Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

- Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

- Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

- Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

- În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

- Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.

Acesta este un răspuns la capitolul “Tăcerea ierarhilor” de pe blogul Savatie Baştovoi, vezi : http://savatie.wordpress.com/2008/07/02/tacerea-ierarhilor/#comments .

Tăcerea lor (a ierarhilor vii) este irelevantă. La conciliul din 325 AD de la Nicaea, erau prezenţi mai mulţi episcopi veniţi din Mesopotamia şi din subcontinentul indian, decât din Europa Occidentală. În acelaşi secol IV care marchează începutul civilizaţiei ariene a excelenţei din   Romania Orientală, şi folosind mijloacele filosofiei eline în exegeza biblică, teologia cappadocienilor extrăgea hotărât creştinismul din iudaism, despărţindu -l în mare măsură de miracolele lui Moise (trăitor în vremea dinastiei a 19- a egiptene). Tablele lui Moise mărturisesc falogocentrismul Vechiului Testament. Teologia cappadocienilor incorpora creştinismului   elementele esenţiale de civilizaţie universalistă prezente în renaşterea saitică, aflată la şapte dinastii depărtare de faraonul Ramses cel Mare. De atunci, din secolul IV al erei creştine, se face distincţia netă între Apostoli, care se inspirau din profeţii evrei ce arătau direcţia „timpului   liniar”, şi Părinţii Bisericii care se inspirau din scrierile filosofilor Greciei în teoria lor despre om, creaţie şi spirit. Este o distincţie capitală. Părinţii Cappadocieni ai Bisericii anunţau lumea modernă. Este deosebit de încurajator pentru noi faptul că istoriografii oneşti ai Occidentului privesc acum cu maximă speranţă spre civilizaţia excelenţei din Romania Orientală a secolelor IV, V. VI.

Titus Filipas

La conciliul din 325 AD  de la Nicaea, erau prezenţi mai mulţi episcopi veniţi din Mesopotamia şi din subcontinentul indian, decât din Europa Occidentală. În acelaşi secol IV care marchează începutul civilizaţiei ariene a excelenţei din Romania Orientală, şi folosind mijloacele filosofiei eline în exegeza biblică, teologia cappadocienilor  extrăgea hotărât creştinismul din iudaism, despărţindu -l în mare măsură de miracolele lui Moise (trăitor în vremea dinastiei a 19- a egiptene).  Tablele lui Moise mărturisesc falogocentrismul Vechiului Testament. Teologia cappadocienilor  incorpora  creştinismului  elementele esenţiale de civilizaţie universalistă prezente în renaşterea  saitică, aflată la şapte dinastii depărtare de faraonul Ramses cel Mare.   De atunci,  din secolul IV  al erei creştine, se face distincţia netă între Apostoli, care se inspirau din profeţii evrei ce arătau direcţia „timpului liniar”, şi Părinţii Bisericii care se inspirau din scrierile filosofilor Greciei în teoria lor despre om, creaţie şi spirit.  Este  o distincţie capitală. Părinţii Cappadocieni ai Bisericii anunţau  lumea modernă.Titus Filipas