Acum un an, pe 6 martie, scriam despre un Nud. La fereastra. Am citit inca o data. Scriam mai mult si mai bine. Atunci

Fiecare dintre noi tanjim la un Ideal. Ar fi absurd sa zici ca-ti traiesti viata doar de dragul de a o trai. Suntem un puzzle de oameni, idei si opinii. Convingerile sunt pentru cei ce isi cultiva o oarecare mandrie. Pentru ca lumea este insasi o nebunie extrema si trebuie sa inchiriem un alt spatiu mental cand nu ne gasim “caminul”: nebunia personala, controlata. Idealul ramane pana la urma un malentendu menit sa ramana asa, o iluzie care poate risca sa devina obsesie. Fiecare isi doreste Nudul din fereastra, doar ca putini stiu sa ii inteleaga motivul pentru care sta goala, neprotejata, si nu deschide fereastra. E ca o obsesie pentru indiferenti, un vis pentru incapabili, o realitate pentru visatori, o intrebare pentru intelepti, o agonie a curajosilor. Cand omul promoveaza ideile si idealul ca lucruri inexistente, false si isi pierde el insusi Sinele, idealul isi pierde virginitatea, cazand din spatiul visului si al abstractului intr-un cos de gunoi numit Frustrare. Unii dintre noi luptam o viata sa fim mandri si sa adunam invidii prostesti sau admiratie pentru masca facuta de mainile noastre, fara ca cineva sa ne cunoasca cu adevarat. Altii aduna atata teama in ei, incat sangele le tremura la fiecare secunda. Frica prinde radacini si ajungem sa fim dependenti de ea, uitam de esenta si o admiram de la distanta, fara sa vedem ca idealul nostru, in spatiul vietii, se materializeaza in persoana de langa noi. Ignoram cu un curaj inconstient, absurd si trist. Rar sunt cei care isi pastreaza visele pentru fiecare dimineata, se bucura de un alint al luminii valorificat, iar viata nu mai este considerata procesul de alienare a omului. Constientizeaza idealul, ii zambeste si se bucura ca traieste. Am descoperit si eu o idee limpede, care nu putea sa strige prin mine.

“Oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. Mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. Vreau sa scriu o groaza, vreau sa vorbesc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor…asta e ca o curva binevoitoare cu toti.”

Luciditatea ne-o gasim in starile de a fi. Consistent. Exista un moment de a fi pur si simplu, de a exista.

Termenul “cultura” este utilizat in sensul studiilor de antropologie culturala, ca dimensiune inegratoare a vietii sociale. Aceasta e considerata o consecinta a viziunii potrivit careia “cultura nu este numai produsul elitelor societatii; ea este productiva in sine, deoarece construieste categorii cu ajutorul carora poate fi definita realitatea sociala de zi cu zi” (Jensen, 1986, p.24)

Cultura desemneaza limita intre categoriile sociale. Sau cel putin, asa ar trebui sa fie. Dar ma gandesc ca, de fapt, banul dicteaza deocamdata ierarhia sociala. In zilele de azi in care nu poti intra undeva sau nu te poti angaja/studia undeva pentru ca unul mai putin inteligent ca tine, dar cu o “cultura” materiala vasta iti ia locul, da, cultura va deveni un arhaism, un termen uitat in paginile prafuite  ale studiilor de antropologie. Si oarecum, elitele se pierd in cultura de masa. Calitate sau cantitate? Progres sau regres? Complex sau simplu? Oare? Este o realitate cu multe definitii, pentru ca nu este omogena, nu este echilibrata. In loc sa fie vorba de praguri culturale si sociale, sunt doar…trepte in coborare.

“Fericirea, ca si ordinul la militari, nu se discuta, se executa. Pentru fericiti, motivele nu conteaza, important e ca ating starea. Discutiile despre fericire au cusurul ca explica si nuanteaza excesiv o traire. O fericire indelung explicata incepe sa semene cu o nefericire” ( Octavian, “Pragul de sus al fericirii”, vol II, p 133, 1997)

Cei care vorbesc si incearca sa patrunda intelesurile fericirii si trairile aferente, aceia sunt frustrati de ea. Sunt nesatui sau nemultumiti. Sunt oamenii tristi si fericiti in tristetea lor. De ce nu conteaza motivele, poate pentru ca e mult mai simplu sa traiesti fericirea, nu sa o explici. Cuvintele sunt greu de folosit in aceasta stare de bine. Nu exista cuvant potrivit care sa iti provoace o senzatie minima de fericire. Este de ajuns doar gestul, zambetul, procesul trairii acelei stari. Cate metafore si explicatii gasim pentru a impartasi sau exprima dragostea? Nu sunt finite. Dar nu sunt destule.

Parvan: “Putinta de a trai noi insine in sufletul altuia e singura valoare omeneasca”

Si cine poate spune ca nu e asa? Este superb, este relaxant, ca o impacare cu sinele. Cat timp traim in sufletul cuiva, suntem mai presus de oricine. Este intr-adevar, singura valoare omeneasca. Singura pe care o putem castiga. Iubind. Este o satisfactie covarsitoare sa existi prin altcineva,  mai ales ca existenta asta este mai importanta ca oricare alta.

Regretul este prietenul cel mai bun al durerii. Nu exista prieteni buni.

Regretul este mereu alaturi de tine: te sprijina in tot ce faci, tot ce iubesti, tot ce atingi. Regretul te face sa urasti culoarea roz. Regretul este funda neagra din portretul tau. Te strange de gat si te obliga sa nu mai versi lacrimi.

Regretul este un castel de nisip daramat de rautatea unui om lipsit de vise. Prins la malul marii, dupa ore intregi de munca in echipa, de rasul intre prieteni, se sterge in amintirea unui lucru in zadar.

Regretul este acela de a fi sincer cand toti ceilalti respira fals. Regretul se ascunde sub masca sociala si sta lipit de fata ta, incat fara el ai fi mort.

Regretul este curajul de a spune Da in loc de Nu. Este teama ce te impinge sa te lupti cu ea insasi, o lupta finalizata cu o infrangere – a ta.

Regretul apare atunci cand vezi viata atat de frumoasa, incat orice pata urata iti fugareste visele.

Regretul este mahmureala dupa o betie frumoasa, dupa o imagine distorsionata a prietenilor fericiti langa tine. Te trezesti dimineata, singur si cu un rau de necrezut. Si este o mahmureala care nu trece usor. Prietenii au disparut in umbre, in vorbe dure la adresa ta.

Regretul este trezirea la realitate, timpul in care te lupti cu o boala grea: cea a increderii in sprijinul tau, in iubirea ta, in prietenul cel mai bun. Mai ales in prietenul cel mai bun, ca mitul spune ca el iti este alaturi pana mori. Asa de neadevarat…!

Regretul este demolarea spatiului tau de joaca. Siguranta in care delirai multumit de formele in nisip si de leaganele pline de copii dispare o data cu vestea ca nimeni nu se joaca cu tine. Erai chiar tu un leagan pentru altii.

Regretul este adevarul. Este praful de arama dat de pe fetele oamenilor in care crezi. Este nevoia de a evolua. Este umbra care te urmareste clipa de clipa.

Regretul apare cand ti-e frica de el. Te cucereste cu varianta buna si rezultatul corect este varianta proasta.

Regretul este o mana care te zgaltaie puternic si iti spune: revino-ti! nimanui nu ii pasa de tine!

Regretul este cerul senin care ascunde furtuni. Este o boala incurabila, aparuta dupa o stare de sanatate puternica.

Regretul este zambetul fals, stramb in colturi.Ajungi acasa si constati ca regretul este nebunie pura: esti singur, lipsit de cei dragi tie, oamenii pentru care te luptai si ii aparai cu totul.

Regretul iti converteste amintirile frumoase in minciuni.Te face sa te indoiesti si de tine.

Asa-i ca ai fi preferat ca viata ta sa fie in continuare o minciuna perfecta?…

E o seara atat de stupida. E luni seara. Tipic. Examene peste examene, teme si entuziasm in proiectele ce se ating de mine.

Mi-am ingropat teama asta de atata timp…Nu voiam sa o mai simt inca o data. E sentimentul acela de tremur psihic, cand iti fug gandurile, nu ochii, pe niste pereti transpusi in viior. Cu cat trec peste, cu atat ma influenteaza si mai mult. Sau mai bine zis, cand va rabufni, ma va lovi pe nepregatite. Devin tot mai puternica, doresc mai mult, incerc sa fac sa fie cum trebuie, intr-un echilibru minim cel putin. Mi-e atat de teama de ce imi rezerva viitorul…Pentru ca am avut sfori pe care altii doar le visau. Sfori ale cunoasterii, ale experientei, ale unor iluzii sau “once in a life time”`uri. Oameni care si-au avut un rol definit de la inceput sau definit la sfarsit, in ochii mei si in viata mea. Dar la fiecare sfoara, a aparut un fel de teama. Teama de a nu sufoca, teama de a nu fi asa cum mi se zicea: “deja nu te vad bine”- in modalitati diferite. Probabil voi fi prea bine, si inconstient, am dirijat traiectorii unice. Influenta contra influenta. Teama de a nu fi inteleasa, teama de a fi tradata, teama de a confunda oamenii. Teama de a acorda incredere sau de a nu face pasul mare inainte. Si mai ales teama de a fi limitata, de a fi legata de sfoara aceea, in loc sa o urc.

Culmea, de fiecare data cand am urcat pe cate o sfoara, am primit ceva minunat in schimb – efortul, starea mea proprie. Dar unele sfori sunt mai subtiri decat par. Acelea mi-au strans aripile si le-am dat drumul cu tot cu ele. Am avut norocul de a ma lega de urmatoarea. Probabil asa imi e dat sa traiesc.

Dar deocamdata, am un sentiment urat in mine – frica.

Mi-e frica de tine: nu de ce poti zice, de ce poti face, ci de ceea ce esti.

Poate scriind, imi revin – ca de fiecare data, partial. E in sangele meu, vorba aia.

Cel mai rau e ca imi urasc teama. Cu cat o controlez mai mult, cu atat ma va controla ea in momentul  in care voi exploda.

Nu am idee ce vreau sa spun cu adevarat, poate simplul fapt  ca m-am izbit prea brusc de realitate si nu am pielea atat de groasa. Si inca am urme.

Am trait sa vad cum un vis poate deveni cosmar, cum oamenii se tem de maturizare, cum nu exista “cel mai bun prieten”, ci “cea mai buna sursa de divertisment”, cum poti vedea cum se da timpul inapoi cand un cineva evolueaza si, imediat, involueaza.

Si, totusi, mai cred in miracole. In norul acela care pluteste deasupra pamantului rece, universul Ideilor noastre si al Sentimentelor. Al spiritelor in armonie. Pretul pe care trebuie sa il platesti ca sa crezi in el este sa iubesti viata. Si e atat de greu pentru unii!…

…pot sa zic ca, dupa cum te izbeste viata cand te astepti mai putin, asa te darama de mult. Prea mult, prea putin.

Cand ai impresia ca marea se limpezeste in apusuri de soare, valurile raman pe inserat la fel de puternice si de ascunse in durerea lor nocturna. Cand te simti mai puternic, te readuce ceva la ceea ce ai pierdut sau ai vrut sa pierzi. E ironia dramatica a comediei umane. Urasc partea asta care iti da o lectie continua: sa simti extrem cum e sa…simti.

Tii minte cum radeam si visam cu ochii deschisi la ce va fi, peste norii de ceata si sub roua diminetii? Ne ascultam gandurile tremurate, cuminti si transformate in razele soarelui de toamna, in fiecare vara. Acum, nu ne mai vedem, nu ne mai auzim macar. Suntem legati de aceleasi scene, aceleasi figuri si roluri, aceleasi cuvinte chiar. Nu ne mai iubim ca doi naivi mandri de noi. Suntem lipsiti de farmec.  Incepe fragmentul ultim din povestea asta, aceea care nu avea final. Urasc partea asta care bate nebuna in mine. Stiu ca ai zis sa nu ne dam drumul, dar e timpul sa eliberam farmecul.  Sa eliberam fiorii si sa spunem adio in mersul fluturilor despre care ai zis ca nu mai au stomac. In stomac pastrau zambetele. In aripi esente de libertate. Libertatea se inchegase in picaturile de ploaie din copaci. Tot timpul pe aceeasi creanga, fluturii asteptau un rasarit, dar in ultima vreme, numai apusuri. Apusuri in priviri, rutina isi instala tenebrele.

M`au durut..m`au lovit. Racoarea patrundea in fiecare celula a noastra, ne pierdeam timpul separati, lipiti spate in spate. Nu mai exista caldura care sa provoace frigul care devenea motiv de imbratisare. Nu mai exista decat palme si anticiparea sfarsitului.

Nu mai e timp de minciuni, de strigate, de lacrimi. E timp pentru fiecare, in modul propriu de a fi. Tu cu un regret, eu cu un regret, amandoi cu gandurile sumbre.Tin in mine partea aceea care doare, zambind continuu.A fost un timp in care zilele erau ani. Acum sunt..simple zile. Nopti pierdute gandind prea mult.

Acum urmeaza partea in care duc doar un bagaj de vise impachetate frenetic, dar sunt numai ale mele. Apusul din ochii tai inca ma doare, dar rezist. Am, in sfarsit, linistea pe care o cautam, durerea dupa care tanjeam, dorintele neindeplinite pe care le doream. Falsa independenta ma drogheaza puternic. Inima imi bate la un puls redus, dar ma regasesc pe mine, in linistea de care ziceam. Am scapat, fara remuscari, printre degete, siguranta coconului. Aripile sunt cam prafuite, insa rezist. Rezist cu stoicism. Somnul insa, nu mai este acelasi. E plin de fuga, de fete nevazute si de refuzurile de a infrunta trecutul. Incerc sa ma leg in noduri de prezent. Viitorul il refuz. Mi`a mai pus o data piedica si m`am julit grav in propriile emotii si simturi. M`am tradat pe mine si, totodata, m`am dezvaluit mie.

Respect timpul, iubesc trecutul, gadil amintirile cand imi mai picura o lacrima. Muzica ma limpezeste brusc, ma intelege si imi exprima temerile. In felul asta, le ascult numai eu si cei care iubesc. Ma mai ascund in superficialitati infantile, dar ele sunt doar o masca. Sunt constienta de asta. Avem nevoie de masti. A mea clipeste des ca sa spele praful din jur. Devin puternica si ma daram inconstient din cauza ta. Dar imi revin. Cum ziceam, ma redresez, ma definitivez. Ce rost are sa alerg nebuna, in goana, daca nu mai prind prea curand soarele de deasupra marii, daca el apune? Accept rasariturile in schimb, le admir. Tu nu ai legatura cu restul, cu oamenii, cu gandurile mele. Esti in mine, ascuns. Inchis cu lacat. Gata, Punctul a venit trist. Dar e hotarat asa tare sa incheie banal…:”E mai bine asa”.

Nu uita nici marea cu greselile de acolo, cu fetele triste din dupa-amiezi si cu serile de distractie in care uitai cu totul de ce era in celalalt colt. Probabil sarea si piperul unei relatii perfecte. Nu suport perfectiunea. Nu`mi trebuie mie asa ceva. Nu uita nici sufletele sfasiate primavaratic…nici remuscarile. Ca data viitoare sa nu mai repeti. Sunt unele lucruri care nu trec deloc, raman pe loc ca o vena cauterizata. A fost – totusi – o rana. Eu sigur nu am sa uit. Sunt amintiri – frunze pigmentate.

Nu sunt facuta sa iubesc un simplu lucru. Sunt incontinuu insetata sa cunosc. Sunt curioasa sa simt. Cuvintele alearga in jurul meu, gata sa le prind si sa le dau un sens. Asta caut. Caut multe, atat de multe incat pe tine te`am gasit. Te`am avut. Pe cat pare si ma convingeam ca vreau siguranta ca voi fi bine, pe atat mi`am dat seama ca lucrurile dor, lucrurile stau altfel. Iar masina ta, chiar daca are scaunul din dreapta gol, intotdeauna va fi impregnata de prezenta mea. Subtil, fara sa stii poate. Si acolo mi`ai pus tu singur amprenta. Nu e nimic neobisnuit, pur si simplu. Sunt eu, tu esti tu. Nu mai suntem noi. Probabil e greu…sa fiu eu in vreun “noi”. Nu`mi place sa ma ascund, nu am cu ce. De ce. Pentru ce. Pentru ce? Chiar…Nu mai caut scuze pentru ceea ce gandesc, pentru ce reactionez. Sunt aleile mele, abrupte sau line, stramte sau noroioase, le pasesc cu drag, singura sau nu. Indraznesc.

Nu are ce sa te doara. Iubeste`ma in continuare, dar nu imi mai arata asta. Nu arata nimanui. Nu e frumos, nu e durabil. Sentimentele prea puternice nu trebuie sa le stie nimeni. Doar sa fie simtite involuntar, inconstient, in momente aleatorii, de sufletele reale. Hai, sterge`ti lacrimile. Sunt ale mele! Nu le irosi pe mine. Imi faci rau.

Meriti. Merit. Si tigara se stinge brusc…fumul dispare lent…melodia se termina intr`un mod dramatic, impresionant.

I can’t take it any longer
Thought that we were stronger
All we do is linger
Slipping through our fingers
I don’t wanna try now
All that’s left’s goodbye to
Find a way that I can tell you
I hate this part right here
I just can’t take your tears

Everyday, 7 takes of the same old scene
Seems we’re bound by the laws of the same routine
Gotta talk to you now ‘fore we go to sleep
But will we sleep once I tell you what’s hurting me

Am o stare rautacioasa de bine…adica..ma simt bine in pielea mea, desi straniul se imbina perfect cu mood`ul meu. In fine…E sambata seara, astept luminitele de 6 decembrie din B., sa ies si eu “sa inspir spiritul sarbatorilor de iarna”.

Un simplu click pe EVZ si putin din Catavencu sa mai mestec o veste, doua. Ce se mai intampla? Pai, tocmai. Ca NU se mai intampla. Numai politica, numai crize, numai bad news si dezamagiri la toate categoriile. M`a lovit din stanga o idee sau chiar mi s`a spart un bec deasupra capului: de ce numai stiri negative, numai lucruri care Nu se fac in Romania sau, pur si simplu, in general? E asa de usor sa critici, sa analizezi abaterile negative de la o conduita, de la principii si strategii de a conduce, de a mentine o viata reala. E usor sa refulezi. Sa strangi in pagini intregi si sa comunici numai regrete, nervi, ignoranta si, mai ales, FRUSTRARI. Aici ma refer strict la oameni, nu la jurnalisti. “E vorba de sistem”, spun unii. Suntem frustrati. Bine, cum gandesc eu acum: vrem sa fim apreciati, recunoscuti, sa nu mai cadem in angoase si in deziluzii, sa tindem spre idealurile din interiorul nostru spiritual – ermetic. Vrem sa zambim si sa nu mergem pe un singur traseu, in rutina asta apasatoare, ci sa relationam. Sa ne mentinem “o aura luminata”. Ne simtim inchistati in griji, datorii si frustrare psihica. Bine, sa nu mai generalizez. Ce voiam sa zic este ca, in mai toate ziarele, apar stiri/diatribe/opinii negative la adresa oamenilor, la adresa noastra, la adresa tarii si la ceea ce facem. Mi`am imaginat un target brusc, usor idealist: “cand voi fi mare”, sa creez un ziar aiurea, in care sa existe altfel de stiri. Optimismul sa fie aruncat in aer, sa fie un fel de alinare la nivel psihic, spiritual. Sa nu mai gandim rational si rece. Stirile sa dezvalui latura buna a lucrurilor, esenta lor, sa prezinte numai progresul, arta, placerile, creatiile umane. Sa fie un enlightenment care sa ne faca sa iubim diminetile si sa ne bem ceaiul cu zambetul pe buze – asa, ca un nesfarsit mix de melodii trance ( nu se poate altfel). Sa fie un ziar al unui nou mod de viata, in care sa nu punem problemele pe primul loc, ci sensul vietii si visurile/visele noastre. Sa punem cultura, arta si zambetul ca principii. Nu stiu cum sa explic mai bine…sa fie prezente realizarile noastre, ambitiile si relatiile umane, crearea unor noi targeturi, cu scopul de a ne satisface placerea de a trai. Ar fi poate o lume mult mai vesela, mai plina de sensuri si de idei creative. Cititorii, oamenii, ar deveni increzatori si luminati. Nu traim pentru bani, nu? Bine, multi zic da. Dar eu nu cred. Putem fi mai mult decat o frustrare in masa. Ar fi un ziar al spiritului tanar si ludic, cult si curios. Ar fi viziunea mea de a schimba lumea, cat pot. Si probabil al multora dintre cei care iubesc, intr`un mod pur….si complicat de simplu, oamenii si viata :d

You say “I love mornings”
You smile and drink tea
You hear the ring
“Good news!” – glad to hear!.

If every morning started like that
Then happiness lived in each people’s flat.

(Moonbeam – I love mornings)

Intelegi ce zic?

Au trecut vreo 6 săptămâni de când am aterizat în București…oraș sobru, aparent plin de viață, dar lipsit de substanțialitate. Nici nu vreau să mă mai gândesc la stările mele variabile din perioada asta, la câte m-am gândit și câte mi-au trezit amintiri, flashuri, nervi și lacrimi, zâmbete..prea puține. Probabil anticipau ceva. Probabil pregăteau terenul pentru descoperirea altor sentimente și emoții. Sau pentru lipsa de sentimente și emoții. Stau foarte liniștită în patul meu, în casuța mea inchiriată, după perdelele colorate, care mă apără de aerul rece și de oamenii străini de multe. Rar mai încerc sa inspir aerul, e prea aspru pentru mine. Nu mai sunt cea care eram la Moinești, protejată de sinistrul gri și de excesul de personalități. Dar cum, plăcut sau neplăcut, trebuia să fac pasul ăsta,  a fost greu să mă trezesc singură. Independentă, dar singură. De fapt, acum sunt independentă și singură, până acum mai aveam rădăcini puternice  spre acasă. Pornesc de la zero, într-un ritm alert, banal pentru cei de aici. Păcat că sunt tristă. Mi-am adunat în mine sinistrul acela, indiferența. Nu e un proces complet 100%, dar mi-e mai bine singură, sau mai bine-zis, liberă. Pierd multe, dar chinuiala ar fi fost mai mare să trăiesc în iluzii. Sunt cuprinsă de o libertate care îmi permite să fac ceea ce nici nu cunoșteam. E un prag mai înalt al maturizării.

”Bagajul” mutării. ”Bagajul” singurătății e întotdeauna full. Dezamăgiri, tratamente superficiale, pierdere în spațiu, amintiri dureroase. „Sictir” de capitală. Sau  împăcarea cu gândul că, aici, nu vei fi niciodată plin de valori morale sau cadre psihologice bine definite. Singur și pierdut în semnificațiile lumii gri. Poate e semnul modernității. Oamenii nu își mai fac cunoștință între suflete.

Îmi pare rău pentru ce nu mai sunt, îmi pare bine pentru ce sunt. Și, totuși, mă zbat într-un leagăn, între dragoste și simplitate, și o lume care îmi deschide porțile spre experiențe necunoscute. Nu neapărat benefice. Trebuie să învăț să pierd, sa culeg, să analizez. Să dau frâu liber altora, să nu mă fac vinovată. Regret că nu sunt un om simplu, normal. Sau posibil să fiu mult prea normal…

Mi-aș dori să fiu iar copilul acela naiv, care să împrăștie zâmbete și gesturi dragi. E o îmbătrânire a emoțiilor, o baladă a sentimentelor. Arta îmbină Răul în culori vesele, îmbină Binele cu un fundal trist. Ah, nu știu ce sunt. Prefer să mă consider în faza de negare. Îmi iau pauză să nu exist.

Home sweet home!

Mereu auzim asta, daca nu in filme, in viata noastra, cand revenim dintr`un spatiu neutru si strain. Caminul este, intr`adevar, locul unde lenevim unde putem la TV, unde ne relaxam si dam muzica la maxim, unde strici cate ceva fara sa`ti pese, unde stai picior peste picior si`ti spui ca e teritoriul tau.

Stau singura in Bucuresti, pana la 1 noiembrie. Am vrut mult sa vad cum este sa fii liber si responsabil in acelasi timp. Dar singur nu merge. Eu una, nu suport singuratatea. Simt ca nu respir aerul prielnic, ca nu am mirosul imprimat in pereti. Nu ma obisnuiesc total cu lucrurile asezate in camera, cu bucataria rece si cu mancarurile seci. Chiar daca imi incerc talentul si eu . Ma gandeam daca vreau acasa…Vreau cand sunt si prietenii acolo. Casa nu e singuratatea, ci comunicarea. Duc lipsa de comunicare (interpersonala, as putea zice, in maniera ITC). Stiu ca la ora asta, o parte din prietenii mei, ori de la Moinesti, ori de la Cluj sau tari straine, sunt undeva si se simt bine, se distreaza. Eu doar ascult, imi imaginez si ii vad ca prin sticla. Ca in film. Fara sa particip. Sunt un martor al dorintelor mele. Mi`e dor de vremurile copilaresti.

Si sunt geloasa. Da.

Mona Mamulea (ed.); Ion Pogorilovschi, Viorel Cernica (coord.)
Academia Română, Institutul de Filozofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“
Studii de istorie a filozofiei româneşti, vol. I (2006), vol. II (2007), Editura Academiei Române, Bucureşti, 340p. + 600p.

Istoria filozofiei româneşti începe să devină o preocupare a vieţii academice, o preocupare ce nu mai cade acum sub incidenţa ideologiilor de stat, seria Institutului „Constantin Rădulescu-Motru“ anunţîndu-se ca un eveniment important pentru „conştiinţa de sine“ a studiului filozofiei; dacă primul volum era unul scris de nume consacrate, în al doilea volum se întîlnesc în mod semnificativ atît generaţia consacrată, cît şi cea aflată la început în cercetarea ştiinţifică.
Structura studiilor este de tip monografic, cuprinzînd personalităţi ale culturii noastre (viaţa autorului, urmată de activitatea creatoare şi de o bibliografie orientativă) sau mişcări de idei ori paradigme de cunoaştere (Conturarea disciplinelor filozofoce în iluminismul românesc de Titus Lates sau Georgeta Marghescu despre Prefigurări ale ecofilozofiei în cultura română). De asemenea, există şi paralele sau prezentări ale unor concepte, în fine interpretări dintre cele mai diverse, care luminează o perspectivă filozofică (Ion Pogorilovschi despre implicaţiile operei lui Brâncuşi; Elemente pentru o teorie românească a idealului – cu privire la Motru, Petre Andrei şi P.P. Negulescu – de Laura Pană, o comparaţie între Ion Petrovici şi Tudor Vianu, de Ana Bazac etc.) Acest tip de cercetare este important pentru că aduce informaţii minimale despre un autor, alături de o bibliografie ce pot reprezenta un început al unor lucrări mai elaborate. Ambele volume îşi ordonează minimonografiile cronologic; primul volum analizează idei şi concepţii de: Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Lazăr-Leon Asachi, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, Mihai Kogălniceanu, Panait Cerna – dintre cei „vechi“ sau Dimitrie Cuclin, Alexandru Claudian, Nichifor Crainic (interbelici); dintre cei mai „noi“: Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Sergiu Al-George, Ion Frunzetti, Constantin Noica, Eugen Coşeriu, Ioan Petru Culianu ş.a. Mult mai mare, al doilea volum reia o parte din filozofii precedentului, insistînd apoi asupra lui Titu Maiorescu (Constantin Schifirneţ – cu un fragment din lucrarea între timp apărută, Formele fără fond, un brand românesc; Alexandru Boboc şi Mona Mamulea), Blaga (Angela Botez, Valică Mihuleac), asupra generaţiei criterioniste, a angajărilor lor politice (Ioan Costea, Mădălina Dobrescu, Alexandru Surdu, Viorel Cernica, Mircea Itu). În secţiunea Portretelor filozofice apar texte despre Gheorghe I. Brătianu, Vasile Băncilă, Marin Ştefănescu (autorul primei istorii a filozofie româneşti), Fanu Duţulescu (creatorul primului dicţionar de filozofie în cultura noastră) ş.a.
Ceea ce nu am înţeles din această lucrare foarte bună este acea pretenţie a filozofiei de a-şi supradimensiona capacitatea şi ambitusul, o pretenţie care pare a fi o constantă a vremurilor noastre în mai multe discipline sau domenii; există, mai întîi, autori care nu au creat deloc în limba română (Ştefan Lupaşcu), dar sînt integraţi spaţiului mioritic. În al doilea rînd, avem aici recenzaţi unii scriitori care au, desigur, inevitabil şi de necontestat o viziune filozofică, dar acest fapt nu îi transformă pe un Miron Costin sau un G. Călinescu în gînditori în acest sens; mai mult, în al treilea rînd, este evidentă o anumită orientare a filozofilor sau a specialiştilor contemporani către mythosul naţionalist, şi de aici nu atît insistenţa pentru generaţia lui Noica et Cie, cît reiterarea unei viziuni a poporului român, ca întreg, este anacronică, mărturisînd şi alimentînd teoreme despre specificul naţional. Aici pot fi citate studiile lui Ion Pogorilovschi (Modelul synalethic al creştinismului cosmic românesc, în primul volum şi Introducere în sapienţa zamolxiană, din al doilea), Vasile Avram (despre o „gîndire fondatoare“ în spaţiul carpatic), Corina Matei (O încercare hermeneutică asupra simbolisticii populare româneşti). Dacă vom degaja acest tip de contribuţii (cu intenţii didactice, pentru că în cursurile de istorie a filozofiei din unele facultăţi este abordat acest tip de perspectivă, dar şi, inerent, tradiţionaliste), Studiile de istorie a filozofiei româneşti constituie un eveniment pozitiv în cercetarea noastră, acestea fiind nişte volume dintr-o serie mai amplă, a cărei continuare este anunţată, fără a avea un final prefigurat.

Viata` i de kkt, oamenii`s de kkt, prietenii`s de kkt. Nu ca cineva mi`a facut nu stiu ce, ci e o analiza relaxata asupra celor din jurul meu: cei de care depind sau nu, cei de care am nevoie, cei carora le`am acordat incredere, draogste sau credit. O analiza a celor ce mi`au compus viata in anumite masuri, a celor care, in adolescenta, le`am purtat de grija. Am analizat gandurile, dorintele, pasiunile si frica sau cum se dau de gol cand nu trebuie.
Prietenii, cuvant perfect. Stand prinsa in vartejul planurilor de viata si al alegerilor de studii, comfort, prieteni si bine, am ramas tampita. Dar asa tampita cum sunt, ma plac. Nu eu trebuie sa ma schimb, poate sunt un rebut. Dar rebutul acesta in realitate e acel ceva in alta dimensiune, ceva care nu vrea sa fie normal in viata de zi cu zi si nici nebun in propria existenta.
Trecand la subiect, caci divaghez, nimanui nu`i pasa cat “investesti” in el. il doare chiar in cot de ce simti tu sau de ratiunea ta. Conteaza ca linia de plutire nu trebuie sa fie frumoasa, lina, exploziva uneori, ci rupta, cusuta in locuri, innodata. Dar macar e alegerea proprie. Da naibii ce e legat de tine! Viata e frumoasa cand esti tu si cu tine! Asa`i? AI tupeul sa zici ca nu? Stiu. Nu.
Adevarul e ca…viata e asa de kkt incat prietenii trebuie sa fie de kkt. Conteaza ce planuri ti ai facut, ce iluzii de laudat in literaturi ti`ai creat noaptea – da, conteaza- pt k altfel, cum ar putea ceilalti sa nu mai fie de kkt? Se strica echilibrul. Ce rost mai au oamenii aiurea daca nu au cu ce sa te darame aiurea? Dar m`am gandit. Imi fac propria linie cu propriile noduri cu singuratate in loc de joaca de prosti, cu indiferenta in loc de reparat greselile altora, cu zambet in loc de sfat. Nu mai zic cat m`am rugat ca mincinosii sa imi dea lectii si pe aceasta cale sa le multumesc.
Multumesc. Multumesc celor care mi`au dat cu flit, celor care m`au avut motiv sa rada, multumesc celor care m`au ascultat cand am avut nevoie ca asa au avut cu ce se sterge la fund, multumesc celor pe care i`am dus in spate, celor care mi`au pus la procesat mintea, celro care mi`au fumat zambetele si celor care au primit afectiunea si importanta data de mine, lucruri ce s`au returnat uzate.
Si multumesc prietenilor care mi`au aratat ce inseamna sa iubesti si sa fii un prieten adevarat. Datorita lor, candva voi fi si eu un prieten adevarat. Pana atunci, raman o falsa.

Asa cred. Twisted mind . Relatia barbat-femeie este ciorna unor idei perfecte de plasmuire. Un compromis de viata pe pamant, germenii in semintele de vis pe care le detinem din momentul existentei.

Eminescu, ca geniu neinteles, “nemuritor si rece” este, dupa gandirea mea bazata momentan pe instinct, cel mai fericit – in limitele in care fericirea o poate atinge cineva – om pe care am ajuns sa il aflu. De ce? Nu vreau sa fiu plictisitoare – pana la urma sunt putini care inteleg, iar restul “e poveste” – dar stim cu totii aproape ca el si`a trait in 33 de ani (am atat “a trait cu spiritul”) fericirea amestecata in nefericire, pe care o definea in poeziile sale. Nu fericire ca ideal al societatii si al omului de rand, ci fericirea de a exista, de a fi in purul sens al cuvantului.

Ma fascineaza (curios) ca a avut norocul, oarecum, de a fi primul intr`o lume ideala. Avea propria sa lume! Propriile stele, proprii sori si lune, proprii Eu-uri in toate ipostazele mintii sale, interzise de factorul religios/etic, moral/social. Sa fii tu insuti e un dar unic pe care ti`l poti darui, se pare. Cine are acest privilegiu? Nimeni, oricat am striga sus si tare ca “traim viata la misto”; avem griji, avem jena, avem simpatia, avem timpul care sta comprimat cu cel putin un sfert fata de “altadata”. O lume ideala are tot timpul, iti da, cand iti cere sufletul: si iubire, si ura, te cearta si te incalzeste, te uimesti si te trezesti rupt de problemele trecatoare, te adoarme cantand. Tu te hranesti pe tine, caci esti singur, la naiba! Nu ai o copie umana care sa te bata cap la cap cu tine! Atat lipseste, in realitate. In ideal, esti singur cu propriile copii-existente, ti le desenezi cu ochii inchisi, in somn; ii stergi trezit.

Poate Eminescu a fost ceva ideal, spiritul doar. Poate cei ce l`au cunoscut, au vazut ce au dorit sa vada pentru ca lumea avea nevoie de asa ceva: ba un nebun, ba un drogat, ba un geniu inadaptat, ba un om de cultura impresionant, ba un exemplu artistic unic cu o inteligenta unica si o memoria asemenea. Altfel. Cu ochii inrositi, isi scria opera romantica. Era pasiunea, viciul, tabuurile si fobiile: poezia, ca arta pura. Stia sa prinda o toamna insingurata si sa ii schimbe statutul. Noi nu putem.

Suntem saraci cu duhul. Si saraci. Atat de saraci incat miscarile noastre sunt robotizate: muncim, mancam, numaram banii, ii dam, mancam, dormim si rareori mai facem dragoste.

Nu suntem genii, dar cel mai trist e ca nici nu vrem sa ne autodepasim conditia de muribunzi banali. Ne este frica sa nu gasim cumva roata fericrii si sa aflam ca nu simtim nimic. Stim noi ceva, deci. Noi ne facem “fericirea” printr`o lume ideala.

In ea, pasiunile o iau razna, cultivam semintele de vise, iar personajele apar in functie de starea noastra afectiva. Avem nevoie de iubire, dar greu o prindem. Si atunci cand reusim, ca niste nu-genii ce suntem, o devalorizam. “Asa sunt eu”. Avem la baza moralul, principiul, dimensiunea religioasa, convingerile umane ca “nu e bine” si propriu dram de nebunie sociala ce nu ne permite sa actionam irational.

Ce, Eminescu si`a intalnit jumatatea? Poate da, avea prin mintea lui 3, 4 jumatati. In noi, a iubit ochiul meu verde, mana ta stanga, gura ta mare, necuvintele lui. A fost complet, avand un suflet ce dadea pe dinafara. Noi suntem rupti, avem suflete incomplete. Cat despre mitul androginului, ramane la stadiul de mit oarecum atins. Alergam ca prostii dupa cai verzi pe pereti. Avem dorinte, ca si el, dar dorinte murdare, si fir-ar!, nu avem voie sa le avem, sa nu`i ranim pe cei din jurul nostru intim. Pentru binele lumii. Dar care mai e binele lumii? Ajungem frustrati, dar macar nu pacatuim. Ciudat sens al lucrurilor.

Oricum, pana aici mi-am pierdut ideea. Aceea ca as vrea sa le am pe toate, e rudimentara. Am inceput cu ceva si am terminat cu altceva. Praf. Le am cu mine, si bune si rele, si emotii si ganduri negre, si pacate si tandreturi, intr`o lume ideala murdarita de real, cel care porneste si da shut down la entuziasmul unei furtuni negre.

E viata care da viata povestii tragice a existentei si cea care pune frana aproape de final. e nota de “verosimilitate” in profanele noastre dorinte de a iubi si a ucide …Fericirea ne rade`n fata.

Oprah: inseli in situatia in care te-ai purta cu totul altfel daca iubitul/sotul ar fi de fata.

Inseamna ca toti suntem inselati si inselam. ))

“Asa ca o sa-ti scriu tie. oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. vreau sa scriu o groaza, vreau sa vb-esc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor… asta e ca o curva binevoitoare cu toti. ca un fel de internet.

Nu apucasem sa termin toate razboaiele mele. constat insa ca de cand O stiu, m-am extins peste mine ca o tumoare de bine si lumina. acum sunt atat de largit de Ea interior, incat mi-am pierdut elasticitatea. ma pregatesc acum de infernul delirant al patosului meu obligat sa se desumfle, asta daca vreau sa nu innebunesc. dar cred ca odata scapat de negru, odata dat jos din patul disperarii, voi deveni un obiect trecut
prin spalaturi spirituale, cu creierul curat, alb si neted… cred ca atunci e adevarata nebunie. cred ca nebun nu e cel implicat obsesiv si adanc in realitatea proprie, ci cel care devine nimeni prin impunerea echilibrului in functie de ceilalti… nebunul e cel care uita de el, si nu cel care uita de realitatea celor multi. asa ca nu vreau sa innebunesc.

voi ramane cu mine, singur in ceea ce as fi vrut sa fie realitatea a doi care se iubesc. asa-i, singuri suntem oricum… singuri in aglomeratie… pt ca singur am senzatiile pe care le am… un lucru, oricare ar fi el, mie imi da cu totul alta senzatie decat celorlalti… asta tine de informatia mea genetica si capatata in conditii cu totul irepetabile in timp si spatiu.

asa ca, oricat as iubi, oricat de mult as imparti cu ea aceeasi lungime de unda, singur mananc, singur dorm, singur ma plimb, respir, ma f…,
singur m-am nascut si singur plang sau rad. reusisem totusi sa scap de umbra gandului astuia… cu Ea… stiam ca ma mint, stiam ca oricat ar tine la mine eu si ea suntem niste singuri intr-o poveste comuna… dar ma minteam frumos, o vedeam si simteam ca este, ca sunt. e cumplit.

nimeni nu iubeste ca mine.” (Iulian H.)

……………………………………………………..

Miercuri, seara la 22:00, despre “strigatul” fetei de 14 ani.

mofturosu`: e greu de judecat..
dyutzza: dar deloc de apreciat
dyutzza: e greu…fiecare judeca cum vrea
dyutzza: eu una..
dyutzza: am spus cum
mofturosu`: nu stiu ce sa zic..
mofturosu`: a impresionat pe multi cazul fetitei asteia
dyutzza : deci fii atent. azi 200 de oameni au intrat pe fenomenul emo. si 100 pe tot legat de emo.
dyutzza : mda..
mofturosu`: am citit la commenturi..
dyutzza : mda
dyutzza : stiu
mofturosu`: erau si dezbateri pe la tv..
mofturosu`: cred ca incepe un fel de isterie
mofturosu`: ai sa vezi
dyutzza : de aia mi e si frica
dyutzza : de aia am scris
dyutzza: ce parere ai
dyutzza: nu mi zi ca esti de acord
dyutzza: cu..
mofturosu`: nu ma pronunt..
mofturosu`: am niste idei mai ciudate despre
dyutzza : hm..
dyutzza : bine..si eu..doar nu o sa spun neaparat.
mofturosu`: e o solutie..nu cea mai buna
dyutzza : mie nu mi se pare o solutie. pana la urma..iti duci crucea. cat timp accepti suferinta, o duci pana la capat. te inveti cu ea, te bucuri de ce nu se bucura altii. in felul asta ai ceva ce nu au altii. asa se nasc artistii.
dyutzza : eu asa vad..
dyutzza : nush..
dyutzza : bine..cazul oricum a imrpesionat.
dyutzza : dar doare. si nu are consecinte bune
mofturosu`: il stii pe sisif?
dyutzza : da
dyutzza : mitul
dyutzza : lui sisif
dyutzza : nu stiu chiar tot
mofturosu`: tu accepti asta
mofturosu`: unii nu..
dyutzza: accept sa am ce altii nu au
mofturosu`: de aici devine totul absurd..
mofturosu`: nu mai are nici un rost
dyutzza : sa traiesti?
dyutzza : sau cum
mofturosu` : si asta..
dyutzza : atunci trebuia dumnezeu sa ne omoare pe toti
dyutzza : sa nu ne creeze
mofturosu` : trb sa vezi si partea asta a lucrurilor
dyutzza : macar curiozitatea de a sti ce l`a determinat pe Dumnezeu sa ne faca
mofturosu`: ateii o sa fie contra
dyutzza : sa bem tot ce inseamna univers
dyutzza : fie ce o fi
dyutzza : ei de ce traiesc?
dyutzza : ramane curiozitatea
dyutzza : cum va fi maine
dyutzza : viitorul..se intoarce imediat..
dyutzza : nu stii ce fel de viitor ai
mofturosu`: nu stiu..inca n`am ajuns ateu convins..nici nu vreau
mofturosu`: ar trb sa filosofez prea mult
dyutzza : si ca sa schimbi ceva..si mentalitati chiar..nu e nevoie de crima.
dyutzza : ci de curaj
dyutzza : de altceva
dyutzza : da..
dyutzza : nu stiu
dyutzza : e greu
dyutzza : de zis
mofturosu`: cine stie prin ce a trecut
dyutzza : la 14 ani?? a zis dc
dyutzza : ii era scarba de viitor.
mofturosu`: poate n-a avut nici un prieten cu adevarat
dyutzza : si ca sufera din diferite motive..dragoste
mofturosu`: scria ca a avut 3 iubiti
dyutzza : si ce nu te darama te face mai puternic
dyutzza : la 14 ani
mofturosu`: imi e greu sa cred
dyutzza : eu la 14 ani inca ma mai jucam
mofturosu`: pai nu traim in postmodernism..
mofturosu`: gata cu joaca
mofturosu`: )
mofturosu` : asta e un ras cam trist
dyutzza : o inteleg. era strigatul ei. dar ar fi trebuit sa traiasca
dyutzza : sa se vada
mofturosu` : poate e un avertisment
mofturosu` : nu era prostuta..
mofturosu` : am vazut scrisoarea…cel putin cateva fragmente
dyutzza : stiu
dyutzza : am vazut si eu asta
dyutzza : faza cu protv ul m`a daramat
mofturosu`: lasa asta..
dyutzza : de ce crezi k am scris despre?
dyutzza : mi a parut altfel
dyutzza : ca intr`un lant de molecule..cand una moare..le trage in jos si pe celelalte. si cred in faza ca mori cand ti e dat. pana atunci…cunosti misterele..te dezvolti. sa lasi ceva in spate.
dyutzza: poate textul se dezvolta
dyutzza : intr o carte
dyutzza : intr o miscare
dyutzza : acum cine mai stie?
dyutzza : mm?
dyutzza : nimeni
dyutzza : am si zis ca ideile ei sunt peste limita inteligentei normale de 14 ani
dyutzza: si peste 18 chiar
mofturosu`: acum..daca fiecare isi da cu parerea despre moarte si sinucidere..asta nu inseamna nimic
mofturosu` : chiar trb sa moara cineva sa fim mai sensibili
dyutzza: putea sa ramana o Idee. vie
dyutzza : nush
dyutzza : da
dyutzza : fiecare cu..parerea
mofturosu`: imi place ideea cu ideea.

Recomandari (pt Idee) : filmul “V for Vendetta”

Aici este un articol despre o fata din cartierul Pantelimon, care s-a sinucis la 14 ani, adepta a curentului emo. Motivele ridica probleme existentiale. Cand am citit din linkul de la Tudor aka Fram, am zis ca e un alt caz banal de teribilism. Nu ca nu ar fi tot teribilism, dar contine o doza puternica de realism trecut printr`un limbaj propriu. Ea si`a lasat o scrisoare de adio, texte cu referire la mai multe probleme care pare`se ca au determinat`o la sinucidere.

“Ştiu că am greşit, ştiu că nu trebuia să fac asta… dar mă gândeam că ne împăcăm să facem dragoste (sună aiurea din partea mea, pentru că am 14 ani) şi ne împăcăm, totul era super, dar tot ajungeam să ne certăm. Probabil dacă am fi fost doar noi doi pe Pământ, am fi fost atât de fericiti!
Iartă-mă că am făcut asta, dar aşa vedeam eu scăparea.
Vocea ta de acum o ora jumate suna atât de tristă şi totuşi atât de dulce. Mi-e dor de tine, iartă-mă!
Ascultă nenorocita aia de melodie de la Placebo – “Special needs”, de o mie de ori, după ce vei citi asta, caută traducerea, mă vei înţelege, sper!
Multumesc pentru toate clipele frumoase petrecute cu tine. Îmi pare rău că nu am putut…”

“Deci… vă întrebaţi: de ce? … “era o fată atât de bună”… dar totuşi… adolescenta asta e chiar aiurea. Unii vor râde şi vor spune: ” Hai bă, este nebună nepoata lui Craciun?… oricum, era dusă!” Oare v-aţi întrebat de ce cărţile costă atât de mult? Ştiţi de ce? Deoarece conţin secrete ascunse despre lume, iar voi sunteţi prea preocupaţi cu banii şi chestiile astea zilnice. Imaginile astea despre care noi credem că sunt adevărate, dar nu ştim cum le vede cel de lângă noi, chiar dacă spune că mărul este roşu, el poate îl vede galben… Poate că Thomas Hegel are dreptate, sufar de solipsism, cred că eu sunt singura fiinţă vie, deşi mă gândesc oare ce va fi pe lumea cealaltă, dacă există… Mă gândesc, totuşi, că sunt atâţia adolescenţi care s-au sinucis din diferite motive şi nimeni nu ştie dacă e bine sau nu pe acea “lume cealaltă”..

Şi să ştiţi că eu cu asta am încheiat. Faptul pentru care m-am sinucis? Scârba de viitorul meu pe care nu îl ştiam… de durerile astea pentru că nu aş fi putut să fac ce vreau eu… mă refer la “ce vreau” ABSOLUT TOT.

Ok! Dacă nu puteţi sa faceţi tot ce v-am spus, vă rog mult : cea mai mare dorinţă este să daţi asta pe TV! Un tv vizionat şi chiar pe net. Nu îmi pasă ce vor spune alţii… că nu sunt sănătoasă… noi, unii… dintre noi, nu putem vedea viaţa în roz ca alţii! Asta e! Viata merge înainte, cu sau fără…

Adio! Vă iubesc…”

Restul textului se gaseste aici.

Acum, dupa ce am trecut prin articole si pareri si cazuri si personalitati si mentalitati si discutii referitoare la curentul emo si consecintele lui, sunt multe de zis. Pe scurt, fata asa, ai carei ochi mi se pare ca emanau o sclipire inteligenta, dar necoapta, a facut ceva teribil, dement. Bine, trebuie sa recunosc ca ideile sale asupra vietii si perceptiei oamenilor asupra acesteia sunt, intr`o maniera aparte, credibile si o aprob in toate (exceptand problema Dumnezeu).

……pana intr`un punct. Pana cand apare crima. Sa zicem ca lasam deoparte argumentul ca e unul din pacatele capitale, o ridicare impotriva divinitatii (Dumnezeu ne`a creat, viata este darul sau catre noi, iar noi trebuie sa o primim cum vine si cum pleaca, fara sa hotaram noi cand vrem sau nu sa murim, caci ne ridicam impotriva creatiei si a lui Dumnezeu). Dar sa o luam, cum zice copila, ca o scapare, cu scuza: suferintele care incep de la 14 ani si in acelasi timp, dispretul fata de lumea de azi. Cand sustii ca viata este o lupta, o incercare grea, ca e numai suferinta…cand visezi la lucruri frumoase, pe melodii de Placebo, sa fii tu numai cu prietenii tai imaginari sau reali, iti doresti multe lucruri. Iti fuge prin cap si sinuciderea, o cale mult prea usoara pentru o persoana asa de concentrata in idei, cu o gandire mai umana si mai de apreciat decat a unui om in toata firea cu studii cu tot.

Normal, cred ca adeptii emo si nu numai (ma refer si la romantici, neintelesi, inadaptati social, cu idei si emotii, la pesimisti, la noi) aleg sa simta suferinta, sa simta astfel si, deci, altfel viata, sa aiba despre ce sa scrie, sa picteze, sa cante si sa creeze. Sa fie o valoare. Sa fie artisti. Ei nu aleg in niciun caz calea cea mai usoara. De ce? Pentru ca e in contradictie cu libertatea gandirii lor.

…. auzisem ca fata s`ar fi sinucis in “cinstea” cultului emo. Asa am ajuns? Toti tinerii care ar trebui sa valorifice cat mai mult ceea ce a mai ramas genuin, neatins din procesul distructiv al oamenilor rai si corupti(din toate punctele de vedere) si totodata, sa isi dezvolte plaje intregi de vise si sperante, de universuri pure si definitorii pentru personalitatea fiecaruia? Efectul de turma, mai ales la copii, afecteaza cel mai mult. Teribilismul este modul de protest prostesc, cum am mai zis, care nu sugereaza nimic in urma sa.

Socantul ne absoarbe din ce in ce mai mult. Raman oripilata cand aud despre copii care ucid copii ca asa au vazut la stiri, copii care traiesc traume cand nasc alti copii..Sunt constienta, pentru ca vad si in jur, tineri prematur maturizati, care cunosc si vor sa asimileze prea mult, cand nu fac fata. Asa apar si dramele. Un sentiment nu poti sa il sufoci cu un alt sentiment. E un ciclu la orice nivel.

Toti avem probleme. De ce sa scapam de ele? Trecem prin ele, ne stergem de noroi si ne ridicam. Din fiecare rasare o idee noua, asa …ca firele de iarba…primavara. Cum zicea si tanara, viata merge inainte, cu sau fara…a ei nu mai merge. E trist pentru ca nu mai poate sti asta, nu mai poate invata ca gandea gresit. Si are dreptate, viata nu e roz, pentru ca rozul e unul singur. Viata este dulce, amara, trista, patimasa, pasionala, rece, verde, alba, in degrade, niciodata goala. Noi o umplem. S`a sinucis pentru posibilul fost viitor. Avea sansa sa vada cum e, alb sau negru. L`a facut automat negru. Nu va sti cum ar fi fost daca ar fi fost..? – cea mai grea intrebare a unui om.

Ma gandesc si la mine. Recunosc, cand eram copil, sufeream. Putin peste limita, pentru ca, asa ca si acum, imi placea sa ma doara, dar nu fizic. Mi`am dezvoltat emotiile. Iubesc viata, desi urasc meschinul din ea. Am preferat sa nu fiu “curajoasa” incat sa ma ranesc fizic sau sa ma gandesc la sinucidere ca la ceva real. Nu. Am zis ca vreau sa fac ceva, daca tot mi s`a dat sa traiesc. As schimba lumea, dar am universul meu personal, pe care nu mi`l ucide nimeni. Asa ca, oare cum as putea sa ma ucid si sa`mi ucid prin urmare, universul, sa`mi spal culorile si sa ma sterg din universul altora? Ce as schimba? Nimic.

Asa cum sinuciderea fetei nu schimba lumi. Ar fi schimbat daca isi pastra viata sa se lupte sa schimbe culorile mohorate in care traieste, sa le schimbe si pe ale noastre. Sa fie ceva. Trist. Daca e asa de trist, ar trebui sa ma sinuucid pentru ca sufletul nu imi conteaza in ziua de azi? Nu. Raman sa “savurez” tot ce mi`e sa savurez.

TudoR : mai in fiecare zi ai cate un zid in fatza ta… care trebuie sa il spargi.. in loc sa te bucuri de fiecare cacat.. .de fiecare raza de soare, de fir de iarba..
TudoR : doar cei puternici reusesc sa treaca..
TudoR : si serios.. trebuie sa fii puternic, sa poti sa treci peste niste chestii care toti le considera fleacuri
•Dyutzza• : si pana la urma..e chiar contradictie..esti o persoana care nu suporta lumea..care nu e de acord cu ea…care ar vrea viata. asa ca te lupti ca sa devii imun. iti pui capat zileleor…ce rost mai are? e o cale prea usoara.
•Dyutzza• : exact
•Dyutzza• : ai dreptate
TudoR : pai clar asta..
TudoR : e efectul asta de oaie..
TudoR : stii .. care plm.. hai sa fiu ca x si y
•Dyutzza• : “protest prostesc”
TudoR : sa vad daca ma pot deriva
TudoR : dar daca sunt intr-o functie?
•Dyutzza•: integrezi
TudoR : f:R->R
TudoR : f(x)= xpatrat + 3
TudoR : “dezechilibrul, efectul cartitei care nu vede, se cred inferiori, dar sunt doar slabi, vor sa iasa in evidentza prea mult (apropo imi place cum se imbraca fetele emo) … asa .. am aberat”
TudoR (13.05.2008 22:26:24): clar
TudoR (13.05.2008 22:26:37): stai dracu in cusca ta.. citeste si consuma alcool si tutun.

(intr`o nota mai optimista)

“Dumnezeu se afla in picaturile de ploaie” (“V for Vendetta” 2006)

“Popularitatea este un drog foarte puternic.”

Auzisem de la cineva ca noi luptam pentru viata modesta pe care o avem si apoi murim, nu lasam nimic in urma pentru ca nici nu avem ce. Eu vad altfel lucrurile. Viata este o lupta in urma careia dai coltu` oricum. Nu ne ramane decat sa ne gandim care e rostul caderii in lupta, ce ramane in “istoria luptei”, motivele si consecintele.

Bun. Pai, din punctul meu de vedere, cavalerul care stie ca va muri va trebui sa o faca onorabil. Tradus, inseamna ca omul nu tre` sa fie fricos sau inselator. Sa se ridice din orice mlastina de rele si sa tina capul sus, zambind. Altceva. Un cavaler onorabil trebuie sa lupte inteligent. Viata nu e asa de usoara cum o vrem si nici nu primim ce ne dorim. E logic sa invatam arta supravietuirii in jungla in care ne invartim. Probabil cel mai mult avem nevoie sa fim destepti. Da, stiu, cam greu )). Asta se aplica in multe domenii. Inteligenta se poate rasfrange major numai intr`o directie, de exemplu, spre protectia mediului, domeniu in care se pun problemele apararii habitatului nostru si al animalelor. Societatea de astazi in care puterea este banul – alt cliseu – va starni si mai mult praf in loc de aerul curat de padure. Unde sunt padurile, apropo? Cine stie, conteaza? Avem vile, locuri de vacanta, uzine si etc. Mai conteaza ca nu avem nici parcuri sau locuri de joaca? Neeeeeah :-j.

Alta directie, spre schimbarea valorilor sau impotriva alterarii lor. Valorile se invata cel mai bine in familie, insa cei din jur sunt un exemplu permanent nociv. Ravnind la un locsor in presa, am primit drept raspuns pe un ton rastit si incarcat emotional ca mass-media au devenit noroiul unde se scalda mizeriile si falsurile, corupte de politica si interesele parvenitilor. Cui ii pasa de omul care vrea sa stie ce proiecte se mai realizeaza in timp sau actiunile constructive din care trebuie sa invatam, ce trebuie si nu trebuie sa facem, ce trebuie sa aflam si ce trebuie sa nu luam exemplu? Asa da, asa nu? Neeeeeah, avem in schimb stirile de la ora 5.

Cultura – nici nu mai zic ce bogat este “zacamantul” asta, pe care preferam ori sa`l vindem, ori sa`l calcam in picioare, ca ne este lene sa ne aplecam sa “facem avere” pe seama lui. Stiintele, educatia sunt risipite. Ce? Sa nu ne platim drepturile la educatie, munca si viata? Neeeeeah :-j. Noua constitutie o simtim cu totii pe cheltuiala si nervii nostri.

Cavalerul nu stie ce sa mai faca, ce arme sa foloseasca. Deseori e confuz, deseori nu stie ca in minte sta totul si in armele de langa el. Nu trebuie sa se lase injunghiat pe la spate de viata. Trebuie sa rada si sa aiba miscari flexibile, sa aiba stari alternante ca sa nauceasca hazardul. Sa ii aplice o miscare noua si victorioasa. Si sa predea lectia vietii altora.

Ah, chiar cred ca omul nu traieste degeaba. Nu ar trebui sa traiasca degeaba, fara sa faca ceva. Sa nu treaca asa neobservat. Atunci este o lupta aiurea: cand e gratuita. Ori scopul este de a fi cineva si a spune: “Sunt, deci exist cu adevarat! ce urme de pasi am lasat in spatele meu? sterse sau adanci?”

Dar deja sunt o lenesa si eu. Ce sa mai zic…astept sa ma fac mare sa “cavaleresc si eu”. Poate voi fi mai diplomata si nu va fi o lupta, ci o melodie covarsitoare. Neeeeeah!

Meanwhile, David Guetta – Delirious.

Cum bine spune un mofturos, sexul pe incredere este un fel de prostitutie in materie de emotii. Acum, poate pentru prima oara, o sa vorbesc despre un soi de tabu, mai mult sau mai putin banal. Barbatul care face sex fara mijloace de contraceptie. De ce sex pe incredere? Pentru ca El merge pe ideea ca Ea trebuie sa aiba incredere in el, stapanul pe situatie. Mda. Dar ea stie ca nu ai cum sa ai incredere in stapanirea barbatului aflat in pragul unei placeri sublime. Doar intelege, cum ai tupeul sa privezi sexul tare de sensul existentei sale: un strop (mult prea in plus) de …placere? Prostitutia de tipul asta se practica foarte des, mai des decat ma asteptam, si o privim incontinuu: cand dormi, cand te trezesti, cand servesti micul dejun, cand te uiti pe fereastra, cand iesi in oras, cand dansezi in cluburi, cand lucrezi, cand navighezi pe net, cand asculti stirile si cand ajungi acasa, in special din lene. Afli din ce vezi, auzi, asculti. Cuvinte si fapte. Si mai ales prin fapte.

………

- Hai nu fi salbatica. N-ai incredere in mine, adica?
- Am iubitule, dar…nu vreau asa. Daca..?
- Daca nimic. De ce? esti culmea. Hai ca nu se intampla nimic, ma cunosti de atat timp, ma cunosc si eu.
- Cat de bine?
- Nu mi s-a mai intamplat, deci..totusi, stiu ce zic. Stiu cand si cum sa ma abtin.
- Ah…bine…dar numai de data asta.

S`au adunat in schimb vreo 100 de ori de “Data asta”. Ca baiat, gata. Satisfacut, te`ai simtit bine, mai vrei, zambesti si te duci acasa. Pana afli ca vei fi tata. Si nu din cauza ca esti prost, ci pentru ca esti astfel construit din natura: sa fii mandru degeaba si sa te crezi destept, doar esti sexul tare.

……..

Draga mea, uite la TV, saraca fata! Iti vine sa crezi?
- Ce?
- Are un copil la 15 ani si nu a facut avort. Doamne fereste, ce prosti inconstienti!
- Da, stiu cum e. Am trecut si eu prin asta, iti mai amintesti…”draga”?

Si buimac la ceea ce vezi, realizezi ca ti se intampla si tie, te recunosti “idiotul” din televizor. Si ramai blocat. Unde e increderea ei si inteligenta ta? Intr`un saculet, la marginea cartierului vecin, dezintegrat intr`o groapa de noroi. Au trecut ani. Dar e destul de recent.

………..

- Nici nu stii daca vrea sa`ti faca un copil sa te aiba la mana.
- Ce ma, dar eu sunt prost? Niciodata nu o sa se intample asta, stai cuminte.
- Pai iti dai seama ca e bine ca te protejezi si …
- Nu e nevoie, ma cunosc destul de bine. Ce, nu stiu sa ma stapanesc? Ha.
- ?? Ma, nici nu stii cand..
- Ei kkt, ma cunosc si nu o sa fie, ce dracu, pana acum nu s`a intamplat nimic, ce sa se intample de acum? Ei na.
- Bai esti nebun?
- Nu ma, dar stiu ce fac. Astea`s SFuri ce zici tu. N`are treaba.
- (pana te trezesti rupt in doua, privindu`ti iubita mergand trista la o intrerupere de sarcina ori schimband scutece, la 20 de ani cand trebuia sa te distrezi ca student sau sa iesi cu prietenii)

Mor cand aud asta. Te pufneste rasul prima oara, mai tragi din tigara un fum si apoi te duci acasa, ca in seara asta esti singur. De fapt, aproape singur. Practici ceea ce urasti din tot sufletul. Dar va iubim. As putea sa zic ca esti jigodie? Mai ales. Ca esti ignorant? Da. Ca ti`e prea lene sa iti pese? Bineinteles. Il practici zi de zi, ferm convins ca prostitutia este o decadere sociala si morala. De fapt, e un obicei demoralizant al barbatilor, o delasare a femeilor, o prostitutie in emotii si o incercare futila de a`ti scuza falsa desteptaciune: “mie nu mi se poate intampla”.

Da, barbatii se balacesc in placere si apoi uita tot. Tot vorba mofturosului. Cine nu e hedonist? Cu totii suntem. Ajung sa cred ca prostitutia strazii este cu mult mai plina de etica decat prostitutia emotiilor. Prostitutia obisnuita este degradarea trupului, in niciun caz anularea de valori si afect.

Spectacolul cel Mare incepuse. Aglomerat de masti grabite sa urmeze o parada obsedanta, asteptand hohotele de plans sau de ras, pe o scena terifianta, pregatite sa se destrame in orice moment al jocului. Personajele rele si cele bune isi joaca rolul gata-gata sa explodeze, iar zgomotele asurzitoare scoase de ei extaziaza spectatorii umili, in asteptarea aplauzelor cand tablitele se vor lumina: “Aplauze puternice!”. O serie acum, o serie dupa pauza, dar pauza nu dureaza decat 0,02 secunde, timp in care marionetele din spate propun un mecansim viclean al falsei inteligente umane. Reflectoarele impanzesc tavanul si peretii, incat spectatorii sunt manipulati sa priveasca inainte, spectacolul, sa-l traiasca.

Una din masti, aceea a Falsei Sigurante, testeaza microfonul, tacerea i-ar surzi pe toti in nestiinta lor puerila, dar murdara in acelasi timp; isi zugraveste un personaj celebru, insa ii cedeaza rotitele, vocea “de aur” i se preschimba intr-un tremurat ce zgarie cel mai surd timpan. Incearca sa copie ceva inexistent, in afara de ochii sai impregnati cu o imagine a unui guru absurd si modelat de societate; atunci cade involuntar in genunchi, atins de o ruginita spada a realitatii virgine, intreband usor deznadajduit: “ce te-a adus acolo sus?!”, starnind un “ah…” grav al celor din corul clubului grotesc al silei. O alta masca, cea care absoarbe toata Superficialitatea care cocleste pe fiecare individ, ii raspunse, dintr-o pozitie fortata, dreapta, ca a stiut sa aduca lumea pe genunchii ei. “Ai mintit? Ai calcat in picioare? Ai ras cand trebuia sa plangi? Ai distrus gaurile de aerisire in spatiul acesta sufocat de stari?” Nu raspunsera decat marionetele din spate, inganand un “nuuuuu” sacaitor de prostesc. Alta masca mai groasa, imbatranita si marita de timp, o Nebunie Irecuperabila a Prostiei fara adversar, Mandria, isi expune retoric un soi de monolog incalcit: “Ai fost trecut pe lista de invitati? Cine te-a adus, te-a adus cea mai faimoasa fatarnicie? Tu! Tu si domnisoara sexi de langa tine treceti inainte, calcati in picioare covorul de rugaminti. Restul tacere! Am zis si am strigat. Pasiti si urlati “ha ha ha! ha ha” pe vocea cea mai inalta. Va rog. Asa? Asa ai facut?”…si se pierdu brusc cu seriozitatea pe buzele de lut, gata sa crape de tot, sub spectrul de minciuni.

Placuta se inroseste iar, “in picioare, aplauze!” si toti, ca intr-un cult pagan medieval, se ridica privind drept in fata, fara a imbina vreo schita de portret. E greu sa-ti dai seama cum amortesti cand te izbeste, stand in afara Raiului asteptand ca Domnul sa vina sa te ia, ca pe un pierdut absent de ce e in tine si in jur. Dar esti prea repetent la reguli si obsesii, cu gume lipite de creier si de pantofi. Stai imbulzit de mastile nou-scoase de pe mesele de creatie batrane, dezgustatoare si putrezite, patetice, infectate de un mucegai gretos. Nu ratezi batai intre zambete perfide si lacrimi uleioase pline de o coaja invechita si razi salivand animalic; ai iluzia ca doresti o vacanta interminabila cu o tipa care iti canta jazz in ureche, sau un blues sleit de putere, de melodie si de sentiment, dar fumul se pierde brusc in respiratia moarta a mastilor.

Aici, mastile sunt desenate dupa modelul ipocriziei. Raman si se bucura intre ele intr-un sarcasm demonic si infricosator de meschin. Asa ca mai bine ti-ai lua cu tine umbrele, sa nu te arda reflectoarele suparatoare ce pot gauri orice urma de omogenitate, ajung prin tine, prin scena, trec prin morminte si nori, prin ere si deserturi. Pauza. Se lasa cortinele, grabite.

Spectatorii asteapta ridicarea cortinelor, caci este esential cum din toate astea, multi din ei vor sa fie orbiti, drogati de spectacolul de amuzament, o tragicomedie, vor sa nu se stinga. Sa nu paleasca. Mastile ies in fata sa grabeasca grotescul spectacol de maimutareli ale realitatii, ale oamenilor, vor sa submineze irealul fermecator care trage de gratiile salii de spectacol. O masca aparent inocenta, Pateticul, isi tradeaza corpul distorsionat de talpi si isi sufla ultima gura adevarata de Sine, dar este obligat sa astepte, sa taca si sa isi coase gura cu minciuni, cand subit, marionetele il leaga de scaun si-l intorc intr-o cusca a disperarii cotidiene.

Microfoanele asurzesc orice urma de identitate umana din afara scenei si de pe scena, pana cand se rup gratiile si navalaesc franturi din ploaia de afara, curgand intr-o voce clara: “Daca sunteti ceea ce pareti, rupeti mastile fara teama, suntem aici sa va ducem acasa, unde starea de moment e de stat, unde florile se ofilesc, unde rasul este stramb de vesel, unde ploua cu galeata, unde sunt stricate felinarele din parcuri, unde ti-e frica de cu totul altceva in afara de tine. Unde nu ti-e teama sa-ti fie teama, unde poti gandi si gresi.

Un overview final, in care scena nu se dezmeticeste si ramane absenta, urmandu-si rolurile, intr-un mod nesimtit, in care nu au rusine, nu au nimic. Zambesc spre spectatori, cu pungile de aplauze gata sa pocneasca. Picaturile nervoase de ploaie, de acasa, se preling in pasii cruzi ai mastilor desenate haotic, prinse cu ghemotoace de ate taioase. Luminile se sting..doar ochii mastilor raman aprinsi lugubru, asteptand incoronarea de aplauze teribile.

*

Cand timpul nu mai este la fel de curat ca inainte, ajungem sa ne punem masti. Ce masti? Masti urate, dizgratioase, masti de prostie, de inconstienta, de indiferenta, de patos sau dein cauza frustrarii de idei, vointa, orice. Poti sa porti o masca dura si de neatins, dar sa ascunzi cea mai sensibila coarda emotionala, unica si ravnita intr-un sens privilegiat, deci rar. Altcineva, cel de langa tine, poarta masca nesigurantei si al inocentei, dar pacatul vine din faptul ca nu poti ghici ce e dincolo de ea. Cand te suprapui cu masca, atunci intervine dezastrul, acela de a NU mai fi in cel mai deschis sens al cuvantului. Cei mai buni stiu sa faca disocierea, insa si din acestia, putini doresc sa o mai faca. Pentru ce? Pentru un alt esec, pentru un alt regret? Pentru ceva ce 95% nu merita? Partea obiectiva din mine ar spune ca da…nu merita. Insa, pana la urma, simt. In acord cu slabele sanse de a reusi sa nu ratam de tot bucuriile subtiri, ar trebui sa ne trecem numele intr-o lista in care cedam mastile. Demisionam din slujba armurii acesteia care ne ingradeste existenta. Vrem sa traim, nu sa ne ferim de ea. Nu ar trebui sa ridicam capul, sa ne intoarcem spatele spectacolului absurd, sa iesim pe usa si sa respiram aerul plin de cine stie ce iluzii sau minuni? Ma pipai si zambesc larg, masca s-a dezlipit de piele si am privirea insetata de imagini. Zgomotele nu mai tipa in ureche, nu imi mai tip eu in ureche, cand aud zgomote albe si negre, colorate sau nu. Dar nu mai rupe sufletele in bucati. Sub un adapost primitiv si totusi, atat de placut!

Casa cu etaj, in fata parcul plin de copaci si o alee. O banca albastra chiar in fata. Oamenii se grabesc in mersul lor spre stat. Stateam pe banca albastra cu privirile in spectacolul de umbre si lumini heteroclite, multiforme si multicolore si incercam sa ghicesc ce stare se ascunde sub masca actorilor.

La geamul de la etaj, in albul virgin, o silueta in care se ineca lumina refractata prin sticla sta scrutand intr-o maniera fragila, dar cu o privire cutezatoare, spre orizont. Copacii emanau imbratisari de frunze pe goliciunea acelei picturi vii. O energie in stare bruta, si totusi perfecta. Idealul. Parul era imbibat de cojile castanelor, iar trupul invelea o carne proaspata, irigata de vise si extaz. Privirea indrazneata implinea contingenta intre real si iluzie. Pentru mine parea o aporie de prim rang.

Primul act. O domnisoara aranjata peste masura, din cap pana in picioare, afisa un aer indolent, specific unui rang privilegiat. Palaria neagra o proteja de lumina usor agasanta, iar funda galbena stralucea oarecum demonic. Mersul ei intepat si mainile imbatranite prematur ii tradau originea de provincie, dar tinuta ii conferi eleganta. Rostul palariei era de a se autoeduca sa priveasca deasupra orizontului, intepand vazduhul si anuland valorile de sub ea. Dadu de nudul din geam, si cu un fals dezgust, exclama: “Tant pauvre, tant …!” si cazu brusc in noroiul din fata, pe care il ignorase, si-si juli genunchii, prin ciorapii subtiri. Palaria fusese furata de vant, iar noroiul ii distruse rochia, lasand-o prada lacrimilor si rusinii de a fi descoperita. Cu mainile pline de noroi incerca sa-si stearga fata, sa se ridice, dar aluneca, in picioarele goale de acum, si-si intinse rujul sangeriu, iar ochii ramasera innegriti de rautate si aroganta. Nimeni nu o ajuta, inconstient sau constient. Se ridica si dispare printre copaci, cu pantofii in mana, distrusa, aruncand inca o privire la geam. Nudul o privea cu oarecare mila tacuta.

Al doilea act. In timpul celui de-al doilea act masuram soarele cat este de lat si de lung, dar ma plictisesc de acum, prefer sa ma bucur de Incet. Zambesc privind la ochii coplesitori ai nudului feminin din geamul imens. Ii admiram goliciunea etalata curajos.

Din dreapta mea, un tanar grabit, usor speriat, cu o privire tampa, se apropie de fereastra, o privi de jos stupefiat, usor speriat si impietrit de imaginea acelei picturi vii, nemiscata. Isi pierdea timpul, ii scapa printre degete, in timp ce treceau pe langa el prezentele feminine care ii zambeau trist. Uita de florile din mana, pe care trebuia sa le daruiasca fetelor pe care le intalnea. Credea ca asa isi va gasi jumatatea. Ii lipseau alinturile. Si, drogat de iluzii, uita de ele. Pana un tigan se repezi la el si-i fura florile. Dezmeticit, lua drumul spre banca de langa mine, trist.

Al treilea act semana cu al doilea. O copilita incerca sa imite ca intr-o oglinda imensa, nudul de la geam. Se simtea mica, fara sa stie cat de frumoasa e copilaria si naivitatea. In jurul ei se adunasera colegii mai mari, care radeau. Mainile nu-i stateau elegant, fata si-o obligase sa fie serioasa, isi pierduse inocenta. Uita de ea intr-un parc verde. Cand se vazu privita si umilita, alerga spre mama ei, luand-o strans in brate.

Al patrulea act descrie un alt tip de personalitate, alt actor. Fiecare si-a jucat mai mult sau mai putin rolul. O fata vesela, imprastiind priviri profunde, dar rapide, isi urma curiozitatea. Mergand prin fata mea, imi zambi (parca in afara rolului) si privi cu ochii inchisi spre lumina. Se invarti de doua ori asa, pierduta in orizont, parca beata de primavara si se opri cu fata la nudul feminin, cu mainile intinse gratios spre cer. Relaxarea usor lenesa ii trada un caracter natural, pierdut si regasit. Se apropie un tanar, ea ii ceru sa o ajute cu ceva. Se apropiara amandoi de zidul casei. Nudul privi in jos si incepu sa rada. Zambetul ma facu si pe mine sa zambesc, ca un tic nestiut. Fata aceea colorata isi infipse picioarele in palmele tanarului strain si acum isi lipeste palmele subtiri de geam. Pictura se misca, usor, se lipeste si ea de geam. Fata ii deseneaza conturul, ii zambeste, isi lipesc palmele, parand o reflexie dubla intr-o oglinda subtila. Privirile directe, fara clipiri. Coboara, ii multumeste tanarului si mersul ei se dezvolta intr-un dans pe muzica decorului. Zambetul de multumire i se lipi de gura alintata de copaci. Se pierde in parc.

*

Fiecare dintre noi tanjim la un Ideal. Ar fi absurd sa zici ca-ti traiesti viata doar de dragul de a o trai. Suntem un puzzle de oameni, idei si opinii. Convingerile sunt pentru cei ce isi cultiva o oarecare mandrie. Pentru ca lumea este insasi o nebunie extrema si trebuie sa inchiriem un alt spatiu mental cand nu ne gasim “caminul”: nebunia personala, controlata. Idealul ramane pana la urma un malentendu menit sa ramana asa, o iluzie care poate risca sa devina obsesie. Fiecare isi doreste Nudul din fereastra, doar ca putini stiu sa ii inteleaga motivul pentru care sta goala, neprotejata, si nu deschide fereastra. E ca o obsesie pentru indiferenti, un vis pentru incapabili, o realitate pentru visatori, o intrebare pentru intelepti, o agonie a curajosilor. Cand omul promoveaza ideile si idealul ca lucruri inexistente, false si isi pierde el insusi Sinele, idealul isi pierde virginitatea, cazand din spatiul visului si al abstractului intr-un cos de gunoi numit Frustrare. Unii dintre noi luptam o viata sa fim mandri si sa adunam invidii prostesti sau admiratie pentru masca facuta de mainile noastre, fara ca cineva sa ne cunoasca cu adevarat. Altii aduna atata teama in ei, incat sangele le tremura la fiecare secunda. Frica prinde radacini si ajungem sa fim dependenti de ea, uitam de esenta si o admiram de la distanta, fara sa vedem ca idealul nostru, in spatiul vietii, se materializeaza in persoana de langa noi. Ignoram cu un curaj inconstient, absurd si trist. Rar sunt cei care isi pastreaza visele pentru fiecare dimineata, se bucura de un alint al luminii valorificat, iar viata nu mai este considerata procesul de alienare a omului. Constientizeaza idealul, ii zambeste si se bucura ca traieste. Am descoperit si eu o idee limpede, care nu putea sa strige prin mine.

Luciditatea ne-o gasim in starile de a fi. Consistent. Exista un moment de a fi pur si simplu, de a exista.

“Oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. Mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. Vreau sa scriu o groaza, vreau sa vorbesc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor…asta e ca o curva binevoitoare cu toti.”

]]>