Când văd copii care vor să îmbătrânească aşa de repede, mă bucur că în capul meu încă nu am buletin.

De vreo câteva zile tot fac poze cu copchii. Vreau o idee coerentă, dar asta înseamnă mai mult timp pe stradă cu aparatul de gât, iar până atunci postez câte ceva haotic.

Trei dintre poze sunt în parcul de lângă bloc, mare resursă fotografică. ) Am observat aşa multe chestii interesante la copii. Băieţelul rom era ocolit, băieţelul blond era foarte independent – îşi dădea el mama pe ringişpir, fetiţa în roz căuta tot felul de “praguri” şi se căznea să le treacă dintr-o dată. Nu s-a lăsat, deşi cădea în fund tot timpul. Un alt băieţel care nu apare în poze a vrut topogan şi când a ajuns sus i-a fost frică şi nu s-a mai lăsat să alunece, iar până el se mâţâia din vârf către bună-sa, o altă fetiţă miiiică şi cu două cozi din doar câteva smocuri de păr ondulat şi pufos şi-a dat drumul râzând.

În altă zi. Nişte copii mari s-au dat cu liftul de sticlă de la magazinul din centru. Magazinul arată în continuare comunist (pe din-afară), iar genul ăsta de distracţie a fost şi ea ca pe “vremuri”. Andrei îi e frică de lifturi, mie de înălţime. Dar a fost ok. De două ori. Doar ştim că trebuie să te lupţi cu demonii tăi şi cu furtunile din pahar.

… chiar dacă la sfârşit poţi ajunge tot lângă mama, purtând bluze croite din aceeaşi bucată de material. Poţi lua asta ca pe o dovadă de iubire şi apartenenţă sau ca pe o mare blazare. Eu ador rochiile de-acasă din care nu prea pot să scot mirosul de naftalină, rochii în care ştiu că o altă persoană a trăit tot felul de emoţii şi a avut tot felul de gânduri. Şi a pătat rochia cu puţin tuş sau a agăţat-o sau a uitat de ea în dulap după ce s-a îngrăşat, iar moliile au făcut găuri peste care eu inventez tot felul de petice hipi. Ieri prin oraş eram într-una dintre rochiile astea “vintage”.

Sunt fericită. Moderat, dar fericită.

… pentru că am fost acolo în ultimele două zile la Samfest şi mi-a plăcut foarte tare oraşul. Oricum nu am toate pozele de acolo să fac postul cum vreau şi acum a apărut altceva. Satu Mare mai aşteaptă. Colega mea de bancă din liceu se căsătoreşte la toamnă. Mi-a spus pe mess, ceva după ora 23:00. I-am scris “felicitări”, dar nu simt aşa ceva. Anul trecut în octombrie s-a căsătorit colega mea de gazdă din liceu. Şi de pat. Era cu trei ani mai mică. Avea deja o fetiţă de doi ani cu cel care i-a devenit soţ. Mi-a trimis o invitaţie pe adresa de la Cluj şi a pus în plic şi o poză cu noi două din liceu. Eu aveam părul foarte, foarte scurt, iar ea foarte foarte lung. Cred că eram în perioada t.a.t.u. A scris ceva referitor la probelemele mele cu profu’ de mate din liceu şi referitor la relaţia mea cu fostul meu prieten, cel cu care simt că am stat o viaţă şi am avut o căsnicie întreagă. Toate astea nu m-au făcut decât să îmi doresc să stau în Cluj în 10 octombrie, de ziua ei, când a fost nunta la Timişoara. Nu am fost nici vara trecută în august la nunta dintre verişoara mea de sânge şi vărul meu de la familia a doua (poveste lungă ). Dar am fost la vreo 50 de nunţi până acum, mai ales înainte de 20 de ani. Pentru că sunt de la ţară şi nu e de ales. Dar acum vreo 3 ani mi-am promis să nu mai merg la niciuna. Am mai mers la Cluj cu Mihai totuşi la una fiindcă îi eram datoare pentru cele de la ţară la care a venit cu mine. Urăsc nunţile într-un mod probabil patologic şi nu cred că există vreun alt eveniment la care să particip mai cu reticienţă. Nu îmi place nimic din ritualul de la nuntă, fie religios sau laic, nu le înţeleg rostul acestor ceremonii, nu îmi place meniul, nu îmi place amestecătura de muzici, nu îmi place codul vestimentar şi nici coafurile, nu îmi place stresul generat şi vânzoleala, nici maşinile ornate cu funde care claxonează prin tot oraşul. Nu îmi place nimic la nuntă. Mie nunţile nu îmi transmit decât mesaje de genul: “ne strângem bani de avans la casă, contribuiţi”, “mi-am găsit cu cine să fac sex – sper – pentru restul vieţii, aşa că vă rog să mă felicitaţi”, “ma plictiseam acasă cu ai mei, era camera prea mică şi m-am săturat să-l ajut pe fratele mai mic la teme, iar el să nu bată la uşă, deci mă căsătoresc”, “aveam nevoie de cineva care să facă acele lucruri din viaţa mea la care eu nu mă pricep” şi alte chestii de genul acesta. Eu nu cred în celula de bază a societăţii, există pentru scopuri administrative, din punctul meu de vedere, iar pe mine nu mă interesează să îi fie mai uşor sistemului dacă eu sunt vreo doamnă de vreun fel. Pentru mine nu există final fericit în faţa unui altar, în miros de tămâie şi în aşteptarea diferitelor nuanţe de ruj pe pomeţi de la mătuşi de diverse grade. Nu e vorba că aş crede că merit ceva mai mult. Vreau pur şi simplu ceva sincer. Care cât e, cum e, să fie “pe bune”. Mi se pune un nod în gât când aud de nunţi pentru că aşa greu mi-e să cred că se întâmplă din motivele pentru care eu cred că ar trebui să se întâmple, să nu fie vorba de jumătăţi de măsură şi de compromisuri. Vreau să văd măcar o dată doi oameni care când “se iau” sunt toată ziua aia absorbiţi unul de celălalt şi nu le pasă cine cu ce maşină ajunge unde, dacă e destul tort pentru toţi, dacă neamurile sunt aşezate strategic la masă, să nu se încaiere şi alte cele. Pentru toate astea sunt ceilalţi să îşi facă griji chiar în ziua nunţii şi, în principiu, ar trebui preîntâmpinate că doar de-aia e eveniment planificat. Eu vreau să văd doi miri că se mănâncă din priviri, că zâmbesc natural, nu către fotograf, că sunt veseli, nu obosiţi şi plictisiţi şi abia aşteaptă să numere banii, că au o nuntă care să îi reprezinte şi nu cheamă oameni din motive meschine. Poate aşa aş începe să cred.

Singura căsnicie care mi se pare ok, într-un mod foarte ciudat, e a alor mei, cei care m-au crescut. Ei sunt împreună de 40 de ani. Şi se ceartă foarte des, din cele mai cretine motive, dar am ajuns să cred că certurile sunt o joacă şi că au nevoie de ele să rămână în alertă şi să rămână tineri şi copilăroşi. Sunt foarte efervescenţi şi plini de viaţă şi de câte ori se îngroaşă gluma şi sunt probleme serioase, fac o echipă extraordinară. Nu îmi dau seama nici acum cum funcţionează relaţia lor, dar simt că se iubesc şi azi şi că îşi amintesc de ce s-au ales. Dar ei pot fi doar excepţia care confirmă regula. Eu, dacă nu pot fi tot o excepţie, nu vreau nici să confirm vreo regulă. Vreau în afara “sistemului”. Da, am probleme de angajament. Şi nu-s sigură că vreau să mă tratez. Mi-e greu şi să împart chiria cu prietena mea, nu am idee cum aş putea să mai împart iar tot cu un tip şi, în timp ce facem faţă valului de rahat, să îl mai şi iubesc şi să nu mă plictisesc cu el.

Hm… poate ar trebui să consider să îmi exprim sincere felicitări pentru cine se înhamă la chestia asta.

“Sleep Command” de la WFS a fost obsesia mea vreo două luni. Vocalul e acelaşi ca în formaţia Bio din Timişoara, o altă trupă care cântă de se rupe şi nu prea ştie multă lume despre ea.

Sleep Command -WFS

De la Bio puteţi asculta cinci piese pe pagina lor de myspace http://www.myspace.com/bioband, unde este şi preluarea pe care o fac de la “Another brick in the wall”, care mi se pare excelentă live.

Bio sunt mai rock aşa, dar îmi plac şi chestii mai “psihedelice”. Băieţii de la Melting Carousel au compoziţii interesante şi surprinzătoare. Ei sunt din Timişoara, acum nu mai au fata la voce, iar bassistul (J) e primul bassist pe care l-am văzut live, în liceu, când avea împreună cu alţi prieteni prima lor formaţie – Relativ.

Melting Carousel – Pony Tails

Relativ… dacă tot am ajuns la asta, scriu acum pentru că altă dată cine ştie cu ce mă mai iau. Relativ erau din Deva, Dodi, J, Mitză şi Sinek. Videoclipul e cu imagini din Club A din Bucureşti unde au fost la ceva concurs şi de la concerte din Deva. Nu au apucat să cânte foarte multe, au avut şi unul la Casa de Cultură din Deva şi au făcut preluare “My Own Summer” de la Deftones. Relativ a fost specială pentru că era prima trupă aproape, tangibilă, pentru cei care au ascultat-o, trupa la care puteam merge “la sală”.

Relativ - 

Revenind la ceea ce se întâmplă acum, există şi The Others. Formaţia declarată din Braşov, cu solistă care locuieşte la Cluj. Trupa cântă funk şi ei declară mereu că funckţionează. Nu e de mirare că doar sunt promovaţi de Mihnea Blidariu (Luna Amară).

The Others – cover The Cat Empire

Da, sunt o vacă, dar mie ceeeel mai mult îmi place cum fac ei cover-ul ăsta cu Mihnea. Ştiu că e comerţ, comerţ, dar chiar le iese tare bine şi vocile lor (Petra şi Mihnea) sună bine împreună, aşa cu mulţi, mulţi başi.

Deocamdată nu am altceva de spus pentru că nu mai am timp. Mă duc acasă, la ţară. Unde nu e muzică decât dacă îmi pun de pe telefon. Oi, găini, pisici, câini şi curci. Sunete naturale. La astea nu vă pot posta link.

Descarca!

Download[FisierulMeu.ro]

Trilulilu.ro