Suscita rabbia e pena, una pena grande, il sottosegretario Carlo Giovanardi, cattolico imbruttito dal rancore, che ieri mattina ha pronunziato alla radio parole feroci contro Stefano Cucchi. Secondo Giovanardi, Stefano se l’è cercata quella fine perché “era uno spacciatore abituale”, “un anoressico che era stato pure in una comunità”, “ed era persino sieropositivo”. Giovanardi dice che i tossicodipendenti sono tutti uguali: “diventano larve”, “diventano zombie”. E conclude: “È la droga che l’ha ridotto così”. Giovanardi, al quale è stata affidata dal governo “la lotta alle tossicodipendenze” e la “tutela della famiglia”, ovviamente sa bene che tanti italiani – ormai i primi in Europa secondo le statistiche – fanno uso di droga. E sa che tra loro ci sono molti imprenditori, molti politici, e anche alcuni illustri compagni di partito di Giovanardi. E, ancora, sa che molte persone “per bene”, danarose e ben difese dagli avvocati e dai giornali, hanno cercato e cercano nei cocktail di droghe di vario genere, non solo cocaina ed eroina ma anche oppio, anfetamine, crack, ecstasy…, una risposta alla propria pazzia personale, al proprio smarrimento individuale. E alcuni, benché trovati in antri sordidi, sono stati protetti dal pudore collettivo, e la loro sofferenza è stata trattata con tutti quei riguardi che sono stati negati a Stefano Cucchi. Come se per loro la droga fosse la parte nascosta della gioia, la faccia triste della fortuna mentre per Stefano Cucchi era il delitto, era il crimine. A quelli malinconia e solidarietà, a Stefano botte e disprezzo. Ci sono, tra i drogati d’Italia, “i viziati e i capricciosi”, e ci sono ovviamente i disadattati come era Stefano, “ragazzi che non ce la fanno” e che per questo meritano più aiuto degli altri, più assistenza, più amore dicono i cattolici che non “spacciano”, come fa abitualmente Giovanardi, demagogia politica. E non ammiccano e non occhieggiano come lui alla violenza contro “gli scarti della società”, alla voglia matta di sterminare i poveracci; non scambiano l’umanità dolente, della quale siamo tutti impastati e che fa male solo a se stessa, con l’arroganza dei banditi e dei malfattori, dei mafiosi e dei teppisti veri che insanguinano l’Italia. Ecco: con le sue orribili parole di ieri mattina Giovanardi si fa complice, politico e morale, di chi ha negato a Stefano un avvocato, un medico misericordioso, un poliziotto vero e che adesso vorrebbe pure evitare il processo a chi lo ha massacrato, a chi ha violato il suo diritto alla vita. Anche Cucchi avrebbe meritato di incontrare, il giorno del suo arresto, un vero poliziotto piuttosto che la sua caricatura, uno dei tanti poliziotti italiani che provano compassione per i ragazzi dotati di una luce particolare, per questi adolescenti del disastro, uno dei tantissimi nostri poliziotti che si lasciano guidare dalla comprensione intuitiva, e certo lo avrebbe arrestato, perché così voleva la legge, ma molto civilmente avrebbe subito pensato a come risarcirlo, a come garantirgli una difesa legale e un conforto civile, a come evitargli di finire nella trappola di disumanità dalla quale non è più uscito. Perché la verità, caro Giovanardi, è che gli zombie e le larve non sono i drogati, ma i poliziotti che non l’hanno protetto, i medici che non l’hanno curato, e ora i politici come lei che sputano sulla sua memoria. I veri poliziotti sono pagati sì per arrestare anche quelli come Stefano, ma hanno imparato che ci vuole pazienza e comprensione nell’esercizio di un mestiere duro e al tempo stesso delicato. È da zombie non vedere nei poveracci come Cucchi la terribile versione moderna dei “ladri di biciclette”. Davvero essere di destra significa non capire l’infinito di umiliazione che schiaccia un giovane drogato arrestato e maltrattato? Lei, onorevole (si fa per dire) Giovanardi, non usa categorie politiche, ma “sniffa” astio. Come lei erano gli “sciacalli” che in passato venivano passati alla forca per essersi avventati sulle rovine dei terremoti, dei cataclismi sociali o naturali. Giovanardi infatti, che è un governante impotente dinanzi al flagello della droga ed è frustrato perché non governa la crescita esponenziale di questa emergenza sociale, adesso si rifà con la memoria di Cucchi e si “strafà” di ideologia politica, fa il duro a spese della vittima, commette vilipendio di cadavere. Certo: bisogna arrestare, controllare, ritirare patenti, impedire per prevenire e prevenire per impedire. Alla demagogia di Giovanardi noi non contrapponiamo la demagogia sociologica che nega i delitti, quando ci sono. Ma cosa c’entrano le botte e la violazione dei diritti? E davvero le oltranze giovanili si reprimono negando all’arrestato un avvocato e le cure mediche? E forse per essere rigorosi bisogna profanare i morti e dare alimento all’intolleranza dei giovani, svegliare la loro parte più selvaggia? Ma questo non è lo stesso Giovanardi che straparlava dell’aborto e del peccato di omosessualità? Non è quello che difendeva la vita dell’embrione? È proprio diverso il Dio di Giovanardi dal Cristo addolorato di cui si professa devoto. Con la mano sul mento, il gomito sul ginocchio e due occhi rassegnati, il Cristo degli italiani è ben più turbato dai Giovanardi che dai Cucchi.

Francesco Merlo (La Repubblica, 20091110)

Cu saptamani in urma, in cele doua zile in care am locuit in Kreuzberg, am gasit un citat al unei artiste contemporane. L-am uitat pana ieri. Pentru ca nu am fost nici de acord cu el dar nici nu mi-a starnit un dezacord suficient de puternic cat sa mi-l definesc. Valie Export o cheama pe artista, e nascuta in Linz si traieste in Viena. Citatul este: “Cand si femeile isi vor lasa balta copiii si barbatii iar societatea va tolera acest lucru atat din punct de vedere juridic cat si din punct de vedere social – ei bine, cand femeile vor reusi acest lucru, vor dezvolta o creativitate la fel de cuprinzatoare ca si barbatii”. Nefiind feminista, ba chiar avand mici suparari generate de exagerarile feminismului si deplangand multe lucruri frumoase care s-au pierdut din cauza acestor exagerari, am ales sa nu ma gandesc foarte mult la citat. Neavand nici cea mai vaga inclinatie catre intemeierea unei familii si nesimtind vreodata in mine nici cel mai firav instinct matern, nu mi s-a parut ca acest citat mi-ar putea oferi fie si o minima provocare. L-am luat, la rece, ca pe un contrapunct binevenit si gata, am inchis subiectul in mintea mea.

Pana cand, zilele astea, traind in casa unui artist homosexual in varsta, mi-a revenit in minte presiunea constructivului de ordin familial in cazul femeilor si, implicit, lipsa acestei presiuni in cazul barbatilor si, mai ales, in cazul barbatilor homosexuali. Intamplator, am inchiriat un timp apartamentul unui cuplu heterosexual in varsta, necasatorit si fara copii iar acum locuiesc in casa unui homosexual destul de in varsta, tot fara copii. Sa spun ca toti cei trei sunt creativi? Nu as putea spune asta cu toata gura. Au meserii creative teoretic si se descurca si ei cum pot. Nu exceleaza dar nici nu se fac de rusine. Se simte lipsa de responsabilitate familiala insa, in fiecare colt al casei, al discutiilor. S-a scos de multa vreme din calcul ideea ca menirea vreunuia din ei ar fi de ordin parental. Viata lor este mult mai comoda decat viata oamenilor cu copii pe care-i cunosc, se observa lesne o alegere atenta a lucrurilor destinate sa te rasfete, de la sapun pana la marca uleiului de masline. Casele sunt extraordinar de curate si pline de arta pe gustul meu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii, ambele case arata ca niste poze din Elle Decoration. Oamenii calatoresc mult, se imbraca scump, au iubiri pasionale si la varsta asta, nu tin cu dintii de fidelitate, e de ajuns sa citesti dedicatiile de pe carti sau vederile care cad din reviste sau carti. Sunt oameni inca aflati pe piata, urat dar plastic spus. In pofida varstei, oamenii inca mai cauta si mai sunt cautati. Medicamentele, vitaminele, obiectele, lenjeria arata ca sexul este inca o parte esentiala a vietii lor. In cazul domnului homosexual sexualitatea se simte mai puternic decat in orice casa in care am locuit si are accente cel putin interesante, ele corespunzand intamplator preferintelor mele, cu mici nuante diferite, evident. Dormitorul este decorat exact ca o camera de spital. Nu va ganditi la obiecte care sugereaza asta. Nu. Ganditi-va la un pat de spital, o veioza prinsa de pat, o masa cu rotile si pe ea o tava pe care-ti poti pune mancare, un televizor si o perdea alba cu multe falduri. Baia este si ea alba integral, cu lumina de neon si cu un dulapior ca cel in care se tin medicamentele in spital, de obicei. Initial am crezut ca aceasta decorare reprezinta viziunea realista asupra conditiei noastre ca muritori dar am aflat ca decorarea este facuta strict in functie de preferinte sexuale si ca nu are nimic de-a face (nu constient, cel putin) cu perpetua noastra fragilitate si cu drumul incet dar sigur catre spital si moarte.

Initial mi-am zis ca ma aflu, in sfarsit, in mediul meu. Ca am casele pe care mi le-am dorit de mica si ca locuiesc in mijlocul energiei create de catre niste oameni care-mi seamana. M-am bucurat de fiecare detaliu, am mentinut in casa o ordine impaiata, m-am bucurat de fiecare ceasca, farfurie, pictura, album, de linistea perfecta si de curatenia impecabila, curatenie pe care indraznesc sa cred ca este greu sa o mentii intr-o casa in care sunt copii. In ambele case am gasit insa ceva care m-a pus pe ganduri. Ma refer la ceva concret. De pus pe ganduri m-au pus multe lucruri pana la urma dar nu din cele palpabile. La loc de cinste, in ambele case, se afla un desen facut de un copil. Stiti cum sunt desenele de copii: o poienita intinsa sau toata foaia numai cer si niste oameni mai mult schitati decat desenati. Desenele sunt proaspete, se vede dupa hartie, dupa faptul ca nu sunt deloc uzate si sunt puse deasupra biroului in ambele case. Si as putea sa imi spun repede: da, sunt niste oameni care nu au interes pentru a face copii sau nu au posibilitatea de a face copii dar asta nu inseamna ca nu le plac copiii. Doar ca eu nu as pune desene de copii pe pereti. Nu inteleg de ce as ajunge sa fac asta, nu inteleg nici cum au ajuns ei sa faca asta. Desenul ala de copil sta ca un mic cacatel in mijlocul casei, fiind in totala disonanta cu tot restul lucrurilor. Dar este singurul lucru viu tocmai prin aiureala lui, ca e prea putin sa spun “imperfectiune”. Si revin: eu nu mi-as pune un astfel de desen in casa. Fie vreau copii si atunci fac in asa fel incat sa ii am, facuti sau adoptati, fie nu vreau si atunci nu am de ce sa las o dovada a existentei lor sa troneze deasupra biroului meu. Si de-aici a pornit toata incurcatura mea, incurcatura care acum nu e cine stie ce dat fiind ca nu are cum sa duca prea curand catre o rezolvare si atunci eu am tendinta de a potoli lucrurile, nu imi place sa ma agit inutil.

Hedonismul, linistea, libertatea au cu adevarat farmec pana la finalul vietii? Intreb cat se poate de serios. Nu este nicicum o intrebare retorica dar nicicum. Si nici nu imi rasuna in minte un raspuns presupus evident. “Nu, nu, nu”. Nici vorba. Ma intreb cat poate dura autorasfatarea, cat te poti hrani dintr-o viata care nu te uzeaza crunt, cat te poti hrani, nu-mi vine sa cred ca o spun, dintr-o viata fara copii. Pe finalul ei, o viata fara copii pare sinistra, ca un muzeu pe inchidere. Cand corpul nu te mai sustine in a face fara absolut nici o problema toate porcariile sau minunile care-ti trec prin cap, lipsa copiilor devine macabra. Si ma supar ca e asa. De fapt, inca sper ca nu e asa. Inca sper ca viata se poate inchega si poate fi cu adevarat constructiva si fara copii. Imi amintesc cum, in lungile nopti in care citeam fara cine stie ce discernamant tot ce imi pica in mana despre fenomenul mortii, am dat si peste o carte tampitica, plina de revelatii ale celor intorsi din moarte clinica. Nu ideea ca se intorsesera cu revelatii ma deranja ci felul libidinos in care imi erau bagate pe gat aceste revelatii ma supara, felul in care era scrisa cartea, ce mai. Si, la un moment dat, a inceput sa se contureze ideea ca exista doua chei ale acestei lumi: iubirea si copiii. Mi s-a parut stupid. Cu iubirea am inteles, asta e limpede. Dar cu copiii? E de la sine de inteles ca trebuie sa se nasca pentru ca altfel s-ar duce naibii materialul, combustibilul lumii, evident. Dar de-aici si pana la a spune ca una din cheile existentei este sa ai un copil e drum lung sau cel putin asa mi s-a parut mie. Asa cum am mai spus si in alte posturi, eu cred ca poti ajuta un copil mult mai mult decat o fac parintii lui uneori. Ii poti fi un mentor mult mai bun decat parintii lui. Dar nu la asta m-am gandit zilele astea, nu m-am gandit la ce poti face pentru copii si ce nu ci, mai degraba, la ce pot face ei pentru tine, la cat de dura este palma pe care o poti primi la finalul unei vieti fara copii, cand, oarecum prapadit, daca nu prapadit de-a binelea, relativizezi tot ce nu este palpabil si tot ce va fi luat si preschimbat imediat dupa moartea ta. Lucruri precum casa, sa zicem. Ar mai ramane, ca treaba sigura, copiii. Se presupune ca nu ii schimba oricine asa usor, nici macar daca vor. Voluntar sau involuntar, ei vor purta foarte mult din incarcatura ta ani si ani de-a randul, daca nu cumva toti anii care vor urma.

Iata, asadar, cum aceasta “presiune a constructivului suprem”, cum am dat eu titlul de lucru problemei la mine in minte, m-a atins zilele astea. Pana si faptul ca am denumit treaba cu avutul de copii “constructivul suprem” m-a ingrijorat. M-am imaginat, la saizeci sau la saptezeci de ani. Cu iubitul meu, cu iubirea vietii mele. Cu amintiri senzationale, intr-o casa splendida, cu iubirea deloc sau foarte usor fisurata, amandoi aratosi, amandoi incercand (nu stiu, o spun cat se poate de sincer, cat se poate reusi cu adevarat) ceva vecin cu sexul din cand in cand. Gusturi bune, discutii la fel de aprinse ca in tinerete. Ceva asemanator cu dragostea dintre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Viata comoda, chiar luxoasa. Vesnicii pantaloni albi pe care-i poarta femeile la batranete cocheta in Germania si un pulovar cu dungi bleumarin, ca bluzele de marinar. Par blond (vopsit, ce-i drept), pantofi scumpi si comozi, parfum discret, ten impecabil, musculatura rezonabila pentru varsta in cauza, vigilenta decenta dat fiind ca nu bem, nu fumam, ne antrenam mintea in permanenta. Armonie in casa pentru ca nu ai cu cine sa te certi, intr-adevar. Nu ai facut si nici nu ai distrus viata nimanui. Nu ai fost nici Cruela dar nici Maica Tereza. Poate ca te cunoaste lumea, poate ca ai scris bine si ai avut un destin furibund, reactionar, interesant.

Conform buddhismului, cei din lumea de dincolo isi aleg parintii, asa incat convietuirea cu ei sa-i duca intr-o etapa superioara a existentei. Nu isi aleg neaparat niste parinti buni, nu e treaba de comoditate aici, isi aleg poate niste parinti teribili, tocmai pentru a se testa, a lupta, a se desavarsi prin aceasta lupta. Te intrebi, poate, cam ca in “Seinfeld”, de ce nu te-a ales si pe tine nimeni. Da’ nimeni. Cum oi fi tu daca, din tot Universul asta colcaind de fiinte nevoite sa se nasca si renasca, nimeni nu te-a vrut drept parinte? Atat de neinteresant sa fii? Dar dincolo de buddhism, oricat de frumoasa ti-ar fi povestea, oricat de multe povesti frumoase ai fi creat, nu ai creat obligativitatea cuiva de a-ti duce povestea mai departe. Pentru ca, repet, un copil iti va duce povestea mai departe, chiar daca te va detesta. In el se va fi cladit raportarea obligatorie la tine. Si oricat de mult imi repugna termenul “obligatoriu”, zilele astea mi-a incoltit in minte ideea ca, dincolo de libertate absoluta, dincolo de a fi cu un partener care sa creasca alaturi de tine fara sa aiba absolut nici o responsabilitate, dincolo de iubirea universala, dincolo de fluiditatea energiei si asa mai departe, nu sunt destul de puternica incat sa nu am pe cineva care sa aiba obligativitatea raportarii la mine. Mi-am dat seama ca, de fapt, aceasta nevoie este varful vanitatii mele. Si m-am speriat. Pentru ca eram atat de mandra de vanitatea mea si credeam ca ea ma va duce, nestingherit si negresit, catre o viata fara copii, fara prea multe responsablitati, fara uzura fizica prea mare.

Care sunt sansele reale de a-ti satisface vanitatea feroce fara a face si creste un copil? Este o intrebare care ma apasa zilele astea, in casa mea inchiriata si impecabila in care credeam ca imi voi gasi linistea si justificarea existentei de pana acum sau chiar justificarea existentei de-acum incolo. Placerea, rasfatul, o opera lasata in urma, iubirea par sa nu fi dus prea departe. Ma uit la desenul asta oribil facut de un copil si mintea mi se irita.

I have so much of this shit saved I knew I’d have to post it up at some point,

I’ll start with these magazine scans from the ’80s, can’t remember where I saved the from but it was 2 or so years ago, the watermark across each of them could be translated and searched if you’re that keen though!

First is the Takechi Project Racing HART, made by Hayashi Racing. If only they would do a reproduction run of these like they did Sakuras and single piece Techno TRVs recently! These wheels 8J+ go for crazy money second hand.

And now in FF offset (still cool!) and 5 stud. Need some for the C.

Devil Japan Shadow Spokes, these also sell for heaps, single piece and they came very wide as you can see. Also 5 hole and FF fitments, too cool.

Need to get Rob into that flare kit for his Z, so much more epic than standard Z-G items.

The mesh is cool but, still mesh, or MEHsh if you will.

Everyone loves Sakuras. C130 is almost bogan… lol.

Another black Nissan coupe modeling wide Blossoms

Team Yayoi apparel!! I would rock that sweater like nothing else before, or the patches, keyrings, of course the stickers.

Not to mention the Hiro stickers, dude.

Pasco Bilbos, a nice wheel

Seriously the best way to get wide Japanese alloys in NZ anyway is to find a 280ZX rusting away somewhere. So many of them came in with cool wheels. A friend of mine is currently convincing an old dude his rusted S130 does not need those wide MKIIIs! I’ll do a post on this car later, so much rust.

430 Gloria with John Player paint scheme, ughh…. Awesome.

Simple Spoke. They musn’t be familiar with the Work Equip!

August Feroce, on a Pontiac Trans Am, this is gold.

My friend Daisuke has these on his 430 Cedric, and he has tracked some donw in 8J now too!

Weds Racing Forg, I really rate these.

Wide Carols on a 2+2 S30Z, cone dish go!

And finally this SA22C RX7 With Hiro Motor body parts on 8.5&10″ one piece Techno Phantoms!

Shit Phantoms are cool, heaps > Star Sharks

- Zeb

Daca o fiinta umana s-ar afla fata in fata alaturi de un crocodil de apa sarata – cei mai mari si mai feroce crocodili din lume –, nu ar avea nicio sansa: uriasa reptila ar ataca si ar ucide instantaneu. Pentru nebunii care isi doresc totusi o astfel de experienta, exista o solutie.

In Australia, in orasul Darwin, s-a deschis Cocosaurus Cove, un parc tematic destinat iubitorilor de adrenalina, parc care a ajuns, in numai o saptamana de la inaugurare, cea mai mare atractie turistica a orasului. O cusca de sticla rezistenta, groasa de numai 4 cm, un costum de baie si niste ochelari de inot este tot ceea ce desparte iubitorii de crocodili de bestiile lungi de 5 metri si cu o greutate de cateva sute de kilograme. Amatorii de senzatii tari trebuie sa scoata din buzunar 30 de dolari australieni pentru a petrece 20 de minute in compania bestiilor. 20 de minute in care imensele reptile nu vor fi calme deloc, incercand sa ajunga cu orice pret la prada si atacand constant “cusca mortii”, cum a fost botezat dispozitivul. Vedeta parcului tematic este Burt, crocodilul care a “jucat” in filmul Crocodile Dundee. Cei mai multi crocodili marini se gasesc in sud-estul Asiei si in nordul Australiei.

Hardtop 430 Cedric. L28, Crown Grille, August Feroce rims, suh-lammed.

Making tinted lights look cool, almost. Photos from recent Hot Olds meet

-Zeb

Ci siamo visti poche ore fa…

E’ stato un incontro veloce

eppure

bellissimo, intenso, fortemente voluto…

Le tue risate,

i tuoi occhi di nuovo su di me,

poterti accarezzare,

poterti parlare,

poterti abbracciare…

Sono passate poche ore

eppure

non vederti qui

mi fa male…

Ma cos’è questa tristezza feroce,

che m’ha fatto chiudere lo stomaco?

Cos’è questa nostalgia pungente,

che mischiata alla nostra musica, mi fa quasi piangere?

Come faccio a non soccombere a questi stati d’animo???

Come posso…

Male, dove sei?

Sei seduto accanto a me,

ma fingo che tu non esista,

sei per strada che cammini a fianco a me,

ma io non ti vedo.

Male, dove sei?

Adesso ti ho visto,

sei ovunque,

occupi il mio corpo,

la mia anima,

il mio cuore.

Tutto sembra crudele

visto con i tuoi occhi,

tutto sembra feroce.

Tu che mi vuoi tua,

tu che la mia rabbia sprigioni e la mia mente annebbi,

sei tu,

o male,

che mi prenderai per mano?

(Paperoga)

just because it was too good for us to badge it a F1, Presenting the allnew Feroce F2 Series

F2

F2 Lux

 F2 cc

F2cci

F2cci Lux

does this mean that the classic F3 will become a F4 or F5? who knows… but ill let you know

but anyway.. Thoughts?

Crazy? maybe.. but it’s deffinatly modern. The Paradox is a three-wheeler coupe’, while this is not an original idea…why not get into the game? This would be a futuristic choice for a super-car, with equivelent power to the Fleur Âme.. why care about the price?

Affiche du film en question

réalisateur: Greg Mclean interprètes: Radha Mitchell, Michael Vartan, Sam Worthington, Caroline Brazier, Stephen Curry, Celia Ireland, John Jarratt, Heather Mitchell, Geoff Morrell, etc

synopsis: Juste à regarder l’affiche ont peut le deviner… Lors d’une expédition en bateau, un groupe de touristes se voit être la cible d’un crocodile peut commode…

appréciation: Malgré une trame de fond sérieusement éculé, j’ai bien aimé Rogue. En fait celui-ci réussi à se démarqué de part sa caractérisations des personnages qui est nettement supérieur à la moyenne, et de part son traitement qui réussi à éviter certains pièges et clichés du genre. D’ailleurs certains pourraient se plaindre de la chose car, en agissant de la sorte, le réalisateur Greg Mclean a décidé de ne pas miser sur la peur à tout prix (pas de “cheap scares” ridicules) ni sur le gore (il y a du sang sans toutefois tomber dans la surenchère).

Sans être un futur classique, Rogue est probablement l’un des meilleurs films du genre qui, nous devons l’admettre, contient son lot de bineries du style Anaconda, Shark Attack et, sans oublier, l’insupportable Lake Placid 2 *…

* J’aime bien le premier par contre… ; )

Nu mi-am bagat picioarele in viata mea. Am fost imbecil de corecta si am avut spiritul nepotrivit de inspiratie americana, spiritul care te duce pana-n situatii ridicole doar pentru ca tu stii ca orice lucru poate fi rezolvat prin discutii, informatie, calm. Nu mi-a trecut nici o clipa prin cap sa imi pun mana in sold la figurat si sa fac ceva inconstient, topesc, cretin, iresponsabil. Am incercat pana cand am simtit durere fizica sa inteleg ce se petrece si sa nu ma arunc, sa nu ma reped, am incercat sa inteleg si accept cele mai de neinteles si de neacceptat situatii, mi-am spus ca este sub nivelul educatiei si firii mele sa renunt. Am tolerat tampiti, urati, i-am facut sa creada ca orice om poate deveni destept si ca orice urat poate fi tratat ca un om frumos, le-am spus barbatilor cu chelie si burta ca sunt interesanti, nu am jignit, nu am avut pretentii, am avut convingerea ca daca tu esti destept, frumos si impacat trebuie sa ai generozitatea de a-i incuraja pe toti sa devina sau macar sa se creada la fel.

Am purtat discutii stupide in mijloc de noapte cu femei demente care voiau sa se convinga ca sunt si eu la fel de nefericita ca si ele, am mintit ca sunt nefericita, mi-am cosmetizat viata in asa fel incat sa fie usor digerabila pentru toata lumea, nu am insistat nici o clipa asupra reusitelor mele, mi-am exagerat modestia doar ca sa nu ranesc pe nimeni, nu i-am spus niciodata unui barbat ca este mizerabil la sex, ca are puta mica si urata, ca este impotent, ca miroase a transpiratie sau ca-i pute gura, nu i-am spus ca are fundul lat. Am avut convingerea ca aceasta delicatete a mea vizand mitocanii, mincinosii, plictisitorii, prefacutii, grasii, uratii, impotentii poate sa faca lucrurile sa functioneze neted, la un moment dat. Mi-am spus ca sunt destule care sa spuna lucruri urate pe un ton ridicat, mi-am spus ca sunt destule care sa-si ceara drepturile, sa isi doreasca “mai mult”, sa-si doreasca ceva anume, sa se creada centrul atentiei, mi-am spus ca nu s-ar potrivi cu felul meu de a fi un fel de flegma aruncata peste cei care abuzeaza de aceasta discretie a mea.
 

Am invatat sa nu cer de la nimeni absolut nimic, am invatat sa nu exploatez nici o calitate a mea care nu tine de minte, am invatat sa traiesc numai din banii mei, am invatat sa fiu generoasa intr-un cerc de zgarciti sau de “cumpatati”, cum le place lor sa spuna. Am cerut intotdeauna infinit de mult de la mine, nu cred ca am avut macar o singura clipa de nesimtire puternica, reala, nu cred ca am avut echivalentul unui ragait zgomotos, nu cred ca am avut echivalentul unei betii feroce, nu cred ca am fost niciodata o vaca, pur si simplu. O vaca relaxata asa cum am vazut eu odata o prietena fiind (jur ca o spun cu admiratie):  statea tolanita peste doi barbati si unul dintre ei ii ridicase bluza si o mangaia pe burta, o burta grasuta si tremuratoare. Ea radea complet impacata cu situatia, cu ei, cu mine. Radea galgaitor si imi rasuna pana si astazi in minte rasul ei. Daca este sa imi doresc cu adevarat ceva, asta imi doresc: sa fiu nesimtita cateva zile. Sa ma doara in cur de absolut toate responsabilitatile nescrise, de tot ceea mi-am impus eu sa fiu si de tot ceea ce sunt, de toata atentia mea pentru detalii.

Si nu vreau sa sune ieftin, nu ma gandesc la o vacanta pe malul marii in care sa ma imbrac intr-o rochie scurta, alba, sa ma incalt cu niste papuci usori si sa ma “regasesc”. Nu vreau sa ma regasesc, stiu exact unde sunt si nu m-am pierdut nici o clipa, tocmai asta este problema. Cat despre plimbat pe malul marii, m-am plimbat ore in sir, pana si in mijlocul unei furtuni. Eram cu cineva in mijlocul marii retrase, ne batea vantul in fata de credeam ca sangeram si noi mergeam ca niste animale disperate prin bezna (ca era unu noaptea). Nu am aflat nimic nou in noaptea aia. Mi s-a confirmat doar ceea ce stiam.

M-am regasit, cred ca m-am regasit sau gasit de cand m-am nascut, cred ca nu am avut niciodata nevoie cu adevarat de ceva anume, cred ca nu mi-a lipsit nimic, cred ca nu am vrut niciodata mai multa atentie sau mai multa iubire. Nu, de fapt, sunt sigura: nu am vrut. Nu sunt o femeie care vrea sa fie “si mai iubita”, “si mai rasfatata”, “descoperita” si alte rahaturi. Nu mai vreau nimic in plus, am tot, vreau doar sa dau dovada de nesimtire pentru o zi. Toata contorsionarea mea de bun simt, toata incrancenarea mea, toata alerta asta a mea sa se duca un pic in ma-sa si sa ma fac de ras mai ales in ochii mei da’ sa ma fac de ras, nu sa cochetez cu asta, nu sa dansez pe o masa, nu sa spun tampenii sau sa izbucnesc in plans de fata cu niste oameni intepati si limitati. Nu. Sa fac ceva groaznic. Sa dau dovada de nemernicie, sa dau o replica mizerabila in mijlocul unei discutii rezonabile, sa nu iau in seama nici un argument intr-o discutie, intr-un sistem de gandire. Sa iau orice proiect cu lejerete si cu oarece smecherie, sa nu ma concentrez prea tare, sa parasesc oameni care se bazeaza pe mine, sa-i ranesc, sa-i distrug, sa-i contrariez intr-un registru pe care nu sunt stapani, intr-un registru de care nici macar nu au auzit. Sa nu mai citesc nimic, sa nu mai am admiratie pentru nici un scriitor, pentru nici un sociolog sau politolog, pentru nici un filozof, pentru nici un geniu, sa ma orientez strict catre barbati aratosi fara echivoc si pana si pe aia sa-i critic miseleste. Sa nu ma mai intereseze soarta intelectualilor romani, sa nu mai simt revolta devastatoare atunci cand poporul meu sare la beregata unor oameni rafinati, sa nu ma intereseze ca un om extraordinar starneste in mare parte din romani o pofta animalica de batjocura si hulire, sa nu ma inspaimante pana la incremenire spumele facute la gura in fata simplei existente a unor oameni ca Gabriel Liiceanu si Horia Roman Patapievici. Sa cedez. Si in drumul catre cedarea completa sa ma uit la tot ce gasesc pe Internet legat de Cristian Neagoe. De la pozele in care isi rade prietena intre picioare intr-un cort pana la declaratiile lui care sa contrazica orice acuza i se aduce. Fac o scurta pauza din drumul meu catre eliberarea spontana de bun simt si spun ca nici un om din lumea asta nu cred ca e bine sa ajunga intr-o situatie in care sa formuleze o dezmintire care sa sune asa: “Nu beau urină, nici pe mea, nici pe a prietenei mele, nici pe a altcuiva.” Dar eram in cadere libera pentru prima oara in viata mea si uitati unde ma opresc: la Cristian Neagoe. Nu ma opresc. Astazi imi bag picioarele pentru prima oara in viata mea. O sa le scot repede, ca nu ma prinde rolul dar macar creez un precedent.

Am vazut o reclama la bere Bucegi. Cred ca se dorea a fi de ras da’ eu n-am ras deloc. Un domn mangaie un porc si dup-aia sta la masa impreuna cu o fata care cred ca e prietena lui si cu un domn si o doamna mai in varsta. Si domnul care mangaiase porcul le spune ca de cand cu normele europene porcul ar trebui sa aiba paie si rumegus ca sa scormoneasca in ele si sa faca miscare. Iar domnul mai in varsta ii spune ca in cazul in care vine cineva sa controleze situatia, o sa spuna ca Ghita (adica porcul) nu se simte bine, asa a zis doctorul si tot doctorul i-a interzis sa faca miscare. Si rad toti. 

Am intelesc ca berea Bucegi e pentru oameni fara scoala de bune maniere si pian dar nici macar asa nu e de ras. Mi-am amintit de Craciunul trecut. Cand apareau tot felul de doamne solide la televizor, majoritatea in port popular, si spuneau cu sete ca nimeni nu o sa le strice placerea sarbatorilor. La romani placerea sarbatorilor inseamna taierea porcului. Isi luau mult aer in piept, nu priveau pe nimeni in ochi si tot spuneau ca nimeni nu o sa le invete niciodata cand si cum sa-si taie porcul “la ele in gospodarie”. Prezentatorii zambeau si atat. Nimeni nu indraznea sa zica nimic. Porcul trebuie taiat asa cum se taie. Cu alergat dupa porc, am inteles, cu injunghiat si alte lucruri din acelasi registru. Si copiii trebuie sa participe, ca asa e traditia. Trebuie sa pastram traditiile, nu lasam noi snobii astia de la Uniunea Europeana sa ne strice tot balciul. Am auzit atunci si oameni pe care-i credeam macar in mintile lor, daca nu destepti, spunand ca este ridicol sa ne spuna un for superior cum sa ne “gospodarim” de sarbatori. Domnii si doamnele nu pareau sa inteleaga ca abuzarea unui animal, chinuirea lui, cruzimea care imbraca tot actul nu tin de identitatea noastra nationala. Sau nu ar trebui sa tina. Sa ne spuna noua Uniunea Europeana cum sa ne taiem porcul? Sa ne spuna in ce conditii sa-l crestem? Pai cam da. Unde nu ne spune nimic constiinta, ne spune ceva Uniunea Europeana. Cam ca in cazul coruptiei. Da’ eu zic sa ne ocupam de partea cu porcul, daca vrem sa simtim ca avansam macar un pic, daca vrem sa nu fim frustrati pe planul integrarii. Aia cu coruptia nu se pune la noi, cred ca multi dintre romani nici nu mai stiu ce inseamna coruptie si ce implica ea la noi. A devenit felul nostru de a fi asa ca, repet, poate macar partea cu porcul sa o rezolvam.

Nu am inteles niciodata razvratirea asta romaneasca impotriva reglementarilor de bun simt, nu am inteles reticenta prelungita in fata elementelor care ne usureaza existenta cum ar fi cardurile, de exemplu. Sau ura pe sisteme destepte cum ar fi un recipient conic in care, pe autostrazile franceze, arunci monede (ca sa nu te chinui sa bagi fisa cu fisa) pentru a plati taxele de autostrada. Cica e o prostie. De ce? Pentru ca e o prostie, e de ras, nu are rost. La fel ca dreptul copiilor de a-si da parintii in judecata, la fel ca oamenii care, in sfarsit, isi primesc proprietatile inapoi, la fel ca faptul ca legislatia rutiera germana interzice sa bagi lumini asa cum baga toti soferii nefericiti de la noi. Toate astea sunt prostii, noi nu vrem sa ne stricam traditiile. Dar nu ne multumin cu pastrarea primitivismului nostru feroce in tacere. Trebuie, ca sa fim romani pana la capat, sa-i luam la misto pe cei care incearca sa ne civilizeze, sa nu ii luam nici o clipa in serios. Probabil pentru ca, intr-un colt al mintii, macar seara inainte de culcare, ne dam seama ca este prea tarziu. Si atunci macar cu mandria asta cretina alternata cu mistocareala sa supravietuim.

Ieri mattina a Omnibus (uno dei pochi luoghi di dibattito rimasti in tv) Massimo Teodori chiedeva in quale altro Paese i magistrati fanno pronunciamenti contro i politici. Gli ha subito risposto il giornalista francese Eric Josefz, facendogli notare che anche in Francia le organizzazioni dei magistrati dicono la loro sulle norme che devono applicare. Ma la risposta più esauriente è venuta da Berlusconi, che ama apparire sempre giocondo fino al ridicolo; tranne quando parla dei giudici. Allora fa la faccia feroce e taglia l’aria con le mani come se stesse decapitando gli odiati nemici, definiti sovversivi perché osano indagare su reati non politici, ma legati al periodo del suo straordinario e tuttora misterioso arricchimento. Allora – domandiamo a Massimo Teodori – c’è un altro premier al mondo che si permetta non solo di sfuggire ai giudici, ma anche di minacciarli? E c’è un altro Paese dove studiosi radicali e liberali come Teodori siano così accomodanti e ben disposti verso le iniziative più illiberali di un premier?

Fonte: http://www.unita.it/view.asp?IDcontent=76502

Ieri mattina a Omnibus (uno dei pochi luoghi di dibattito rimasti in tv) Massimo Teodori chiedeva in quale altro Paese i magistrati fanno pronunciamenti contro i politici. Gli ha subito risposto il giornalista francese Eric Josefz, facendogli notare che anche in Francia le organizzazioni dei magistrati dicono la loro sulle norme che devono applicare. Ma la risposta più esauriente è venuta da Berlusconi, che ama apparire sempre giocondo fino al ridicolo; tranne quando parla dei giudici. Allora fa la faccia feroce e taglia l’aria con le mani come se stesse decapitando gli odiati nemici, definiti sovversivi perché osano indagare su reati non politici, ma legati al periodo del suo straordinario e tuttora misterioso arricchimento. Allora – domandiamo a Massimo Teodori – c’è un altro premier al mondo che si permetta non solo di sfuggire ai giudici, ma anche di minacciarli? E c’è un altro Paese dove studiosi radicali e liberali come Teodori siano così accomodanti e ben disposti verso le iniziative più illiberali di un premier?

Fonte: http://www.unita.it/view.asp?IDcontent=76502

Si sta come d’autunno