ar pieri, Dumnezeu nu S-ar mai descurca prin meandrele concretului.

Preferăm să arborăm dojana în locul exemplului personal, simpatia condiţionată în locul iubirii fără clauze impuse. La iubire apelăm cu scopuri utilitariste, o folosim ca unealtă pentru atingerea altor ţeluri.

Viaţa noastră se consumă sub semnul mărturiei obligatorii. Ne preocupă mai mult imaginea impecabilă decât mântuirea sufletului, pentru că adesea le confundăm. Deh, ce să faci, avem şi noi, internauţii evanghelici, micile noastre defecte. În rest stăm bine.

]]> http://danutm.wordpress.com/2009/11/30/interviu-cu-dr-alexandru-nadaban-la-radio-ciresarii-6/ Mon, 30 Nov 2009 18:30:34 +0000 DanutM http://danutm.wordpress.com/2009/11/30/interviu-cu-dr-alexandru-nadaban-la-radio-ciresarii-6/

RC – Care este diferenta intre liderul evanghelic si celalalt tip de lider (laic, indiferent de mediul sau domeniul in care activeaza)?

AN – Dacă ne uităm împrejur constatăm că nu prea ne plac cei ce conduc. De ce? Pentru că dincolo de faptul că ei conduc, constatăm carenţe mai mici sau mai mari în caracterul lor, nu în faptul că nu conduc bine. Nu ar trebui existe diferenţe prea mari între domenii. Un lider eficient e un lider eficient. Diferenţa o dă convertirea sa. Eficienţa nu se pierde sau se câştigă prin convertire, nu?

RC – Care este testul liderilor? Cum stim ca cel ce este in fata este o persoana de urmat?

AN – Liderul este testat încontinuu. Dacă el nu mai corespunde, este înlocuit de un alt lider. „În faţă” nu înseamnă nimic dacă nu este urmat. Clica care se formează în jurul unuia ce este „în faţă” sau „la putere” nu va rezista mult dacă cei care fac parte din organizaţie obsearvă o conducere ce nu are prea mare contact cu realitatea. Nu liderii trebuie urmaţi, oamenii trebuie conduşi. Dacă nu conduci bine falimentezi organizaţia. Cine o să te mai urmeze? Clica? De cele mai multe ori cei ce o formează pleacă primii.

RC – Care sunt cele mai importante activitati in care se poate prinde un lider? Liderii nostri sufera cumva de asa zisul sindrom Mesia conform caruia numai ei sunt cei care pot sa faca totul.

AN – Mitul salvatorului se referă la un alt domeniu, cel al rezolvării unei situaţii grele, imposibile. Cel care va scoate din impas o organizaţie, o biserică. Aşteptăm un Vlad Ţepeş să ne rezolve situaţia din ţară. Ei bine chiar dacă ar învia, el nu ar face faţă situaţiei care este azi mult mai complexă faţă de cea din zilele sale. Deci nu ar reuşi. Pe vremea lui Isus era aşteptat Ilie, şi chiar dacă a venit, nimeni nu l-a recunoscut. Aşa şi azi. De cele mai multe ori aşteptăm un salvator miraculos în loc să căutăm şi să înlăturăm cauzele care ne-au dus în situaţia respectivă. De cele mai multe ori nimeni nu îşi asumă responsabilitatea sau ni se impune zicala că „nimeni nu este proroc în propriul sau sat” sau nimeni nu se potriveşte unei funcţii mai pretenţioase dacă este din biserică şi este cunoscut. De fapt şi lui Isus i s-a spus ”nu este el fiul lui Iosif?”,  cu alte cuvinte, „nu îl ştim noi şi nu ştim câţi bani face?”

RC – Despre calitatile unui lider ideal.

AN – Nu cred că trebuie să căutăm un lider ideal. Este bine să avem un lider potrivit pt organizaţia noastră sau pt jobul ce trebuie să-l realizeze. Calităţile liderului sunt cam acestea: curaj, stăpânire de sine, generozitate, nobleţe, să nu facă excese, să fie de încredere, drept, să aibă simţul umorului. Rudy Giuliani, primarul NY spunea că există 3 chei ale leadershipului:

1) dacă tot conduci, condu cu optimism. Dacă nu o să fi optimist, cu atât poţi să aştepţi din partea celor ce îi conduci să fie optimişti.

2) dacă nu-ţi plac oamenii, apucă-te de altceva. Şi

3) fii clar în legătură cu valorile tale.

Jack Welch, fost presedinte al General Electric, cea mai mare companie din lume şi o figură foarte importantă în lidership spunea că „Slujba liderului este să atingă inimile fiecăruia şi de a intra în inima lor. Fiecare moment petrecut în birou este pierdut.”

De asemenea se mai spune că „în situaţii adevărate de conducere ascultarea primează în faţa gesticulării”. Dacă un lider nu este pregătit să asculte ceea ce i se spune, înseamnă că o să conducă prost, deci o să fie înlăturat. Ceauşescu dădea indicaţii pentru că el era sursa tuturor cunoştiinţelor. Am văzut unde a dus o ţară întreagă. Era pe vremea aceea o glumă: cu ce seamănă Romania? Cu un avion. De ce? Pentru că doi conduc, iar tuturor li se face rău.  Putem trage doar din această glumă o seamă de concluzii. Se potriveşte oricărei organizatii.

RC – Cine poate fi lider?

AN – Există o idee preconcepută în biserici şi în general în toate organizaţiile, fie ele creştine sau nu, adică în partide, în onguri, în companii, guverne, etc, cum că un lider este doar acea persoană aflată într-o poziţie de conducere. Acesta este doar un lider poziţional. El poate să fie în poziţia respectivă, dar mult mai mult contează părerea sau ceea ce face şi spune o persoană care nu se află într-o asemenea poziţie, sau în cea mai înaltă poziţie ci acea persoană care are cea mai mare influenţă asupra organizaţiei. Dacă afirmăm că lider este doar acela dintr-o anumită poziţie, atunci negăm tuturor celorlalţi posibilitatea de a ajunge lideri. Ceea ce nu este nici corect, nici real.

Să dăm cîteva exemple:

Oricine poate fi lider? Da şi nu. John Maxwell, spune că oricine poate învăţa poate să fie lider. Dar trebuie să înveţe, trebuie să se lase învăţat şi trebuie să fie deci disciplinat. A trecut vremea liderilor musculoşi sau şmekeri. Cel puţin în mediul nostru. Henry Minzberg, autor a mai multor carti despre management afirmă că „Conducerea este ca înotul: nu poate fi învăţată citind despre ea.” În direcţia aceasta şi Maxwell propune o soluţie: cel mai bun mod de a învăţa este să te plasezi cât mai aproape de un lider renumit şi să înveţi de la el. Aşa a făcut şi Isus cu cei 12. aşa era în epoca aceea. Toţi rabinii învăţau de la alţi rabini, fiecare stadiu ţinea de la 5 la 12 ani. Apoi puteai deveni rabin, învăţător. Adică puteai deveni lider.

Dar mai există o altă cale, cea naturală. Un mare specialist al managementului,  Tim Peters spune că „ Îi convingi pe cei din poziţiile superioare cu privire la nevoia de schimbare producând-o, nu oferindu-le prezentări extraordinare în Powerpoint. Determină cauza comună. Caută şi găseşte în organizaţie pe cei care gândesc ca tine şi conlucrează cu ei pentru a implementa schimbările, pe care le poţi prezenta şefilor tăi după ce le-ai realizat.

Depinde de situaţie. De ex: revoluţia din 89 a fost declanşată în Arad de un maistru de la orologerie, Onofrei. El a condus afară din intreprindere prima mulţime de oameni care a plecat în marş spre primărie. Cu toate acestea, la faţa locului şi mai apoi timp de multe săptămâni, liderul care s-a remarcat şi a fost acceptat şi privit cu simpatie a fost Valentin Voicilă, un actor al teatrului de stat din Arad. Primul a fost urmat de oamenii lui, al doilea de un judeţ întreg. Primul a mobilizat câţiva oameni, al doilea a ţinut în frâu mii de oameni şi a ocupat primăria a doua zi. Lui i s-a înmânat pueterea de către conducerea comunistă. Primul a ştiut să-i mobilizeze pe cei ce aveau încredere în el pentru că îl cunoşteau, al doilea a reuşit să convingă pe toţi cei ce nu îl cunoşteau, ba chiar şi pe duşmanii săi. Cu toate acestea ulterior niciunul dintre ei nu s-a consacrat ca lider în adevăratul sens al cuvântului.

Un alt specialist în lidership, Phil Dourado mai afirmă că marii lideri au 3 „poveşti” (nu cu sensul de minciuni) prin care trebuie să convingă,

1.una despre sine: cine sunt, de unde provin, pentru ce luptă (care sunt valorile lor), şi ce aşteptări au. Oamenii simt nevoia să afle, să ştie cine eşti şi care sunt valorile tale înainte de a-ţi da dreptul să îi conduci. Conducerea este o învoială, o înţelegere, o convenţie. Liderul conduce pt că i se dă acceptul, permisiunea să conducă. Oamenii îşi vor da seama dacă povestea ta nu este absolut adevărată şi nu are la baza ei integritatea ta ca om, şi nu îţi vor da voie să îi conduci. Cel mai adesea îşi vor ascunde nemulţumirile şi conducerea ta va fi aparentă, falsă.

2.o alta despre organizaţia lor: misiunea şi scopul ei, de ce este tentant să te angajezi acolo, să investeşti acolo şi să cumpări de acolo. Tot în Statele Unite s-a făcut un sondaj printre angajaţi ca să afle care este cel mai bun extraordinar mediu de lucru. Răspunsurile au fost următoarele: a) E cinstit şi deschis: pot să am încredere în şeful meu. b) lucrez şi sunt preţuit conform valorii mele: dacă nu sunt acolo mi se va simţi lipsa. C) mi se dă permisiunea să îmi asum riscul de a lua decizii: „nu-mi daţi sarcini, lăsaţi-mă să iau decizii!”

3. îi fac pe angajaţi să simtă că constituie o parte esenţială din această poveste.

De exemplu JFK vizita sediul NASA şi s-a oprit să stea de vorbă cu un om care ţinea un mop şi l-a întrebat: Tu ce faci? La care omul ce era angajat să facă curăţenie, i-a răspuns: „Îi ajută să plaseze un om pe lună, domnule.” Ştiind că fac parte din povestea organizaţiei tale, oamenii devin conştienţi de ce fac şi asta le oferă un scop precis.

Prietenul meu Danut Jemna a publicat recent pe site-ul Bisericii Strajerul un foarte interesant text despre inchinare in teologia Sf. Irineu de Lyon.

Danut Jemna, care a inceput sa lucreze, sub indrumarea Prof. Stelian Tofana,  la o teza legta de fundamentele biblice ale conceptului de incoruptibilitate la Sf. Irineu, este profund preoocupat de actualitatea si complexitatea teoloogiei acestui genial teolog din seculul al doilea al istoriei crestine.

Iata ce spune el in textul anuntat mai sus:

Între reflecţiile asupra subiectului închinării, în spiritualitatea creştină, atrage atenţia gândirea Sf. Irineu de Lyon care aduce asupra acestei teme contribuţii importante din perspectivă antropologică şi eclesiologică. Consecvent cu gândirea sa biblică despre adevăratul Dumnezeu, Sf. Irineu răspunde gnosticilor că nici omul şi nici creaţia nu apar ca o necesitate pentru Dumnezeu. Din eternitate, Logosul îl glorifică pe Tatăl, fiind împreună cu el, iar Fiul, la rândul său, este glorificat de Tatăl, într-o relaţie reciprocă de cunoaştere şi iubire. Sf. Irineu precizează cu claritate că Dumnezeu nu a avut şi nu are nevoie ca omul să-i aducă slavă şi că nu l-a creat pe om dintr-o necesitate (Adversus Haereses, 4.14.1), ci l-a modelat cu scopul de a fi o fiinţă spre care să se canalizeze darurile divine (AH, 4.14.2). Inclusiv după căderea omului, toată iconomia lui Dumnezeu se arată ca o simfonie a mântuirii, adică a unei diversităţi de acte divine care concură spre acelaşi scop (AH, 4.14.2).

Analizând Legea şi Profeţii din VT, Sf. Irineu se opreşte la sistemul ceremonial iudaic, la jertfe şi daruri, la sistemul religios prin care poporul ales era chemat să se închine lui Dumnezeu. Rolul ofrandelor este interpretat de Sf. Irineu în spiritul profeţilor VT care atrag atenţia asupra faptului că Dumnezeu nu are nevoie de jertfe şi că rolul lor este unul profetic şi pedagogic. Considerând că între VT şi NT există o relaţie tipologică, Sf. Irineu se opreşte cu analiza la darurile şi ofrandele aduse în Biserică. Din această analiză, care are un puternic caracter antropologic, reţinem trei idei mai importante şi încercăm să le aducem în actualitate.

Restul textului AICI.

RC – Nu cred in ideea de teocratie – puterea preotilor!

AN – Nici eu, deci suntem doi! Teocraţia aşa cum am spus mai devreme duce la faliment, dacă, şi numai dacă, prin teocraţie înţelegem puterea clerului. Dacă aici introducem principiul preoţiei universale, atunci treaba se schimbă şi revenim la principiul armatei de lideri care este: 1. extrem de eficientă, 2. modelul este biblic.

RC – Daca ar fi sa facem rapid o lista cu pacatele sau erorile liderilor religiosi ai lumii moderne, dincolo de pacatele vizibile, taxate de toata lumea, ce ar cuprinde lista aceea?

AN -

Hai să reformulăm un pic întrebarea, să lăsăm lucrurile negative din trecut, eventual cele din prezent şi să ne gândim la cele pozitive din viitor. Hai să încercăm să îi ajutăm atît pe lideri cât şi pe cei ce vor să devină lideri, pentru că şi Pavel zicea că dacă cineva vrea să fie episcop, este un lucru bun. Dar mai zicea că există nişte criterii pentru confirmarea liderului. Atenţie, nu pentru alegerea democratică.

O mică paranteză, în opinia mea, un lider în biserică nu ar trebui impus, cum s-a făcut de nenumărate ori, nici ales, ci confirmat: adică Biserica recunoaşte darul de lider, indiferent de domeniu, şi îl confirmă atribuindu-i respectivei surori sau frate poziţia care corespunde darului pe care el l-a pus deja în slujba edificării bisericii. Ceea ce înseamnă că liderul trebuie să facă parte din biserica locală, să fie cunoscut şi să cunoască biserica.

Deci, revenind la întrebări, care ar fi calităţile unui lider, poate oricine să fie lider şi de ce? Şi care sunt pericolele pentru un lider? Aş începe cu ultima întrebare pentru că odată epuizată simplificăm discuţia.

În primul rând pericolul pentru un lider este să se confunde cu poziţia pe care o ocupă, adică să creadă şi să lase impresia că el este „şeful” şi numai el este „şef”. Este contrar Scripturii. Ce citim în Coloseni despre Isus Cristos? „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deci Cristos a lăsat poziţia sa din ceruri şi s-a făcut rob ascutător, nu aşa cum suntem noi, dar esenţa este că a fost trimis, a îndeplinit trimiterea, a murit în misiunea sa, care a fost îndeplinită. El nu i-a spus Tatălui, „Tată, atât de mult îmi place ce fac aici, şi atât de bine mă simt, ai putea trimite pe altcineva…” sau dacă tot a acceptat să vină pe pământ, să se nască ca un muritor, ce să facă? – nu a decis să trăiască cu nostalgia tatălui, a poziţiei pe care o avea înainte de întrupare şi să intre în depresie din cauza asta. „Ce poziţie am pierdut, ce mi-a făcut mie Tata!”

Un lider nu trebuie să lase ca egoul său să se apropie, să se identifice prea mult cu poziţia în care a ajuns, în caz că pierde poziţia (din anumite motive, nu neapărat din cauza incompetenţei) egoul său să cadă şi el. Adică, esenţa unui lider veritabil nu o dă poziţia în sine, ci calităţile acestuia. Din această cauză, indiferent unde merge, liderul respectiv îşi ia cu el aceste calitaţi pe care nu le poate pierde. Dacă eşti concediat, dacă pleci în altă organizaţie, caracterul tău, abilităţile tale, nu rămân în organizaţia din care ai plecat, ele vin cu tine pt că fac parte integrantă din tine. Din această cauză nu trebuie să îţi fie frică că eşti înlocuit. În caz contrar, dacă te cramponezi de poziţie, lucrurile pot escalada în direcţii pe care nu le poţi controla. Cred că acesta este cel mai mare pericol pt un lider. Reciproca este şi ea valabilă: vrei să şti dacă eşti un lider grozav, pleacă şi începe de la zero. Dacă vei reuşi eşti. Dacă nu, caută de lucru în alt domeniu.

Pe de altă parte Phil Dourado spune că „Marii lideri au devenit lideri pentru a realiza ceva, nu pentru a fi cineva.” Din păcate prea mulţi lideri fac rabat la integritate pt a „deveni” lideri. Îşi dau seama cum pot ajunge într-o poziţie şi jonglează cu sistemul. De unde paradoxul că mulţi dintre marii lideri nu sunt într-o poziţie de leadership formal al ierarhiei, tocmai pentru că refuză să îşi vândă integritatea pentru poziţie. De unde rezultă că efectul liderilor poziţionali, acelora ce sunt mânaţi foarte tare de nevoia de fi lideri – este unul de reducere a creşterii organizaţiei, deoarece îi văd pe ceilalţi lideri sau pe potenţialii lideri, ca pe nişte rivali ce trebuie îndepărtaţi.

RC – Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

AN – Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nu este nici productiv. Nu ştiu de ce ne-a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” şi aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general nu se gândeşte ce trebuie îmbunătăţit sau care este modelul biblic. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm la VT vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia extrem de practică, eficientă, vine de la un „păgân”, de la socrul său: este cea de delegare a autorităţii, de democraţie şi de lidership. Moise foloseşte alţi lideri pentru a ajunge nu la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun. Şi tot poporul este mulţumit. Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi, noi i-am inventat şi i-am confecţionat. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în domeniul rezolvării poporului lui Israel:  În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.

RC – Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea mai buna forma?

AN – În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există influenţa de dreapta (a creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi stânga (democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor, politica guvernului american.

În istorie s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu aceasta a sprijinit dictaturile militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred că şi aceasta trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către URSS, acum ea nu mai există, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice intr-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De ex Bonhofer a fost unul dintre aceştiaşi a plătit cu vaţa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea vreau să subliniez este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi. Dar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor în Bucureşti: „Noi muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a procopsit…

Interviul de mai jos a fost transmis pe 17 octombrie 2009

RC – Care au fost motivele pentru care in istoria crestinismului, laicul s-a despartit de cler, clerul devenind „oameni de prima mana” de care se foloseste Dumnezeu si laicii oameni care primesc conducerea în domeniul secular doar?

AN – Diferenţa excesivă dintre cler şi laici s-a profilat în paradigma catolică, unde clerul nu s-a mai căsătorit, dar diferenţirea cler – laicii a apărut şi în Răsărit. Laicii au participat în proporţie mai mică la slujbele bisericii, a apărut vestimentaţia diferită a clerului şi s-a împământenit ideea, nu numai la catolici, că biserica este acea clădire unde te întâlneşti cu Dumnezeu într-un anumit timp al săptămânii şi al zilei. Apoi a fost protestul asceţilor care căutau o cale mai bună către Dumnezeu şi datorită „reintegrării” lor în biserică au apărut căi diferite de a-i fi plăcut lui Dumnezeu şi s-a mărit prăpastia dintre cele două categorii de creştini: laicii şi clerul. Apoi catolicii au oprit ca paharul de la euharistie să mai fie împărtăşit şi laicilor. Doar clerul, că erau mai aproape de modelul Isus şi deci superior, avea parte de el. Exista un tablou, o ilustraţie vis-a-vis de mântuire din Evul Mediu: clerul superior (călugării, episcopii, etc.) trecea apa ce despărţea lumea de cer pe un pod, clerul secular (adică preoţii bisericilor) cu o barcă, iar ceilalţi, laicii, se căzneau să înoate în apele învolburate şi pline de duhuri necurate. Vă daţi seama ce puteau păţi. Mulţi nu mai ajungeau pe malul mîntuirii. Ca urmare dacă voiai să fi sigur mântuit, era bine să iei cel puţin barca, dacă nu puteai să treci pe pod. Evident asta a dus la apariţia a două sisteme în interiorul bisericii. Şi în mod clar laicii, a căror mântuire nu era aşa de sigură, nu puteau conduce. Tot învăţământul catolic învăţa aceste lucruri. E normal că în aceste condiţii unii voiau să ajungă cel puţin preoţi, nu?

RC – Ce a adus nou Reforma in acest sistem?

AN – Reforma a încercat să anuleze acest sistem reafirmând câteva principii cum sunt preoţia universală, principiul mântuirii prin credinţă, prin har şi desfiinţând unele dintre invenţiile tradiţiei: celibatul preoţilor, monasticismul, corul băieţilor, liturghia, etc. Dar a păstrat o uniformă a preoţilor, subliniând diferenţa dintre laici şi cler, şi a pus în practică câteva noi principii: cântatul în comun, imperativul reformării bisericii de către laici în cazul că clerul nu vede această nevoie şi nici nu îşi asumă responsabilitatea. Paharul euharistiei a fost dat şi laicilor, s-a redus ierarhia, s-a tradus Biblia în limba poporului. Scriptura a revenit poporului, nu mai trebuia să mergi la preot, la lider ca să întrebi şi să decizi ceva sau să îţi spună el care e cea mai bună decizie şi să te manipuleze. Deci aici Reforma a aplicat un principiu extrem de eficient, preluat de la Isus prin care nu se urmărea creerea de convertiţi, ci de lideri. Sarcina unui lider nu este să producă urmaşi. Sarcina sa este să producă mai mulţi lideri. Este exact ceea ce a făcut Isus. Nu este eficient să produci soldaţi ce mărşăluiesc, pe care să îi mâni de la spate să câştigi o bătălie. Orice bătălie este câştigată dinainte dacă fiecare soldat din armata ta a înţeles şi a pus în aplicare ceea tu, liderul ei, vrei să pui în practică în teren. Un soldat este un individ fără prea multă sau cu foate puţină iniţiativă. Un lider este un individ care evaluează situaţia, trage concluzia şi influenţează pe cei din jurul său în direcţia cea mai bună, eficientă, cum vreţi să o numiţi. Acum, ce armată aţi prefera: una numai din soldaţi sau una de ofiţeri? Bineânţeles că una de ofiţeri, de lideri, pentru că aceştia sunt foarte bine echipaţi din toate punctele de vedere. Ştiu să citească o hartă, ştiu să folosescă mai multe arme, pe lângă arme mai ştiu şi altceva. Nu numai că cheltuielile bătăliei vor fi mai mici, dar şi pierderile armatei de lideri vor fi mai mici. În mod similar, se pune aceiaşi întrebare cu privire la biserică: preferăm o biserică numai din convertiţi ce nu fac mai nimic sau una de, să zicem, lideri, care ştiu toţi despre ce e vorba şi acţionează ca atare? Cu primii ne vom cheltui resursele pt a-i face să înţeleagă şi să acţioneze, şi vom avea pierderi. Cu cea de-a doua categorie vom fi extrem de eficienţi în ceea ce biserica trebuie să facă: să ducă evanghelia celor nemântuiţi. Şi automat această biserică va creşte, adică va cîştiga.

Data evenimentului:

Vineri 4 decembrie 2009, orele 18 şi sâmbătă 5 decembrie 2009, ora 9,00

Titlul evenimentului:

Anul Calvin în România: Receptarea ideilor reformate ale lui Jean Calvin în spiritualitatea  evanghelică europeană

Locaţia: Centrul Areopagus, Calea Martirilor Nr. 104, Timişoara, Tel.  0256.494381, www.areopagus.ro; office@areopagus.ro,

Descriere eveniment

Pe data de 10 iulie 2009 s-au împlinit 500 de ani de la naşterea reformatorului Jean Calvin (1509-2009), născut în localitatea Noyon din Picardia sub numele de Jean Cauvin. În acest context, Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus din Timişoara se alătură multelor iniţiative similare din întreaga lume, organizând în perioada  4-5 decembrie 2009 un simpozion internaţional cu tema:

Anul Calvin în România: Receptarea ideilor reformate ale lui John Calvin în spiritualitatea  evanghelică europeană

În cadrul acestui simpozion internaţional sunt invitaţi o serie de teologi care s-au aplecat asupra teologiei lui Jean Calvin din diverse perspective. Iată invitaţii şi titlurile prezentărilor care vor fi oferite la simpozion:

Dr. Anthony N. Lane este profesor de Teologie istorică şi director de cercetări istorice la London School of Theology. Cele mai multe lucrări academice au fost în domeniul istoriei creştine, în special perioada Reformei. Ultima lui carte este A Reader’s Guide to Calvin’s Institutes (2009). El va prezenta o lucrare intitulată:

“Jean Calvin ca teolog catolic: Calvin şi tradiţia catolică”.

Dr. Thomas Schirrmacher este un teolog şi filosof creştin german. Este rectorul Seminarului Martin Bucer, o şcoală teologică din Bonn, cu filiale în câteva ţări europene. Profesorul Schirrmacher conferenţiază în etică, sociologia religiei, religiile lumii şi drepturile omului în Germania, România, SUA şi India. Este autorul şi editorul a peste 70 de cărţi. El va  prezenta lucrarea:

“Redescoperirea importanţei ecumenice a operei lui Jean Calvin în ciuda secolelor de defăimare”.

Dr. Bela Visky este lector universitar în Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de teologie reformată. El va prezenta o lucrare intitulată:

“Cazul Servetus: o dispută nesfârşită şi implicaţiile sale teologice”.

Dr. Emil Bartoş este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti. De asemenea, predă cursuri de teologie şi sociologie la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti şi la Facultatea de Sociologie şi Psihologie din Universitatea de Vest, Timişoara. Titlul prezentării sale este:

“Unio mystica: o comparatie intre Jean Calvin si Dumitru Staniloae asupra doctrinei despre unirea cu Cristos”.

Daniel Oprean este doctorand în teologie al Universităţii Wales, UK şi director de programe educaţionale la Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus, Timişoara. El va prezenta lucrarea:

“Din viaţă la teologie: Rădăcinile şi caracteristicile teologiei slujirii la Jean Calvin”.

Interviul de mai jos a fost transmis pe 17 octombrie 2009

RC – Biserica, comunitatea crestina dintr-un anumit loc, este de obicei condusa de un lider. Acesta coaguleaza si mai ales determina actiunile comunitatii respective. Cu totii activam in astfel de comunitati, iar parerile despre lidership in domeniul evanghelic sunt variate si impartite. As vrea sa incepem cu intrebarea ce este un lider?

AN – Există mai multe definitii ale liderului. In cazul bisericii liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe functii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider ramine. Dirijor, diacon, presbiter, conducator al bisericii, episcop, invatator, etc. Acestea sunt pozitii oficiale sau oficializate si liderul crestin care ocupa o astfel de pozitie poate pretinde ascultare datorita pozitiei pe care o ocupa. Aici exista o anumita tensiune intre teorie si practica. Cum ajunge omul sa ocupe acea pozitie de lider? Care sunt insusirile sau meritele sale pentru care el a fost pus in pozitia respectiva, pentru ca initial un lider (diacon, pastor, proroc, presbiter, etc) ajungea aici daca biserica recunostea darul său spiritual. Deci, daca biserica este o ‚organizatie’ spunem noi spirituala a carui scop este mintuirea omului, atunci liderul nostru trebuie sa aiba pe linga caracteristicile obisnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, etc) şi anumite trasaturi spirituale ce sunt indispensabile. Putem consulta Scriptura despre cum trebuie sa fie un episcop, nu cred că mai trebuie să găsim altceva.

Liderul creştin are de urmat citeva modele din Scriptura: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie sa remarcam ca in biserici exista multi copii cu nume ca Samuel, David, Moise, Daniel. Probabil ca parintii lor s-au gindit la aceste personaje atunci cind le-au dat numele respective. Si probabil ca s-au gindit ca ar vrea sa fie ca aceste personaje. Intrebarea pe care eu o pun in legatura cu aceste nume sonore este ‚ce au facut ei pentru ca acestia sa devina niste crestini demni de numele pe care le poarta?’

Dacă ar fi să preluăm modelul din instituit de Isus Cristos in NT, atunci vom vedea ca el a ales niste oameni pe care i-a chemat la el pentru o perioadă de învăţare, instruire, echipare. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în orice domeniu din prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi au devenit în prima fază convertiţi, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Apoi au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, învăţăturilor învăţate. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. Au fost trimişi şi ei la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum doamne vei instaura împărăţia? Sau, o să stau eu la dreapta şi fratele meu la stânga ta? etc). După după înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează numărul mare de convertiţi, ceea ce e bine, dar nu e complet. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant ca pe atunci bisericile nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici poezii sau lucrare cu copiii. Lucrurile nu au mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un lider, acesta alege convertiţi, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, apoi ei devin lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Adică conducerea lor a fost şi este autentificată, nu prin poziţia pe care o acupau, ci prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De ex, Pavel, nu a fost dintre cei 12, cu toate acestea el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme si a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă.

Dar în domeniul leadershipului mai putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut alţii şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Pe primele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filosofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Nu suntem în pădurea care trebuie! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi da semnalul schimbarii (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): trebuie ca grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Dacă privim cu atenţie la acest proverb, părerea mea că e mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun.

Sau putem spune ce nu este un lider: lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.

The dramatic growth of non-Western Christianity across Africa is due largely to the flourishing New Pentecostal Churches. Why has the prosperity gospel, imported from the West and preached in these churches, found such fertile soil in Africa? In the second installment of the Global Conversation, Ghanaian seminary professor Kwabena Asamoah-Gyadu explains how these churches’ peculiar emphases resonate with tribal religious backgrounds. Unfortunately, the prosperity gospel leaves behind the rural poor and other marginalized people who have little access to wealth and success. The gospel of Jesus Christ, on the other hand, glorifies neither poverty nor prosperity, but instead offers deliverance, forgiveness, grace, and restoration

Read more HERE

Dr. Richard Beck s Chair of the Department of Psychology of Abilene Christian University.

His blog, Experimental Theology, does not shy away from controversy. I mean solid, substantial debate, not the rediculous petty querrals that you find most often in the Evangelical blogosphere.

Here is just an example from the article I would like to encourage you to read (thanks to Alex for pointing this to me):

MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUD. IAŞI SECURITATE
Nr.00113320 din 7.03.74

NOTĂ

O sursă a unităţii noastre ne-a informat la data de 6 martie 1974, că numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068/T Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând cu XXXX str. XXXX a afirmat următoarele:

„…Căile lui D-zeu sunt tainice şi adesea de neînţeles. Cred că de acum înainte viaţa ne va aduce de multe ori faţă în faţă şi ar fi de folos pentru amândoi… La 5 noiembrie 1972 am primit botezul; am început să lucrez tot mai mult în biserică. Mă simţeam fericit şi plin de bucurie. Trebuia să-mi împart timpul între biserică, şcoală, învăţatul pentru examene, treburile de acasă şi celelalte lucruri. Cu ajutorul D-lui am trecut biruitor prin toate acestea. Am terminat liceul la „Negruzzi” am intrat la facultate (I.S.E. Iaşi)… Astăzi materialiştii îşi dau seama că natura umană este profund pervertită. Nevoind să recunoască pe D-zeu, ei afirmă că omul va fi schimbat în esenţa sa prin ştiinţă şi artă. Nu există nimic mai fals. Departe de mine să neg rolul artei. Sunt şi eu un mare iubitor al muzicii, al artei în general, însă trebuie să recunoaştem că arta nu poate face dintr-un om păcătos, unul sfânt, sincer, curat. Ea poate reuşi să-l facă rafinat, mai subtil, dar şi asta se poate transforma imediat în perfidie… Acolo, în locul în care munciţi şi învăţaţi, ar trebui să fie oameni de cea mai înaltă statură morală şi spirituală. Este oare aşa? Din păcate nu. Să privim în vieţile marilor artişti şi savanţi. Foarte puţini dintre ei au fost cu adevărat fericiţi, foarte puţini pot fi exemple demne de urmat din punct de vedere moral… Să privim acum puţin asupra ştiinţei. De mult timp se foloseşte în mod curent sentinţa „S-a demonstrat în mod ştiinţific”. Parcă ar fi formulă magică. De îndată ce o foloseşti observi că eşti crezut fără nici un fel de probe. Să vedem ce se poate spune despre adevărul ştiinţei… Suntem cu toţii martori ai unei extraordinare revoluţii tehnico-ştiinţifică. Unde duce însă aceasta? Poluare, epuizarea materiilor neînlocuibile, dezvoltarea inegală a diferitelor regiuni ale globului (foamete în America de Sud, Asia şi Africa). Şi astea nu sunt singurele probleme ale omenirii. Explozia demografică, armele atomice, divergenţele internaţionale şi atâtea altele. Lumea trece printr-o criză tot mai profundă din care nu-şi va mai reveni niciodată. Procesul este ireversibil fiindcă îşi are începuturile în primele clipe ale omenirii. La toate acestea nu există decât un singur răspuns Isus Christos…”

MENŢIUNE:

Numitul Mănăstireanu Dănuţ este în atenţia Bir. nostru pentru propagandă mistică religioasă de atragere de noi membri. Din cele de mai sus rezultă că nu este de acord în general cu ştiinţa şi Revoluţia tehnico-ştiinţifică. Propunem confiscarea materialului compus din 4 (patru) file.

ŞEFUL BIROULUI
[...]

MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUD. IAŞI SECURITATE
Nr.00113265 din 18 febr. 1974

Către,
MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUDEŢEAN MEHEDINŢI – SECURITATE

Înaintăm alăturat o sinteză privind pe numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ de la U.M.01068 Vînju-Mare, Jud. Mehedinţi cu rugămintea de a fi repartizată organului C.I. pentru exploatare.

ŞEFUL SECURITĂŢII JUDEŢENE
Colonel Cleju Ioan

* * *

MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUD. IAŞI SECURITATE
Nr. [...] din 17.02.1974

SINTEZĂ

Comentarii mistico-religioase privind pe numiţii: MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1 şi MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X11, ap.1, discutând la data de 31 ianuarie 1974 cu numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Ieri luni D-l mi-a dat biruinţă. Am avut o discuţie cu şeful. D-l lucrează în continuare pentru mine. Luni am citit despre învierea lui Lazăr ieşirea din mormânt, desfacerea legăturilor. Era atât de potrivit pentru mine textul acesta. Ieri am mai citit la serviciu ceva din Iov. Astăzi când am venit de la serviciu vroiam să mă duc la Lidia V[isky]. Dar a venit sora XXXX să mă ia la dânsa era ziua XXXX. Am găsit acolo mulţi copii am petrecut o seară minunată lângă D-l Isus. M-am rugat eu; apoi am făcut un fel de program; fiecare trebuia să spună ceva pentru Ela, un vers, o poezie, o cântare. Primul l-am spus eu. Apoi fiecare copilaş la rând, după exemplul meu. Am discutat despre Esau şi Iacov, am cântat două cântări, apoi am jucat un joc biblic. Mi-am dat seama că trebuie să se citească mai mult biblia…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr. 24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 1 februarie 1974 cu MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Ieri am fost la Lidia. A venit apoi XXXX şi am fost toţi trei la tineret la fr. evanghelişti. Era cu ei un frate mai în vârstă, am discutat pe marginea unui text din Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l ridicaţi, cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu”. Mi-a plăcut însă că era sincer fratele acela, se cunoştea că simţea duhul D-lui…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 6 februarie 1974 cu MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Sâmbătă pentru prima dată am dat un cap de pod în mâna satanei. Două ore le-am pierdut la serviciu jucând un fel de biliard pentru copii; e un fel de joc destul de pătimaş. Nu m-am rugat, n-am citit, ci am pierdut timpul aşa zis liber la serviciu…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 6 februarie 1974, cu MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M. Vînju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Tatăl tău s-a schimbat mult. n-ai să-l mai recunoşti. Cum intră pe uşă ia biblia şi nu ştii cum trece timpul lângă ea. De multe ori D-l ne vorbeşte grozav prin versete să ne pocăim. Chiar am primit un verset pentru noi, mi-a spus că deşi nu e timpul potrivit, mi-l dă, adică pune paie pe foc … Vor fi în biserica noastră ceva nunţi. Prima e acum în duminica ce vine XXXX. El doreşte botezul şi-l va primi curând. A doua XXXX şi XXXX. Se logodesc curând, primesc amândoi botezul şi apoi XXXX şi un băiat de-al lui Socianu de curând întors la D-zeu şi el va primi curând botezul. Mai rămâne XXXX cu XXXX, nu ştiu sigur XXXX nu ştiu ce gânduri are, zice că nu se va căsători niciodată. XXXX care a terminat armata, a fost mutat cu serviciul la Suceava. Poate şi acolo vom fi chemaţi la nuntă. XXXX a primit de la XXXX o scrisoare care i-a trezit dragostea pentru domnul. Vrea să se roage, să facă vizite, să citească. Aurel spune că s-ar întoarce, dar zice că nu l-ar crede nimeni … Mulţi dintre tineri s-au trezit de exemplu: XXXX. Orele de tineret nu sunt încă la înălţime, dar va fi în curând. În privinţa copiilor, am acum un cerc restrâns, dar în care văd pe domnul lucrând. Cu XXXX n-am avut încă timp să discut, pentru ea va trebui să ne rugăm. Am discutat cu XXXX; e încă la suprafaţă dar şi el va reveni…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând cu MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M. Vînju-Mare Jud. Mehedinţi la data de 13 februarie 1974, a afirmat următoarele:

„…Sâmbătă seara am fost la Viorel [Macoveschi], unde a fost bine. Am citit un capitol din Matei, unde se vorbeşte de mai multe pilde a semănătorului, a neghinei, a urmării ascunse, am discutat, ne-am rugat; a fost bine… Dimineaţă am fost la biserică; n-a fost studiu şi nici cu copii n-am ţinut pentru că era şedinţă. Au predicat fr. Selea şi fr. Cruceru… Am stat un pic la adunarea generală; a vorbit la început şi inspectorul de la departament[ul cultelor]; ne-a lăudat. Au dat autorizaţie de deschiderea bisericii din Scânteia …”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 1 februarie 1974, cu MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…Domnul să biruiască mai mult acolo unde biruinţa nu este deplină. Cuvântul D-lui m-a uimit şi astăzi prin logica lui superioară prin puterea sa. Să ne apropiem cu smerenie şi de acest text în care vom afla multe lucruri preţioase. Ioan 15:1-22 este alcătuit din 5 părţi principale … Care este situaţia cu cei care s-au predat de curând, cum merge corul, rugăciunea în comun…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 4 februarie 1974, cu MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…Mâine voi scrie neapărat şi fratelui XXXX de problemele mele sau dacă aş putea zice de a noastre. Ştiu că D-l ne va ajuta.

În asemenea lucruri avem nevoie de sfatul unor oameni încercaţi de la care am învăţat şi altădată mult, XXXX mi-au călăuzit primii paşi pe calea credinţei. Trebuie deci să mă adresez lor în asemenea condiţii. D-l va face ca biruinţa să fie de partea noastră pentru că este în joc prestigiul lucrării sale din Iaşi…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 6 februarie 1974, cu MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…De ce ne urăşte lumea? Fiindcă nu mai suntem din ea, fiindcă vieţile noastre sfinte constituie o acuzare la adresa vieţii ei murdare. Citesc de multe ori în cărţile de propagandă ateistă despre aşa-zisa izolare a credincioşilor, despre aşa-zisul lor dispreţ faţă de lume; ce crasă confuzie în interpretarea termenilor. Cu asta ei nu reuşesc să fie decât ridicoli. Acestor lucruri trebuie să le răspundem printr-o viaţă exemplară. Am impresia că unii, prin comportarea lor, justifică unele afirmaţii… Este o greşeală să uităm că suntem oameni şi facem parte dintr-o societate. Nu trebuie să ne retragem ostentativ din ea. Trebuie să ştim aici în mod precis în orice, unde sunt limitele şi să nu le călcăm…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 9 februarie 1974, cu MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…Mulţi îşi creează astăzi iluzia că viaţa îşi are folosul ei. S-a dovedit însă că nu există nimic mai fals. Creştinismul este acuzat că timp de două mii de ani n-a reuşit să schimbe lumea. Afirmaţia are părţile ei false şi părţile ei reale care sunt cam în echilibru. Chiar cei mai acerbi materialişti nu mai pot nega faptul că omul nu poate fi schimbat prin modificarea condiţiilor materiale în care îşi duce viaţa. S-ar zice că chiar că dimpotrivă. Acum se afirmă tot mai mult că arta şi cultura ar avea rolul de a schimba omul. Dacă acestea au un roll acela este de a instrui. Aceasta nu poate face pe om mai bun şi mai rafinat (lucru care adeseori devine egal cu perfid)… Ar trebui să repet iar şi iar cuvintele din Isaia 53. Cine oare l-a băgat în seamă, cine oare îl mai bagă în seamă. Şi totuşi El a purtat păcatele unei lumi întregi păcatele mele şi ale tale…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 10 ianuarie 1974, cu MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…Îmi pare bine că grupul nostru înjghebat astă vară se menţine unit cel puţin în duhul. D-l să facă din noi binecuvântare nu numai pentru noi înşine, (aşa cum mi se pare că este acum) ci şi pentru cei din jurul nostru. Cea mai mare bucurie a mea este faptul că atmosfera din biserică s-a schimbat. Doresc din ce în ce mai mult să ajung acasă, dar asta va fi atunci când vrea D-l… Să ne apropiem din nou de cuvântul D-lui din care primim mereu bucurie. Astăzi vom medita puţin la răstignirea şi moartea D-lui Isus, inspirându-ne din Ioan 19:16-30. Isus se află în Golgota. Acolo i s-a pregătit ultima batjocoră. Este răstignit între doi tâlhari. Vezi cât de minunat a ştiut să prefacă D-l o batjocoră în binecuvântare. Să nu uităm că fiecare clipă este preţioasă pentru lucrarea D-lui. Să avem grijă ca să nu pierdem prilejurile de vestire. Pilat a scris o însemnare deasupra capului lui Isus şi cu toată nemulţumirea aceasta a iudeilor, a rămas acolo. Isus din Nazaret. împăratul iudeilor. Vestea aceasta este nespus de preţioasă atât pentru Israelul după trup cât şi pentru cel după duh. Şi apoi să remarcăm limbile în care a fost scrisă însemnarea. Asta ne vorbeşte despre formarea bisericii universale, a bisericii tuturor oamenilor, indiferent de naţiune, culoare sau orice alte bariere. Ostaşi i-au luat lui Isus tot ce-a avut pe pământul acesta. A rămas gol şi singur pe cruce. Lumea nu avea ce să-i dea, dar el a primit mereu cu milă şi dragoste spre cei care-l batjocoreau. Privirile lui i-au cuprins pe toţi cei de acolo şi rugăciunile lui. Tată iartă-i că nu ştiu ce fac au fost vorbele pentru toţi…”

ŞEFUL BIROULUI
Lt. Colonel TUDOR FLORIN

Nu stiu cum sunteti voi, dar pe mine listele lungi, nestructurate, ma streseaza cumplit.

Dupa ce am venit de la o biserica evanghelica din Prishtina, unde am predicat, am decis ca sunt prea obosit sa incep a lucra la pregatirea celor doua mesaje pe care trebuie sa le prezint miine si poimiine in Cipru si am ales sa fac ceva de rutina, reorganizind putin link-urile din blogroll.

Desigur, in organizarea lor am apelat la o serie de optiuni subiective. Ca atare, daca aveti ceva impotriva categoriei in care am plasat blogul vostru, mai ales din punct de vedere confesional, dar nu numai, va rog sa protestati si ma voi conforma.

Pe cei pe care n-am stiut cum sa-i categorisesc sau n-am vrut s-o fac, i-am lasat in categoria Blogroll, care a devenit astfel un soi de Diverse.

Fiti fericiti!

Ikon of Ft. Serafim of Sarov

Why Evangelicals Turn to the Church Fathers?

Because of their mutual commitment to Scripture, says Robert Louis Wilken, evangelicals and the church fathers have a natural affinity.

by David Neff | November 4, 2009

On October 29, the nation’s attention was focused on Yankee Stadium and game two of the World Series. But at Wheaton College, several hundred people chose instead to crowd into Barrows Auditorium to mark the public beginning of the Wheaton Center for Early Christian Studies.

obert Louis Wilken, professor emeritus at the University of Virginia, promised baseball fans he’d keep the Center’s inaugural lecture brief. In his short address, he dashed through the church fathers’ approach to interpreting Scripture, touching the bases at Isaiah 6, Matthew 5, and Job 14, before coming home with key insights on patristic exegesis.

In addition to relating the Fathers’ comments on these passages, Wilken explored why evangelical Protestants in particular should pay attention to writers like Gregory the Great, Augustine, John Chrysostom and Gregory of Nyssa, and why evangelicals are indeed beginning to realize “that the early heritage is theirs also.”

Read more HERE.

MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUD. IAŞI – SECURITATE
Nr.00113216 din 30.01.1974

Către,
MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUDEŢEAN MEHEDINŢI – SECURITATE

Înaintăm alăturat o sinteză privind pe numitul MÎNĂSTIREANU DĂNUŢ de la U.M.01068 Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi, cu rugămintea de a fi repartizată organului C.I. pentru exploatare.

ŞEFUL SECURITĂŢII JUDEŢENE
Colonel CLEJU IOAN

* * *

MINISTERUL DE INTERNE
INSP. JUD. IAŞI SECURITATE
Nr.00113216 din 30.01.74

SINTEZĂ

Comentarii mistico-religioase privind pe numiţii: MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1 şi MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 12 ianuarie 1974, cu numitul  MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Astăzi n-a fost studiu la biserică şi mă simt goală. Săptămâna trecută a fost pentru noi o săptămână de har binecuvântată. Am fost în fiecare seară la biserică şi duhul domnului a fost cu noi… Sâmbătă la 5 au fost câţiva tineri printre care şi XXXX care s-a retras din circuit. După program am rămas iarăşi a fost bine ne-am rugat de mai multe ori am fost mai mulţi printre care şi Lidia şi XXXX. Dar la urmă a venit fratele XXXX cu două rugăciuni lungi. Dan, Lidia, Viorel n-au fost cu noi; ei au plecat mai devreme la Viorel. Totuşi şi la ei a fost bine. Duminică erau deja mulţi tineri acolo. A fost minunat. A fost între noi şi nepoata fratelui XXXX o tânără foarte dulce care ne-a făcut o mărturisire cu lacrimi. Trebuie să ne rugăm; dimineaţa în biserică a fost har. Am fost cu copiii; a mers totuşi, deşi au fost un pic neserioşi; cred că eu am stat puţin lângă domnul în ultimele zile pentru ei şi s-a simţit. Eu nu m-am bucurat mult; poate un fapt este şi că nu m-am gândit mult în timpul predicii. Domnul însă a lucrat, 20 de suflete s-au predat D-lui; unele au revenit după ani de cădere, altele s-au hotărât acum printre ele a fost o tânără din Brăila XXXX un băiat de-al lui XXXX, care a venit între noi după colindă, sora XXXX etc. Trebuie să ne rugăm pentru ele să rămână statornice. După program odăiţa a fost neîncăpătoare. După asta l-am luat pe XXXX, Lidia, XXXX la masă la tine … A citit XXXX acolo unde spune rugaţi-vă neîncetat nu stingeţi duhul… S-a cântat, s-a spus versete, tatăl tău a mai povestit, a citit din biblie… Seara a fost iar program şi a fost bine; a vorbit XXXX. „Satana caută de multe ori să pună pe noi haine străine” … Azi nu poţi primi de la mine decât un verset Zaharia 2:5…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 19 ianuarie 1974, cu numitul  MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Isus ne iartă; nimeni, nici un om nu poate fi bun, scrie în biblie. Domnul Isus a spus (odată când a fost numit „Bunule învăţător”: pentru ce mă numeşti bun. Unul singur e bun, D-zeu … Dacă nu venea Isus; eram sortiţi pieirii. Dacă este dintre noi cineva rău acesta sunt eu. O ştii foarte bine. Am cerut acum de la domnul un cuvânt pentru noi şi pentru liniştea noastră. A fost Mica 5-6-7 …Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare ca o rană care vine de la domnul ca ploaia măruntă pe iarbă care nu se bizuie pe nimeni şi nu atârnă de copii oamenilor …”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 21 ianuarie 1974, cu numitul  MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Sâmbătă eu am ajuns spre sfârşit la ora tineretului unde a condus XXXX. Tot el a fost şi la ora de rugăciune unde a vorbit de o inimă nouă. Fr. XXXX a vorbit apoi de pocăinţă. După asta am fost la XXXX a fost bine eu vroiam să ajung şi la Lidia .. Dimineaţă ne-am adunat din nou apoi în biserică a fost foarte bine deşi nu era nici fratele XXXX nici XXXX. Copii au învăţat cu toţii versete în ultimul timp, mereu accentuez asta şi a fost bine…”

Numita MUCEA MIHAELA str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, Iaşi discutând cu MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi la data de 23 ianuarie 1974, a afirmat următoarele:

„…Tinerii merg atât timp cât se ţin mâinile sus. În biserică la fel. Totuşi domnul ne iubeşte şi domnul Isus ne învaţă cum să ne rugăm. Cum se explică atmosfera. Nu ştiu; sigur ştiu doar atât că se roagă mai mult în anul acesta; domnul a trezit multe cunoştinţe. Sunt încă multe de rezolvatl de pocăit. Asta împiedică o revărsare de har, o ploaie binecuvântată… O bucurie sau o surpriză a fost aceea ce am găsit în biserică. Când am intrat era la masă vorbind fratele XXXX, iar în prima bancă de la cor un frate care asculta. M-am aşezat şi eu lângă el şi pentru că eram numai noi n-a fost studiu ci o oră de rugăciune. A citit psalmul 23 pentru fraţi…”

Numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, discutând la data de 25 ianuarie 1974, cu numitul  MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vânju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…Tineretul de azi merge cu paşi din ce în ce mai repezi spre declin. La un moment dat se plictiseşte şi de protestantism. Şi golul se lărgeşte mereu. A fost în mine este în XXXX şi în mulţi pe care-i cunosc. Acolo ar trebui să fie Isus. Acum am deschis biblia şi cer de la domnul un verset pentru tine pentru noi. Este cam tare versetul. Acest dar dacă domnul ni l-a dat îl primim şi trebuie să ne pocăim: Ezechiel 13-7. „Nu sunt înşelătoare vedeniile pe care le aveţi şi nu sunt mincinoase prorociile pe care le rostiţi…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi discutând la data de 12 ianuarie 1974, cu numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„ … Mulţumesc domnului că a lucrat în chip minunat. Poate că sunt curioase aceste cuvinte într-o asemenea situaţie dar aşa este. Mi-a fost greu dar cu ajutorul lui am trecut şi pe aici. Am nevoie de zdrobire şi am cerut domnului să mă zdrobească. El a făcut-o şi nu pot decât să-i mulţumesc. Din îndemnul D-lui am renunţat la masa de prânz de sâmbătă şi la următoarele două. Am stat mai mult în rugăciune înaintea domnului. Seara m-am rugat în timp ce ceilalţi colegi mâncau. Simţeam eu cât m-a apăsat. Nu eram liberat. Nu simţeam pace. Duminică din nou în timpul mesei am stat la picioarele domnului Isus şi atunci am primit eliberarea. Mulţumesc domnului pentru aceasta… XXXX a fost în ajunul crăciunului pentru prima dată la biserică îţi închipui ce bucurie a fost pentru el îmi spune în continuare sensurile a două cuvinte 1. Unitate, modul comun de a acţiona de a tinde spre ceva. 2. Părtăşie, slobozenie deplină mărturisirea sinceră a tuturor păcatelor. El îmi mai spune de o fată din Iaşi, o studentă pe care o cunoştea una dintre tinerele din Tulcea. Tânăra aceasta îi cere lui XXXX să-i recomande pe cineva care să se ocupe de ea. Cred că eşti de acord să faci aceasta pentru domnul. Acum câteva cuvinte despre „Intrarea lui Isus în Ierusalim” Ioan 1-19…”

Numitul XXXX din Iaşi str. XXXX discutând la data de 22 ianuarie 1974, cu numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M. Vînju-Mare Jud. Mehedinţi a afirmat următoarele:

„…M-am bucurat când am citit că domnul ţi-a pus pe inimă lucrarea ci tinerii în mod special. Acolo unde eşti există mulţi tineri adică copilaşi cărora le trebuieşte lapte duhovnicesc, trebuie să le dai să găseşti la toţi. Domnul să te lumineze şi în privinţa aceasta. În ce mă priveşte, domnul mi-a pus pe inimă slujirea pentru cortul său şi pentru adunarea sa. Acum la început îmi este greu; tu ai un program strict pe care ţi-l impun alţii; eu trebuie eu însumi să mi-l impun, deci nu-mi dau seama că voi pierde mult. Dar domnul să ne dea putere la amândoi să facem să răsară slava. Rugaţi-vă neîncetat, lucru care practic se realizează atunci când duhul nostru eliberat de sub puterea sufletului şi trupului este înaintea lui dumnezeu. Mulţumim lui că am început să realizez şi practic lucrul acesta pe care-l ştiam de mult. Acum nu ştiu ce va mai urma în viaţa mea dar am văzut prin El că trupul meu trebuie zdrobit să facă domnul ce va crede! Până ce Hristos se va aşeza statornic în noi trebuieşte să se facă ceva mişcări pe care eu le-aş numi mişcări seismice. Ca să ne mişcăm ca el pe pământ tot interiorul nostru trebuie mai întâi mişcat…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 24 ianuarie 1974, cu numita MUCEA MIHAELA str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, Iaşi, a afirmat următoarele:

„…De fapt în credinţă există un singur lucru principal, Isus. Cine crede şi se încrede în el, cine trăieşte în el, are locul asigurat în cer. Isus este calea adevărată şi viaţa. Este tot ce-şi poate dori un om. Fiecare doreşte să-şi trăiască viaţa din plin, dar cei mai mulţi sunt înşelaţi de satana. Ei sunt vii fizic, dar din punct de vedere spiritual morţi. Oamenii negăsind calea adevărului şi calea morţii în spirit trăind fără sens îşi pun deseori capăt zilelor. E teribilă atmosfera pe pământ acum…”

Numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ U.M.01068 Vînju-Mare Jud. Mehedinţi, discutând la data de 27 ianuarie 1974, cu numita MUCEA MIHAELA din Iaşi str. Decebal Nr.24 A, Bl.X.11, ap.1, a afirmat următoarele:

„…Aici se vorbeşte insistent despre venirea Mântuitorului, a duhului sfânt. Acest duh este în noi şi se manifestă prin roade. Prin aceasta îl putem vedea şi simţi în noi. Domnul Isus va fi mereu prezent în noi prin duhul şi ne va putea dirija viaţa spre duce spre cer. Dar va sosi clipa când Domnul Isus se va arăta în chip văzut. Atunci pe norul cel alb ne vom întâlni cu el pentru a nu-l mai părăsi niciodată. Oare când vor veni orele clipei minunate.”

ŞEFUL BIROULUI
Lt. Colonel TUDOR FLORIN

…and how else, he picks at… fundamentalists.

You may find his blog HERE.

Warning: He will not accept for his blog to be filed as an Evangelical one. Unlike me, he’s had enough of Evangelical fundamentalists.

Centrul pentru Jurnalism Independent, ActiveWatch – Agentia de Monitorizare a Presei si Konrad Adenauer Stiftung – Media Program, cu sprijinul Open Society Institute, au organizat simbata 24 octombrie reuniunea Conventiei Organizatiilor de Media cu tema ”Autoreglementarea in media – Sesiune de lucru III”.

In cadrul acestei reunuini, organizatiile participante au adoptat un Cod deontologic unic pentru media. Acesta document era absolut necesar in conditiile deteriorarii continue a moralitatii profesionale in media romaneasca. Nu putem decit sa speram ca el va fi si respectat, ceea ce, in tara in care o minune nu tine decit trei zile, ar fi cu adevarat o… minune.

Atasez mai jos acest document in format PDF, in speranta ca insusirea lui ar putea avea un efect purificator si asupra blogosferei evanghelice, a carei toxicitate o resimtim cu totii in mod acut.

Cod Deontologic Unic pentru Media

Miercuri, 14 octombrie, dimineata devreme, un grup de nationalisti ortodocsi au aruncat un coctail Molotov in cladirea bisericii Calvary Chapel din Kaharlyk in Urcaina.

Atacatorii au scris pe cladirea bisericii “Afara cu sectele” si au semnat cu initialele OYH, prescurtatea miscarii nationaliste ucraineene (un corespondent al miscarii neolegionare Noua dreapta de la noi).

Din fericire nimeni n-a fosr ranit in acest incident regretabil. Mai multe detalii, pe blogul pastorului bisericii, Wayne Zscheck, AICI.

Nu m-as mira ca intr-o zi sectantii nationalisto ortodocsi din Noua Dreapta sa incerce si in Romania asemenea gesturi de iubire crestinasca.

Gordon-Conwell Theological Seminary in Boston organises on 13-15 October 2009 the conference entitled Renewing the Evangelical Mission, in honour of Dr. David F. Wells, former Andrew Mutch Distinguished Professor of Historical and Systematic Theology and current Distinguished Senior Research Professor at Gordon-Conwell Theological Seminary.

Among the main speakers at this conference will be Os Guinness, J.I. Packer, Kevin Vanhoozer, Michael Horton, Miroslav Volf and Cornelius Plantinga.

Participants will explore questions like:

• What is the evangelical mission at the beginning of the third millennium?
• How do global realities impact the historic mission of evangelical theology?
• What sense can be made of the unity of evangelical theology in light of its many diverse voices?
• How can/should evangelicals relate to the Great Tradition and also speak in the vernacular of global culture?
• What are the theological challenges and opportunities moving forward for American evangelicals?

More details about this important event, HERE.

În cele ce urmează, aş vrea să pun înaintea cititorilor acestui blog câteva reflecţii asupra blogosferei evanghelice româneşti, mai ales din perspectiva obsesiei performanţelor cantitative, aşa cum sunt ele reflectate de căutarea, mai mult sau mai puţin obsesivă, a creşterii traficului.

Mâine plec într-o călătorie mai lungă şi începând de mâine după-amiază nu voi avea acces la computer timp de vreo două zile (aviz comentatorilor; răbdare, deci). De asemenea, am văzut astăzi că Manu Conţac şi-a propus o săptămână de “post de blog“. Acestea, şi câteva ginduri care nu-mi dau pace de o vreme, m-au făcut să scriu cele de mai jos. Nu mi-am făcut un “plan de bătaie” şi nici nu ştiu unde voi ajunge cu cele pe care le scriu. Să vedem ce va ieşi.

Mai întâi, aş vrea să dau laoparte mitul făţarnic al lipsei noastre de interes faţă de cifrele de trafic şi de poziţia în clasamente (nu vreau să dau exemple; sunt prea dureroase). Haideţi să fim sinceri. Aş vrea să-i întreb pe cei care bloggăresc zilnic: Cam de câte ori pe săptămână (sau să întreb de câte ori pe zi?) faceti click pe statisticile din Dashboard? Poate să sunt prezumţios. Şi  atunci vorbesc doar despre mine. Vă mărturisesc faptul că atunci când am acces la internet mă uit de multe ori pe zi la statistici (n-am numărat niciodată de câte ori; poate de frica adevărului).

Ceea ce am observat analizând aceste statistici în cei aproape doi ani de blogging este că, în absenţa unei audienţe captive, care nu face obiectul acestei analize,  modul sigur de a creşte traficul îl reprezintă subiectele de scandal:  Uniunea Baptista, Oradea vs. Bucuresti, Bush vs. Obama, neocons vs. liberali, etc. etc.

Un alt lucru pe care l-am observat, şi aici vorbesc din nou despre mine, ca să nu spuneţi că vizez pe cineva,  este că atunci când creşte traficul ne creşte şi adrenalina, ceea ce ne face pe fiecare dintre noi să ne ascuţim armele de atac, mai degrabă decât discernământul spiritual, pentru care pleda cândva ADama (fără prea mare succes, din păcate). Rezultatul acestei opţiuni subconştiente  - pentru spiritul belicos în detrimentul stăpânirii de sine (unul dintre darurile Duhului) – este patologia oe care o vedem şi de care ne plângem adesea în blogosferă.

Observ, de asemenea, că atunci când subiectele abordate sunt de substanţă, ele trec neobservate, atât din punctul de vedere al traficului, cât şi a numărului de comentarii. În parte, acest lucru poate fi explicat, poate, prin faptul că cei care preferă astfel de subiecte sunt in minoritate în raport cu cei care caută (instinctiv) scandalul. Aceştia, de asemenea, rareori fac comentarii pe bloguri (ştiu asta din mărturisirile multora). Rezultatul este ceea ce se vede în blogosferă şi este foarte trist.

Ce este de făcut?

Mai întâi, ca şi în politică, sunt convins că avem bloggerii pe care ni-i merităm. Trebuie să înţelegem că atât suntem şi nu putem mai mult. Din fericire, există şi oameni mai buni intre noi. Din păcate însă, aceştia preferă să tacă, lăsându-i pe scabdalagii să ţănă scena. Vorba lui Wurmbrand, “vox populi, vox derbedei”. Şi, aşa cum spune o altă vorbă înţeleaptă, pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic în legătură cu acesta”. Aşa fiind, numai atunci când minoritatea tăcută va decide că este responsabilitatea ei de a avea o voce, vom avea şanse la o schimbare.

Există, desigur şi ceva ce pot face bloggerii. Acum ceva vreme am afisat pe blog o propunere de “neticheta” bloggeristică. ca de obicei, nefiind vorba de un subiect “sexy”,  interesul a fost aproape nul. Manu a dat şi el un exemplu, cu “postul de blog”. Aş vrea să urmez şi eu aceste exemple, renuntând, cel puţin o vreme, la subiectele care au inflamat spiritele pe acest blog.

Dacă vă temeţi că acest blog va deveni plictisitor, atunci aşa să fie. Sunt sigur că acest lucru va scădea traficul pe blog, dar sunt gata să-mi asum acest risc. Sper că şi alţi bloggeri vor încerca să facă ceea ce le dictează conştiinţa (acolo unde aceasta mai există) pentru asanarea blogosferei evanghelice.

Să aveţi o duminică binecuvântată!

The Christian History newsletter is dedicated to Brother Lawrence (1614-1691), un unlikely famous mystical writer. His book Practicing the Presence of God is read and appreciated by Christians in all traditions.

He was a simple brother in a Catholic monastery (he has never received the tonsure, as a monk, because he felt he is not worthy of that), serving most of his life in the kitchen of the monastery, although he hated cooking. However, he was happy and contented, because his life motto was “I pick up a straw for the glory of God”.  His very holistic, down to earth type of spirituality is still very attractive to many Christians today. Please read HERE the feature article.

In the early 1990s, when we have created Logos Publishers in Cluj, Romania (an Evangelical publishing house), the translation of this book was one of our first projects. I was glad to see that it was a best seller for a long time, which proves that the value of true spiritual writings trnscends ages and denominations. The book seems to be out of print at Logos, but may be found HERE, probably in another translation.

If you have not read this book yet, if is worth a try. It is a small one, so even those who find it difficult to read books these days may swallow it quite easily. Enjoy! And Practice!

I met Chris Rice in 2004 at the Lausanne Movement Conference in Pattaya, Thailand, where he was convenor of the Issue Group on Reconciliation.

He is presently co-director, with Emmanuel Katongole, of the Center for Reconciliation at Duke Divinity School. They have written together the book Reconciling All Things. A Christian Vision for Justice, Peace and Healing.

I highly recommend to those interested in this hot topic Chris’s blog, Reconcilers, that can be found HERE.

In order to get a taste of it, I would like to encourage you to read his post entitled We Think Our Bitterness Is Sweet, the story of Josephine Munyali, a survivor of the Rwandan genocide. Here is a fragment from this article:

As Josephine spoke to about forty of us Tuesday, what struck me most profoundly was the empathy she has come to have for many of the killers.  “We think demons come from hell,” she said.  “But [the killers] were regretting [as they were killing].  When you are forced to do something you don’t want to do, can you understand that kind of feeling?”  Josephine’s own life was saved by one of the killers who went out of his way to protect her because he had met her on market day weeks before.  But even while he protected her, he continued to kill others.  “If I leave (the group) I’ll be killed” he told her.

Josephine was clear – such empathy is a journey.  “I was very bitter,” she said.  “There was poison in my heart.  I couldn’t see the heart I had.”  At a healing workshop “The words of Ezekiel came to me, ‘Comfort my people,’ says the Lord.  “We think our bitterness is sweet.  We don’t want to give it to God.  But for me my bitterness became a burden and I thank God for that.  God healed me so I can contribute to the healing of others.”