Nu am intenţionat să sune atât de bombastic. Dar nu am găsit un titlu mai succint şi mai reprezentativ pentru ceea ce am scris. Am fost motivat în scrierea acestor rânduri de resentiment, de a mă fi simţit stingher în lumea acesta trecătoare în urma unor situaţii neplăcute… Întrebări şi abordări de genul: „de ce eşti aşa?”, „ce tot vorbeşti atât?” sau „nu ai altă treabă?” mă trimit cu gândul la fiinţa umană creată de Dumnezeu, la complexitatea bio-psiho-socio-culturală şi spirituală a fiinţei umane. Mă gândesc la mine şi încerc să-mi imaginez (probabil inutil) cum sunt ceilalţi, celelalte fiinţe, asemănătoare şi totuşi diferite de mine. Reflectez la diversitate, la faptul că sunt, eşti, suntem, unic(i) şi irepetabil(i). Aceasta mă trimite cu gândul la infinitate, la infinitatea de tipologii umane existente (fiindcă enormitatea de asemănări ce leagă fiinţele umane coexistă cu o paletă largă de distincţii, deosebiri ce-i fac pe unii să se pronunţe spunând că acestea sunt greşite şi ar trebui schimbate, pe când, de fapt – dincolo de aspectele deficitare (defectele) ale unei fiinţe – ele sunt doar diferite. Poţi susţine că cineva greşeşte când preferă albastrul albului, sau pantalonul de blug în detrimentul celui de stofă? În lumea aceasta tehnologică până la refuz, observ încercări de uniformizare a fiinţelor umane din partea altor fiinţe umane, pentru a se armoniza cu STAS-urile impuse în industria producătoare de maşini, unelte, componente electrice şi electronice. Problema este că omul nu este un robot şi nu poate funcţiona conform unui STAS. Or, dacă vrem să ajungem la graniţa absurdului, putem opera cu noţiunea de STAS în discuţia aceasta, dar este necesar să identificăm câteva miliarde de STAS-uri potrivite fiecărei fiinţe umane existente pe Terra. Altfel, nu.

Infinitatea prototipurilor umane reclamă infinitatea Creatorului lor. Putem judeca şi penaliza unicitatea? Matematic vorbind, da. Rezultatul acestei abordări? Judecarea şi penalizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar că a creat fiinţe umane unice. El le-a respectat şi le respectă unicitatea cu manifestarea ei ulterioară. Aşa se explică diversitatea de profesii alese sau de hobby-uri preferate. Un exemplu memorabil este reprezentat de scriitorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi. Fiecare carte sfântă respiră cu plămânii autorului ei. Limbajul fiecărei cărţi este specific scriitorului ei. Cu toate acestea, există armonie; fiecare carte se armonizează cu întregul, cu colecţia celorlalte cărţi, formând un totunitar, fiindcă au ceva ce le leagă: inspiraţia divină. Fiecare apostol al lui Hristos a fost unic. Niciunul din cei doisprezece apostoli intimi ai lui Isus nu s-a asemănat cu ceilalţi decât prin trăsăturile definitorii fiinţelor umane, comune, generale. În rest, au existat, există şi vor exista particularităţi distincte. Petru era coleric, vulcanic, instinctiv şi apucat. Ioan respira melancolic aerul de pe umărul obosit al lui Hristos. Toma s-a remarcat prin cuvântul cheie numit „percepţie” sau, altfel spus, spiritual, „necredinţă” etc. Dar majoritatea au cultivat misiunea încredinţată lor de Hristos.

Când cineva ne greşeşte sau are o opţiune diferită de a noastră, avem tendinţa de a ridica piatra. De multe ori o facem… Uităm, cel puţin pentru moment că şi noi suntem fiinţe supuse multor erori, chiar dacă nu ni se poate imputa o eroare sau alta, cu siguranţă le-avem pe ale noastre, propriile noastre genuri de eroare, de imperfecţiune, de slăbiciune, probabil la fel de culpabilă ca şi cea de care ne legăm când vorbim de aproapele nostru. Uităm de bârna ochilor noştri şi comutăm reflectoarele atenţiei pe paiele celorlalţi. Constructiv, l-am putea ajuta pe cel de lângă noi dacă ne-am raporta diferit, ca şi cum cel supus atenţiei noastre ar exista în cadrul standardelor dorite de noi. Asta ne sugera Goethe. Probabil, atitudinea aceasta ar fi însoţită de un alt rezultat decât cea cu care repetăm inutil rolul judecătorului diletant şi ambulant.

Pentru a nu mai rămâne uneori frapaţi de manifestarea apropiaţilor noştri, întrebarea propusă de Larry Crabb, un binecunoscut scriitor şi psiholog american merită atenţia noastră. Crabb scria într-una din cărţile sale (Înţelegând oamenii) că, pentru a putea înţelege realmente fiinţele umane, este necesar să ne întrebăm ce anume determină o anumită persoană să se manifeste în modul în care se manifestă? Ce mobil interior stă la baza comportamentului ei? Astfel, începem să explorăm cu şanse mai scăzute de eşuare labirintul de tipologii umane.

De parca aveam nevoie de asta. Chiar aveam ! Sa stii ca mi-a prins bine felul in care mi-ai vorbit asta seara. Poate ca asta asteptam. Sa vad ca nu esti numai lapte si miere ci si noroi. Am fost un copil prost ce era in stare de multe pentru bomboana dorita insa cand a descoperit ca aceasta produce carii, a renuntat la a mai lupta pentru ea. Mi-e mila de mine cand privesc innapoi dar sa stii ca pentru tine nu simt decat admiratie si respect. De ce ? Te admir pentru ca stii sa faci jocul cum vrei tu. Te respect pentru ca eu pur si simplu respect orice fiinta umana. O seara buna in continuare si o viata frumoasa.

Multumesc pentru dusul rece.

Vorbeam cu o tipă despre ce înseamnă să fii om, că tot sunt din ce în ce mai puţine astfel de exemplare în viaţa de zi cu zi, asta dacă nu cumva ai un loc special unde se strâng. Discuţia a pornit de la ideea că omul nu se shimbă (asta ziceam eu). Ea susţinea că omul se shimbă in timp, evoluează, aşa cum este normal.

Iată ce idee am susţinut eu ( şi pe care am şi impus-o în final):

Toţi ne naştem fiinţe umane, dar asta nu ne face automat oameni. Ca fiinţă umană, tu înveţi ce şi cum despre mediul în care trăieşti. Cu timpul creşti şi, având în faţă numeroase exemple de urmat şi o minte pentru a judeca (într-un fel sau altul), tu vei face nişte alegeri care vor determina felul în care vei evolua ca fiinţă umană.

În timp, unii pot ajunge, cum am mai spus, mai prejos decât animalele, deci dacă ai incerca să-i insulţi spunându-le că sunt animale, nu ai face decât să insulţi animalul.

Cei mai mulţi reprezintă ceea ce omul de zi cu zi numeşte ‚,om’’, adică o persoană normală (în limitele subiectivismului) cu familie, serviciu şi o viaţă a lui.

Foarte puţini dintre noi ajung să fie oameni cu adevărat. Pentru mine, Omul este acela care şi-a format un set de valori pe care îl preţuieşte şi îl respectă, ca un cod personal care îl reprezintă şi care îi determină felul în care gândeşte. Omul este fiinţa cu voinţă şi înţelepciune care şi-a clădit lumea pe raţiune, acela care urmează un drum pe care el îl consideră drept, deşi toţi cei din jur îi spun contrariul, cel ce vede dincolo de aparenţe şi capabil să depăşească cele 5 simţuri ale fiinţei umane.

În momentul în care s-a desăvârşit ca om, acea persoană nu se va mai schimba. Până în acel moment el era în curs de formare, era doar o fiinţă umană. Desigur, nimeni nu poate spune niciodată cu siguranţă când un om se desăvârşeşte, sau dacă, în urma completării acelui proces (dacă se completează vreodată) se întâmplă ceva care îl va face să-şi revizuiască setul de valori şi îl va face să-şi interogheze statutul de Om, dar ideea aţi prins-o sper.

Nu mă înţelegeţi greşit… o astfel de persoană poate avea carieră şi familie. Aici e vorba doar de felul lui de-a fi, nu de meseria pe care o alege sau de viaţa de familie.

Jack. toate drepturile rezervate

înapoi la prima pagină

Cine este aceasta Federatie ?

          Este vorba despre o comunitate de oameni preocupati de cercetari si actiuni spirituale in Italia, autointitulata si “Laboratorul pentru viitorul omenirii”. Aceasta federatie are si o Universitate denumita “Universitatea Intelepciunii” . Damanhurienii au creat de-a lungul timpului “Templele Omenirii”: Templul Albastru, Hala Apei, Hala Pamantului, Hala Metalelor, Labirintul, Hala Sferelor si Hala Oglinzilor.

          Asta se intampla intr-o calda seara de sambata (august 1978), cand un anume Oberto Airaudi, impreuna cu vreo 10 alti damanhurieni stateau in jurul focului, cand, la un moment dat pe cerul de deasupra dealului Vidracco s-a vazut o lumina puternica (era o uriasa stea cazatoare-aparitie f. rara) coborand foarte lent. In urma acestui impact au observat ca pe pamant au ramas urme de praf stelar. Au considerat aceasta intamplare ca pe un semn pozitiv si un moment propice pentru a incepe saparea unui tunel in munte, spre “inima Pamantului”, pentru a crea un contact sincronic, in vederea realizarii unui gen de templu care nu a mai existat decat acum cateva mii de ani sau mai mult …

          Totul a fost creat manual si cu puterea vointei desi tuturor celorlalti din vremea aceea li se parea un proiect irealizabil. La indemnul plin de vitalitate si de speranta al lui Oberto Airaudi referitor la acest plan de constructie, doi dintre ei s-au apucat atunci sa sape doar cu ajutorul unui ciocan si al unui pickhammer dar au reusit cu multa darzenie sa sape mai mult de 1 metru pana au venit si ceilalti sa-i ajute. Sapaturile au continuat cu grupuri care se succedau tot la 4 ore, timp de 15 zile, sapand non-stop. Pentru acestia a sapa in interiorul muntelui a fost ca si cum au “sapat” in ei insisi (introspectie-autocunoastere). Entuziasmul si importanta pe care o acordau acestui eveniment i-a facut sa le intareasca prietenia si cooperarea. I-a intarit placerea pentru activitatea de grup si gustul pentru “secret” deoarece la acea vreme nu aveau aprobarea sa faca excavatii intr-o zona care nu existau legi care sa controleze o astfel de constructie. Au creat prin sapaturi un coridor care parea la inceput ingust insa continuand cu darzenie au realizat o nisa in acel coridor pentru contactul cu Pamantul in momentele de practica meditativa. Pana in acel moment totul se facuse manual insa venise momentul de a achizitiona un ciocan electric, cu ajutorul caruia, din doua parti opuse, au inceput sa faca doua semicercuri.Totul a fost realizat cu calcule exacte iar momentul in care cele doua semicercuri s-au intalnit (realizand cercul) a fost pentru ei o “sarbatoare euforica”. In cadrul cavernei circulare create a inceput constructia peretilor interiori cu mortar plasat direct pe pamantul ud, iar anumite parti mai instabile ale coridorului au fost intarite cu ajutorul caramizilor. In final, a fost preparat mozaicul din piatra Luserna. Ca rasplata pentru aceasta lucrare terminata, acestor muncitori li s-au adus fructe din gradina si paine facuta in cuptor de lemne si au fost puse pe foc anumite ierburi . Acest spatiu creat a devenit Templul Albastru.

          “Templele Umanitatii” reprezinta niste “creuzete” ale artei, devotiunii si o pura dorinta de a cuceri noi teritorii spirituale si umane. La fel cum umanitatea continua sa evolueze si sa se transforme, si templele sunt intr-o continua reinnoire si dezvoltare. Ele nu sunt monumente ale trecutului ci un punct de intalnire dintre divinitate si dimensiunea umana pentru fiintele de azi, o “oglinda sacra” capabila sa reflecte lumina interioara a fiecarei fiinte si sa trimita un mesaj dinspre Pamant inspre Ceruri. Complexul de temple reprezinta doar 10% din dezvoltarea care urmeaza sa se realizeze in acest munte sacru. Dintr-o cariera abandonata se va folosi piatra pentru a construi o moderna catedrala in interiorul celor doua cratere din zona impadurita adiacenta zonei Templelor Umanitatii. Aceasta catedrala va fi dedicata artei si creativitatii umane. Apoi va fi construit un Teatru cu peste o mie de locuri, gazda tuturor aspectelor de creativitate umana si va fi dotata cu o minunata orga bisericeasca. Printre alte dotari care se vor realiza se numara : o biblioteca a textelor sacre si spirituale, spatii inovative dedicate artei si cercetarilor, un SPA si spatii pentru sanatate si bunastare. Un trenulet subteran va realiza legatura dintre zona actualelor temple si noua zona iar o “masinarie pe cablu” va transporta vizitatorii din satele vecine spre zona complexului.Toate aceste noi spatii vor fi acoperite de o cupola uriasa de sticla, gratie tehnologiei moderne. Toate zonele din imprejurimi vor fi imbogatite cu lucrari de arta, fapt care invita artistii din intreaga lume sa participle la realizarea acestui vis uimitor. Va fi un loc magic care va avea o influenta benefica asupra fiecarui vizitator, deoarece, la fel ca si Templele Umanitatii, si acest loc va fi amplasat pe un punct special de pe planeta : pe locul de intalnire al Liniilor Sincronice, care aduna energiile spirituale din intregul Univers.

          Poate cu totii ne-am intrebat macar o data “CINE” suntem, de “UNDE” venim si “INCOTRO” ne indreptam … Raspunsul la aceste intrebari pare simplu, insa nu e de ajuns sa spunem : suntem oameni ! (si atat !). Cuvantul OM are o anumita  ”responsabilitate” in el insusi, oglindeste in el intreg Universul creatiei divine …

          Daca ar fi sa analizam cateva dintre cuvintele limbii romane, putem spune ca el se gaseste in  OMat, in mirabila OMida ce se preschimba apoi in superbul fluture, insa (din pacate) si in cuvantul OMor … N-am putea fi oare doar acel “omat” care bucura enorm copiii si “copilul” din noi, cei mari ?!?  Sau poate, acea “omida” ce devine fluture (transformand parca omenescul in angelic) … ? !? Imi vine sa rup pentru totdeauna acel intunecat cuvant “omor” din dictionar dar si din mintea si sufletul prea ingust al unora ! Sa lasam deci sa ninga acel “OMat” in sufletele noastre spre a ne ingheta toate defectele si greselile pe care le-am facut ! Sa venim “OMizi” si sa plecam “fluturi” din aceasta efemera existenta a noastra. Ar trebui sa ne constientizam cu adevarat menirea, fiind mai responsabili, incepand  cu modul in care privim pe cineva sau ceva, la felul in care gandim, vorbim sau facem un anume lucru. E foarte usor sa-i acuzam pe ceilalti (si mai grav, d.p.d.v. al meu, sa acuzam Divinitatea …), sau sa asteptam sa primim si doar apoi sa oferim. Nici un om n-ar trebui sa se considere superior altuia si astfel sa devina orgolios, egoist sau ignorant. Toti “vaslim” la aceeasi “Arca” si spre acelasi “Paradis” si depinde doar de fiecare dintre noi sa recunoastem ca el exista, ca ne apartine si ca trebuie sa-l meritam !

Astăzi am început să cultiv o fantezie sufletească.

Mi-a căzut cu tronc dorinţa ciudată de a vedea sufletele oamenilor cu care interacţionez. Îmi doresc să percep trupul sufletesc al celorlalţi. Vă veţi întreba, probabil de ce? Ei bine, fiindcă în această „societatea a non-valorilor”, ca să citez un tânăr predicator pe care l-am ascultat recent într-o Biserică neoprotestantă din Capitală, oamenii sunt un produs al acestei societăţi, însuşindu-şi non-valorile ce se împletesc cu fiinţa lor, cu simţirea, gândirea, deciziile.

Oamenii contemporani nu mai deţin virtuţile oamenilor din trecut. Pentru fiinţele contemporane virtutea nu mai este înţelepciunea cum era pentru cei din Antichitate, nici pietatea, specifică Evului Mediu monastic sau curajul atât de apreciat în Evul Mediu cavaleresc. Virtutea prezentului este materia, schimbul, trocul (Daniel Barbu) ce există pe suprafaţa superficială a existenţei acestor oameni.

În acest context, a vedea sufletul celuilalt cu care interacţionez ar reprezenta unul din cele mai mari beneficii. Astfel aş putea observa ce fel de suflet are purtătorul său. Mi-ar fi mult mai uşor să disting sufletele umane de cele ce şi-au pierdut o parte din umanitate prin aceea că nu doresc să (mai) iubească (Jean-Luc Marion). Aş putea vedea sufletele calde şi sincere distincte de cele reci, cu ambalaj metalic, insensibil. Aş putea decoda mai uşor portativul din care tresar notele muzicale ce compun melodia de fundal a sufletelor. În consecinţă aş putea alege un suflet ce tânjeşte după iubire şi care ar aprecia enorm intenţia mea de a-l iubi. Nu m-aş mai gândi atunci să curtez un altul pentru care iubirea e o realitate existentă printre alte realităţi, o realitate nu atât de valoroasă pe cât este. Nu aş mai fi indus în eroare de-un zâmbet strălucitor ce nu reprezintă decât strălucirea rece a suprafeţii aceluiaşi metal. Aş ştii să abordez sufletul pentru care iubirea nu e un „obiect” al unui joc de fotbal prin noroiul neiubirii, al unei noi bătăi de joc, ci un bibelou de porţelan ce va fi aşezat uşor şi delicat în vitrina celuilalt suflet. 

Poate va veni o zi când voi deţine capacitatea să văd sufletetele. Să văd „substanţa” divină din care e concepută dimensiunea spirituală a fiinţei umane, sufletul. Până atunci încerc să intuiesc ce fel de suflet au cei cu care relaţionez. Îmi urez succes!

Când vorbesc de valoare mă gândesc la ceva sau cineva care este preţuit, căruia i se acordă importanţă, semnificaţie sau timp.

La capitolul valori umane stăm bine. Valori am avut şi avem. Nu puţine. Problema valorilor noastre este că acestea se aseamănă cu o recoltă bogată strânsă de pe câmp care, în loc să fie descărcată şi valorificată în România, s-a pierdut şi „se pierde” pe drumuri, în Occident – în Franţa, Anglia, Spania sau Statele Unite.

Am avut un Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie, ce nu a avut loc de îngustimea minţii unora pe pământ românesc. La data de 16 decembrie 1910 a reuşit să îşi ridice avionul pe câmpul Issy Les Moulineaux, în apropierea Parisului. Asemeni, România nu a avut un loc liber pentru savantul român ce s-a lansat în Franţa, Anglia fiind ţara care i-a oferit un loc de muncă în cadrul uzinelor de avioane şi motoare pentru avioane „Bristol”.

Am avut un Constantin Brâncuşi.

Avem un Costel Bucuioc, care, din ignoranţa Ministerului Culturii şi Cultelor a rămas la periferia atenţiei Statului Român, atenţia focalizându-se asupra sa abia după ce a câştigat concursul „Hijos de Babel” din Spania câştigând astfel ca premiu un contract cu casa de discuri Sony.

Mi se pare un gest ce se încadrează la capitolul „Penibilitate mioritică” gestul Statului Român de a-l numi consilier cu rang de Ministru al Consiliului de Stat şi membru al Academiei Române pe Henri Coandă abia în anul 1966.

În cazul lui Constantin Brâncuşi, penibilitatea creşte, el fiind ales membru al Academiei Române postum, când de fapt orice distincţie i s-ar mai oferi cuiva nu mai are valoare. E ca şi cum ai onora cadavrul sau structura osoasă lipsită de viaţă a acelei persoane. La ce bun? Se aseamănă cu scena din finalul romanului Cu inima smulsă din piept, de Radu Paraschivescu, un roman în care Pedro, noul rege al Portugaliei, o ridică pe Ines (ce a fost ucisă la porunca regelui – Afonso, încă rege al Portugaliei şi tatăl lui Pedro) acea fiinţă feminină pe care a iubito, la rang de regină. Ines nu reprezenta decât un cadavru intrat în putrefacţie iar gestul noului rege reprezenta cel puţin o expresie a dezgustului dacă nu al unei forme de patologie.

Lui Costel Busuioc i se oferă din partea Ministerului Culturii şi Cultelor o bursă pentru a studia canto şi teoria muzicii la Bucureşti. E un gest a cărei penibilitate este minoră, deşi nu este scutit de ea.

În timpul regimului comunist non-valorile umane, inculte şi nepregătite erau urcate artificial pe piedestal. Lichelele ocupau poziţii nejustificate în detrimentul celor ce deţineau potenţialul şi pregătirea necesară justificării acelor poziţii care li se refuzau. Ei, intelectualii ocupau locul lichelelor şi astfel erau siliţi să meaergă să îşi exerseze lopata în locul condeiului la canal. Chestia asta transmite multe despre situaţia de atunci cât şi despre prezentul ocupat tot de lichelele comuniste metamorfozate peste noapte în agenţi ai apărării democraţiei prost înţelese. Prezentul ne vorbeşte despre nepăsarea faţă de valorile contemporane. Ne vorbeşte despre acele persoane nevoite să plece în afara ţării pentru a fi valorizate de vestici. Oare esticii balcanici chiar nu sunt în stare să-i valorizeze?  De fapt cred că o Nonvaloare nu este capabilă să focalizeze şi să păstreze Valoarea, fiind împiedicată de invidia cronică ce tinde spre extrema marcată de crimă.

Când vorbim de valorile umane mai puţin cunoscute, de acele persoane care nu şi-au cultivat un nume prin ceea ce au făcut, sau, nu s-au remarcat prin ceva deosebit, mintea mă trimite la românii plecaţi în afara graniţelor ţării, la cules de căpşuni în Spania sau la trebeluit pe şantierele italiene. Ba chiar la birourile NASA. Românii aceştia mă trimit cu gândul la valoare şi la faptul că aici, în ţară nu au fost valorizaţi suficient încât au plecat, determinaţi să părăsească România pentru a li se oferi oportunitatea unui loc de muncă mai bine plătit. Subiectul luatului peste picior, a bătăii de joc, a pretextelor de expulzare, a mobilelor ce au determinat crime nefondate, constituie un efect implicit al emigrării.

Acum doresc să vorbesc de valori ca despre ceva ce nu se leagă în mod direct de fiinţele umane, dar care există în vecinătatea lor, care au tangenţă cu acestea.

Pentru români McDonald’s-ul a devenit un restaurant mai valorizat decât restaurantele cu specific românesc. O maşină scumpă şi o locuinţă au devenit scopul fundamental în viaţă. O viaţă fără griji e visul spre care se îndreaptă visele, eforturile şi aspiraţiile tinerilor. Altceva nu mai importă!

Axele de valori ale românilor se trasează pe coordonata rapidităţii – cuvântul „fast” devenind unul din numitorii comuni ai românilor. Asemeni, pe coordonata visului american, al îmbogăţirii rapide, se mulează şi tendinţa acumulărilor materiale şi financiare.

Avem valori…  

Societatea românească contemporană a aprobat multe avize Indiferenţei. Indiferenţa e o doamnă de lux ce şi-a construit vile de lux pe teritoriul României, vile care întrec numărul vilelor şi a imobilelor deţinute de un fiu al Indiferenţei, Adrian Năstase.

Nu ne mai pasă de cel de lângă noi. Omul căzut pe trotuar, dintr-un motiv sau altul, nu reprezintă, probabil, mai mult decât câinele din vecinătate întins relaxat la umbra copacului moleşit de atâta poluare. Bineânţeles că e uşor de explicat – bunii samariteni au fost înmormântaţi demult în cimitirele uitării comunitare iar pentru ceilalţi omul căzut nu deţine nici o valoare comercială, deci, implicit, nu prezintă nici un interes.

Peisajul românesc e jalnic. Se joacă multă dramă şi multă comedie cu personaje ce parodiază fiinţa umană indiferent de poziţia socială sau rolul pe care îl exercită. Nu-i aşa că numărul scenelor de teatru „fără nume” întrece cu mult pe cel al teatrelor recunoscute? Ce piese de teatru se joacă la Teatrul Naţional din Capitală? Parcă devine nesemnificativă punerea în scenă a pieselor de pe fundalul paginilor pe baza cărora se face reprezentarea în comparaţie cu piesele de teatru de la Teatrul Primărie, Teatrul Judecătorie, Tribunal, Autobuz, Tramvai, Troleibuz, Metrou, Parc, Staţie, Trotuar, Spital, Hotel, Tren, Autocar, Magazin, Supermarket, Farmacie etc.

Spaţiul nu este poluat numai cu noxele consumatorilor de combustibil. Există prea multă lipsă de iubire care poluează cu fum negru, foarte toxic, spaţiul social şi personal al fiinţelor umane. Oamenii refuză mai mult ca niciodată să continue să extragă din zăcământul sufletului lor petrolul pe care să-l prelucreze apoi în rafinăria inimii pentru a obţine şi oferi produsul numit iubire. Rezultatul? O societate de inimi handicapate, cu rezervoare goale, o societate în care fenomenul studiat de sociologul francez  Emile Durkheim numit sinucidere ocupă cote alarmante şi ar trebui să ne dea grăunţe de măcinat în moara minţilor noastre pasive.