Îl citesc pe Evola nu pentru angajamentele lui la extrema dreaptă fascistă ci pentru punctul de vedere, din perspectiva metafizicianului, în ceea ce priveşte sexul. Evola, ca toţi tradiţionaliştii, crede în existenţa unei tradiţii primordiale, superioare, esoterice. Dar, tradiţia pentru Evola este deasupra şi împotrivă culturii moderne. Am citit cartea fără să fiu de acord cu multe lucruri din cele prezentate de autor. Am vrut însă să văd, până la capăt, viziunea metafizică a italianului cu privire la existenţa sexelor omeneşti. 

„…sexul, înainte şi dincolo de trup, există în suflet şi într-o anumită măsură în spiritul însuşi. Eşti bărbat sau femeie în interior înainte de a fi astfel şi exterior: calitatea masculină sau feminină primordială pătrunde şi impregnează întreaga fiinţă, aşa cum o culoare pătrunde un lichid”.

“Nu existăm decât ca bărbaţi sau ca femei. Punctul acesta de vedere va fi apărat împotriva tuturor acelora care astăzi susţin că a fi bărbat sau femeie este ceva accidental şi secundar în raport cu existenţa în general ca fiinţe umane.” 

De la bun început se vede hotărârea cu care filozoful respinge toate teoriile moderne care au, într-un fel sau altul, legătură cu diferenţierea sexelor în cadrul speciei umane. Pentru el darwinismul sau psihanaliza sunt tâmpenii crase. Cât despre ideea egalităţii bărbatului cu femeia, aceasta îi produce italianului o adevărată alergie. Pentru el este o idee periculoasă, diabolică, iar egalizarea asta ideologică ar însemna ştergerea unor diferenţe fără de care atracţia dintre sexe nu ar exista. Cu alte cuvinte  nu există o esenţă umană pe care să o poţi gândi făcând abstracţie de sexul fiinţei pe care o ai în vedere. Evola nu se  poate abţine să nu afirme lipsurile sau constituenţii negativi ai femeii. Pe baza vorbelor lui Weininger, un tânăr furios abia ieşit din adolescenţă, Evola afirmă că femeia, ca nonfiinţă, nu posedă memorie, logică şi nici etică. Mai mult „nu cunoaşte nici un  imperativ etic; nu cunoaşte, cu atât mai puţin, determinarea, acţiunea imperioasă şi rigoarea unei funcţii intelectuale a judecăţii, care prezintă un caracter evident masculin”.   

Citeam undeva un text de Ana Taroveanu (Psihologia masculină şi psihologia feminină la Julius Evola : o critică) în care aceasta spunea că, citindu-l pe Evola, îţi dai seama că femeia nu posedă nimic. Ea este doar natură. Iar a fi doar natură reprezintă „nefiinţa”, nimicul. Însă a avea natură , memorie, etică, logică, accesul la transcendent, conexarea la noumen cu ajutorul Eu-lui noumenal, toate astea reprezintă esenţa masculină aflată în bărbat. Iată o logică absurdă plină de orgoliile dihotomice ale primului şi secundului. În orice domeniu bărbatul caracterizează, cataloghează, numeşte, defineşte femeia iar Evola nu scăpa acestui tipar. Tot ce scrie Evola despre femei mi se pare suspect.

În concepţia lui Evola superioritatea dragostei se recunoaşte după sterilitatea ei. Adică actul sexual nu este un act bilogic ci o tensiune spirituală. Nu faci sex ca să te multiplici. Cu alte cuvinte nu ne preocupă nici voluptatea şi nici procreaţia ci intrarea în contact cu energiile primordiale ale universului.   

Până la urmă toate astea sunt o prelungirea a unei viziuni religioase, o viziune proprie, o viziune spirituală cu care Evola îşi apăra înverşunat teoria.

Să treacă oare lumea noastră printr-un proces de involuţie aşa cum spune Fausto Antonini( cel care scrie introducerea cărţii) încât Evola să contrapună un om al tradiţiei intangibile unei catastrofe biologice şi psihice? Nu cred nici în ruptul capului! Mulţi se panichează şi încep să deplângă vechile vremi la orice schimbare de optică. Ca şi când ar trebui să trăim veşnic în marea tradiţie clasică şi preclasică fără să schimbăm nimic în viaţă noastră. A te apropia de o civilizaţie a oamenilor, nu a femeilor şi a bărbaţilor închipuiţi de Evola, mie mi se pare o evoluţie bună.

Din perspectiva mistică, cred că lucrarea lui Evola este o lectură interesantă, o carte scrisă bine. Totusi cartea are un caracter subiectiv şi unidimensional ea discreditând, aşa cum am mai spus, unele teorii şi perspective moderne. Nu este o cercetare sociologică, antropologică a comportamentelor sexuale ale fiinţelor ci derivă dintr-o tradiţie perpetuată de-a lungul timpului care nu încetează să perpetueze la rândul ei. E o interpretare tradiţionalistă, gnostică, mistică şi magică a relaţiilor tradiţionale dintre femei şi bărbaţi, reprezintă, în fond, o paradigmă, o mentalitate destul de greu de schimbat.

Mørke tanker og banale praktiske aktiviteter (samt angsten knyttet til dem) har beleiret meg i dag, og jeg har svart på utfordringen ved å sove mye og gå en lang tur. Tenkte også å fryse fienden ut ved hjelp av Eldrigs “Everlasting War Divinity” eller rive mørket i stykker ved hjelp av Triariis solare “Muse in Arms”, men fienden har lange armer og har nå greid å slette innholdet på ipoden min. Den har også greid å forsure både den hvite og den røde vinen i huset, så da må jeg holde stand i kveld uten disse hjelpemidlene. Men en kopp anstendig kaffe og noen druer har jeg greid å få opp i tårnet mitt, og med et stearinlys tent i tillegg har jeg håp om å få gjort litt viktig tenkearbeid de neste timene.

Jeg lurer på hvor resten av hæren min er; de apokalyptiske vokterne som kan si “ikke enda” når Gog og Magogs horder forsøker å trenge inn, de som fremdeles holder stand, og som ser— selv i dette klamme mørket. Sannheten er vel at muren allerede lenge har vært brutt, og at fiendens horder er på alle kanter.

Hvilke instruksjoner var det jeg fikk før jeg kom hit? Sa de at jeg skulle gå alene, uten menneskers aktelse, uten gudenes hjelp, eller en kvinnes varme nærvær? At dette eventyret skulle gjennomføres kun ved hjelp av mitt hellige raseri og bildet av den elskede? Jeg tviler på renheten i mitt raseri, og det rettes i stor grad mot et bilde av noen jeg virkelig håper ikke er min elskede. Misforståelsene her er store og groteske. Humor skal visst være lindrende, men ofte står humoren for meg som et av djevelens fremste våpen— i hans kamp for å tvinge frem toleranse der den ikke har noen berettigelse. Den som ikke er i stand til å le den store latteren bør være alvorlig. Den lille latteren trenger vi ikke. Og heller ikke den smilende piken— skjøgen. Den sanne piken i dag— jomfruen— er den gråtende piken.

Jeg vet ikke hvor lenge jeg vil skrive opptegnelser til omverdenen, eller om det har noe for seg. Om ikke annet kan disse refleksjonene rydde en lysning for meg selv. Hva har jeg funnet ut så langt? Disse bøkene er de beste innføringene jeg har funnet så langt i kampen for å forstå verdenssituasjonens grunntrekk:

“Crisis of the Modern World“  av René Guénon

“The Reign of Quantity & the Signs of the Times” av René Guénon

“Revolt Against the Modern World” av Julius Evola

Den beste boken i forsøket på å finne eksistensielle svar på situasjonen er denne:

“Ride the Tiger: A Survival Manual for the Aristocrats of the Soul” av Julius Evola

Hit har jeg kommet, inn i disse bøkenes lysning, så vil du vite omtrent hvor jeg er kan du lese disse.

Så er det min fremtidige kurs…. Jeg har bestilt tolv bøker fra Amazon som jeg venter på, som jeg håper kan hjelpe meg å stake ut den videre kursen. Fire av bøkene handler om kaosmagi— en disiplin jeg vet lite om, men som jeg tror på godt eller vondt gir svar til tidsånden og dens utfordringer.

Jeg har bestilt fire bøker av Yukio Mishima. Hans “Sne om Våren” er det nest beste skjønnlitterære verket jeg har lest (etter Miguel Serranos “NOS: Book of the Resurrection“), og jeg er meget spent på de tre siste verkene han skrev som hørte sammen med dette i Fruktbarhetshavets tetralogi. Mishimas selvbiografiske “Sun and Steel” skal også med i bestillingen. Jeg tror Yukio Mishima vil være til stor hjelp i kontemplasjonen over hvorvidt det beste i den nåværende situasjonen vil være å gå for en snarlig selvstyrt død.

For å utvide min metapolitiske horisont har jeg bestilt “New Culture, New Right: Anti-Liberalism in Postmodern Europe” av Michael O’Meara.

Min geopolitiske horisont skal jeg utvide med Michael Klares “Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy” som tar for seg peak oils politiske implikasjoner.

Oljens metafysikk skal jeg undersøke i Reza Negarestanis lovende “Cyclonopedia: Complicity with Anonymous Materials“.

Og til sist har jeg bestilt “Cold World: The Aesthetics of Dejection and the Politics of Militant Dysphoria” av Dominic Fox, et verk jeg håper kan bygge bro mellom Evolas tanker i “Ride the Tiger” og den postmoderne verdenen vi lever i. Noen interessante refleksjoner med utgangspunkt i denne boken finnes på Splintering Bone Ashes.

Nå gjelder det bare å holde stand til bøkene kommer. Jeg fryser på hendene, nesen og føttene. Kanskje situasjonen krever en ny kopp med kaffe?

LEIO-TE

Leio-te: — o pranto dos meus olhos rola:
— Do seu cabelo o delicado cheiro,
Da sua voz o timbre prazenteiro,
Tudo do livro sinto que se evola …

Todo o nosso romance: – a doce esmola
Do seu primeiro olhar, o seu primeiro
Sorriso, – neste poema verdadeiro,
Tudo ao meu triste olhar se desenrola.

Para ler o restante clique no link abaixo e conheçam nosso novo blog

http://www.poemasepensamentos.com.br/2009/10/25/leio-te-e-longe-de-ti-por-olavo-bilac/

Si può fare un’ipotesi. Da quando è sembrato una conquista confondere e mescolare i ruoli e funzioni del maschile e del femminile , e da quando ci si considera emancipati ,à la pagè, al passo con i tempi , se una donna fa di tutto per rendersi simile all’uomo (e qualche volta viceversa) , la normalità è passata in second’ordine e di pari passo si è avuto quel calo di desiderio di cui oggi molti , se non tutti si lamentano. Viceversa , lo scoccare del desiderio ,l’accendersi di quel fuoco ( interiore e esteriore) che fa incontrare un maschio e una femmina , si ha quando più una donna è una donna e un uomo un uomo, cioè quando le componenti di virilità e femminilità sono al massimo e si compensano e bilanciano tra loro. Simbolo di tutto questo è il TAO , con le sue linee sinusoidali bianche e nere che entrano una nell’altra , non sovraffaccendosi bensi completando una unità , un cerchio , avendo al loro interno reciprocamente un punto nero e uno bianco : il maschile ha nel suo interno una minima percentuale di femminile e viceversa, che però non li condiziona , non stravolge il loro essere se stessi. Chi ha esposto nei tempi attuali questa teoria ripescandola da antiche concezioni ? Un filosofo dal nome di Julius Evola nel 1959 pubblicò METAFISICA DEL SESSO ,attirandosi subito le accuse più contradittorie  a seconda dei momenti: negli anni 50 epoca da un lato bacchettona e dall’altro pruriginosa avenne accusato di essere il teorico dell’orgia ; mnetre negli anni 70 , in piena contestazione e femminismo dilagante , venne considerato un teorico del maschilismo . Ma Evola , per tuttoil libro ,non fa altro che esaltare le differenze – non certo esteriori , ma interiori , psicologiche, e addirittura metafisiche- che fanno l’uomo e la donna quelli che sono , per fortuna assai diversi. Arrivando addirittura a scrivere << non esservi dubbio che una donna sia superiore all’uomo che sia imperfettamnete uomo>>. La donna , allora non può oggi lamentarsi che l’uomo non e’ più quello di una volta  se si è fatto di tutto per fargli dimenticare cosa vuol dire la virilità: che non è quella dell’uomo fallico alla Clinton o alla Berlusconi, contro il quale Evola è severissimo, ma qualcosa di più profondo . Cosi come l’uomo non può lamentarsi se oggi la donna non è più quella di una volta ………se stessa-al di là delle esteriorità erotiche della moda e dei mass media —ha perduto il senso del profondo della magia del femminino , capace di trattare però sia in alto come in basso. VIVA LA DIFFERENCE !!!, allora .E con questo scopo si è effettuata la scelta di alcuni brani di Evola che si riferiscono sia alla teoria magnetica dell’eros , sia ad una serie di interventi su problemi di grande attualità ancora oggi : dall’omosessualità alla prostituzione , dal divorzio al pudore. Tanto per dimostrare che non sono teorie astratte le sue , non applicabili alla realtà quotidiana.Qualcuno si scandalizzerà ? Non importa . Oggi i bacchettoni sono sul verante del politicamnete corretto . A ognuno il suo.

El gran Capitán

Entre los diferentes jefes de los movimientos de reconstrucción nacional surgidos en el período comprendido entre las dos guerras mundiales a quienes tuve ocasión de conocer, recuerdo especialmente a Cornelio Codreanu, el jefe de la Guardia de Hierro rumana, como una de las figuras más puras rectas y nobles. Fue en la primavera de 1936 cuando lo visité en Bucarest durante el curso de uno de los viajes de exploración emprendidos por mí en aquel período por diferentes países europeos.

Codreanu impactaba aun físicamente. Alto, bien proporcionado, él reflejaba el tipo racial “ario-romano” que también en Rumania tiene sus ejemplares, teniendo por un lado relación con la colonización romana de Dacia, así como con estirpes indoeuropeas de la más antigua población local. Su fisonomía y su modo de hablar nos daban la certeza de hallarnos ante un hombre en el cual lo tortuoso, la falta de sinceridad, la deslealtad y la traición habrían sido totalmente imposibles. Ello también tenía que ver con la particular autoridad de la que él gozaba entre sus secuaces, vinculados a él por un vínculo sumamente personalizado, mucho más profundo que el simple gregarismo político.

En aquel período la situación en Rumania era tensa, en lo relativo a las relaciones entre el Gobierno del rey y la Guardia de Hierro. Se preparaba el clima que habría de desembocar en la tragedia sucesiva. En la embajada italiana se me había dicho que no era prudente acercarse a Codreanu; las autoridades rumanas ya habían expulsado de manera inmediata a otros exranjeros que habían entrado en contacto con él. No hice caso a tal advertencia. Un rumano con el cual yo me hallaba en relación, puesto que estaba interesado en los estudios tradicionales*, actuó como intermediario.

Poco después de haber expresado el deseo de un encuentro, dos emisarios aparecieron silenciosamente en la pieza del hotel en donde me encontraba para conducirme con su jefe, en la famosa “Casa Verde”. Habiendo sido construida en la periferia de Bucarest por los legionarios con sus mismas manos, la misma era la central del movimiento.

Después de pasar por aquello que en Rumania parece ser un rito tradicional de hospitalidad –el ofrecimiento de un pequeño plato de mermelada con un vaso de agua– Codreanu se presentó, y de manera inmediata entre ambos se estableció un simpático entendimiento desde las primeras palabras. Él sabía de mi obra “Rebelión contra el mundo moderno” la cual, habiendo salido también hacía dos años en traducción alemana, había alcanzado una notoria resonancia en Europa Central. Mi interés por dar a la lucha política una base espiritual y tradicional, justamente favorecía con Codreanu un particular acercamiento.

Debido a que yo no conozco el rumano, él se expresó en francés, con una cierta hesitación que le permitía formular su pensamiento de manera exacta, concisa y meditada.

Entre los temas de nuestro coloquio recuerdo la interesante caracterización que Codreanu hiciera del fascismo, del nacional socialismo alemán y de su mismo movimiento. Él dijo que en todo organismo existen tres principios: la forma, la fuerza vital y el espíritu. Se debe pensar lo mismo en lo referente a una nación, y un movimiento renovador puede desarrollarse haciendo recaer el acento mayormente en uno y otro de los tres principios. Según Codreanu, en el fascismo el principio de la forma, como idea política formativa y Estado, tenía la primacía; era la herencia de Roma cual potencia organizadora. En vez en el nacional socialismo alemán se daba un particular relieve a la fuerza vital: de aquí el papel que en el mismo tenía la raza, el mito de la raza, la apelación a la sangre y a la comunidad nacional racial. Para la Guardia de Hierro en cambio el punto de partida había sido el elemento espiritual. Quería pues partirse de éste. Y por “espíritu” Codreanu comprendía algo que tenía referencia también con los valores propiamente religiosos y ascéticos.

En el pueblo rumano hay algo caduco, dijo él. Una profunda renovación que parta desde lo interior del individuo y que se dirija sobre todo en contra de todo lo que obedece al deseo de lucro, al bajo interés, a la politiquería y al mercantilismo de la ciudad es la premisa esencial. Así pues el suyo quería ser no tanto un partido, sino un movimiento, y no se tenía ninguna confianza en el intento en ese entonces en curso de consolidar el país partiendo de una superestructura democrática, aunque fuese controlada por la monarquía. Hablando de la cuestión religiosa, Codreanu hizo alusión a que la situación histórica de un país como Rumania era propicia, puesto que el cristianismo greco-ortodoxo ignora la antítesis entre universalismo de la fe e idea nacional; en cuanto iglesia nacional, la Iglesia ortodoxa podía ser la contraparte del todo acorde con un Estado renovado en el sentido de una revolución nacional.

Por lo tanto valores religiosos, es más, muchas veces místicos y ascéticos, actuaban como base de la organización de la Guardia de Hierro rumana. Una de sus secciones llevaba el nombre de Legión del Arcángel Miguel. No sólo la plegaria, sino también el ayuno eran practicados allí. Para los jefes se aplicaba un voluntario estilo de austeridad; los mismos no debían nunca mostrarse en público divirtiéndose en teatros y fiestas profanas. No debían hacer ostentación de lujo y de riquezas. Tampoco se veía bien el mismo matrimonio, puesto que debía disponerse de sí mismos hasta el fondo.

Había además una especial mística de los muertos en la Legión. El rito del “¡Presente!”, conocido también por el fascismo, era practicado en formas en las cuales algunos señalaron un carácter incluso de evocación mágica. Moza y Marin, dos jefes legionarios rumanos amigos de Codreanu caídos en la guerra de España, eran objeto de un culto especial.

En el largo coloquio con Codreanu se habló de muchos otros temas. Luego me acompañó él mismo en coche hasta mi hotel, casi como un desafío – ya hice mención a la advertencia que me había sido dada por la embajada italiana. Al preguntarle si la Guardia de Hierro tuviese algún distintivo, él me mostró uno. Era un pequeño círculo similar al que llevaban en el ojal las SS cuando iban de civil, con una especie de reja gris sobre un fondo negro. Le pregunté qué significaba ese dibujo; Codreanu se limitó a decir de manera jocosa: “Quizás sean las rejas de la prisión”.

Lamentablemente la broma contenía un triste presagio. Se sabe cuál fuera el final de Codreanu. El rey, seducido por su amante, la intrigante Lupescu, y su gobierno “democrático”, compuesto de elementos ligados a la masonería y a otras influencias oscuras, quisieron liquidar en forma expeditiva a la peligrosa Guardia de Hierro , la cual concentraba en sí a las partes más sanas de al población. Se procedió a efectuar arrestos en masa. También Codreanu fue arrestado. Fue suprimido de la misma manera que Ettore Muti **: se pretendió hacer creer que fue matado mientras intentaba huir. Pero con tal acción el rey preparó su propia ruina. Primero vino el régimen del general Antonescu, en su momento secuaz de Codreanu. Luego Rumania fue también arrastrada por el derrumbe general del Eje y las armadas rojas impusieron al país el actual régimen comunista.

Pero no pocos elementos de la Guardia de Hierro han sobrevivido; en el exilio ellos permanecen fieles a la idea de su jefe y son elementos activos dentro de las filas de diferentes nucleamientos nacionales: en Bélgica, en Suiza, y especialmente en España, pero también en Francia, puesto que figuraron entre aquellos que habían preparado una ideología de rasgos también espirituales y tradicionales para aquel movimiento militar traicionado y luego sofocado por De Gaulle y que luego de ello pasaron a la OAS y a organizaciones afines. La herencia de Codreanu no se ha perdido.

(En Civiltà, Roma, n. 2, septiembre 1973)

*Según la mayoría de los testimonios existentes se referiría aquí al gran estudioso de las religiones Mircea Eliade, quien en su juventud integrara también la Guadia de Hierro.

** Ettore Muti fue una figura del fascismo heroico y legionario quien fuera asesinado misteriosamente en las trágicas jornadas de septiembre de 1943 por las fuerzas del traidor general Badoglio.

Escrito por Julius Evola.

El Fortín

I will not repeat what I have expounded elsewhere in a more detailed fashion, namely how often in the traditional world we encounter the interpretation of life as a perennial struggle between metaphysical powers, between Uranian forces of light and order, on the one hand, and telluric, dark forces of chaos and matter on the other. Traditional man yearned to fight this battle and to triumph in both the inner and outer worlds. A true and just war on the external plane reproduced in other terms the same struggle that had to be waged within: it was a struggle against forces and people that in the external world presented the same traits as the powers the single individual needed to subjugate and dominate internally, until a pax triumphalis was achieved.

From this follows an interdependence between the warrior idea and that of a certain “asceticism,” inner discipline, and superiority toward or control of one’s self that appears in various degrees in the best warrior traditions and remains on the military plane (in the specific sense of the term) with the authentic value of a culture, in the anti-intellectualist sense of development and mastery of one’s self. Contrary to what the bourgeois and liberal polemics claim, the warrior idea may not be reduced to materialism, nor is it synonymous with the exaltation of the brutal use of strength and destructive violence. Rather, the calm, conscious, and planned development of the inner being and a code of ethics; love of distance; hierarchy; order; the faculty of subordinating the emotional and individualistic element of one’s self to higher goals and principles, especially in the name of honor and duty—these are all elements of the warrior idea, and they act as the foundations of a specific “style” that has largely been lost. This loss occurred with the shift from the States that are regarded as “militaristic,” in which all this corresponded to a long and stern tradition, to the democratic and nationalistic States, in which the duty of serving in the armed forces has replaced the right to bear arms. Thus, the real antithesis is not between the “spiritual values” and “culture,” on the one hand, and “militaristic materialism,” on the other; the antithesis is between two ways of conceiving what spirit and culture really are. We must resolutely oppose the democratic, bourgeois, and humanistic view of the nineteenth century, which, in correspondence with the advent of an inferior human type, has presented its interpretation as the only legitimate and unquestionable one.

The truth is that there has been an entire cycle of civilization, especially in the Indo-European areas, in which elements, feelings, and structures of an analogous warrior type were determinant in all the domains of life, up to and including the domain of familiar and patrician right, whereas the factors of a naturalistic, sentimental, and economic character were limited. The hierarchical idea is certainly not exhausted in the hierarchy of a military or warrior type. The more original form of hierarchy is defined with essentially spiritual values (the Greek word for hierarchy means “sovereignty of the sacred,” hieros). However, it must be pointed out that in many civilizations even the hierarchies with a spiritual foundation either relied on hierarchies that were more or less warrior and military or reproduced their form, at least externally. Thus, when the original spiritual level could not be maintained, hierarchical structures of a warrior type constituted the armature of the major States, especially in the West.

- Julius Evola -

Just like people, civilizations also undergo their own cycle, consisting of a beginning, a development, and an end; the more they are immersed in what is contingent, the more this law is inescapable. This obviously is not enough to frighten those who are rooted in what cannot be altered and what remains as a perennial presence by virtue of its being above time. Even though it may be destined to disappear, modern civilization is certainly not the first to become extinct, nor is it the one after which none will follow. In the life of what is conditioned by space and time, lights are continually being put out and kindled again, cycles end and new ones begin. As I have said, the doctrine of the cycles was known to traditional man and only the ignorance of modem man has induced him to believe that his civilization, which is characterized by the deepest roots in the temporal and contingent element, will enjoy a different and privileged fate.

To those who have a vision in conformity with reality, the problem is rather to what degree can there be a relationship of continuity between the dying world and the world to come; in other words, what elements of the old world will survive and be carried forth into the new one? The predominant view in the ancient traditional teaching is that some kind of gap separates one cycle from the next; the new cycle allegedly will be characterized not by a gradual getting up and reconstruction, but by a new beginning, a sudden mutation brought about by a divine and metaphysical event, just like an old tree does not flourish again, but dies and a new tree grows out of its seeds. This view clearly shows that the relationships of continuity between two cycles are only relative and, in any event, do not affect the masses and great structures of a civilization. These relationships only concern essential vital elements, much in the way the seed is related to the new plant.

Thus, one of the many illusions that needs to be rejected is the one nourished by those who try to see a superordained logic behind the processes of dissolution, and who think that somehow the old world had to die in order to bring forth the new world toward which mankind is heading. And yet, the only world toward which we are heading is simply that which picks up and reassumes in an extreme way that which has acted during the phase of destruction. Such a world cannot be the basis for anything meaningful, nor can it provide the material from which traditional values may be revived again, precisely because it is the organized and embodied negation of these values. There is no future, in the positive sense of the word, for modern civilization as a whole. Thus, it is a mere fancy harbored by those who dream about a goal and a future that somehow may justify what man has destroyed both inside and outside himself.

- Julius Evola -

Truth is a powerful error; error is a weak truth. In the case of an integrated ‘I’, a thing is not wished because it is deemed right, rational or true: on the contrary, a thing appears to be right, rational or true because it has been wished.

- Julius Evola -