27  ianuarie, dată la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare, de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia), a fost eliberat de armata sovietică.

Mulți știu ce este Holocaustul, mulți știu ce s-a întâmplat acolo cu adevărat; și totuși după atâta timp nu este vizibilă această oroare, sau cel puțin așa mi se pare mie. Oare tocmai din această cauză această durere a lumii să fie ocolită? Este prea dureroasă această bucată de istorie? Și totuși…

Tot adevărul acela poate nu o să îl cunosc niciodată, dar ce știu și cât știu face pământul să se cutremure pe sub tălpi și mă infioară ori de câte ori aud, văd, citesc. M-am gândit odată că acel iad de atunci este iadul pe care ni-l închipuim, și că eliberarea, sfârșitul suferinței absolute, apa și pâinea, soarele și căldura sunt raiul. Pentru noi sunt lucruri normale, le avem mereu, le apreciem prea puțin, însă pentru cei care au fost închiși în iad, conștientizez că acestea au reprezentat raiul. Acest subiect, dezbătut atâția ani, unul al istoriei mânjit cu sânge și atât de studiat, a rămas doar un subiect azi. Este adevărat că acum nimic nu mai poate întoarce timpul, nimeni nu mai poate face nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Nu știm exact câți evrei au murit, cum nu știm exact nici câți au reușit să supraviețuiască, însă cei din urmă sunt cei care ne-au lăsat dovezi. Sunt cei care au avut puterea să îl țină pe Dumnezeu în sufletul lor și puterea să nu îl învinovățească pentru tragediile și chinurile prin care au trebuit să treacă. S-au născut evrei și pentru asta au plătit. Și ce preț?! Dumnezeu i-a numit odinioară “poporul ales”, însă abjecția speciei umane i-a ales ca fiind poporul care trebuie să moară, însă nu oricum.

Astăzi am fost la Teatrul Evreiesc de Stat, unde s-a jucat piesa de teatru “Janka”, scrisă de Oscar Speace. Purtând semnătura regizorală a lui Toma Enache și bucurându-se de participarea Maiei Morgenstern în calitate de protagonistă a piesei, ”Janka” prezintă povestea unei realități trăite în vremea Holocaustului. Subiectul este exact despre această filă însângerată, dureroasă până la extrem. Toată piesa este o realitate cutremurătoare. Despre aceasta, Maia Morgenstern spune: “Această piesă este o mărturisire, un document de viață tulburator, un act de respect față de drama acelor oameni, un act de reconstituire foarte important, un strigăt venit din altă lume către cei care au rămas și către memoria noastră care se șterge“. Vă recomand această piesă, chiar dacă mai mult vă va încărca decât elibera. Este o lecție care, după părerea mea, ne mai trezește puțin din amorțeală și ne mai resuscitează memoria.

Janka Festinger: “Am trăit patru vieți… viața mea în România de dinainte de Hitler… viața mea datorită lui Hitler… viața mea cu Bob, soțul meu… viața mea după ce a murit Bob…”

Povestea Jankăi Festinger o puteți citi pe site-ul Teatrului Evreiesc de Stat.

   Niciodata o astfel e minte nu va talmeș-balmesul cunoștințelor sale pe aceea care-i va folosi într-un momenta dat; fiindcă acel balast intelectual nu a fost clasat tinând seama de necesitățiile vieții, el doar sa tasat in ordinea cartilor citite si așa cum a fost asimilat și conținutul lor. Si dacă necesitățile vieții i-ar da totuși ideea unei juste utilizări a ceea ce a citit odinioară, ar trebui ca ele să menționeze cartea și numărul paginii, astfel bietul nătărău n-ar găsii niciodată cele potrivite. Dar pagina nu e menționată și în fiecare moment critic acești oameni cu atâta experiența sunt o încurcătură grozavă, ei caută convulsiv cazuri analoage și cum este și drept, dau peste o rețetă proastă.
 
    Cum s-ar putea explica astfel că cei mai mari pontifi ai guvernului fac atâtea greșeli grosolane cu toată știința lor? Altminteri ar trebui să vedem în ei nu o supărătoare stare patologică, ci ticăloșia cea mai josnică.

   Cel ce știe să citească discerne imediat într-o carte, gazetă sau o broșură ceea ce merită să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care și-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporește exactitatea sau îi precizează sensul. Daca viața pune pe neașteptate o problemă, memoria celui care să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungați, el o supune rațiunii față de cazul nou despre care e vorba și reușește astfel să lămurească sau să rezolve problema.

    Lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel.

    De exemplu un orator care nu-i furnizează gândirii sale, sub o asemenea formă, elementele care îi sunt necesare, este incapabil să-și susțină părerea în fațaunui adversar, chiar dacă are de o mie de ori dreptate. În oice discutie memoria îl lasă în mod rușinos. Nu găsește argumente nici ca să susțină ceea ce afirmă, nici să-și reducă la tăcere adversaru. Atâta timp cât nu este vorba, ca la orator, decât de satisfacția personala, mai treacă-meargă, dar dacă soarta a facut dintr-un astfel de om în același timp atotștiutor și neputincios un sef de stat, lucrul devine mult mai grav.
 

Fragment din cartea Mein Kampf(1925) de Adolf Hitler.

“Atunci temnicerul a cerut o lumină, a sărit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila; i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”

„Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

FAPTE, 16.29-31

.

.

Duhul Sfânt însoțește lucrarea de schimbare a păcătosului

.

VICTOR HUGO  este unul dintre cei mai apreciați  poeți și romancieri  francezi  din secolul XIX (1802-1885). Dar a rămas în inima cititorilor săi îndeosebi prin romanul  “MIZERABILII“.

La fel cum  virtuoasa Maica Tereza și-a câșticat prestigiul și respectul  celor care i-au cunoscut viața  prin faptul că era plină de iubire și de compasiune pentru cei mai năpăstuiți de soartă, copiii și bătrânii nevoiași, și celebrul  Jean Valjean, care  își va  schimba și numele, în  Madeleine, va  ajunge să aibă și o viață pilduitoare…

Tânărul inocent Jean Valjean pășește pe scena crudă a Parisului din vremea sa deloc pregătit pentru  ceea ce avea să i se întâmple.  Foarte curând și cu totul surprinzător,  așadar, căci nimic nu prevestea nenorocirea,  și printr-un complex de îmrejurări, pentru singura sa vină de a-și  astâmpăra foamea cu o pâine  furată dintr-o brutărie, ajunge “ocnaș pe viață”.

Dar Victor Hugo are meritul de necontestat, acela de-a  intui extraordinarea lucrarea de schimbare în bine a omului care alege în mod deliberat  (sau care are pur și simplu această șansă)  de-a umbla și trăi  prin înfăptuirea faptelor bune cu o  bunătate ca aceea a lui Dumnezeu (cu alte cuvinte, își trăiește viața călăuzit de Duhul lui Dumnezeu).

După cum era poate de așteptat, personajele cărora Victor Hugo le-a conferit caracterul  celor mai bune dintre virtuțile moral-creștine,  sunt episcopul Bienvenu și impetuosul domn Madeleine (fostul Jean Valjean). Înafara Monseniorului Bienvenu nu s-a aflat nimeni altcineva capabil  să-și deschidă casa și inima pentru un ocnaș evadat.

Însă episcopul îl primește în casa sa pe flămându-l și obositul ocnaș și își tratează regește musafirul, în mod supranatural, dar și firesc,  oferindu-i  mâncăruri alease în decorul unei mese festive cu tacâmuri de argint și sfeșnice de aur.

Dar Jean Valjean neobișnuit cu somnul într-un pat confortabil, cu lengerie curată, se trezește în miez de noapte buimac; pune mâna pe tacâmurile de argint și iese afară zăpăcit, ca un tâlhar, și-și vede de drum. Însă n-ajunge prea departe de casa preotului Benvenu, căci primul polițist care-i vede figura în neorânduială,  îl reține și-l ia la întrebări. Iar Jean declară că acele tacâmuri de argint le  primise de la Monseniorul Bienvenu. Atunci polițistul îl duce  la Episcopul primitor de oameni aflați în nevoi,  pentru a lămuriri problema.

Jenat de situația inconfortabilă prin care trecea Jean, Bienvenu exclamă: “Scump prieten! Îți dădusem și sfeșnicele de aur, cum se face că ai luat doar tacâmurile de argint?!“  Și-i pune în mână și sfeșnicile de aur.

Jean Valjean n-apucă să spună nimic, și, mai buimac de cum venise, pleacă din nou în lumea încețoșată de afară.  Dar, cu timpul, puțin câte puțin, aceste fapte extraordinare făcute de  inima generoasă ale unui episcop creștin, a cărei prezență divină  parcă-i spunea mereu aceste cuvinte:  Bine ai venit! Sunt onorat de tine! -  i-au înmuiat inima și sufletul zdrobit,   lucrând tot mai mult la schimbarea măreață spre care a pășit treaptă cu treaptă.

…Societatea vremurilor secolului 21 suferă tot mai mult de imoralitate, în toate păturile ei sociale și în întreaga lume. Astăzi nu mai auzim de episcopi cărora să li se ducă vestea că ei trăiesc plini de moralitate și virtute, care să: “stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei, 4.16).

Însă romanul  “Mizerabilii” transmite acest mesaj viu  și reconfortant, dătător de speranță și viață prin personajele sale duhovnicești,  excepțional încondeiate de pana scriitorului Victor Hugo.

*

APOSTOLUL LUCA, în capitolul 16 din Faptele apostolilor, după ce-și încheie istoria încreștinării prin credință și botez a Lidiei,  introduce în scenă încă două episoade petrecute în orașul Filipi din Macedonia.

 Femeia cu un duh de ghicire și Convertirea la creștinism a temnicerului din Filipi

Când Duhul Sfânt lucrează la mântuirea și salvarea oamenilor din starea mizerabilă în care se află, și diavolul își face apariția prin lucrarea sa plină de întuneric și ocultism:

“Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire. Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.”  Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela. ” (Fapte, 16.16-18)

Dar a fost mare supărare  pentru “stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă înaintea fruntaşilor. I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” (Fapte, 16.19-21)

Dar ce credeți, ce atitudine a avut poporul și dregătorii orașului Filipi? S-au bucurat ei de eliberarea femeii din cursa diavolului și au dat slavă lui Dumnezeu?

“Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele.  După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine.“  (fapte. 16, 22-23)

Temnicerul responsabil cu încarcerarea lui Pavel și ai lui Sila  “ i-a aruncat în temniţa dinăuntru şi le-a băgat picioarele în butuci.“

Însă Pavel și Sila L-au onorat pe Dumnezeu pentru că au fost aruncați în pușcărie din pricină că făceau voia Sa și  ‘Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.‘

Dar Dumnezeu are planul Său măreț. Prin Cuvântul sfânt El  ne spune că nimeni și nimic nu ne poate smulge din Mâna Sa, căci Cine este în inima unui creștin este mare tare decât cel care este în lume (diavolul).

Dar ce s-a întâmplat atunci? “Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici.”  (Fapte, 16.26-28)

În aceste momente, Duhul lucra cu putere, nu doar în cutremurul de pământ care a deschis ușile închisorii și  a rupt și legăturile care-i ținea, ci a lucrat din plin la inima temnicerului.  Numai Duhul Sfânt ne poate lumina asupra stării de păcat pe care o are orice om din această lume (oricare ar fi el), căci  “… când va veni Duhul, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;  în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan, 16.8-11)

Înțelegem fiecare dintre noi că unul dintre păcatele primordiale este  necredința:  „fiindcă ei nu cred în Mine.”

Oamenii cred mult mai ușor  minciunile stăpânitorului lumii acesteia (diavolul) și cuvintele sale oculte, mincinoase, pline de ură și de violență.

Însă Temnicerul a fost cercetat  de Duhul de Dumnezeu. Asta se va întâmpla cu fiecare om, cercetarea și judecata, la moarte,  când vom sta în fața Creatorul și dreptului Judecător.

Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă. – Evrei, 9.27-28

Atunci temnicerul a intrat într-o procedură de urgență! Rezoluția ca rezultat al cercetării de Duhul, i-a venit dintr-o dată în minte și a exclamat plin de frică și  ardoare:

„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”  FAPTE, 16.30

Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

“Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui.  Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui.   După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu.“  (Fapte, 16.31-34)

Pavel și Sila,  și ceilalți apostoli ai Domnului, cu toții au căutat a împlini și trăi Evanghelia propovăduită în concordanță cu adevărul etern al Scripturii: “Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei, 4.16)

Să înțelegm și noi  acest cuvânt: Credința fără fapte este moartă!

Doamne, Te rog lucrează în casa mea așa cum ai cercetat  casa Temnicerului din Filipi! Amin.

Planul consta în pătrunderea specialistului, deghizat în producător canadian de film, în ambasadă și sub pretextul realizării unui film să-i salveze pe cei 6 americani ca fiind actori în respectiva peliculă. Dar, lăsând ficțiunea deoparte, să vedem ce i-a determinat pe studenții iranieni la un asemenea act terorist. Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului până la revoluție, a fost instalat pe tron de britanici și ruși în WW II în locul tatălui său, forțat să abdice datorită neutralității sale. Noul șah pune la dispoziția aliaților toate resursele și intră astfel în grațiile americanilor. După câțiva ani de dispute cu primul-ministru (rezultat din alegeri), șahul e pe cale să-și piardă tronul.

Dar, în numele democrației nu-i așa, CIA organizează o lovitură de stat, denumită ”Operation Ajax” și-l pun pe favorit iar la conducere. Numai că, de data aceasta, șahul instaurează un regim dictatorial, înlocuind democrația parlamentară cu monarhia absolută. Regimul este finanțat generos de SUA. Teroarea era răspândită prin SAVAK, un fel de Securitate de la noi, înființată și organizată sub îndrumare și participare CIA. Acum stau și mă gândesc la sentimentele românilor față de Securitate și KGB, or fi fost apreciative ?

În timpul revoluției, șahul și familia sa fug în SUA unde sunt primiți de administrația Carter la presiunile lui Henry Kissinger (Heinz Alfred Kissinger – evreu) și bancherului David Rockefeller (evreu). Același Jimmy Carter care în 1977 ținea un discurs despre marea dragoste a poporului iranian pentru șahul său… Revenind la răpire, iată doleanțele iranienilor: 1. Returnarea șahului pentru a fi judecat în Iran. 2. Guvernul SUA să-și ceară scuze oficial, pentru implicarea de decenii în politica iraniană. 3. Să recunoască organizarea loviturii de stat din 1953. 4. Să deblocheze valorile iraniene, transferate în băncile americane de către regimul șahului.

Ca un făcut, în 1.09.1980 Iraq-ul lui Saddam Hussein (pe atunci prietenul SUA…) declanșează invadarea Iranului ! Ce coincidență nevinovată. Au loc negocieri între Iran și SUA în Algeria, iar pe 20.01.1981 ostaticii sunt eliberați. Ca acestea ar fi evenimentele, într-un rezumat făcut după surse oficiale și Wikipedia. Acum să vedem cine a realizat și finanțat filmul ARGO (titlul vine de la Arrabs-Go Fuck Yourself): Regia și rolul principal: Ben Affleck (Benjamin Geza Affleck); Scenariul după un articol al lui Joshuah Bearman; În rolul secundar ”principal”: Alan Arkin (Alan Wolf Arkin); Printre producători îi întâlnim pe: Grant Heslov, David Klawans; Editor: William Goldenberg.

Imparțialitatea peliculei fiind astfel asigurată, el concurează la o grămadă de ”Golden Globes” și probabil va fi unul dintre favoriții la Oscar. Pentru că nu-i așa, președintele Oscarurilor, Hawk Koch (Howard Winchel Koch, Jr.) v-a asigura neutralitatea dezbaterilor și a votului . Vizionare Plăcută !

Cele două foste colege sunt fete de toată isprava care mi-au făcut onoarea să le fiu în preajmă. Am împărțit împreună anii de liceu cu prima și cei de facultate cu a doua, plus anii de stagiatură pe un șantier uitat de lume de pe malul Siretului. Două fete deosebite, pline de viață, adevărate prietene la bine și la greu. Anii au trecut, fiecare a apucat-o pe drumul său. Ne-am reîntâlnit virtual prin intermediul internetului. Am vorbit, am depănat amintiri, am schimbat fotografii. Ne-am bucurat cu toții, eram iarăși împreună…

Până am început să scriu despre trecutul mai puțin cunoscut și să apară unele lucruri mai puțin plăcute despre unii evrei. A deranjat și le înțeleg foarte bine. Scriam mai demult că: ”respect poporul evreu exact cât respectă și el poporul român”. Cine vrea să înțeleagă, poate, cine e orbit, nu pricepe. Până în 1990 nu am cunoscut foarte multe despre trecutul nostru, a prezenta acum documente și fapte nu ar trebui să deranjeze, dacă sunt adevărate. Sau adevărul deranjează mereu ? Tot ce am scris și voi scrie nu izvorăște dintr-un sentiment anti-evreiesc. Nu urăsc pe nimeni. Doar minciuna. Dacă a detesta minciuna este un păcat, atunci mi-l asum !

Fiecare popor trebuie să-și asume greșelile, faptele, istoria. Altfel riscă să le repete. Vezi exemplul Germaniei care și-a asumat toate ororile și din 1945 tot plătește. Și poporul român a plătit pentru greșelile trecutului, reale sau închipuite. 45 de ani am tot plătit pentru că nu am fost în tabăra învingătorilor, cei 45 de ani au distrus țara asta. Unii ar vrea să plătim în continuare. Cu aceștia NU sunt eu de acord pentru că vor să transforme suferința în afacere și este inadmisibil. Sunt un grup de profitori care nu au legătură cu poporul. Cățărați pe un munte de victime inocente aruncă sentințe și condamnă în numele lor.

Îmi pare rău dacă v-am supărat prietenele mele și vă asigur că nu am nici un resentiment. La fel cum rămân un admirator al milioanelor de evrei care au dat atât de mult omenirii. Istoria este martoră. Vă doresc tot binele din lume și să ne bucurăm de viață.

V-am scris aceste rânduri cu drag și pentru că : ”Nu voi fi niciodată destul de bogat ca să trimit liliac, iarna, unei femei.” (Mihail Sebastian)

La 5.04.2004 statul polonez remite cererea de extrădare. Răspunsul statului israelian vine aproape dupa 1 an, în 06.06.2005 ! (un respect deosebit, mai ales că era a doua cerere, prima datând din 1998 ! n.a.). Dupa ce a examinat cu foarte mare atenţie acuzaţiile, Ministerul Justiţiei israelian ajunge la concluzia că : nu există nici o bază pentru a-l extrăda pe Mr. Morel (pentru statul evreiesc, criminalul ajunsese “domn” n.a.). Cum a mentionat in raspunsul anterior, faptele lui sub incidenţa “statute of limitations”(o lege care absolvă de orice faptă petrecută cu mai mult de 2 ani în urmă n.a.)

De acord cu respectarea legii, indiferent de fapte şi conjuncturi, numai că prin acest răspuns, Israelul încalcă Convenţia ONU din 26.11.1968, care la articolul 1, aliniatul B stipulează: “crimele contra umanitatii, indiferent daca sunt comise in timp de razboi sau in timp de pace… chiar daca aceste acte nu constituie o violare a dreptului intern al tarii in care au fost comise. Sunt imprescriptibile !“. Cazul evreului Morel era investigat în 1998 !

Apoi documentul reia povestea biografiei lui Morel, exact cea din perioada comunistă când evreul ajunsese până la gradul de colonel şi mai avea, culmea, un masterat cu tema: “Munca prizonierilor şi valoarea ei” la facultatea de drept din Wrocław. Plus medalii şi decoraţii primite de la statul comunist polonez. În continuare, documentul precizează că statul evreiesc a luat la cunostinţă faptul că Morel a fost comandantul lagărului Zgoda, populat de foşti colaboratori ai naziştilor (minciună ordinară, 90% erau civili, bărbaţi, femei şi copii n.a.)

De aici textul devine foarte interesant prin prisma acuzaţiilor aduse Mareşalului Antonescu. Reprezentanţii statului evreiesc fac o analiză a condiţiilor de trai din lagăr şi argumentează numărul enorm de morţi. Ei înţeleg că, condiţiile din lagăr erau dificile, dar totuşi erau rezonabile având în vedere circumstanţele acelor timpuri ! Trebuie să vă reamintim că imediat după război în Polonia era sărăcie şi aprovizionarea cu alimente era deficitară (în argumentele holocaustologilor, despre suferinţele evreilor din lagăre, nu se regăsesc condiţiile speciale din timpul războiului n.a.)

Şi analiza continuă: cât priveşte epidemiile apărute (se aminteşte doar cea de tifos n.a.), se pare că din cauzele mai sus amintite nu au putut fi evitate (Mareşalului Antonescu i s-au imputat epidemiile de tifos, dar nu s-au avut în vedere şi circumstanţele din vreme de război, în schimb Morel este apărat de starea economică post-război n.a.). Din păcate au apărut şi victime (hai nu, serios ?) dar nu cum arată comisia poloneză ci doar între 60 şi 100 de prizonieri, pentru că nu puteau fi mai mult de 600 de deţinuţi ! (dacă Morel ar fi spus că erau 300, nu conta, avea dreptate din punctul de vedere israelian, documentele, declaraţiile, mărturiile nu contează… n.a.)

Cu un tupeu greu de închipuit, răspunsul israelian continuă: după ’89, odată cu venirea Solidarităţii la putere, câţiva germani reîntorşi în Polonia au depus mărturii despre lagărul Zgoda. Câteva au fost distorsionate. Este evident că altele au fost părtinitoare, datorită valului de antisemitism virulent apărut. (În Polonia post-comunistă din anii ’90 chiar se manifesta un antisemitism virulent ? Dar în procesele Antonescu şi al Holocaustului mărturiile cui au fost probe ? De ce evreii au spus adevărul şi germanii sau polonezii nu ? Cine a distorsionat adevărul ? n.a.)

În concluzie statul Israel a hotărât să nu-l extrădeze pe Salomon Morel, aflat la 86 de ani şi bolnăvior. Plus că în aceeaşi perioadă, aproximativ 1000 de evrei au fost omorâţi de civili polonezi ! Dovadă sunt declaraţiile martorilor strânse în arhivele evreieşti ! (dacă martorii evrei declarau, erau destule dovezi, declaraţiile românilor, polonezilor, germanilor, nu au avut nici o valoare n.a.) Având în vedere toate acestea este deranjant şi trist că s-a declanşat urmărirea d-lui Salomon Morel şi că a fost cerută extrădarea sa. Al dvs Gal Levettov, director al Departamentului Afacerilor Externe israelian.

Aceasta este a 2-a măsură folosită din 1945 până în ziua de azi. V-am prezentat doar un exemplu, dar au fost nenumărate. De ce ororile învingătorilor sunt judecate cu altă măsură (adică deloc) când sunt identice cu cele puse în cârca învinşilor ? De ce mărturia unui evreu este adevărul pur iar cea a unui român sau polonez nici nu contează ? Cum am promis, vă las pe voi, dragi cititori să răspundeţi la aceste întrebări, să analizaţi şi să trageţi concluziile. Dar nu uitaţi că părinţii şi bunicii voştri au participat la Holocaust ! A concluzionat Comisia Elie Wiesel…

P.S. la scrierea articolelor despre evreul Salomon Morel, s-au folosit informatii de AICI, Wikipedia si din lucrarea “An eye for an eye” de John Sack

”Comisia concluzioneaza, împreuna cu marea majoritate a cercetatorilor de buna credinta ai acestui domeniu, ca autoritatile române poarta responabilitatea principala, atât pentru planificarea cât si pentru aplicarea Holocaustului. Aceasta include deportarea si exterminarea sistematica a majoritatii evreilor din Basarabia si Bucovina, precum si a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; omorârea în masa a evreilor români si a celor locali în Transnistria; executiile masive ale evreilor din timpul pogromului de la Iasi; discriminarea si degradarea sistematica aplicata tuturor evreilor români în timpul administratiei antonesciene – inclusiv exproprierea bunurilor, concedierea de la locurile de munca, evacuarea fortata din zonele rurale si concentrarea în capitalele de judet si în lagare si utilizarea masiva a barbatilor de origine evreiasca drept mâna de lucru fortata sub aceeasi administratie.” (RAPORTUL Comisiei Internationale privind Studierea Holocaustului in Romania)

Sintetic, concluzia se rezuma în principal la deportarea evreilor din Bucovina și Basarabia în lagărele (citește localități) din Transnistria, unde au murit între 105.000 si 120.000 de evrei din cauza condițiilor de trai. Tot acolo au fost uciși între 115.000 si 180.000. Între 45.000 si 60.000 de evrei au fost omorâti în Basarabia si Bucovina. Cel putin 15.000 de evrei din Regat au fost uciși. Așadar, în condițiile războiului, România lui Antonescu a participat la Holocaust prin deportări, pogromuri, masacre. De fapt, chiar nu mai trebuie aproximat nimic și ar trebui să fim recunoscători pentru acest raport din moment ce istoricul evreu Raul Hilberg a concluzionat că “nici o tara, în afara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scara.” (citat din Raport)

Mă voi referi la evreii deportați în lagărele (localitățile) din Transnistria. Se știe faptul că pe timp de război, condițiile de trai sunt foarte austere, marea majoritate a industriei produce armament, produsele alimentare și sanitare sunt direcționate în primul rând spre armată, consumul populației civile este raționalizat, lipsa igienei duce la epidemii de tifos, de exemplu. Majoritatea evreilor decedați în lagărele din Transnistria au fost victimele epidemiilor de tifos. Prevenirea lui, în esenta se face prin combaterea paduchilor, utilizand insecticide. Tratamentu consta in administrarea pe cale orala de antibiotice din grupa ciclinelor. Să nu uităm că în plin război aprovizionarea frontului este prioritară, iar civilii se confruntă cu multe lipsuri. Tifosul a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 ! De abia în timpul celui de al 2-lea război mondial s-a descoperit vaccinul anti-tifos. Așadar condiții dure, de război, evrei concentrați în număr mare în localități de dimensiuni foarte mici.

În studierea participării României la Holocaust NU se au în vedere aceste realități, nu sunt studiate sau invocate. ”Deși erau numeroși, mai ales în districtele Moghilev și Balta, deportați evrei din România se gãseau în 120 de localitãți de pe întreg teritoriul Transnistriei. Unele dintre acestea primiserã de la unul la șase deportați, în timp ce altele sfârșiserã prin a adãposti mii de deportați ale cãror condiții de existențã erau extrem de dure. Evreii deportați din Basarabia și Bucovina mureau din cauza tifosului, foamei și frigului. Distribuirea alimentelor era neregulatã. Mulți trãiau din cerșit sau din vânzarea obiectelor de îmbrãcãminte contra hranã” ! (Raport Holocaust)  Apropo de lagăre…

Pentru toate acestea regimul Antonescu a fost supus oprobiului public internațional, conducătorii au fost judecați de ”tribunalele poporului” și condamnați la moarte sau temniță grea iar României i s-a aplicat stigmatul de țară participantă la Holocaust. Mareșalul Ion Antonescu a fost declarat ”criminal de război” și executat în 1946.

Aceasta este prima măsură în judecarea unor evenimente, crime, masacre și a contextului în care s-au petrecut ele. În articolul viitor voi prezenta cea de a 2-a măsură, aplicată unei persoane învinuită de fapte asemănătoare. Concluziile le veți trage dvs., dragi cititori…

Concomitent, cu evenimentele “revoluţionare” mai sus amintite, Kominternul acţiona şi la noi, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.(O. Popov-lebed.com/2005/art4052.htm)  “Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.” (V. Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940))

În ajunul revoluţiilor din Rusia şi Germania, unul din liderii comunişti germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber afirma: „Devotamentul cauzei evreieşti este cauza întregii umanităţi”. Asemenea idei s-au perpetuat, în mod deschis, până în prezent. Cercetătorul evreu M. Laitman, prezent la un post tv rusesc, sublinia că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial, care se poate declanşa chiar în Orientul Apropiat. Şi numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război şi a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei şi le-a dat învăţătura necesară. Şi omenirea vede că evreii au ceva deosebit, de unde izvorăşte antisemitismului. Iar antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu îşi vor realiza „misiunea” (sursa)

În momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei (E. Străuţiu). În luna februarie 1920, toate organizaţiile evreieşti din Basarabia, ca Poalei Sion, Bund, Sionish, Tarbut, Societatea culturală evreiască, etc., s-au unit pentru a forma Komferband-ul afiliat la Partidul Comunist din Basarabia. O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor evreieşti din Cernăuţi sau Chişinău. O altă parte se aducea de peste Nistru.

Problema pretinselor persecuţii antisemite întreprinse de Guvernul român, era agitată periodic şi cu multă insistenţă de către organizaţiile mondiale evreieşti, încă de la sfârşitul Primului Război Mondial. Scopul lor era de a obţine, prin presiuni calomnioase continue, o situaţie cât mai bună pentru evrei. Spre exemplu, la 17 ianuarie 1927, Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris a intervenit la Societatea Naţiunilor cu o petiţie, în care învinuia România de antisemitism – lezarea drepturilor evreilor prin acte legislative şi administrative, în contradicţie flagrantă cu Tratatul Minorităţilor şi încurajarea exceselor antievreieşti, „care au îmbrăcat un caracter de pogromuri”. Petiţia aducea „acuzaţii generale” guvernelor României, „fără a aduce nici o precizare şi nici o documentare”.

Guvernului român a răspuns în aprilie 1927 la această „notă”. Printre altele se preciza: intervenţia este neîntemeiată, fiind „respinsă în mod energic de dr. Niemerower, mare rabin al României, …de numeroşi parlamentari evrei, de directori de ziare, de scriitori, etc.” „A vorbi de pogromuri într-o ţară (România) care a dat de curând, adăpost zecilor de mii de refugiaţi evrei din Rusia, constituie o afirmaţie calomnioasă în plus”. În şedinţa Societăţii Naţiunilor din 14 iunie 1927, petiţia Comitetului Delegaţiilor Evreieşti de la Paris, precum şi răspunsul Guvernului român dat acestei petiţii, au fost examinate, luându-se decizia „că nu este locul a da curs acestei petiţiuni”.

Loialitatea minorităţii evreieşti faţă de statul român modern a fost una conjuncturală, în funcţie de interesele ei de moment sau de perspectivă. Izvoarele vorbesc despre boicotarea recensămintelor şi dificultăţi în perceperea impozitelor pe seama acestei comunităţi. În situaţie de război (1877, 1916-1919) statisticile dau cifre extrem de scăzute despre participarea evreilor pe front. Iar faţă cu acţiunile de politică externă ale României, «chestiunea evreiască» a fost agitată mereu ca un factor de presiune, fie că e vorba de recunoaşterea internaţională a independenţei, fie a Marii Uniri. Nu putem să nu amintim că ostilitatea evreilor din teritoriile româneşti unite cu Regatul, a mers până la lupta deschisă, armată şi diplomatică, împotriva idealului naţional românesc.

În interbelic, minoritatea evreiască a avut un rol central în mişcarea subversivă bolşevică din Basarabia. Tineretul evreiesc s-a angajat în acţiunea de aducere a comunismului rusesc (a ocupaţiei sovietice) în teritoriile româneşti, organizând diverse manifestări comuniste, reţelele de spionaj, etc., văzându-şi obiectivul realizat doar în urma ultimatumurilor sovietice din 1940, adresate guvernului român. În iunie 1940, în sfârşit s-a realizat ceea pentru ce luptau parte din evreii basarabeni şi bucovineni – Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică şi sovietizate. Bucuria pentru noua autoritate de ocupaţie, era însoţită de furia faţă de administraţia românească în retragere. Ura anti-românească, care atâta timp a fost oprit de autorităţile de siguranţă româneşti, a căpătat forme extreme. În sfârşit, evreii se puteau manifesta deschis, având în spate tancurile ruseşti, batjocorind Biserica creştină, Armata şi Administraţia română.

Dar cine a descoperit pentru prima oară acest comportament deviant al criminalilor nazişti ? Nimeni altul decât celebrul vânător de nazişti, Simon Wiesenthal ! Acesta publica în 1946, la Viena, în ziarul comunităţii evreieşti „Der Neue Weg”, informaţia că sinistra uzină de săpun a funcţionat în Galiţia, în localitatea Belzec, şi că „din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 (Nouă sute de mii) de evrei au fost utilizaţi ca materie primă în această uzină” şi că „după 1942, oamenii din Guvernămîntul general ştiau foarte bine ce însemna săpunul RJF. Lumea civilizată – continuă Simon Wiesenthal, nu-şi poate imagina bucuria pe care acest săpun o procura naziştilor din Guvernămîntul general şi soţiilor lor. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese astfel împiedicat să devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein.”  Cine putea să-l contrazică pe renumitul vânător evreu Simon Wiesenthal ?

Înfricoşătoarea legendă este prezentată cu sârg în presa românească şi în ziua de azi… “La intrarea in cimitirul evreiesc din Sarata, pe partea dreapta, se afla un monument din piatra, sub forma unui pasari, idee sugerata de inciziile laterale sub forma unor aripi, terminat in parte de sus cu o portiune metalizata, simbolizind o torta. Monumentul are pe frontispiciu o inscriptie in limbile romana si ebraica. Textul, desprins parca dintr-o alta lume, te copleseste prin mesajul sau: “Aici zac evreii prefacuti in sapun de bestiile fasciste intre 1939-1944. In amintirea lor infratiti-va popoare in lupta pentru o lume noua”… Vigdar Hari, presedintele Comunitatii Evreiesti din Bacau: “N-as putea sa va spun nici cind a fost ridicat si nici de catre cine acel monument”…Eugen Sendrea, expert in patrimoniu: “Monumentul a fost ridicat in anul 1953, in memoria victimelor fascismului. In fisele din 23 mai 1963 era considerat monument istoric. In noua lista a monumentelor din 1977, nu a fost inclus, deoarece existau incertitudini, conducatorul comunitatii evreiesti de atunci, Aizerman, precizind la un moment dat ca nu detine dovezi concrete ca acolo ar fi ramasite umane. Insa zvonul este ca sub monument sunt depozitate opt lazi cu sapun facut din cadavrele evreilor” (Ziarul de Iaşi – 21.01.2003)

Cutremurător: Evreii prefăcuţi în săpun la Auschwitz, abandonaţi între buruieni: “Nici măcar locul unde a fost îngropată o bucată de săpun fabricată din trupurile evreilor omorâţi în lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz şi Dachau nu este îngrijit. Pe placa monumentului , din cauza ierburilor, cu greu se citeşte cutremurătorul mesaj: „Aici sunt îngropate victimile barbariei naziste, omorâte şi prefăcute în săpun. Rugaţi-vă pentru dânşii”! (Adevărul – 1 iulie 2011). “Un zid masiv si inalt de piatra apara ramasitele comunitatii evreiesti, atat de numeroase, in Sighet, inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aici se pot gasi cripte si morminte ale rabinilor care au slujit in oras. Una din cele mai importante monumente din cimitir este „Monumentul sapunului”, in memoria celor exterminati in lagarele naziste. (Gazeta de Maramures - 26 Iulie 2010)

“Ne-a arătat monumentul, (din Piteşti n.a.) pe care scria: „Trupurile fraţilor noştri evrei, exterminaţi în lagăre de concentrare şi în camere de gazare de către fiarele fasciste, au fost transformate în săpun (Rein Judisches Fett). Am reînhumat acest săpun, rămăşiţele sfinţilor noştri martiri, astăzi 22 august 1975“. Fiecare clipă trăită în lăcaşul morţii şi al durerii l-a marcat pe dl Emeric Rosenberg pentru toată viaţa.” (Amos News – 14-10-2004). Câtă suferinţă, câte lacrimi, câtă grăsime, toate îngropate sub lespezile reci ale acestor monumente ! Doar gândind la asemenea atrocităţi te face să te cutremuri de cruzimea poporului german ! Abominabilă naţie, adevărat Holocaust !

Hop ş-aşa ! “Materialul clientului” face lumină şi calcă în picioare tonele de beton şi marmură, acoperite cu nenumărate coroane de flori . Evreul Lucian Zeev Herşcovici are cuvântul în publicaţia evreiască ACUM.TV : “Istoria săpunului R. I. F. este ciudată (cum ciudată, face parte din probele Holocaustului, nu ? n.a.). În timpul Holocaustului şi al celui de al doilea război mondial, ca şi după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special (nu cumva profitabil pentru evrei ? n.a.): s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor ucişi în lagărele morţii naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea ăn masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor şi folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că iniţialele R.J.F. reprezentau o confuzie a iniţialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială)…

Printre istoricii israelieni şi evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit (nu minciună odioasă, scornită de evrei ? n.a.), putem cita numele unor specialişti de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universităţii din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conţine nici un fel de grăsime. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producţiei de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste iniţiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. (la ce mai folosea săpunul, dacă evreii urmau să fie exterminaţi ? n.a.)

Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, şeful S.S.-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. (Hopa, pe asasin îl interesa profanarea ? n.a.) Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imediată… Unele depoziţii la Tribunalul Internaţional de la Nuernberg au afirmat existenţa unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producţiei de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitaţi industriale, necesare producţiei de săpun. Totuşi, unii intelectuali şi oameni politici au crezut (şi mediatizat în toată mass-media n.a.) în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceştia menţionăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de nazişti şi scriitorul Simon Wiesenthal.

Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraş, pentru ca acel săpun să nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor ucişi. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câţiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte oraşe. Îmi amintesc monumentul săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului… Un mit istoric…” (ACUM TV – 19.07.2009)

Un mit istoric ? Nu. O minciună ordinară aruncată în lume de propaganda evreiască ! O minciună ordinară pentru care au primit lacrimi, compasiune şi sume indecente de bani ! O minciună ordinară care nu a fost niciodată recunoscută de cercetătorul holocaustolog Elie Wiesel, Radu Ioanid şi comisiile lor ! O fetidă minciună pentru care nu şi-au cerut scuze omenirii niciodată !

Mai întâi să-l amintim pe “onorabilul” cărturar Radu Ioanid, evreul-maghiar care în ’90 vroia să-şi mai vândă odată apartamentul, după ce-l vânduse prima oară când emigrase… Halal caracter, coane Ioanid ! Conaşul Ioanid dirijează investigarea Holocaustului român tocmai din SUA şi s-a ocupat de momentul 1941. A prezentat şi un raport de o mare “credibilitate”. Numai când citeşti sursele citate în el îţi dai seama cât de “imparţial” şi ancorat în realitate este. 90% dintre ele aparţin lucrărilor lui Mathias Carp şi Jean Ancel, celebrii evrei care au studiat holocaustul din România, ajungând la concluziile binecunoscute. Ce face Radu “apartament” Ioanid în studiul său este ca şi cum eu m-aş duce la supravieţuitorii legionari şi i-aş întreba dacă au fost criminali, oare ce-ar răspunde ?

Dar despre raportul lui Radu “apartament” Ioanid vom discuta în alte articole. Se pare că alături de el, majoritatea cercetătorilor holocaustologi au mari lacune când vine vorba despre “Abator 1941″. Atunci, întru’ ajutorarea unei oneste cercetări istorice, hai săprezentăm o colecţie de mărturii şi documente. Subliniez DOCUMENTE. Primele articole despre Abator 1941 apar în scririle celebrului evreu bolşevic, ideologul Armatei Roşii, Ilya Ehrenburg. Sosit in România anului 1945, acesta scria: ” Toti isi aduc aminte de zilele de groaza cînd legionarii rupeau oamenii in bucati si-i spânzurau la abator”(Bucuresti, Edit. Cartea Rusa, 1945, p. 91).

In 1947 relua subiectul, afirmând că: “In Bucuresti, legtionarii sfisiau oamenii in bucati, atârnau fete tinere (!) de cârligele abatorului” (Drumurile Europei, Bucuresti, Editura Cartea Rusa, 1947, p. 16). Şi tot acolo, Ehrenburg continua: “Daca într-adevar antisemitismul este limbajul international al fascistilor, trebue sa recunoasten ca fascistii ronâni au studiat foarte bine acest limba (!). Invatatura a început de mult, iar politica diferitelor guverne românesti dintre anii 1922 si 1934  nu poate fi numita decât o politica de pogromuri. De la asasinatele izolate si persecutii neorganizate, fascistii au trecut la asasinatele in masa. Aproape 500.000 de evrei au fost asasinati in lagarele de concentrare.”(!)

Poate unor cititori, aceste aberaţii  le vor stârni zâmbete, dar la conferinţa de la Ateneu din 1945, “marele” scriitor şi ideolog sovietic a fost aplaudat frenetic de Ion Călugaru, Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Traian Săvulescu, ş.a., pe care I. Ehrenburg îi remarca, de altfel, ca find: “sămânţa bună a culturii româneşti”… Dl. Sandu David, preşedintele Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din statul Israel, scrie şi dânsul despre acele vremuri, “când 200 de evrei erau duşi la abator”. Ajungând la zi, Radu “apartament” Ioanid are şi el o variantă: “La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi doi, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu pântecele spintecate şi intestinele legate la gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la abator erau agăţate în cârligele de măcelărie. Se pare că deasupra lor se afla o inscripţie pe care se putea citi „carne kaşer”

Se menţionează sursa Jean Ancel. Alte informaţii, documente, martori, nimic ! De la 200 la 13 evrei măcelăriţi este o diferenţă nesemnificativă, pentru holocaustologi ! Cum au scăpat cei doi, lista cu numele celor asasinaţi, se pare că nu interesează pe aceeaşi cercetători “imparţiali”. Şi când totul a fost bătut în cuie, când îngrozitorul măcel a intrat în conştiinţa publică românească ca o pagină înroşită de sânge şi ruşine apar documente care întorc realitatea la 180 de grade ! Bineînţeles că nu sunt menţionate de “Comisia Elie Wiesel”…

În 1946, în cadrul binecunoscutelor procese ale “criminalior de razboi”, procuratura se ocupă şi de “odiosul pogrom” de la abator. Directorul din 1941 al abatorului, dr. veterinar Aurel Naghel, excelent practician, este dus la interogatoriu.
Prin fata procurorului, al renumiţilor acuzatori publici si asesori populari, se perindă zeci de salariaţi ai abatorului.  Faptele sunt întoarse pe toate fetele, se cauta vinovaţi sau măcar ţapi ispăşitori, dar… Dr. Aurel Naghel este declarat oficial nevinovat. Dintre cei audiaţi, doar măcelarul evreu-maghiar Horvath crede în pogrom. În schimb, tinichigiul Segal, tot evreu, prezent acolo în 1941, declara ca n-a existat masacru. Concluzia: procuratura este silită să închidă filele dosarului “Abator” iar tinichigiul Horvath este înscăunat director-tehnic! Mai trebuie amintit oare ce personaje sinistre populau Internele, Justiţia, Siguranţa în 1946 ? Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Alexandru Drăghici, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), etc.

De altfel, chiar înainte de a începerea anchetelor în dosarul “Pogromul de la abator”, numeroşi angajaţi ai abatorului
Bucuresti au iniţiat şi semnat o notă de protest împotriva mistificării, a materialelor calomnioase pe această temă publicate în ziarele comuniste “România Liberă” şi “Tribuna Poporului”, purtând titlul: “O noapte de groază la Abator”. Între semnatari, oameni de recunoscută probitate morală, prezenţi în abator în acele zile: dr. vet. Dumitru Adamovici, dr. vet. Vasile Ionescu, conf. dr. vet. Aurel Lupu, dr. vet. Lazar Ureche, dr. vet. P. Nistor, tehnicienii si functionarii Elena Bolonta, Jana Stefănescu, Emilia Mirica, Magdalena Georgescu, E. Pavelescu, Z. Sai, şi mulţi alţii. Iată mai jos acest protest, care mai conţine o pagină de semnături în afară de cea din fotografie.

“DESMINTIRE
Subsemnatii medici veterinari si functionari ai abatorului Capitalei luind cunostinta de articolele publicate de ziarele “Romania Libera” “Tribuna Poporului” prin care se afirma  ca in Abatorul Capitalei au fost ucisi evrei si de campania ce se duce pe aceasta tema, de natura sa discrediteze institutia si pe oamenii ce o servesc, dam cea mai categorica desmintire afirmatiunilor facute si declaram pe proprie raspundere ca faptele enuntate mai sus sunt de domeniul fanteziei.”

Acum stau şi eu şi mă întreb un pic debusolat: cui să-i dau crezare ? Lui Ilya Ehrenburg, măcelarul ideologic ? Lui Radu “apartament” Ioanid ? Sau poate d-nei Sonia Palty care afirmă că “Peste 300 de evrei au fost ucişi”, ea contrazice pe Ioanid şi chiar raportul Holocaustului făcut de Comisia Elie Wiesel, unde “În total, 125 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului de la Bucureşti.” De unde izvorăşte această confuzie a cifrelor ? Fiecare cu versiunea lui ? Măcar stabiliţi un număr unic, ca să putem să ni-l asumăm ! Dar cine a fost găsit vinovat, de ce în 1946 procesul s-a închis fără condamnări, şi ce mai este cu acest protest semnat de angajaţii abatorului, printre care şi un evreu ?

Eu am prezentat documentele, îi aştept şi pe cei care continuă să susţină că în carnagiul de la Abator (dacă nu a fost doar o fantezie) au fost victime evreii, să prezinte contraargumentele lor documentate. Până atunci, ciocu’ mic şi ochii la pungă…

Câteva cuvinte despre scopurile şi acţiunile “filantropicei” organizaţii masonice B’NAI BRITH. Atenţia B’nai Brith asupra României datează încă de la înfiinţarea acestui ordin masonic israelit (1843), având în vedere colonizarea discretă, dar masivă, a României cu evreii veniţi din Polonia şi Ucraina. Scopul acestei atenţii era “împământenirea” evreilor în România şi dominarea de către aceştia a întregii vieţi economico-financiare a ţării. Prima rezidenţă permanentă din România a B’nai B’rith a fost înfiinţată în 1870 de către consulul american Benjamin Peixotto.

Prin sentinţa nr. 78/1929 a Tribunalului Ilfov, Secţia I Civilă (dos. 3425/1929), rămasă definitivă, s-a recunoscut personalitate juridică Asociaţiei Marelui Orient al României. Conducerea era formată din 1930 de:  St. Brănişteanu (Braunstein), vicepreşedinte activ; Leo Salzmann, mare secretar permanent; S. Feldmman, prim mare veghetor; Marcel Solacolu, prim mare veghetor adjunct, ş.a. Marea Loja Naţională din România votează, în cadrul Conventului anual, o Moţiune prin care masoneria să susţină regimul lui Carol II, să facă “un zid de nepătruns în jurul Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, Marele nostru Protector, aşa încât el să poată, în linişte, lucra la propăşirea statului şi a ţării”.

După această paranteză masonică, să revenim la “discriminare”. “Nationalismul român s-a dezvoltat, în cel de-al 19-lea veac, paralel cu cresterea rolului economic al evreilor români… în 1866 era adoptata o noua Constitutie. Ea includea si articolul 7 care avea sa interzica pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial emanciparea politica a evreilor tarii. Evreii din România deveneau astfel apatrizi si erau sistematic discriminati din punct de vedere economic si politic.” (romanianjewish.org) Autorii uită să amintească cum au ajuns acei evrei în România, de ce nu aveau cetăţenie, în ce a constat rolul lor “economic” din acea perioadă şi cum îşi desfăşurau activităţile în raport cu populaţia românească. Atât de discriminaţi economic erau încât ajunseseră să stăpânească aproape toată agricultura Moldovei, de comerţ şi finanţe nu mai are rost să vorbim.

Iată ceva interesant, despre influenţa mondială a evreilor : “Desi articolul 44 din Hotarârea Congresului de la Berlin din 1878 conditionase recunoasterea independentei statului român de acordarea de drepturi civile si politice evreilor în mod egal cu drepturile celorlalti cetateni, autoritatile române au tergiversat aplicarea prevederii cu numarul 44 a Congresului, înlocuind prin sistemul naturalizarii individuale emanci­parea în bloc a evreilor ceruta de puterile occidentale reunite la Berlin… În pofida puternicelor presiuni din Occident, abia în 1923 evreii din România au primit drepturi civile.” (romanianjewish.org) Aşadar până şi independenţa statului român a fost condiţionată de evrei ! Niciun motiv de antisemitism în rândurile populaţiei române care luptase la 1877…

“Desi nivelul de trai al evreilor români a fost mai ridicat decât al evreilor polonezi, între 1920 si 1930 un mare numar de evrei români au cunoscut un proces de saracire. În special în Vechiul Regat, procesul de asimilare culturala a evreilor cu populatia în mijlocul careia traiau a fost destul de accentuat. Cea mai mare parte dintre ei citeau presa de limba româna desi – în Basarabia si Moldova – cei mai vârstnici continuau sa vorbeasca idis. Limba idis nu prea era vorbita în Muntenia, în timp ce în Transilvania evreii erau mai apropiati de cultura maghiara. (romanianjewish.org) Până şi “marele” Elie Wiesel se consideră evreu maghiar, nu român ! Într-o vizită la Sighet a vorbit numai în ungureşte şi engleză cu cei câţiva evrei rămaşi acolo.

“În anul 1930, din 756.930 de evrei, 318.000 duceau o viata activa. Astfel, 106.000 desfasurau numai în industrie si mestesuguri; 157.000 activau în comert si asezaminte de credit; 13.000 practicau agricultura (!), 9.000 se aflau în profesiile liberale si 8.000 în comunicatii si transporturi. Existau în România si familii evreiesti foarte bogate. Asa era familia Auschnitt, care era proprietara unor combinate siderurgice si a unor mine de fier. Erau si importante banci evreiesti, precum „Marmorosch-Blanc et Co ” , „Löbl, Bercowitz and Son ” , „Banca Moldovei ” si „Banca de Credit Român ” . Cu exceptia ultimei, toate celelalte au dat faliment în anii ‘30.”  (romanianjewish.org). Sunt foarte curios în ce mod “practicau agricultura” evreii, poate mă ajută cercetătorii cu o statistică a celor care lucrau pământul. Sau erau celebrii arendaşi ?

Tot ca un exemplu de discriminare a evreilor poate fi dat şi revenirea, în 1930, a regelui Carol II pe tron şi formarea celebrei Camarile, condusă de “Dudia” Elena Lupescu (evreica Grünberg) până la abdicarea din 1940. “Astfel s-a format Camarila regală care, timp de zece ani, a avut un rol profund negativ în România. O conducea amanta regelui, Elena Lupescu. Compoziţia Camarilei a suferit anumite schimbări – fie prin creşterea sau descreşterea importanţei unor membri; fie prin eliminarea unora dintre ei şi venirea altora; constantă a fost numai poziţia Elenei Lupescu.” (Petre Ţurlea). Printe aceştia îi remarcăm pe: Aristide Blank, Emil Lupescu (Grünberg), Eugen Buchman, Iorgu Melitineanu, Alfred Melitineanu, Ernestina Grünberg, avocatul Dumbrăveanu, Max Auschnitt, toţi evrei.

Presa internaţională evreiască uitase de antisemitismul românesc în acei ani, jurnaliştii evrei lăudau activităţile “Duduii” şi a Camarilei.  Magda Lupescu. O evreică care a dăruit Ţării Româneşti un rege , “Ea este foarte bine iniţiată in politica Statului român. Ea ştie tot ce se petrece in culisele Palatului Regal”, “Poporul intreg o admira pe Elena Lupescu, care s-a dovedit a-i fi superioară lui Carol in caracter şi inteligenţă.”, “Ea n-a permis rudelor să se apropie de ea, decât numai in ocaziile amicale, de curtenie. Nici familia ei proprie nu are privilegii deosebite.”, Elena Lupescu “posedă intreaga politică mondială pe vârful degetelor ei. Ea cunoaşte pe toţi bărbaţii politici din Europa, toţi o admiră şi toţi tremură inaintea ei” (Hersch Cherciman – “Der Tag”, New York). Bine le mai zicea presa evreiască ! Adevărul ieşea prin toţi porii, analize lucide şi imparţiale, atunci ca şi acum !

Revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii. Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei” (Oleg Popov). Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.

La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război. Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.(E. Străuţiu) Dar trebuie subliniat, pentru acurateţea informaţiei şi explicarea unor evenimente ulterioare, participarea şi patriotismul evreilor din România Mică chiar şi în aceste forme.

În şedinţa Sfatului Ţării din Basarabia, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul evreu Grinfeld, a declarat de la tribună: „Între bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe primii” ! Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.(A. Moraru) 10 deputaţi evrei fiind lipsă…

O asemenea atitudine ostilă a manifestat şi o parte din evreii din Bucovina şi Transilvania. Chiar şi atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiţionată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht trădător şi ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune. Anul 1920, în unele localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine în mod ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era influenţată de propaganda studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendinţa de a se afirma, cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român. Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, de orientare socialistă, a ţinut mai multe şedinţe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaţionala a III-a comunistă.

În Transilvania, unii evrei s-au arătat neîncrezători faţă de autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea vechii administraţii maghiare. Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorităţii româneşti, când bolşevismul din Ungaria a fost zdrobit de armata română, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia faţă de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar. Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor Ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială faţă de Statul român. Cu toate acestea, atunci când rabinul Chalem Şor din Bucureşti a sosit la Oradea şi a ţinut o slujbă religioasă, în care şi-a îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, o mare parte dintre evreii prezenţi s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate !

Dar toţi evreii doreau şi naţionalitatea română, indiferent de modul în care ajunseseră pe teritoriul României Mari. Doleanţa lor a fost rezolvată în 28 mai 1919,  când s-a publicat un decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai Vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”. 

Aceste drepturi (de cetăţean român) pentru populaţia evreiască, au fost impuse de Marile Puteri, ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă de evrei, a căror influenţă şi implicare financiară hotărâseră tabăra învingătoare ! La 14 iunie 1919, în şedinţa guvernului, Victor Antonescu (ministru plenipotenţiar al României la Paris), explica această situaţie: „Aliaţii au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de mahomedani. Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în favoarea minorităţilor”…

va urma

Cum presa relatează despre un atac terorist, autorii sunt numai arabii, oriunde în lume. Dar ce te faci cu terorismul din România ? Ţară paşnică, cu o populaţie fără antecedente extremiste sau revizioniste, România a cunoscut şi ea oroarea atentatelor teroriste ! Era ziua de 8 decembrie 1920, când “dispozitivul exploziv artizanal plasat în sala Senatului României i-a ucis pe Ministrul Justiţie, Dimitrie Greceanu, decedat la spital şi pe senatorii Demetriu Radu, (Episcop greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc), Spirea Gheorghiu (decedat la spital). În urma atentatului au fost şi mai mulţi răniţi printre care preşedintele Senatului, Constantin Coandă”.

Hai să vedem cine au fost autorii acestei teribile acţiuni  împotriva statului român şi motivaţia ei. Să începem cu liderul grupului terorist, tov. Max Goldstein (1898–1924), evreu născut în Bârlad, mutat apoi în Bucureşti, unde a devenit simpatizant al comunismului şi anarhismului. Evreul Max Goldstein avea convingerea “revoluţionară” că doar prin atacuri teroriste, comunismul va triumfa în ţara noastră. Autorităţile îl condamnă la 10 de puşcărie dar evadează (?) şi fuge la ruşi, în Odesa. Stă o perioadă ascuns acolo. Apoi revine în România, având scopuri precise şi un important suport financiar.

Evreul Max Goldstein îşi formează un grup de acţiune, din care făceau parte Saul Osias şi Leon Lichtblau, amândoi evrei “patrioţi”. Teroriştii evrei încep să facă experimente cu explozibil, în care tov. Max Goldstein îşi pierde un braţ pe care-l înlocuieşte cu o proteză metalică, devenind „omul cu cîrlig”. Dar nimic nu-i poate împiedica să slujească terorismul bolşevic pe teritoriul României ! Ei încearcă, în noiembrie 1920, să-l asasineze pe ministrul afacerilor interne din acea vreme, Constantin Argetoianu. Calculul matematic şi orientarea în spaţiu nu erau, se pare, punctele forte ale evreilor terorişti, aşa că rezultatul va fi dezamăgitor, bomba distrugând doar partea neocupată a vagonului de trenul vizat, între staţiile Chitila şi Ciocăneşti.

Grupul teroristo-comunist evreiesc nu renunţă. Şi vine fatidica zi de 08.12.1920. Îndrumaţi şi organizaţi de un alt evreu, Abraham Grinstein din Odesa, cei 3 detonează bomba în Senatul României ! Complicităţile au rămas la stadiul de presupuneri legate de grupul celor 11 comunişti evadaţi în acea perioadă de la Jilava. Ei fuseseră condamnaţi pentru distribuire de manifeste şi de broşuri de propagandă bolşevică la Chişinău şi propagarea revolutiei bolşevice în Romania. Evreul Max Goldstein, principalul autor al atentatului, fuge în Bulgaria imediat după atentat. Este prins în octombrie 1921, când încerca să reintre în ţară pe la Rusciuk (!).

“…Din incinta se desprind, indreptandu-se spre banca ministeriala, domnii Greceanu si Valeanu (ministru al Lucrarilor Publice si Comunicatiilor); domnul general Coanda, presedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidential. In acel moment, o detunatura ingrozitoare rasuna in incinta, cutremurand zidurile si aruncand in aer cateva pupitre. O panica neinchipuita se produce, tipete si strigate de salvare rasuna, in vreme ce intr-un lac de sange, doi senatori sunt scosi afara. ..corpul de garda opreste iesirea celor aflati inauntru”, deoarece, in primele momente, s-a crezut ca bomba fusese aruncata chiar atunci, dinspre bancile rezervate publicului. – ziarul Adevărul

Câteva amănunte: bomba a fost construită din 2 obuze de mortier germane model 1916, toată operaţiunea a avut loc în locuinţa arhitectului evreu Lichtblau (nu avea nici o legătură cu teroriştii, copii lui erau simpatizanţi bolşevici). Experţii au stabilit că obuzele au fost introduse unul în altul, obţinându-se un focos dublu de care au fost legate două fire ce duceau la o baterie şi la un ceas deşteptător, aceste din urmă elemente fiind conectate în serie. Evreii Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au ţinut o scurtă consfătuire datorită unei diferenţe de păreri, Osias şi Lichtblau opinând că ar fi mai potrivit scopului şi mai moral (!)  să atace sediul Siguranţei. Goldstein i-a contracarat cu argumente susţinând că „mult mai moral este atacarea oligarhiei române în propria casă, care va fi şi coşciugul ei, Senatul”. În cele din urmă i-a convins cu aceste cuvinte: „aceasta este misiunea mea”.

Goldstein a crezut că în acea zi urma să fie o şedinţă excepţională a plenului Senatului cu participarea Regelui şi a guvernului Averescu, hotărând să profite de ocazie. Spre seară, Leon Lichtblau a ieşit după informaţii. Veştile nu erau chiar cele aşteptate: scăpaseră şi Regele(care nu venise) şi Averescu(care întârziase 5 minute), erau 6 morţi sau răniţi, ceilalţi(miniştri şi senatori) alegându-se doar cu o spaimă de moarte. Lui Goldstein nu i-a venit să creadă că existau supravieţuitori. Deşi simţea că agenţii Siguranţei sunt tot mai aproape de el, a stat în Bucureşti încă patru zile ca să afle bilanţul exact de morţi şi răniţi şi, mai cu seamă, de ce este atât de redus: un obuz nu explodase…

La 28 Iunie 1922 evreul Max Goldstein a fost condamnat la muncă forţată pe viaţă. Ceilalţi inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse până la10 ani de muncă forţată. Sentinţele au fost pronunţate după 125 de şedinţe. Max Goldstein a murit în 1924 de pneumonie în închisoarea Doftana.

va urma

Oamenii au în general o nefericită înclinaţie aşa de tristă de a-L elimina pe Cristos din Evanghelie. Ca şi cum ai vrea să elimini făina din pâine. Ei iau cunoştinţă de planul mântuirii, îl aprobă ca fiind potrivit Scripturilor şi nimerit stării lor de păcat. Dar ei uită că un simplu plan nu foloseşte la nimic dacă nu este adus la îndeplinire. Mântuirea este esenţială, absolut necesară pentru propria lor credinţă personală în Cristos. Şoseaua care duce la o localitate oarecare, nu ne va duce acolo dacă nu vom merge într-un anumit fel pe ea. Toate învăţăturile sănătoase care au fost acceptate cândva, nu-i vor mântui pe nici un om dacă el însuşi nu-şi pune nădejdea şi întreaga sa încredere în Domnul.

Un misionar creştin a întrebat odată pe locuitorii păgâni ai unei insule depărtate, cum poate fi mântuit un om. Un bătrân îi răspunse: Ne mântuim când ne pocăim, când renunţăm la păcatele noastre şi ne întoarcem la Dumnezeu. Într-adevăr, spuse o femeie de vârstă mijlocie – dar trebuie şi o inimă sinceră. Desigur – adăugă un al treilea, şi cu rugăciune. Un al patrulea adăugă: Trebuie să fie o rugăciune pornită din adâncul inimii. Dar interveni un altul: Poruncile legii trebuiesc împlinite cu toată sârguinţa!

Astfel, după ce fiecare a contribuit cu ceva, toţi simţind că au alcătuit laolaltă o frumoasă mărturisire de credinţă, l-au privit pe predicator misionar, aşteptând aprobarea lui. Ei însă n-au trezit în el decât o adâncă compătimire. Omul lui Dumnezeu a trebuit s-o ia de la început, ca să le predice pe Cristos ca Mântuitor personal al lor.

Firea omenească are de obicei mereu idei noi, care lucrează asupra eului omului, să poată deveni o personalitate. Însă calea Domnului este tocmai inversă, Cristos o sintetizează astfel: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16:16). A crede şi a te boteza nu sunt merite, cu care să te poţi lăuda. Ele sunt atât de simple, încât orice laudă şi îngâmfare personală nu-şi au locul, iar Harul Liber poartă singur biruinţa şi laurii. Această cale a mântuirii este anume aleasă de Dumnezeu, ca să vedem lămurit că numai Harul ne este de ajuns pentru a ne mântui.

Tocmai uşurinţa de a obţine un lucru, îl lipseşte pe om de acest lucru, pe care îl neglijează. Dacă vrem să realizăm ceva important, să nu fim atât de nechibzuiţi ca să neglijăm tocmai ceea ce este uşor. A crede în Domnul Isus înseamnă a te rezema pe El; cu alte cuvinte a renunţa la propria noastră încredere de sine, şi a ne încrede, sau a ne abandona lui Isus Cristos. A ne boteza înseamnă a ne supune poruncii sub care S-a supus şi Domnul Isus la Iordan, căreia i s-au supus cei pocăiţi de la sărbătoarea Rusaliilor, de care a ascultat întocmai temnicerul din Filipi, chiar în noaptea pocăinţei sale. Botezul este mărturia exterioară care merge mână în mână cu credinţa noastră lăuntrică. Semnul exterior nu mântuie; dar el înfăţişează moartea noastră şi învierea noastră împreună cu Domnul Isus Cristos, atât de viu înaintea ochilor – botezul şi Cina Domnului nu trebuiesc neglijate nici de cum. Principalul de care depinde totul este de a crede în Cristos şi de a mărturisi această credinţă.

A te gândi numai şi a lua o deciziune fără să o aplici, nu duc la ţintă; trebuie să se concretizeze în fapte reale. Căci numai în măsura în care vom crede cu adevărat, vom şi trăi cu adevărat pentru Dumnezeu.

Un credincios care dorea mult să ajute la pocăinţa unui amic al său, fu prevenit de altul, care îi preciză: Te poţi duce să vorbeşti cu el, dar nu-l vei urni din loc, căci el pretinde să cunoască foarte bine tot planul de mântuire.

Aşa s-a şi întâmplat – credinciosul primi următorul răspuns: Îţi sunt foarte îndatorat – dar nu cred că-mi vei putea spune mai mult decât ştiu şi eu, căci cunosc foarte bine planul de mântuire prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos, pe care de altfel îl şi admir. Acest biet om se încredea în planul mântuirii, dar nu credea în persoana lui Cristos. Acest plan de mântuire este foarte preţios, dar el nu ne poate ajuta la nimic, dacă nu credem în persoana Domnului Cristos. Oare întrucât serveşte planul unei case foarte comode, dacă nu ajungi să intri în ea? Omul care stă afară în ploaie nu câştigă nimic din faptul că planurile acestei case sunt înaintea lui. La ce bun un model de îmbrăcăminte, când n-avem pe noi nici o zdreanţă cu care să ne acoperim corpul?

Un arab foarte bolnav s-a dus într-o zi la medic. Acesta i-a dat reţeta unui medicament – dar după o săptămână omul era tot aşa de bolnav. Ai luat reţeta? – îl întrebă medicul – Da, am mâncat bucăţica de hârtie. Arabul şi-a închipuit că va fi vindecat mâncând reţeta scrisă de medic – hârtie ce poate fi asemănată cu un plan al medicamentului respectiv.

La fel este şi cu mântuirea. Nu planul ei ne poate mântui, ci executarea acestui plan de către Cristos prin moartea Sa, şi ca noi să-l primim: acesta este calea mântuirii! În legea iudaică, cel ce jertfea un taur pe care-l atingea înainte cu mâna: însemna că nu era doar o închipuire, o intenţie. În jertfa pe care o aducea, iudeul găsea ceva esenţial, pe care-l putea atinge cu mâna. Tot aşa şi noi – să ne lăsăm încrezători în lucrarea reală şi adevărată a lui Cristos, mai esenţială decât orice, altceva decât orice lege. Deci dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie să mergem mai departe cu acceptarea unor planuri şi învăţături, ajungând la o încredere perfectă în persoana dumnezeiască şi în lucrarea desăvârşită a lui Cristos.

Domnul Isus invită pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El, vrând să le dea odihnă. Dar nu o făgăduieşte acelora care doar visează despre El. Ei trebuie să vină la El, şi nu numai la biserică, la botez, la o bună mărturisire de credinţă, dar în afară de persoana Lui dumnezeiască.

Când şarpele de aramă a fost ridicat în pustie, evreii muşcaţi de şerpii veninoşi nu se uitau la Moise, nici la Cortul întâlnirii, nici la Stâlpul de nor, ci numai la şarpele de aramă. Obiectul în sine nu era suficient, dacă nu era privit de ochii lor.

Noi trebuie să-L primim pe Domnul Isus, căci, cum spune în Evanghelia după Ioan (1:12) „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Trebuie să deschidem larg uşa şi să-L primim pe Isus Cristos în noi, „nădejdea slavei” – cum spune apostolul Pavel (Coloseni 1:27). Cristos nu trebuie să fie pentru noi nici mit, vis, sau o închipuire, ci trebuie să ne fie ca un om şi un Dumnezeu real; iar primirea Lui de către noi nu trebuie să fie nici silită, nici închipuită, sau făţarnică, ci o potrivire intimă şi plină de bucurie cu El, o acceptare a sufletului nostru, să ne fie totul în toate, în mântuirea noastră. Nu face oare să venim la El şi să ne punem în El singura noastră încredere? Porumbelul este vânat de uliu şi nu mai scapă în faţa duşmanului său nemilos. Dar porumbelul a învăţat că singura scăpare pentru el este să se vâre în crăpăturile stâncilor, şi într-acolo zboară el cât poate de iute. Porumbelul este complet ocrotit în locul său de refugiu, nu se mai teme de nici o pasăre răpitoare. Dar stâncile n-ar fi de nici un folos porumbelului dacă el n-ar zbura într-acolo.

Porumbelul a dispărut privirilor noastre, nu vedem decât stâncile. Tot aşa şi sufletul vinovat se refugiază în coasta deschisă a Domnului Isus, astfel dispare din privirea răzbunătoare a Dreptăţii divine. Dar trebuie să existe acest zbor personal la Isus. Si tocmai actul acesta este amânat de la o zi la alta, de atâţia oameni – până ce, cum arată Scriptura: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:24)”. Este tocmai ceea ce Domnul a spus evreilor necredincioşi şi continuă să ne-o spună şi nouă astăzi.

În timpurile mai vechi, când bisericile erau privite la sanctuare, ucigaşii puteau să se refugieze acolo ca să scape de moarte, la rândul lor. Iată-l pe un ucigaş alergând nebun spre biserică – în urma lui oamenii înarmaţi cu tot felul de obiecte, vor să-l prindă şi să-l omoare. Îl urmăresc până în uşa bisericii. Urmăritul năvăleşte pe trepte, şi tocmai când urmăritorii erau gata să-l omoare în pragul bisericii, apare episcopul, cu crucea ridicată şi strigând: Înapoi! Nu pătaţi pragul Casei Domnului cu sânge! Urmăritorii îndârjiţi, respectă lăcaşul Domnului şi se retrag, în timp ce urmăritul se ascunde în spatele episcopului.

La fel este şi cu Cristos. Păcătosul vinovat aleargă de-a dreptul la El – şi cu toate că ispăşirea îl urmăreşte, Domnul îşi ridică mâinile străpunse de cuie şi strigă dreptăţii divine: Înapoi! Eu îl ocrotesc pe acest păcătos! Eu îl ascund în cortul Meu! (Psalmul 27:5) Nu îl las să piară, căci el îşi pune toată încrederea în Mine.

Careva dintre noi poate răspunde: sunt prea rău, prea stricat! Ei bine, cu cât suntem mai stricaţi, cu atât mai mult Îl onorăm pe Domnul, când credem că El ne poate ocroti şi pe noi. Dacă suferim de o boală uşoară, fără însemnătate şi spunem medicului: Am toată încrederea în arta dvs. de vindecare – nu este o laudă prea mare pentru el. Oricine poate să vindece o indispoziţie trecătoare, sau dacă te-ai tăiat uşor la un deget. Dar dacă zaci greu bolnav de o boală gravă, chinuitoare, şi spui: Nu vreau alt medic – numai dvs. vreau să mă îngrijiţi, am toată încrederea în dvs. – atunci îi faci medicului într-adevăr o mare onoare, pentru că îţi încredinţezi viaţa în mâinile lui.

Să facem la fel cu Domnul Isus. Să ne predăm sufletul în grija Lui! S-o facem cugetat – fără nici o undă de îndoială. Să nu avem despre Domnul Isus, nici un alt simţământ decât credinţa pură. Şi astfel, nu ne vom vedea niciodată înşelaţi în încrederea noastră. Cum ne-o confirmă Scriptura: „Cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine (1 Petru 2:8)”. Amin!

C.H. Spurgeon

Şi nu v-aţi mulţumit cu averile, cu muşterii magazinelor, cu fotoliile din conducerile băncilor, cu subiectele din presa controlată de voi. Nu, întotdeauna trebuia mai mult ! Şi ce v-aţi gândit, ia să vedem noi cum e cu marxismul într-o ţară creştină şi profund religioasă ? Apropo, Karl Marx o fi fost german, evreu sau o corcitură iudeo-germană (tată evreu şi mamă nemţoaică) ? Misiunea de a “testa” fertilitatea terenului a primit-o un român neaoş, Constantin Dobrogeanu-Gherea Născut în Ekaterinoslav, Imperiul Rus la 1855, adevăratul său nume a fost : Solomon Katz (ce frumos sună) sau Mihail Nikitici Kass. Oricum l-ai striga, Dobrogeanu-Gherea era evreu sadea !

Înflăcărat de generoasele idei ale “luptei de clasă” marxiste, evreul Dobrogeanu-Gherea face un mare bine României şi înfiinţează în 1893, “Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România“. Ce ironie a sorţii : să te refugiezi de teroarea rusă într-o ţară eminamente agrară ca România şi în loc să te ocupi cu jupuirea ţăranilor tu să organizezi un partid al muncitorilor ! O nouă sfidare a evreului Dobrogeanu-Gherea este lansarea studiului sociologic “Neoiobăgia”, în 1910, la numai 3 ani de la răscoala ţăranilor şi împotriva arendaşilor, majoritatea evrei. Daca evreul Dobrogeanu-Gherea o intitula “Neobrăzarea arendaşilor”, măcar titlul ar fi fost tangent cu realitatea.

Dar să revenim la mişcarea marxisto-socialistă din România acelor ani, a cărui vârf de lance şi ideolog era evreul Dobrogeanu-Gherea. Iată cum îl aprecia “amicul” Leo Troţki, unul dintre evreii care au condus revoluţia bolşevică din Rusia : “Printre miniştrii, diplomaţii sau prefecţii din România, nu puţini sunt cei care au învăţat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generaţie de muncitori socialişti români spre învăţăturile marxismului. Gherea şi Rakovsky au fost primii care au îndreptat Partidele socialiste spre Revoluţia din Rusia şi au iniţiat un nou tip de partid socialist !”.

Se cuvine să-i mulţumim lui Dobrogeanu-Gherea pentru că ne-a învăţat atât de multe lucruri marxiste folositoare, că ne-a “îndreptat” spre bolşevism, că fiul său Alexandru (Gherea sau Katz ?) a fost membru fondator al PCR. Să-i mulţumim pentru intensa activitate dusă, în timpul Războaielor Balcanice, împotriva “imperialismului românesc” şi de promotor al unei Federaţii Balcanice sub steagurile roşii ale marxismului. În fine, cele mai multe aprecieri ar trebui să le primească evreul Dobrogeanu-Gherea pentru că ne-a “binecuvântat” în 1875, când la vârsta de 20 de ani a sosit în România ca revoluţionar evreu-rus refugiat, aparţinând grupului de “narodnici” !

În vremurile acelea, românii nu erau antisemiţi, criminali, ucigaşi în serie… Pe atunci evreii “soseau” în România, se “refugiau” în România iar unii ne predau învăţăturile marxismului şi erau primii care aplaudau revoluţia bolşevică. Apropo de “Marea Revoluţie din Octombrie” (ce pagină fascinantă din istoria poporului evreu !). Poate cei care ne acuză de Holocaust ar trebui să-şi amintească următoarele rânduri : “Bolsevismul este organizat si facut de evrei, care n-au nationalitate si al caror unic scop este sa distruga pentru interesul lor societatea existenta”  – ministrul olandez Oudendyke sau “Conducătorilor bolşevici de-aici, care sunt majoritatea evrei şi 90 % din ei acum au sosit din străinătate, nu le pasă nici de Rusia nici de altă ţară ci sunt internaţionalişti şi ei lucrează ca să instaureze o revoluţie socială mondială” – Ambasadorul Statelor Unite în Rusia David R. Francis

Oare mai putem vorbi de o Revoluţie comunistă a poporului rus, din moment ce în Comitetul Central al Partidului Bolşevic erau 3 ruşi şi 9 evrei; în comitetul executiv 42 evrei şi 19 ruşi, letoni şi georgieni; în comisariatul poporului 17 evrei şi 5 ne-evrei. La Moscova, poliţia secretă era condusă de 23 evrei şi 12 alte persoane. Nu degeaba evreul M. Cohan simţea o mândrie orgasmică când, în 1919 scria : „Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mâinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mâinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism !”. 

va urma

Mai întâi aţi împânzit satele : “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova” – Mihail Kogălniceanu. Apoi târgurile au încăput pe mâinile voastre : “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi” – Cezar Bolliac. În final, oraşele şi-au înghesut prin mahalale românii, pentru a vă face loc : “evreii lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră…” – Nicolae Iorga.

Strigătelor de disperare ale fruntaşilor noştri, oameni erudiţi şi patrioţi, le-am răspuns prin tăcere şi supunere. V-aţi ridicat case, şcoli, spitale, numai pentru voi. Din banii cui ? Aţi strâns averi indecente. Pe spinarea cui ? Nu v-a ajuns, vroiaţi şi pământul nostru ! Cu ce drept ? Nu l-aţi putut cumpăra, l-aţi luat în arendă de la boieri corupţi. Şi aţi supt sângele ţăranilor până la ultima picătură ! Şi lumânările şi groapa din cimitir trebuiau s-o cumpere de la semenii voştri : “Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori…” Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907.

Mai ţineţi minte “Alianţa Universală Israelită”, cred că mai există şi azi. Cât “bine” a făcut românilor această organizaţie ! Dar de “Fischerland” vă mai aduceţi aminte ? În 1904 acest trust, al fraţilor evrei Ficher, stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer ! Dar poate de alţi “cămătari de pământ” ca : Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila, vă amintiţi… Sau de rabinul Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare : «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră».

Atunci nu eram antisemiţi ? Ţăranii batjocoriţi pentru o bucată de pâine erau buni atunci ? Câte piei au jupuit semenii voştri de pe ei ? Lasă-i să moară de foame cu pământul lor cu tot, Shalom ! Şi 1907 tot de la nişte evrei a pornit ! La începutul acelui an, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor ! Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti trecuseră în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le-au exploatat după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova. Nu se mai putea, era prea mult ! “Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, (tocmai în inima Fischerland-ului – n.a.), şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor.” – Radu Theodoru

Au murit atunci mii de ţărani români (a câta oară ?), pentru o palmă de pământ. Din sângele vărsat atunci, nici o picătură nu v-a înroşit mâinile ? De ce nu ne-aţi lăsat să vă iubim ?

va urma

Bancheri şi economişti evrei:

Benjamin S. Bernanke – preşedinte, Board of Governors, Federal Reserve System

Donald L. Kohn – vicepreşedinte, Board of Governors, Federal Reserve System

Stephen Friedman – Preşedinte, Board of Directors, Federal Reserve Bank of New York

Timothy F. Geithner – Secretar, United States Department of the Treasury

Neal S. Wolin – Secretar adjunct, United States Department of the Treasury

Robert B. Zoellick – Preşedinte, Banca Mondială

Lawrence H. Summer – Preşedinte, National Economic Council

Christina D. Romer – Preşedinte, Council of Economic Advisers

Dominique Strauss-Kahn – fost Managing Director, FMI

Peter R. Orszag – Director, Office of Management and Budget(OMB)

Douglas W. Elmendorf – Director, Congressional Budget Office(CBO)

Robert Greifeld – Ofiţer şef executiv, NASDAQ OMX Group, Inc.

Lloyd C. Blankfein – Preşedinte, Goldman Sachs Group, Inc.

John J. Makhoul – Preşedinte, Morgan Stanley

James Dimon – Preşedinte, JPMorgan Chase

Kenneth D. Lewis – Preşedinte, Bank of America Corporation

James Wolfensohn – Preşedinte al Băncii Mondiale (1995–2005)

Paul Wolfowitz – Preşedinte al Băncii Mondiale (2005–2007)

Martin S. Feldstein – economist, consultant al lui Ronald Reagan

Israel Kirzner – profesor de economie în Austria

Russell Roberts – economist, Profesor la George Mason University

Jeffrey Sachs – mentorul “terapiei de şoc” în economie

Ronald Perelman – American investiror miliardar

George Soros – Wall Street investitor şi speculator

Michael Steinhardt – Wall Street manager de fonduri

Charles Goodhart – economist la Bank of England

listă preluată de la “subvertednation”

Să ucizi milioane de evrei pe vremea lui Hitler/ Să ucizi milioane de copii în pântec .

Citez un user care a comentat la acest video:

“… abortion and the Holocaust are two instances where a human was/is deemed “unhuman” by the person wanting to get rid of them for their own personal gain. A woman’s right to choose? Choose what? Not all choices are right. Not all choices are moral.”

Cu adevarat ceva ce trebuie văzut (click CC pentru subtitrare). Aștept și păreri, de preferat după ce ai parcurs video-ul.

Pornim de la rezultatele anchetei conduse de generalul Mihail Racoviţă (renumit pentru excesul de zel dovedit când a cerut cu prea mare uşurinţă judecarea şi condamnarea foştilor camarazi din timpul campaniei din Est), procuror militar special din cadrul Cabinetului Special al Parchetului General de pe lângă Curtea Militară de Casare şi Justiţie, împuternicit cu cercetarea evenimentelor de la Iaşi şi Stânca Roznovanu – Mărculeşti. Asta pentru a nu fi acuzat (cât se poate) de părtinire. Spre deosebire de cei din prima parte, care şi-au permis în numele unei cauze să prezinte punctele de vedere doar ale unei părţi. Dar dacă sunt istorici care se şterg undeva cu etica, este alegerea şi onorabilitatea lor.

Referatul oficial al generalului Racoviţă arată, printre altele, că ,,apariţia trupelor germane pe teritoriul naţional a favorizat antisemitismul”, pretextul masacrului împotriva evreilor fiind constituit de un zvon răspândit de serviciul SS sosit în localitate după care, la 26 iunie 1941, în urma unui bombardament aviatic asupra Iaşiului, paraşutiştii sovietici trebuiau să ia contact cu rezidenţii evrei comunişti din oraş. Dimineaţa zilei de 28 iunie 1941, autorităţile române au fost sesizate că în cartierul Tătăraşi o unitate germană face percheziţii şi molestează populaţia evreiască sub pretextul deţinerii aparatelor de radio-emisie; în urma unor focuri de arme trase în seara aceleiaşi zile, evreii au fost acuzaţi deşi în casele controlate nu s-a găsit nimic suspect sau incriminant; evreii au fost ridicaţi de către germani şi duşi la Chestura de Poliţie, autorităţile române fiind surprinse de evenimente…

Într-un act semnat de judecătorul instructor general de corp de Armată avocat E. Ionescu, s-a arătat că generalul Gh. Stavrescu, comandant al Diviziei 14 Infanterie în vara anului 1941, nu ar fi luat măsuri în timp util pentru reprimarea masacrelor din 28-29 iunie 1941, ţinându-se cont însă de faptul că ,,la data începerii masacrelor în Iaşi, generalul Stavrescu nu-şi avea postul de comandă acolo, ci la 3 km de Iaşi – la Ruşeni”, la Iaşi aflându-se Eşalonul II al Comandamentului Diviziei.

Generalul Gh. Stavrescu a încercat să pună capăt pogromului intervenind pe lângă comandamentele germane din Iaşi în vederea retragerii patrulelor din oraş şi a elementelor militare germane care ocupaseră Chestura. Fără rezultat însă. Totuşi, se arată în document, generalul român s-a dus personal la generalul german Hans von Salmuth venind împreună la Chestură şi repunând în atribuţii legale autoritatea românească. De asemenea, s-a arătat că Gh. Stavrescu ,,a acţionat şi personal, eliberând convoaie de evrei ce se îndreptau spre chestură, indicându-le ce direcţie să ia pentru a nu cădea în mâinile patrulelor, iar un alt grup de evrei care sosise la chestură a fost îndrumat de generalul Stavrescu spre cazarma Regimentului 13 Infanterie unde sub motiv că-i duce la închisoare, i-a eliberat prin subalternul său căpitanul Darie”.

Deasemenea, în incinta Chesturii a avut o atitudine condescendentă şi a căutat să-i asigure pe evrei că nu li se va întâmpla nimic rău, după cum declară martorii Leon Ştein, avocat Beno Beer, Gorin Isac, locotenent-colonel Darie, Weiss Izu, Roza Leib şi alte persoane. Generalul a dispus chiar arestarea unor soldaţi români care reţineau evrei, trimiţându-i la unităţi pentru verificarea situaţiei militare, constatându-se că printre aceşti ostaşi se aflau şi dezertori din unităţi de Grăniceri. În acest act este amintit şi colonelul Ermil Mateeş, comandant al Regimentului 6 Vânători, pentru că a dat ordin subalternilor ,,să execute pe toţi evreii suspecţi de la Sculeni – Căinari – Mărculeşti”. Se arăta că acest ofiţer ,,este autorul rezoluţiei de pe ordinul Diviziei 14 în care arăta că evreii au fost executaţi conform ordinelor superioare şi că prin ordinele superioare ar fi înţeles ordinele Diviziei Germane sub comanda căruia se afla”.

Peste ani, una dintre evreicele care au fost martore la evenimente, Beatrice Simovici, a consemnat că, colonelul Constantin Chirilovici, chestor al Poliţiei din Iaşi, a circulat în ziua de 29 iunie 1941, într-o maşină militară, prin tot oraşul Iaşi ordonând dispersarea grupurilor de evrei care fuseseră luaţi cu forţa din casele lor, reuşind astfel să salveze multe vieţi. În dorinţa eliberării soţului său care fusese reţinut în acele momente, B. Simovici s-a dus personal la colonelul Chirilovici, pe care îl cunoştea, ofiţerul fiind descris ca apărând ,,uluit, cu o faţă descompusă”, exprimând ,,revoltă şi spaimă”. Răspunsul acestuia la rugăminţile disperate de ajutorare ale femeii a fost următorul: ,,Nu vă pot ajuta cu nimic, au trecut peste mine (…). Eu nu mai am nici o putere!”.

În privinţa numărului celor care au pierit în urma declanşării pogromului, acesta este, într-adevăr, diferit. Dacă în comunicatul autorităţilor române, publicat în ,,Monitorul Oficial” din 1 iulie 1941, s-a anunţat că ,,la Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români”, iar într-o telegramă din 1 septembrie 1941, expediată la Berlin de ministrul plenipotenţiar al Reich-ului în România, Manfred von Killinger, cifra celor asasinaţi la Iaşi era de 4.000 de evrei. Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în anul 2005, arată că în timpul pogromului au fost ucişi 14.850 de evrei (!). Istoricul britanic Dennis Deletant apreciază, în 2006, următoarele: ,,Este greu de stabilit cu certitudine numărul total de victime al pogromului de la Iaşi, inclusiv victimele din cele două trenuri ale morţii. În timp ce numărul morţilor din trenuri a fost calculat cu o oarecare acurateţe – între 2.700 şi 2.800 – şi se estimează, pe bună dreptate, că 1.000 au fost împuşcaţi în curtea poliţiei, nu este clar câţi evrei au fost ucişi în alte părţi ale oraşului între 26 şi 30 iunie. Diplomaţii germani din Bucureşti au stabilit că cifra totală a morţilor din Iaşi a fost de cel puţin 4.000, ceea ce pare a fi cea mai concisă informaţie pe care o putem cita…

În încheiere iată şi mărturia doctorului Epifanie Cozarescu, cernăuţean ajuns în Roman, mare erudit, care se afla în zilele pogromului în Iaşi:  “În vreme ce la Spitalul Z.I. 286, si nu numai, se lucra ca într-un stup de albine, în oras începuseră a se comite acte de sabotaj a ordinii publice si a efortului de război. Se pare că acestea au debutat în cursul noptilor întunecoase, fără lună, când pe deasupra orasului au început a se roti câte unul-două avioane de recunoastere sovietice care, pe lângă misiunea lor de bază, mai aruncau ici-colo câte o bombă, a căror explozie tinea populatia în alertă. Se zicea că lansau si parasutisti, care găsindu-si adăpost prin podurile unor case si prin copaci, mitraliau de acolo unitătile de infanteristi aflate în mars către front. Se mai zicea că locurile unde trebuiau să fie lansati parasutistii, erau indicate prin luminile unor becuri electrice aprinse în cosurile caselor.

Desigur că imediat după întâmplările cu parasutistii, au fost organizate razii de prindere a celor care au pus semnalizările luminoase si a complicilor acestora. Patrulele erau mixte: politisti români dublati de ostasi SS germani. Până seara au fost adusi la Chestura de Politie (de pe str. V. Alecsandri) circa 500 de indivizi. La triajul riguros făcut în aceeasi noapte, dirijat de chestorul sef, col. Chirilovici, si de prefectul judetului, col. Captaru, nu stiu ori de au găsit vreun parasutist, dar au fost identificati 100 de comunisti notorii, care fură trimisi numaidecât în inchisoarea militară de la Copou. Toti ceilalti au fost eliberati si trimisi la casele lor. Norocul celor 100 de retinuti, căci, asa cum se va arăta mai departe, în modul acesta le-a fost salvată viata.

Dar sturnbandfurerul H. Ohlenburg, de la Comandamentul german al orasului, nefiind multumit de rezultatul acestei anchete, a hotărât să o ia de la capăt, cu metode si mijloace proprii. Asa încât, cu ajutorul unor patrule compuse din agenti SS, până în seara următoare, 6.VI.1941, au fost umplute iarăsi beciurile si curtea înalt îngrădită a Chesturii, cu persoane ce li se păruseră … suspecte. În cursul noptii, altă „anchetă”, însă cu mitraliera, de care n-a scăpat nimeni. În dimineata următoare cine a trecut pe acolo (str. V. Alecsandri), a putut vedea suvoiul de sânge închegat, scurs, ca din abator, pe sub poarta Politiei, peste bordura trotuarului, în rigolă, iar de aici la vale… În zilele si noptile ce au urmat, făcându-le „Kurzeren Prozess” (răfuială mai scurtată), nu-i mai aduseră la Politie, ci îi împuscaseră pe trotuar, în fata caselor de unde i-au scos. Dimineata treceau cărutele Primăriei, îi încărcau ca pe butuci, ducându-i la santurile-gropi comune din cimitirul Israelit…

Vrând să mai debaraseze orasul si de alti – pentru ei – indezirabili, îi imbarcară în două trenuri de vite, puternic oblonite ca să nu intre nici aerul la cei înghesuiti înăuntru; trenuri cu destinatie diferită: primul, care ne interesează îndeosebi, spre Lagărul de concentrare de la Călărasi – Ialomita, al doilea – la Podu Iloaei. Dar, ca să nu ajungă prea repede, îi purtară înainte si înapoi, pe caniculă, încât peste jumătate din ei se sufocară. Trenul întâi, care si-a meritat cu prisosintă trista poreclă de „trenul mortii”, după ce si-a lepădat 650 de morti la Târgu Frumos, 350 la Mircesti, ajunse, în dimineata de 3 iulie `41, la Roman. Aici le-a iesit imediat în întâmpinare echipa de infirmiere ale Crucii Rosii, cu serviciul în gară, intentionând să le acorde, ca si trenurilor cu răniti, ceai si pachetele cu hrană rece. Dar paznicii germani ai trenului le interziseră apropierea de vagoane. Atunci fu chemată în ajutor presedinta Filialei locale de Cruce Rosie, doamna Viorica Agarici.

Urmarea, se stie si se mai scrie despre gestul eroic: S-a postat în fata locomotivei, declarând că nu va pleca de acolo până nu se vor da la o parte obloanele, în spatele cărora detinutii strigau cerând aer si apă. Cu sprijinul oficialitătilor române, printre care si al Reginei Mamă Elena, aflată în vizită la Spitalele militare Z.I. din localitate, a prefectului judetului Roman, generalul Stefan Ionescu, s-a ajuns prin telefon la generalul Ion Antonescu. Iar acesta solicitând sprijinul Generalului colonelului Eugen von Schorner, comandantul Armatei a 11-a germană, ce coopera în Basarabia cu trupele noastre, a venit ordinul de eliberare a trenului si de oprire a actiunilor antievreesti de la Iasi. Atunci s-au mai găsit 350 de morti, care au fost îngropati la Săbăoani. Trenul a fost igienizat, detinutii vii – asistati, după care a putut să-si continue cursa la destinatie, mai debarcând numai 12 morti la Mărăsesti.

În calitate de martor ocular al acestei drame iesene, am intentionat să dovedim că „Holocaustul de la Iasi”, atribuit în totalitate nouă, românilor, s-a datorat integral fractiunii naziste a trupelor germane. Este un adevăr crud, care spus si cu acelasi prilej, poate va fi mai bine înteles si receptat ca atare.”

Ce s-a întâmplat cu eroina salvatoare de evrei Viorica Agarici, după venirea comuniştilor (majoritatea evrei) la putere ?  “În 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva…  Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie… Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. Atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera. “

“Aceste adevăruri trebuie stiute si spuse, să le afle toti cei care ciuntesc încă istoria noastră, deformând obrazul – si asa biciuit si scuipat al – neamului nostru românesc.”

Camelia Corban

Domnul istoric descris mai sus, actual şi membru CNSAS, a decis (independent bineînţeles) să lanseze pe internet un site dedicat “Pogromului de la Iaşi” din 1941. O iniţiativă binevenită, chiar salutară, evenimentul nefiind studiat aprofundat şi cunoscut destul de puţin. Curios, cum sunt, am vrut să aflu mai multe detalii despre cel care a iniţiat acest proiect. Nu mică a fost surpriza, când am observat (ca şi jurnalistul Victor Roncea) că dl. Cioflâncă este un admirator al “cosmetizării” propriului C.V., avându-i ca exemple celebre pe înaintaşii Ponta şi Şova ! Astfel el se recomandă :

Ori, într-o adresă trimisă d-lui Victor Roncea, Academia precizează că: “… Dl. Adrian Cioflanca NU este membru al Academiei Romane, nici corespondent, nici titular si nici de onoare. Este cercetator la Institutul de istorie al Academiei Romane din Iasi.”  Zic: într-o ţară condusă de un prim-ministru plagiator dovedit, ce mai contează o “mică” adăugire mincinoasă la CV-ul unui cercetător ştiinţific de grad III (o fi şi grad mai mic ?).

Trec peste această primă deziluzie şi accesez pagina respectivă. Emoţiile unor viitoare descoperiri istorice mă copleşesc în timp ce google-ul mă invită la respectiva adresă. Pagina se încarcă relativ rapid, chiar dacă e plină de mărturii foto-video (multe preluate din arhivele CNSAS). Prima impresie: site-ul arată destul de bine, tehnic vorbind. Dar nu despre partea de web-design vorbim noi aici , ci despre informaţiile oferite. La acest capitol site-ul este un zero barat ! În afară de fotografii obţinute din diferite arhive, 2 filmuleţe de pe youtube şi câteva procese verbale dl. Cioflâncă nu ne prezintă nimic.

Dl. Cioflâncă, istoricul cu CV-ul trucat, ar trebui să ştie că “diavolul se ascunde în detalii”, sau poate ştie dar se preface că nu. Ştiu ca o fotografie înlocuieşte multe cuvinte iar impactul vizual este, uneori, foarte puternic, dar mai trebuie ceva pentru un studiu istoric: documente. Mai ales că faptele s-au petrecut în 1941, adică recent din punct de vedere istoric. Dl. Cioflâncă ataşează descrieri bazate pe supoziţii unor fotografii, ceea ce scade nivelul credibilităţii. De exemplu: “Grup de evrei reţinuţi, probabil pe 29 iunie 1941″ sau “Femei şi bărbaţi evrei bătuţi în zilele pogromului, probabil pe Strada Cuza Vodă”. Aş putea, urmând modul de lucru al Dl. Cioflâncă, să prezint următoarea fotografie astfel: “grup de cetăţeni, probabil evrei, probabil reţinuţi, probabil de jandarmi români, probabil pe 29. 06. 1941, probabil în Iaşi

sau: “Femei şi bărbaţi, probabil evrei, bătuţi probabil în zilele pogromului, probabil pe str. Cuza Vodă, probabil din Iaşi”

Cam multe “probabilităţi” strecurate prin toate cotloanele expunerii Pogromului de la Iaşi. Bineînţeles că evenimentele au avut loc, nu există nici un dubiu, dar un studiu istoric serios trebuie să aducă în faţa cititorului elementele, documentele şi declaraţiile tuturor părţilor implicate. Nu poţi să prezinţi doar viziunea unei singure “tabere”. Acesta se numeşte partizanat şi este toxic adevărului istoric ! Ori Dl. Cioflâncă şi colegii săi, nu aduc informaţii decât din partea victimelor. Pe ei nu-i interesează cum s-a ajuns la oribilul masacru, motivele care au stat la apariţia pogromului, ce fapte li se impută celor consideraţi vinovaţi, cum şi de cine au fost ei judecaţi şi condamnaţi.

Pentru Dl. Cioflâncă, Pogromul de la Iaşi din 1941 nu are secrete, românii sunt vinovaţi de măcelul a peste 10.000 de evrei ! Nici măcar provenienţa fotografiilor nu a fost dezvăluită : “Nu se ştie cu precizie cine a făcut fotografiile din zilele pogromului, dar din informaţii indirecte se poate deduce că o parte din instantanee au fost surprinse de Serviciul Special de Informaţii, altele de soldaţi germani.”  Hai să presupunem că fotografiile din timpul pogromului sunt cu autori necunoscuţi şi prezintă persoane “probabil” la fel de necunoscute, dar cele făcute în timpul anchetei şi procesului ? Explicaţii de genul : “În stânga, acuzat, în dreapta, martor, în timpul unui interogatoriu de confruntare.” ce credibilitate au ?

Ca să nu mai subliniez şi faptul că, pentru corecta informare, Dl. Cioflâncă “uită” să prezinte detalii despre realitatea din acele vremuri. Iată câteva “descoperiri” care ridică multe semne de întrebare:

 - „O echipă coordonată de cercetătorul Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi a efectuat săpături într-o pădure din apropierea aşezărilor, descoperind o groapă comună pe un versant cunoscut sub denumirea de Valea Climoaiei. Acţiunea derulată de Institutul Naţional pentru „Studierea” Holocaustului din România „Elie Wiesel” în parteneriat cu Facultatea de Istorie din Iaşi a reuşit să pună în evidenţă şaisprezece cranii, precum şi o serie de obiecte care atestă calitatea civilă a victimelor(?): nasturi de la haine, o cataramă de curea sau o talpă de pantof mărimea 35, probabil de femeie. În groapă au fost descoperite şi tuburi de gloanţe de calibru 7,92 CMC (Copşa Mică Cugir) sau PA (Pirotehnia Armatei) producţie 1939 şi 1940, folosite de armata română în război”. Contrazicând declaraţiile pripite şi condamnabile ale funcţionarului Muzeului din Iaşi, comunicarea oficială a prim-procurorului Tribunalului din capitala Moldovei precizează: „Nu există până acum nici o probă ştiinţifică în măsură să demonstreze că acolo este vorba de armată sau de populaţie civilă.”

-„Săpăturile au fost făcute în comuna Popeşti, Popricani [...], au fost scoase din pământ cranii şi alte fragmente de schelet provenind de la 16 oameni. [...], Istoricii  cred că au descoperit cadavrele a 16 evrei executaţi lângă Iaşi, în 1941. [...]. Se presupune (iar probabilităţi ?) că au aparţinut unor evrei ucişi în timpul regimului Antonescu. Zona în care a fost descoperită groapa comună a fost împânzită de procurori şi criminalişti. Arheologii vorbesc despre un masacru petrecut în pădurea Vultur. Călăii ar fi făcut parte dintr-un regiment românesc. Versiunea istoricilor nu este confirmată şi de procurorii militari care se ocupă de caz.”

Dar ce te faci când, pe timp de război, comandamentul militar al zonei Iaşi era asigurat de germani, iar trupele româneşti se supuneau ordinelor ofiţerilor nemţi ? „Conform datelor istorice,  pogromul de la Iaşi a fost ordonat “probabil” de către comandamentul german în ziua de 21 iunie 1941. Pe 27 iunie a început trierea populaţiei evreieşti de cea română şi la ora 22:00 a început procesul de execuţie.” Sau despre modul în care s-a desfăşurat ancheta şi procesul între 1945 – 1948. Astfel anchetatorul şef a fost tov. Dumitru Săracu, fost chelner şi bucătar la restaurantul “Capşa”, fost deţinut la Târgu Jiu, reprezentat al PCR-ului, care habar n-avea de termenii juridici dar era “acuzator public”. El a făcut parte şi din completul de judecată al “Tribunalului Poporului” care s-a ocupat de caz.

va urma