Constat ca exista un public foarte numeros care se lasa purtat in ghearele morbidului. De ceva vreme, de cind mortii celebri par sa nu-si gaseasca linistea decit in conditiile in care sint filmati si transmisi live (ma scuzati, asa e expresia) la tv. Incerc sa-mi explic invazia serialelor complete de inmormintari in direct si in reluare, fara a arata cu degetul catre principalii “vinovati”, televiziunile. Acolo e doar buba. Originea bubei insa, cred ca ramine fascinatia oamenilor pentru morbid.

A murit cutarica. Vaaai, saracu…unde-i telecomanda? Zappezi si gasesti imediat cel putin o televiziune care-ti povesteste sordid cum s-a chinuit pina sa-si dea duhul, cit de desfigurat este mortul, cit de distrusa e sotia (cu exemplificari si cadre prim plan). Pupilele se dilata, ochii par sa fie suficient umectati astfel ca procesul de clipire devine inutil. Apar primele regrete: de ce sicriul are capacul pus? Cum si-a permis ruda aia a mortului sa nu-si smulga parul din cap in vazul tuturor, cum isi permite sa ne priveze de spectacol? Rabdarea ne e pusa la grea incercare in timpul slujbei, pentru ca ii tot asteptam pe urmasi sa vina sa tipe, sa ceara sa intre in posesia a ceea ce tocmai fusese a mortului, acum fiind a lor de drept… Desigur, dupa bagarea mortului in groapa, ochii nu se dezlipesc de tv. Nivelarea creierului continua: trebuie studiat fenomenul copiilor din flori de mult ofilite…Cum au fost facuti concret, in ce pozitie? Sint chemati sa aduca o pereche de chiloti folosita a tatalui decedat, semnul cel mai concludent ca tatal l-a recunoscut. Si ca sa nu ne plictisim, cu abilitate sintem trecuti de realizatorii emisiunilor si prin registrul duios al grijii paterne: prezentarea ambalajului de la bomboana pe care tatal i-a daruit-o cind era mic. Asa om mai rar! Traiasca mortul!

Si cum nu in fiecare zi moare cite cineva demn de dat la tv, televiziunile ne rasfata si cu alte hidosenii. Vii, de aceasta data! Apreciez nespus faptul ca dragele noastre televiziuni se erijeaza in psihologi si afirma ca ne-au sondat creierele, (desi eu cred ca ne-au facut doar un tuseu rectal) si se bat cu pumnul in piept ca ne dau ce ne dorim: uriti, ciudati, monstri, nebuni, nespalati, retardati, curve, barbatifemei sau femeibarbati. In momentul in care m-am regasit rizind si plingind in acelasi timp auzind-o (sau auzindu-l) pe Naomi apostrofind cu infatuare un spectator din publicul lui Capatos…:”tu nebunule din porumb, care maninci cirpe ude din baie…”, expresie rostita cu o dictie impecabila…atunci m-a lovit! Am avut revelatia. De ce se uita lumea la asa ceva? E simplu, raspunsul e la indemina: fascinatia uritului e mai puternica decit cea a frumosului, atita timp cit mizeria proprie ne copleseste. Cu cit sintem mai jos, cu atit vrem sa vedem specimene mai oribile, pentru ca prin comparatie, noi sa fim mai buni, mai destepti, mai frumosi…

Astazi: muzeul BMW. Pasionatii de masini vor fi super incantati de locatie si automobile, cei mai putin pasionati – de arhitectura si concept, deopotriva de masini. O intreaga istorie a automobilului se gaseste aici, de asemenea un simulator auto BMW (gratis, 8 minute, drum cu gheata) – care sa va demonstreze performantele masinilor in conditii dificile de drum, un magazin de suveniruri, si expozitii temporare gazduite de complex.

Conceptul care a stat la baza muzeului pune accentul pe importanta locatiei ca muzeu de brand si pe fascinatia pe care o exercita marca BMW si produsele sale. A rezultat o arhitectura de vis ce imbina tendintele contemporane cu liniile arhitecturale istorice. La randul lor exponatele acopera mai mult de 90 de ani iar tematica expozitiei permanente se intinde dincolo de prezentarea cronologica a automobilelor.

Conceptul consta intr-o cladire circulara ca un drum ce se termina intr-un spatiu inchis, de asemenea sapte “cladiri” diferite ca identitate si tema abordata: House of Design, House of the Company, House of the Motorcycle, House of Technology, House of Motor Sport, House of the Brand si House of the Series. Imagini puteti vedea mai jos, mai e de notat faptul ca accesul la muzeul BMW este facil, aflandu-se la cativa pasi de statia de metrou Olympiazentrum (linia U3). In imediata vecinatate se mai gasesc acvariul din Munchen, turnul de observatie ce gazduieste “Rock Museum” si centrul olimpic.

Pozele pe de site-ul muzeului: bmw-museum.de

   Fascinaţia unui trecut ce nu a fost niciodată actual, dar care e atât de pregnant încât orice prezent păleşte prin comparaţie … un ca şi cum ce face ca distanţa să dispară – între acum şi atunci nu mai e decât un pas, un fir de păr aproape şi în cele din urmă are loc suprapunerea … trăire sau retrăire puţin contează, această fascinaţie recreeaza o lume .

Sunt un bun ascultător şi mă implic emoţional în poveştile de viaţă ale altora. Indiferenţa nu mă caracterizează; nu m-a caracterizat niciodată…

Mi s-au spus destule şi am fost martorul multor întâmplări pe care alţii au simţit să mi le dezvăluie; am trăit cu şi prin fiecare în parte…Sunt o fire sensibilă…

Nu sunt însă o fire impresionabilă.

O singură poveste de o viaţă nu încetează  să mă impresioneze.

E povestea unui tânăr adolescent care a ştiut ce a vrut şi şi-a schimbat destinul. “Liberul arbitru” în cazul acesta ar fi funcţionat destul de greu, sau chiar imposibil.

Liberul arbitru – adică atunci când TU ai puterea să intervii, să decizi şi să alegi să schimbi.

Atunci era greu, iar mulţi nici nu îşi puneau întrebarea dacă… Trăiau o existenţă cenuşie şi acceptau.

Nu aveau încotro…

El era Visul…şi a plecat în căutarea lui…a lui şi a visului…

La 18 ani, când altora li se părea un act de inconştienţă, RISC SUPREM, el a reuşit.

Îl leagă de acel trecut o bancnotă de 1 dolar pe care o păstrează şi astăzi.

Poate ca să-i aducă aminte de trecut, să nu uite niciodată.

E mărturia unui sistem din care el a reuşit să evadeze…

Nu admir mulţi oameni. Respect însă fiecare individ. Iubeşti cu adevărat doar pe cei pe care îi admiri.

Admir şi respect însă o persoană în mod cu totul particular; şi nici astăzi nu încetează să mă uimească!

Este singura poveste de viaţă cu adevărat impresionantă pe care, din anumite motive, nu o pot reda întocmai cum a fost trăită.

Este povestea unui tânăr care a ştiut ce a vrut.

Care CHIAR a ştiut ce a vrut.

Intai o sa para un post glumet, legat de supermarket-ul Lidl dar, pana la urma, stiu eu ca se va transforma in ceva amar, greu de inghitit si greu de digerat. Prevad ca nu imi voi putea mentine tonul vesel pana la final si mai prevad ca supermarket-ul Lidl va deveni un simbol, incetand sa mai fie doar un supermarket. Ce sa va spun? Ma preocupa legatura dintre romanii presupus rasariti care vin la Berlin si supermarket-ul Lidl. Intai am intalnit acest supermarket in blog-ul lui Jean Lorin Sterian. Era acolo trecut ca cine stie ce element reprezentativ pentru Berlin, aruncat intr-o descriere asa cum imi repugna mie descrierile: cele care se vor detasate dar care sunt, de fapt, prapadite. “Lidl, Rewe, Aldi” sunt elemente din descrierea lui Sterian cand vine vorba despre intensitatea Berlinului. Si, de curand, in ultima lui postare, s-a mai adaugat un supermarket dar din Bucuresti: Angst. “azi-dimineata, pe la 11, mi s-a facut un pic dor de berlin. eram in supermarketul angst.” Nu ma mira ca i s-a facut dor de Berlin intr-un supermarket, daca imi intelegeti ironia. Dar cand sa ma supar putin pe Jean Lorin Sterian si sa imi amintesc ca nu a reusit sa scrie aproape nici o chestie in germana corect, nici macar strada pe care a locuit un timp in Berlin (strada este Isländische Straße si nu Islandische Strasse), am citit editorialul lui Mircea Cartarescu din EVZ si am gasit acolo un lucru care l-a disculpat instantaneu pe Sterian: “La Lidl, vânzătoarea-ţi zâmbeşte de parcă i-ai fi logodnic.” Ii pun pe cei doi pe acelasi nivel fara nici o ezitare. Am descoperit in consideratiunile amandurora legate de Berlin un infantilism jenant, nu din cel frumos. Indraznesc sa consider ca atunci cand vom depasi fascinatia supermarket-urilor occidentale si cand nu vom mai folosi cele cateva saptamani sau luni in alta tara drept palma peste obrazul tarii pe spinarea careia traim si la care ne intoarcem cu coada intre picioare – ei bine, indraznesc sa cred ca atunci vom avea sansa de a fi europeni. Fiind europeni, vom afla ca Lidl este un supermarket pentru saraci, va rog din toata inima sa imi scuzati aceasta neobrazare aruncata fara menajamente. Daca tot suntem legati de supermarket-uri si daca tot ne masuram calitatea sederilor intr-o tara straina in functie de ele, e bine sa mergem la Kaiser’s sau la basic, la supermarket-ul Galeriei Kaufhof din Alexanderplatz. Intelegeti-mi si iertati-mi aceste specificari dar nivelul romanesc trebuie saltat din toate colturile.

Ma intreb de multa vreme cum a ajuns la urechile romanilor ca Berlinul e la moda. Cine o fi zis ca e la moda? Ca a devenit un fel de Croatia pe cultural. Ma rog, acum s-a mai fasait treaba, mai ales de cand a postat Sterian la el pe blog ca experienta Berlinului este consumata. Sper. Sper sa o ia de buna toata lumea culturala din Romania, ca nu stiu cat mai rezist la articole si postari despre Lidl. Romanul e nascut milog, asta imi este clar. Si mai am o idee in minte, idee pe care nu reusesc sa mi-o scot: scriitorul adevarat, scriitorul puternic nu traieste din burse si din pomeni de alt tip. Parte din adrenalina scriiturii si din calitatea ei vine, zic eu, dintr-o viata necocolosita, o viata in care mai risti, mai traiesti, mai incerci, esti rebel, tai in carne vie, spui ce ai de spus oricui, nu astepti nimic, nu depinzi de nimeni, mergi si in alte locuri in afara de supermarket-uri. Si locuiesti, poate, in cartiere ca lumea, ca sa intelegi ceva din Berlin si sa nu ajungi sa te saturi de el pentru ca tu ai stat periferic si nasol si pentru ca socializarea ta s-a redus la niste zambete robotice schimbate cu vanzatoarele de la un supermarket.

Imi amintesc cum nu prea intelegeam cand mama imi spunea “s-a dus la Paris bou si s-a intors vaca”. Acum incep sa inteleg ce voia sa spuna citatul. Noi, romanii, suntem parca facuti sa ne intoarcem in Romania. Tot ce traim, traim in virtutea intoarcerii. Nu am avansa nici picati cu ceara. Nu vrem sa depasim nivelul asta de doi lei in care, asa cum face si domnul Cartarescu in EVZ, spunem ca nu ne pasa ce e in Romania, ca la Berlin e toamna frumoasa, ca e maraton, ca alegerile sunt civilizate. Cine se gandea ca nu? Si cat de searbada ne poate fi viata incat sa descriem ca suprema revelatie un nivel de trai decent? Ce spun romanii despre Berlin si ce spun ei, in general, despre tarile straine? Insira niste detalii pe care le stiu si homeless-ii de-aici, scuipa un pic pe Romania si pe urma se intorc si se presupune ca folosesc experienta Berlinului. Dar cum? Eu sunt convinsa ca nu o folosesc nicicum. O folosesc, poate, ca Madame Bovary, raportandu-se o viata intreaga la perioada petrecuta in strainatate ca la esenta vietii si momentul ideal dar traind o viata de cacat in paralel si dandu-se occidentali pentru a umili romanii care nu stiu nici macar trei rahaturi despre Occident. Sinucigandu-se mai pe ocolite, inhaland poluare, nu direct si asumat explicit.

Lipsa de seriozitate romaneasca se simte pana si in asimilarea unei experiente occidentale. Incapacitatea de a ne depasi provincialismele si meschinariile, incapacitatea de a ne face prieteni in alta tara, lipsa de disciplina, determinare in a ne integra cu adevarat intr-o societate asa incat sa scriem lucruri pertinente despre ea sau, macar, alienarea totala in mijlocul ei, alienare asumata descrisa cu talent. Nu, noi suntem ca o femeie de la tara scoasa prima oara la un restaurant. Nu ne simtim in largul nostru dar suntem mandri ca vom avea ce povesti la intoarcerea in sat si, la o adica, atunci cand cineva ne ataca, putem spune ca noi suntem cineva dat fiind ca am mancat la restaurantul respectiv.

Nu am remarcat ca cineva sa se intoarca in Romania transfigurat de experienta occidentala si hotarat sa aplice macar un detaliu in viata romaneasca. Experienta strainatatii trebuie bifata, la fel ca obiectivele turistice. Indraznim sa ne plasam mai sus de restul romanilor prin faptul ca iesim din tara. Dar nu suntem mai presus, cu nimic mai presus, ne intoarcem si ramanem la fel de romani doar ca suntem inciudati ca altii o duc mai bine si suntem disperati sa mai facem rost de niste fonduri ca sa plecam din nou. Nu cumva sa scoatem bani din buzunar si sa traim o viata pe bune, o viata in care sa inveti sa supravietuiesti cu adevarat intr-o societate occidentala. La ce ne-ar folosi? Romania este inca foarte buna de muls, coruptia si pilaraia din economie isi au corespondent si in cultura, nu exista tara care sa suporte cu atat de mult stoicism non-valorile si sa le si finanteze. De ce ar risca cineva? Si de ce ar schimba drumul casa-supermarket-casa? Nu poti sa stii ce se intampla daca te abati. Poate chiar descoperi Berlinul, de exemplu. Poate chiar vorbesti cu oameni, poate chiar intelegi ca este o experienta greu de consumat, poate chiar iti pui problema sa te rupi de Romania si sa incerci sa vezi cine esti dincolo de proptele. Poate.  Dar nu poti sa risti, mai bine mergi pe drumul batatorit.

Adevarul este ca oricine pleaca din tara pe bune, nu cu intentia de a da putin cu nasul intr-o periferie ca apoi sa dea peste nas cu aceasta experienta, prezentand-o in termeni cat mai vagi si neinspirati asa incat sa nu transpara, de fapt, saracia experientei la propriu si la figurat – oricine pleaca din tara pe bune nu se va mai intoarce niciodata. Tocmai pentru ca, dincolo de faptul ca intr-o zi vanzatorul de la nu stiu ce magazin s-ar putea sa fie mai nesimtit decat vanzatoarea bucuresteanca de nu stiu unde, o tara civilizata si puternica este o tara civilizata si puternica iar daca si tu esti asa nu ai cum cum sa nu ramai in ea, nu ai cum sa te intorci in mizerie. Insa, asa cum am mai spus, romanul nu poate decat sa dea cu nasul un pic asa incat sa aiba material pentru a se da mare. El nu vrea sa schimbe nimic, nu vrea sa construiasca nimic, el vrea burse, el vrea bani de la altii, el vrea sa ciupeasca, el vrea sa fraiereasca, el nu are curaj sa traiasca si nici nu isi doreste o viata palpitanta. El vrea doar sa aiba in catastif cateva experiente care sa dea bine. Dar, de fapt, mizeria, incalceala, promiscuitatea, relativul oricaror valori, nepotismul, banul castigat usor, lejera fraierire a unui popor nedus prea mult in alte tari – toate astea ii plac pana si intelectualului roman. Unde ar mai fi putut el sa scrie despre Lidl cu fascinatie? Nicaieri. Doar romanul e prost si citeste asa ceva, poate chiar cu admiratie. Pentru ca romanul nu a depasit admiratia fata de supermarket-uri bine organizate si admiratia fata de autostrazi. Si oricat de sofisticat s-ar da, oricat de european, oricat de boem, oricat de deschis si oricat de superior restului romanilor, excitarea taranului aflat la un Lidl in care vanzatoarele isi fac decent datoria nu va disparea prea repede. Romanul nu poate sa scrie in alta tara pentru ca el nu intelege ce se intampla in alta tara. Cat despre trairile lui – ele nu mai exista in alta tara, el nu mai poate gandi, el nu mai are nici o incantare si nici o problema atata vreme cat simte cele cateva binecuvantari elementare ale unei vieti occidentale. Nu se poate gandi nici la chestiile teoretice care-l preocupau pana atunci – e prea surescitat de iluminare, produse, asfalt, circulatie – si nu se poate gandi nici la societatea in care se afla – din aceleasi motive.

Ca sa ma exprim cat de cat frumos, spun ca, deocamdata, romanul e captiv. Intelectualul roman e captiv si el pentru ca, din pacate, el nu se ridica prea mult deasupra romanului mediu cand vine vorba despre emancipare reala. El ar vrea sa traiasca in Occident dar nu stie cum. O fi vreo bursa pe viata? Si, daca e o bursa pe viata, o reusi intelectualul roman sa aiba o discutie coerenta macar cu o vanzatoare? Si daca e si bursa, merge si discutia cu vanzatoarea, despre ce sa scrie intelectualul roman sau ce sa creeze? Ca nu are suficient de multa scarba fata de societatea romaneasca si nu are nici suficient de multa admiratie fata de societatea occidentala. Nu e bine in Romania dar nici in alta tara nu e cine stie ce din clipa in care chiar trebuie sa traiesti in ea. Cu mers la posta, cu mers la primarie, cu platit taxe, cu munca, cu prietenii stranse, cu petreceri, cu limba vorbita ca un nativ, cu o noua viata pe bune. Nu trebuie sa devii neamt, asa cum isi doreste in subtext domnul Cartarescu, nu trebuie sa devii francez, olandez, danez, suedez, italian – nu, nu trebuie. Nu trebuie sa te prefaci ca esti altceva decat esti, mimand niste chestii pe care le-ai prins si tu de la suprafata suprafetei. Trebuie sa-ti dai timp si sa ai decenta de a intelege ce se intampla cu o societate, trebuie, o spun din nou si din nou si din nou, sa functionezi in societatea respectiva. Sau macar sa o contempli cu adevarat, sa stii ce o defineste, ce o face sa functioneze. Si atunci garantez ca experienta se consuma greu sau poate niciodata si nu iti arde sa te lauzi prin ziare sau pe blog-uri cu ceea ce traiesti ci incerci sa impaci, fie si cu lupta crancena, cele doua conditii, cea de roman si cea de occidental.

Mircea Cartarescu, din Wilmersdorf-ul in care locuieste cu o bursa cateva luni, spune ca intelege de ce Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani de viata in Berlin, intr-o tara civilizata. Cine nu intelege acest lucru? Ce e cu revelatiile astea ieftine aruncate aiurea si pentru nimic? Este o incurajare venita din partea domnului Cartarescu pentru intelectualii romani, este un indiciu al faptului ca si el se va muta intr-o tara civilizata in curand sau este, pur si simplu, o flecareala siropoaso-inutila care nu aduce nimic nou si care nu indica nimic, de fapt? O lauda demna de scoala generala de genul “mie nu imi pasa, tata ma duce unde vreau in vacanta”. Bem o bere, mergem pe urmele lui Caragiale, mergem la Lidl, bineinteles, intelegem de ce cineva vrea sa stea in strainatate si pe urma ce facem?

Stiu ce facem. Si asa inchei rotund post-ul. Intr-o zi, poate nu chiar la 11:00 dar pe-acolo, aflati intr-un supermarket din Bucuresti, ni se face putin dor de Occident.

Fiecare are un loc în care nu se mai poate întoarce….

Sau aşa credeam…Poate că în ultima vreme am rostit prea des cuvântul “niciodată”. Niciodată eu nu o să….

Acum nişte luni în urmă m-am întâlnit cu trecutul. Pe care îl îngropasem şi de care credeam că uitasem…îmi mai adusesem aminte printre anii care treceau, şi cu fiecare an care trecea, EL, trecutul, devenea tot mai neclar, tot mai difuz, tot mai acolo…într-o perioadă în care iubim o singură dată în viaţă…De îndrăgostit, ne îndrăgostim însă de mai multe ori…

Niciodată nu am mai iubit de-atunci.

L-am iubit pe el. Era locul meu din trecut în care nu mă mai puteam întoarce, credeam, niciodată.

Au trecut de atunci câteva mii de zile . Îmi doresc să treacă cele 30, 61 sau 92 care au mai rămas. …

…şi am înţeles că niciodată să nu spui niciodată!

“Dragostea i-a fost data omului ca sa stie cata suferinta poate indura.”

Daca nu ar fi fost scris “Al. Dumas” sub acest citat din caietul de amintiri, as fi crezut ca, oricine l-ar fi lasat in istorie, a facut-o dupa ce a citit “Maitreyi”.

Povestea incepe cand, la cererea unui prieten care scrie o carte despre India, Allan il insoteste in vizita la familia lui Narendera Sen, un foarte cunoscut si apreciat inginer in Calcutta. Cu aproximativ zece luni inainte, la prima intalnire a lui Allan cu Maitreyi, fata cea mare a domnului Sen, aceasta nu i-a trezit decat un sentiment de dispret (“Mi se parea urata – cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt.”).  Acum o revede si i se pare mult mai frumoasa (“O priveam cu oarecare curiozitate, caci nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde faptura aceasta in miscarile ei moi, de matase, in zambetul timid, preliminar de panica, si mai ales in glasul ei atat de schimbat in fiecare clipa, un glas care parca ar fi descoperit atunci anumite sunete.”). Schimba cu ea o privire familiara, iar la plecare o priveste cateva minute printr-o fereastra si simte ca nu are puterea sa se desparta de ea.

Peste cateva luni, lucrand intr-o regiune nesanatoasa si necivilizata, Allan se imbolnaveste de malarie si, dupa vindecare, se muta in casa din Bhowanipore a lui Narendera Sen. Maitreyiei ii trebuie cateva saptamani sa se apropie de musafir si sa ii vorbeasca, indemnata de mama ei, care facea tot posibilul ca el sa se simta bine, sa se distreze. Urmeaza zile in care Allan o observa in voie pe Maitreyi, discuta cu ea, se plimba, uneori si cu Chabu, sora acesteia si descopera atent inocenta si primitivitismul gandirii lor, precum si conceptele panteiste. Tocmai de aceea ramane uimit cand domnul Sen ii spune ca Maitreyi scrie poeme filozofice si continua sa o observe, ajungand la concluzia ca “Habar n-are de filozofie!”

Intr-o zi, Maitreyi ii propune ca ea sa-l invete bengaleza, iar el s-o invete franceza. El accepta si petrece cateva ore pe zi in compania ei, analizandu-i mai mult comportamentul. Maitreyi deseneaza intr-una, caligrafiaza cuvinte, se joaca, intrerupe lectiile de franceza punand intrebari, facand observatii copilaresti. Lui Allan i se pare ca familia Sen doreste ca ei sa se indragosteasca si pregatesc un complot matrimonial, ceea ce ii provoaca repulsie. Peste cateva zile, Maitreyi se intoarce trista acasa, deoarece nu prea o intelesesera oamenii carora le tinuse o conferinta despre esenta frumosului. Il invita pe Allan la ea in camera, unde el se simte atras de ea si incep sa isi petreaca mult timp cu lumina stinsa.

Allan isi noteaza in jurnal multe observatii despre oamenii din jurul lui, in special despre Maitreyi. Incet-incet, se indragosteste de ea, ajunge sa nu se mai poata stapani si o saruta, apoi ii marturiseste ca o iubeste. Cei doi dezvolta o pasiune tulburatoare, care se termina cu ochi inlacrimati si suflete pustiite, din cauza diferentelor culturale dintre ei.

Va las pe voi sa descoperiti aceasta poveste fascinanta, daca nu ati facut-o deja si sper sa pot scrie curand si despre raspunsul Maitreyiei Devi, intitulat “Dragostea nu moare”.

“There are only two kinds of people who are really fascinating– people who know absolutely everything, and people who know absolutely nothing.”

Oscar Wilde (1854-1900)

Ma fascineaza micile vietati. Imi dau seama ca nu pot pricepe cat de complex este Creatorul cand creatiile sale sunt absolut perfecte. Indiferent ca ne uitam la un atom sau la un elefant, totul e perfect. Asta este minunea de astazi, vedeta zilei:

   As vrea sa ma intorc in vremea in care citeam Pe aripile vantului caci atunci aveam acea fascinatie fantastica, acea substantialitate care facea ca tot ce ma inconjura sa apara intr-o lumina de vis cu nuante mult mai vii decat in realitate … in fond si la urma urmei lumea nu are decat ceea ce pui tu in ea – cu cat pui mai mult cu atat e mai frumoasa si incantatoare, dar timpul osteneste aceasta capacitate si de sub val se iveste o fata hada si trista … aveam doar 14 ani si parca a trecut un secol de-atunci, atmosfera nu mai exista, feeling-ul s-a atrofiat si tot ce mai misca sufletul acum este o nostalgie coplesitoare .

   Sa vezi frumusetea dezgolita a unei zeite si sa fii pedepsit pentru asta … si totusi fascinatia ramane (pictura de Louis Galloche).

   Exista o poarta stramta in fiecare clipa prin care se poate face trecerea spre esential si in cele din urma spre principialitate, insa e atat de ingusta incat trebuie sa lasi in urma o mare parte din propria fiinta, tot ceea ce ii constituie mundaneitatea si carnea, aici-ul atat de concret si meschin, atat de grevat de umbrele, tensiunile si aspiratiile unei egoitati care este cu atat mai disperata cu cat poarta este mai apropiata si cu cat realizarea faptului ca dincolo nu mai e loc pentru asa ceva e mai pregnanta; lupta e teribila caci lumea intreaga, tarana, lutul adamic din noi, arhetipul genetic conspira pentru a ne tine legati aici pentru vecie si totusi e atat de simplu sa treci dincolo – o poarta se deschide in fiecare clipa, e de ajuns s-o vezi si fascinatia acelui taram de nedescris va pune stapanire pe tine .

   Cateva detalii ar fi esentiale in lupta continua pentru verticalizare, pentru dimensionalizarea vietii, insa aceste detalii scapa intotdeauna privirii vigile, oricat de scormonitoare ar fi ea si astfel locuirea in aici-si-acum devine deficitara, monocorda, lipsita de fascinatie, rost si tel, vicioasa prin perpetua recadere in sine, insa o recadere ce se afla pe o spirala descendenta . Putin curaj ar trebui pentru a face lucrurile altfel, putin curaj pentru a indura pierderile eventuale, unele mai mari decat s-ar sconta in prealabil, altele mai mici, insa ideea e ca pentru a obtine ceva nou, de calitate trebuie sa sacrifici ceva pe masura .

Motto:

Fara sa ii folositi pe prietenii frati Google, va rog: care era numele mic al lui Alzheimer?

Scris:

Demult n-am mai scris, dragii babei, deci multe am a va spune in seara de azi. Noapte, da. Scuze publice imi cer pentru asta. Constatam astazi ca a avea blog ma face mai buna. Nu in sensul de miloasa si buna la suflet, nici in sensul ala vinovat la care v-am dus cu gandul. Mai sensibila, mai receptiva, mai buna, na! Acum intreba-va-veti, cum ma poate, la o adica, face mai buna blogul daca nu scriu pe el (sau in el? n-am aflat inca.). Aici e magia – doar sa il am merge de minune ca stimulent pentru exteroceptorii mei: tot ce ma inconjoara capata mii si mii de sensuri, memoria mi se ocupa in straturi cu lucruri care mai de care (interesante/enervante/frumoase/cretine/amuzante/anormale de-a dreptul/iesite din comun/minuscule si importante/vibrante/vaporoase/mici si-ale naibii/mari si-ale dracu’/minuni si-ale Celuilalt/kira-kira*), numai bune de ’scris pe blog diseara’. Evident, cand ajunge blagoslovita zi sa se faca “diseara”, deja sunt prea obosita bara blazata pentru a scrie asa cum trebuie, asa cum sunt si acum, de altfel, se cunoaste, da, asa-i, scuze imi cer, da, stiam eu, ma acceptati si asa. Steluta e ca nu prea uit ce aveam de zis. Si daca uit, oricum nu era ceva interesant, ca doar de-aia mi-a alunecat dintre stelutele neuronale. Sa purcedem, dar, la a trece in revista ce aveam de zis zilele astea de lipsii (mea culpa mea culpa mea culpa) cu penita tastografica, dar nu cu ochii Readerului, nu, niciodata.

Soare:

…le a fost astazi prietenul meu. Mi-a aratat niste lucruri tare frumoase, pe tot parcursul zilei, de aceea imi declar netarmurita si neconditionata afectiune pentru el. Nu exagerez. Sa vedeti. Azi fu, in afara de momentele Soarelui, de care mentionai, o zi tristuta, petrecuta numai pe la scoli cu scop de scoli si nu de vazut-fete-noi-socializat-cu-fete-vechi-imbratisat-fete-si-mai-vechi-si-umpic-de-sanatoasa-visare cum sunt altele, si printr-o nenorocire de hipermarket, nu prin sine, ci prin esenta sa. V-am lamurit. Adica nu prin cum era, ci prin ce era, adica hipermarket, dupa cum spusei deja. Urat. Trist. Dar prietenul mi-a luminat (asta face in fiecare zi) si inzambit ziua. Prin:

• lumina difuza a unui rasarit de pe culoarul caminului azi dimineata bine de tot inainte de 8(opt), trecuta prin eternul termopan de la cap de coridor, martor al unor lungi discutii telefonice (mai ceva decat aia cu inregistrarile lor cu tot)
• lumina filtrata de aerul color ce pluteste deasupra facultatii, prabusita in mii de raze in curtile interioare, cu pamant reavan si salcie si trifoi
• lumina ciudata prin geamul mutant al laboratorului III, care facea peisajul sa para pictat si fereastra sa para, previzibil, tablou
• lumina de mister ca intr-o padure cu vraja din Parcul Operei (da, ala cu legende si folclor urban); are el o alura de palc silvic neexplorat (ca-cu folcloru’ existent nu-mi permit a zice ‘virgin’), dar azi parea un adapost pentru nimfe, satiri si Amalteea; pofta mi se facu de vremea cand citeam fascinata despre astfel de fantezii curate
• lumina scanteietoare, orbitoare, a valurilor curate ale Dambovitei (si nu ‘valurile Dambovitei curate’, da?), de oricat te-ai grabi pe pod ca sa prinzi verdele de pe partea cealalta, tot te arunca in visare de departari; wanderlust takes over
• lumina aruncata de pe aripile a 3 pescarusi spiraland in jurul capului meu ca unei stanci solitare, in miez de lung Ocean, intr-o profana parcare supraaglomerata; miroseau a aceeasi libertate, si din nou, din nou departarea cheama
• lumina pura a celui mai clar apus de primavara ce-mi fu dat sa vad; fara culorile impresionant impresioniste, fara norii-terasa, fara ochi rapiti – un disc clar si luminos intr-o mare rosiatic transparenta, indreptandu-se in jos, si atat
• lumina alba a lunii crescande ascendent, semn de oarecare seceta in urmatoarea saptamana, si pasii inchipuitde albi prin apa lunii, pasi visat de luni ai apei albe, albi de apa in luna inchipuita

Impresii:

Ca sa nu dau exemple din viata, dau exemplu din film (House M. D.; da, stiu ca e serial), da’ sa stiti ca e acelasi lucru si live. De fiecare data cand se intampla ca una din situatiile acelea stereotip-secrete din viata fiecaruia ies la iveala, de obicei in fata unei persoane predispusa la vizionare de faze vulnerabile (recte medic, hence exemplul pe care il voi da), reactia persoanei expuse este de tipul: “probabil crezi ca sunt o persoana mizerabila”, “trebuie sa crezi ca sunt un nenorocit”, “crezi ca sunt un parinte rau, nu-i asa?”. Apoi urmeaza penibilul episod al explicatiei mecanismului psihologic care a dus la degradarea de la idealul de moralitate la “persoana mizerabila”, care pare sa creasca pe privire ce trece, lasand vechea imbracaminte luminoasa sa putrezeasca – de ce? De ce suntem atat de dependenti de ce cred ceilalti despre noi? Si nu e doar un “ceilalti” la modul general, ca masa de oameni, referindu-se la impresia exterioara pe care o lasam. E si o multime de individualitati total necunoscute, despre a caror parere ne pasa in egala masura – pentru ce? E atat de adevarat ca suntem ceea ce parem? Adica sunt mai putin om dupa ce cineva mi-a spus ca sunt inumana, pentru ca asta e parerea lui, iar parerea lui ma face. Hm… nu. Chiar nu.

Simtim nevoia sa ne exprimam, sa ne punem pe noi insine in cuvinte, sa ne comunicam prin ceva mai mult si mai evoluat decat limbajul semnelor. Si cum caracteristica verbalizarea ne este, o alegem pe aceasta fiindu-ne la indemana ca mijloc, nu si ca mod de utilizare. De aici si problemele – deseori ne zicem pe noi gresit, ne falsam singuri spiritul, nu ne nimereste de fiecare data acel acord sublim al simfoniei. Mai dam si chixuri, mai avem cate un rateu, si nu avem numai fani. Secretele sunt inhibitia in fata grandorii simfoniei altora; de nu ne-am putea compara cu altii, nu am avea secrete, caci nu am avea rusini, am fi liberi liberi liberi sa ne cantam da capo al fine; dar privim in jur de cand ni s-au deschis ochii, si vedem lumina altora, si nu ne vine in cap ca si ei au o umbra, si atunci o ascundem pe a noastra, care se lateste, se lateste. Si devine greu de stapanit, pentru ca dorinta noastra de a ii arata forma creste – tot uitandu-ne la ea, cunoscandu-i fiecare linie arcuata, incurbata sau mefistofelic franta, ii gasim gama si tonalitatea, explicatia polifonica si modul intelectualizat de exprimare, si abia asteptam sa o aratam lumii, simtind ca umbra noastra nu-i atat de neagra. Niste copii fudulindu-ne cu jucaria secreta, asta suntem.

Curatenie:

Ochi de copil: Ce durere inexplicabila mai e si asta cand in scena dinainte tocmai iti arata caria rozandu-ti dintele? Mama, vreau un film mai realist!

*carevasazica stralucitor, scanteietor (jap.)

Epilog:

Nu-ti amintesti?! Veeezi? Asa incepe.

Scotocind, cum zic, prin dosarele virtuale continand una din primele mele incercari de roman, m-am gandit sa recompensez cumva macar o frantura din textul harazit sa ramana nimic mai mult decat o incercare. Si am recompensat-o!

(Fragment)

O cunoşteam de mai mult timp, de vreo trei sau patru ani, însă, pe vremea aia, n-o prea băgam eu în seamă. Asta, desigur, pentru că era exasperant de mică – avea cu vreo patru ani mai puţin decât mine şi eu abia daca aveam paisprezece – dar de-atunci diferenţa de vârstă dintre noi s-a micşorat simţitor, graţie tehnicilor moderne; dar şi pentru că mă îndrăgostisem trecător de sora ei mai mare (mai bine rumenită şi mai ispititoare), cu care mă bălăceam în cearşafurile violete ale părinţilor ei, răvăşindu-le, practicând tot felul de jocuri depravate, pe care eu, vai!, abia le învăţam. Asta se întâmpla, bine-înţeles, în timp ce aceştia erau plecaţi de-acasă şi Laura era ascunsă în vreun dulap, dosită ca o pereche de pantofi vechi sau trimisă afară, cu tot felul de pretexte tâmpite. Însă totul s-a terminat în vara aia, când eu mă saturasem de săruturile ei mereu lipicioase şi umede şi prelungi şi sâcâitoare, şi-am zis la naiba cu sânii ei înfloriţi şi pufoşi, strigându-i că n-o mai vreau, şi că este probabil ultima oara când ne mai vedem. Ea a încercat să mă sărute (dacă n-ar fi făcut asta erau şanse mari să mă răzgândesc), şi eu am pălmuit-o uşor, a silă. A început să plângă, cu suspine şuierătoare, şi mi s-a făcut cumplit de mila de ea, aşa ca am tras-o cu o mâna spre mine, în timp ce cu cealaltă scotoceam distrat pe sub fusta ei deja sifonată. După ce s-a terminat totul, m-am îmbrăcat şi-am plecat, cumplit de enervat pe smiorcăiala ei de salcie plângăreaţă şi pe slăbiciunea mea deprimantă. Am revăzut-o de-atunci de vreo două, trei ori, cu totul întâmplător, şi întru câtva cu plăcere. Acum însă, mă plimbam de mână cu surioara ei suculentă care nu mai era atât de mica şi în timp ce mă gândeam la toate astea, mă năpădeau buruienele unei tristeţi inofensive.

Laura m-a sărutat ca o şerpoaică, îngropându-şi dinţii în buza mea şi făcându-mă să schelălăi un pic, de amuzament, şi să-i arunc apoi o privire ucigătoare  torţionarului meu, selectat cu grija. Ea m-a rugat să nu mai mergem la nici un suc, să ne plimbăm mai bine, că uite ce frumos este pe-afară, spunea ea, în timp ce-şi ştergea de pe frunte câteva pete lichide de ceaţă condensată. Şchiopăta încă – sărăcuţa – deşi trecuse mai bine de o săptămână, o săptămână şi-o zi, dragule!, de la ultima noasta escapadă, când îşi sclintise glezna, prăvălindu-mi-se în braţe ca un trofeu nesperat.

In timp ce desprinderea unui citat din context imi pare nepotrivita, inutila, o jignire la adresa contextului ca intreg, aprob si chiar sustin desprinderea omului de context. Intotdeauna am avut fascinatia gandurilor proprii care duceau oamenii intr-un context nou, complet diferit de cel in care fusesera formati. Iar gandurile nu erau din cele frumoase, neaparat, nu ma gandeam la frumusetea unei evadari paradisiace, ma gandeam mai degraba la cate parale face un om dincolo de contextul care il tapeteaza, dincolo de contextul in cadrul caruia a stat respirand rar, fie din prea multa teama, fie din prea multa oboseala, fie, pur si simplu, din lipsa provocarilor, din comoditate.

Nu am crezut niciodata ca poti reusi in orice context, acest mit, acest cliseu mi-a displacut intotdeauna, fie si doar prin simplitatea lui, fie si doar prin caracterul populist, prin lipsa de nuante. Nu mi-a placut nici viziunea americana asupra succesului. Nu, nu cred ca oricine poate sa ajunga presedinte indiferent de locul si felul in care a fost crescut. Dar cred totusi ceva si acest ceva are aer populist sau poate fi suspectat ca are: cred ca poti iesi din orice context, cred ca poti sa nu depinzi de context, asta cred, da. Dar nu cred in iesiri construite zi dupa zi, ca un tunel, cu ambitia de a ajunge intr-un loc mai bun ci cred in acceptarea senina, in revelatia subita a faptului ca nu esti atat de legat de context pe cat crezi. Nu ii datorezi atat de mult pe cat crezi si nu trebuie sa ramai prins in el, mascand aceasta lipsa de curaj cu recunostinta fata de contextul care te-a format.

Contextul este o haina. Uneori e potrivita, iti sta bine, nu face nota discordanta, nu te jeneaza, iti este confortabila si te reprezinta. La un moment dat, cand se uzeaza, cand se labarteaza, cand iti dai seama ca nu mai ai chef sa porti o anumita culoare, ca aceasta culoare nu mai reprezinta nimic in interiorul tau, iti schimbi haina. Ar trebui sa ai curajul sa mergi in fundul gol dar nu il ai asa ca un maximum de curaj este cel de a-ti gasi un invelis care sa te reprezinte si care sa te faca sa te simti confortabil in iesirile tale din casa. Nu vad rostul in a dovedi ca esti o persoana extraordinara in pofida unor haine in care nu te simti bine. Sunt doar niste haine. Asa cum contextul in care traiesti este doar un context. Cat timp te simti confortabil in el, ramai in el. Cand nu te mai simti confortabil, pleci. Romanii se desprind greu. Se desprind cu multe griji, se desprind gandindu-se la aspecte practice in primul rand, nu vor sa-si lase casele, “agoniseala”. Iar asta este primitiv, denota o lipsa de siguranta pe valoarea ta reala, nevazuta si pe ideea de valoare, in general. Romanii iau prea in serios raportarea la tara lor si asta vine din nesiguranta si nationalism generat de nesiguranta, nu din cine stie ce lupta de a contribui la binele tarii. Asa cum romanii se agata de viata, traind ca niste bezmetici dar luand medicamente si operandu-se mult prea des, tot asa se si raporteaza la contextul in care traiesc: se misca greoi prin el, nu au rabdare sa-i disece mecanismele si sa le inteleaga, sa le curete dar isi gasesc combustibil nociv pentru a mai functiona inca o bucata, agatandu-se cu fervoare de mecanismul imputit si muribund. Pentru ca incep sa se identifice cu el, functioneaza ca el si isi dau seama, chiar daca nu recunosc, ca ar tusi daca s-ar alimenta cu un combustibil ca lumea si ca s-ar misca stangaci intr-un mecanism performant.

Din toate popoarele in mijlocul carora am trait, romanilor le vine cel mai greu sa creada ca exista viata dupa moarte. Si, ce este interesant si trist in acelasi timp, este ca nu vor sa auda argumentele care ar sustine treaba asta, daca macar nu simt in ei ca nu se poate sfarsi viata atat de simplu cum isi inchipuie. Se agata de contextul vietii asa cum o stiu ei si de-asta se tem atat de mult de moarte. Pentru ca, la fel ca si in privinta altor societati, altor variante decat cea batatorita cu care s-au obisnuit, ei nu vor sa-i scoti din context, contextul devine insasi identitatea lor iar asta, sper ca sunteti de acord, este foarte grav. Romanii sunt cei mai reticenti la teorii alternative iar numai aceasta reticenta in sine si ar trebui sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa abordam cu mai mult curaj orice teorie alternativa. Am spus “sa abordam”, nu “sa adoptam”. Mersul cu ochelari de cal, pe acelasi drum pana la capatul vietii are un farmec de roman rusesc dar imi pare viabil doar ca metafora in ziua de azi. A te minti ca lupti, ca esti de folos pentru ca ramai intr-un context si nu fugi de el imi pare o piesa la teatrul de papusi, un eroism infantil, de absolut nici un folos. Daca nu esti multumit de un context, nu inseamna ca esti rasfatat daca il parasesti. Ma si tem sa aduc in discutie un punct de vedere al lui Horia Roman Patapievici dar o voi face pentru ca este important in momentul asta: “trebuie sa ne smulgem din vraja acestei minciuni care este Romania”. Nu in ideea la care parca si vad furibunzii natiunii spumegand, nu in ideea dezicerii de propria noastra tara, ci in ideea unei priviri obiective asupra ei. Iar o privire obiectiva, se stie, se obtine cel mai usor daca te indepartezi putin de obiect. Daca stam cu nasul lipit de tabloul tarii noastre, nu dovedim decat ca nu suntem niste consumatori versati de arta si ca nu putem sa vedem pictura ca intreg. Agatarea asta de presupusele valori nationale neprobate, nedefinite, necontrazise ma inspaimanta. Mania cu care este privit orice om care indrazneste sa iti prezinte o alternativa… si asta ma inspaimanta. Asta ar trebui sa inspaimante pe oricine, asta este una din sursele incontestabile ale declinului. Romanul are o varianta, o vomita peste tot, isi adauga patos la ea si ridica vocea asa incat sa se asigure ca nimeni nu ii va putea fisura fantezia.

M-am gandit atent si serios la discutiile pe care le am cu cititorii mei, am resimtit mai puternic ca oricand responsabilitatea deciziei plecarii mele si asta este foarte bine. Nici nu mi-ar fi placut sa plec fara sa intorc pe toate partile o decizie, nu imi sta in fire, cu toate ca regret lipsa mea de spontaneitate. Dar, pana la urma, despre ce vorbim? Despre desprinderea de un context social. Bine, hai sa adaugam si “national”. Un context national. Desprinderea formala de un context national. Sa te sperie asta ar insemna sa te sperie ideea de a te desparti de cel pe care-l iubesti, temandu-te ca odata plecat, iubirea nu va mai fi atat de puternica. Numai pentru a-mi dovedi ca este si tot as pleca. Dar imi dau seama ca romanii nu prea o au pe asta cu pauza intr-o relatie. Ei prefera sa se insele, sa se umileasca, sa lase relatia sa se duca dracului decat sa faca o pauza in care fiecare sa-si redefineasca pozitia, sentimentele, identitatea. Daca vrei sa respiri, sa pleci un timp, partenerul roman spune ca nu il mai iubesti, parintele roman te intreaba daca iti lipseste ceva, “ca ti-am dat tot ce am avut”. Romanul nu vrea sa pleci de langa el, chiar daca vede ca nu iti este bine. De fapt, nici nu stiu daca vede, nici nu stiu daca mai are pe undeva registrul de a vedea ca nu iti este bine.

De ce este atat de grav sa te desprinzi de contextul in care ai stat mult timp, de ce suntem atat de speriati sa fim parasiti si, mai important, de ce nu ne gandim ce am facut sa fim parasiti (fie si temporar)? Ne grabim sa-l acuzam pe cel care pleaca, ne grabim sa-l acuzam pe cel care indrazneste sa fie nemultumit, pe cel care indrazneste sa-si puna cateva semne de intrebare.

Unui prieten mama lui i-a spus ceva teribil, ceva atat de apasator si dezarmant in sensul rau, incat baiatului i-a trebuit ceva timp sa-si revina: “Nimeni nu te va iubi asa de mult ca mine.” De ce i-ai spune asta unui om? De ce i-ai spune monstruozitatea asta? De ce i-ai spune ca nu ii va fi in nici o alta tara mai bine decat ii este in Romania? De ce i-ai spune asta, de ce i-ai taia aripile doar ca sa stii ca nu pleaca din curte? Este o linie foarte fina intre realism si monstruozitate, asa cum stiti. Iar romanii trec des linia asta, fara sa isi dea seama, toate liniile sunt sterse si nu au mai fost retrasate la romani de prea multa vreme. Invalmaseala este cel mai bun mediu pentru a fi imbecil si pentru a nu evolua. Important e sa nu pleci, asta e important, sa nu iesi din invalmaseala si nici sa nu te opresti din a te inghesui, ca daca te opresti, iti dai seama ca ai functionat din inertie si ca nu vei mai putea reporni motorul.

Simplu spus, cred ca oamenii care au puterea sa se desprinda cu usurinta de un context, sunt fericiti, sunt liberi. Un om care inchiriaza si nu cumpara, e un om care imi place, ma linisteste siguranta lui. Siguranta pe el insusi si siguranta pe caracterul precar al proprietatii. Un om care traieste cate cinci ani in cate o tara, imi place. Inseamna ca este stapan pe identitatea lui. Imi place cand un heterosexual traieste fericit intr-un cartier gay. Identitatea trebuie sa existe dincolo de context si uneori contextul nu face decat sa o surpe, nu sa o consolideze. Apartenenta este inselatoare, intotdeauna inselatoare atunci cand devine pur formala. Nu trebuie sa te fortezi sa simti ca apartii unui context caruia ii apartii teoretic. Asta este o mutilare careia nu ii gasesc rostul. In aceasta idee nu inteleg obligativitatea de a ramane in Romania pentru a ajunge la o intelegere cu aceasta tara, dupa un razboi de gherila fara un rezultat limpede. Viata nu trebuie sa fie un razboi de gherila, daca ai incotro, daca ai alternativa. Acest gen de perspectiva este atat de simplist incat nici nu merita prea multa atentie. Este echivalentul unei educatii severe fara a lua in calcul personalitatea copilului.

Si daca admitem ca omul trebuie sa se descurce, intr-adevar, in orice context, de ce trebuie sa se descurce in Romania neaparat? De ce “orice context” implica la romani, fara exceptie, ceva greu? De ce nu isi pune nimeni problema ca este foarte, foarte dificil sa te descurci intr-un context armonios? Nu sunt sarcastica, trebuie sa precizez din nou. Vorbesc cat se poate de serios. E timpul sa ne scuturam de aceasta armura greoaie a contextului romanesc, armura care a devenit ridicola, am devenit un muzeu de incapacitate si nationalism, am devenit atat de impermeabili incat nu mai patrunde nimic proaspat in noi. Eu stiu ca nu vrem sa fim europeni dar se pare ca trebuie asa ca, pentru a nu deveni cu forta, n-ar fi rau sa ne lasam patrunsi, fara atat de multa galagie si rezistenta stupida, si de valorile lor, macar pentru a le putea contrazice inteligent si in perfecta cunostinta de cauza.

In ideea asta plec. Plec pentru a face un lucru pe care romanii nu par sa-l inteleaga nicicum: plec pentru a-mi salva relatia cu tara mea si cu identitatea mea nationala. Plec pentru ca vreau sa mai ramana ceva din relatia asta. Nu vreau sa ajunga ca o casnicie romaneasca in care partenerii se detesta dar stau impreuna din lipsa de alternativa. Ati observat ca un om care are succes real la sexul opus sau la acelasi sex, un om care are alternative reale, este mult mai linistit intr-o relatie stabila decat cei care nu au? Ei bine, eu plec sa imi construiesc o alternativa reala asa incat sa-mi pot permite o relatie stabila cu Romania.

Hai sa jucam ceva interesant. Scriem o strofa in care descriem de ce se sinucid fecioarele.
Pff.

Fecioarele au pierdut o legatura. Domesticite, fecioarele s-au rasfirat pe propriile lor fire de par.
Fecioarele traiau fantezii firave. Astenice. Imbogatite chimic.
Fecioarele isi tencuiau peretii cu mainile, ochii si plamanii lor. Gura servea drept acvariu expresionist.
Fecioarele erau produse sociale ce respingeau produsele sociale. Adevarul putea inca fi modelat dupa bunul lor plac. Realitatea era o lipitoare onirica.
Fecioarele visau.

Ah, da, fecioarele starneau fascinatii… un dans imponderal si atonal privit la nivelul gleznelor de X seturi de diferiti. Dar prinse in salturile lor magnifice, vrajite de ambianta suprapamanteana si cadenta salbatica a propriului dans, fecioarele dansau intre ele salonul unde usa era mereu deschisa si orice prezenta suficient de monotona incat sa usture teribil.

Fecioarele dansau de frica si taceau din complezenta. Estetica propriei existente era coplesitor de vaporoasa ceea ce se mula in esenta pe dorintele lor. Nu este idealism, nici naivitate si nici rasfat intr-un fel, este o alegere pe care initial au luat-o altii pentru ele dar care in timp a devenit singurul membru care mai poate misca intr-un corp amortit. La un moment dat cam TOTUL ajunge daca nu sa doara cel putin sa starneasca aprehensiuni.

Asadar, intr-un joc lipsit de finalitate, trisori sau vinovati, fecioarele comunicau in silabe si rodeau concluzii nascute din pasi de dans. Pe scurt, fecioarele traiau in ameteala ontologica. Asa ca au decis sa se sinucida. Pentru ca era cam gol, si urechile dureau, mainile de pe tavan amortisera, sangele se adunase in cap, fumul se uscase.

Si inca un motiv destul de important:

fascinatia
nu
inseamna
nimic