Nu mi-ar fi foarte dificil, intrebarea ii: oare se merita? Adica, ai cumpara unul ca mine? Bine, nu m-as vinde chiar pe o taraba din piata la pretul unei legaturi de patrunjel – cliseu intentionat – asta ar insemna ca nu tin pasul cu trend-ul zilelor reci ale anului 9 peste 2000 si as duce un trai oarecum old-fashion-romantic, de neacceptat astazi. In schimb, as cumpara un spatiu modest de cativa metri patrati la MALL – intotdeauna scris cu majuscule, fiindca cele patru litere reprezinta biserica omului avut – bineinteles l-as decora in stilul glamour dupa cum mi s-a explicat intr-o revista de design interior, gen (era musai sa apara cuvantul asta, doar am zis, vorbim despre lucruri comerciale) Metropolitan Home. Dupa care as afisa denumirea magazinului, mare, cu font Trebuchet MS, impunator si totodata prietenos. Stiu, poate n-ai sa crezi, e greu de gasit intr-adevar un nume original&comercial pentru un astfel de butic, sunt mandru, eu il am: Soul is home alone. Sa nu uit, am si un scurt slogan: fire is desire, desire is love and love means… broken souls. Engleza ticule, doar am spirit mercantil.

Cum ce voi vinde? Nu intelelgi? Pe mine, sufletul meu. Ori altfel spus, vand ceea ce consum.
De la aer la hrana, de la imbracaminte la muzica, de la film la carte, de la idei la fapte. Orice e de vanzare, totul e sa cunosti pretul corect. “Tre’ sa faci bani si asta nu-i vreo decizie” canta Guess Who in piesa Unu’ Altu’. Paseste in “paradisul meu” si vei iesi altul, vei fii implinit. La nevoie, atunci cand marfa nu se va vinde de la sine voi face dovada faptului ca sunt un bun orator, sper totusi sa nu se intample prea des are si vocea pretul ei:

“La intrare am aer, nu la punga doar nu vand kitsch-uri, iti ofer noua fita, aer pasteurizat. Acum ca respiri altfel, la un alt nivel, hai sa te imbrac. Vand o tinuta simplista, casual si sport. Jeansi inchisi la culoare, conversi gri ca nori de pe cer – alt cliseu ieftin, numit comparatie – si un tricou alb inscriptionat if you stickwitme, I will stickwitu. Sunt zile friguroase. Ok, vand si solex-ul cel negru cu fermoar, nu te pot lasa sa ingheti inca de la inceputul toamnei, trebuie sa prinzi si iarna. E uimitor cum hainele te pot insufleti, nuanta propriilor tai pometi a devenit mai rozalie. Ai chef de dans? Vrei muzica? Excelent. Muzica e domeniul meu de baza. Numai sa mentionezi ce preferi. Doresti sa fii cool, sa fii la moda, nu? Am cateva baxuri de melodii care rup topurile acum, dance romanesc, o minunatie. Doresti altceva, ceva diferit? Stiu, stilul british: pop-rock, rock, punk, alternative, indie ori cum dracului s-or mai numi genurile astea. Garantez, iti vor aduce sclipirea, punctuletul de originalitate la care visezi. Nu rezisti mult? Nu ai conditie fizica? Dansul iti consuma energia rapid? Am solutia. Vrei relaxare. Iti vand un film? Poveste de boxoffice, actori celebri, efecte speciale si happy ending. Banal? Fie. Ce zici de o carte? Un bestseller a unui autor de renume care a reusit sa obtina premiul Nobel pentru literatura. Ochii rad. Ajungi sa navighezi catre intelectualism. Suna nobil, inaltator. Dar nu e de ajuns, cumpara si ceva idei vor fi clipe in viata cand le vei simti lipsa.” Vocea are pretul ei.

Intr-un final suntem rodul a ceea ce consumam si nimic in plus. Comercialul a inventat eticheta, astfel ca oamenii au devenit: manelisti, intelectuali, soareci de bibiloteca, rockeri, houseri, fotbalisti, cocolari, atotstiutori, IT-isti, amanti, drogati, aroganti, copii de bani gata, vedete TV.
Banul este Dumnezeul secolului XXI, comertul ne este tata iar economia mama.

Am citit undeva că o fotografie reuşită înseamnă 70% lumină, 25% fotograf şi 5% tehnică. Deci partea de aparat contează cam 5%, restul fiind determinat de calitatea luminii şi priceperea fotografului.

Atunci mă întreb, de ce oare cheltuie fotografii, mai mult sau mai puţin profesionişti, mii şi mii de euro sau dolari pe aparate cu care de multe ori fac fotografii comparabile cu cele făcute de un banal telefon mobil?!

Am comparat trei fotografii: una de pe blogul acestei domniţe şi alte două făcute de mine. Prima, cea găsită pe blogul amintit, este făcută cu un Canon EOS 1Ds Mark III, un aparat ce costă (doar body) în jur de 30.000 RON. A doua este făcută de mine, cu un aparat Canon EOS 1000D, care costă de 18 ori mai puţin. Iar a treia, cu un aparat compact Fuji Finepix S5700, aproximativ de 50 de ori mai ieftin ca primul.

Privind fotografiile de mai jos mă întreb din nou: Merită să dai atâţia bani pe un aparat, cu care să faci poze cam de aceeaşi calitate (sau chiar mai slabe) ca şi cele făcute cu un aparat mult mai ieftin?

Am vrut să fie un post în care să-mi strig frustrările, să spun tot ce nu-i pot spune decât Laurei, dar mi-am dat seama că dacă nu-i pot spune decât Laurei, căreia i-am spus deja, atunci cum să le mai scriu şi aici ?

Deci nu voi scrie despre cine, când şi cum m-a transformat într-un pachet de nervi.De fapt, mulţumesc tuturor, you know…ce nu te doboară te face mai puternic.

O să scriu aşa un pic despre fotbal, că tot zicea Laura într-un articol că “un baiat, care nu s-a uitat in viata lui la macar un meci de fotbal, are o problema si ar trebui sa si-o rezolve”. Eu aş mai adăuga că m-am săturat de ideile preconcepute ale unor fete, conform cărora noi, ca nişte domnişoare stilate, finuţe, sensibiloase ce suntem este inadmisibil, inacceptabil, inimaginabil să ne uităm la vreun meci de fotbal sau să întrebăm “Băieţi, cât a fost scorul aseară?” sau să ne bucurăm când naţionala a mai câştigat vreo partidă (ideea e pur ipotetică, nu vă speriaţi ). Mi se pare o prejudecată, o idee  complet nefondată, adică ce?, nu pot să fiu o domnişoară finuţă, să port fustă şi tocuri, să-mi fac unghiile cu roz aprins, să mă uit la filme siropoase, să citesc Eminescu şi să ascult Vama sau Colbie Caillat  şi totuşi să-mi iau într-o seară ceva de ronţăit, să mă aşez în faţa televizorului şi să mă enervez pe Zapata că stă de formă în poartă, sau pe Mutu care nici de data asta nu joacă la naţională? Ba sigur că pot, faptul că mai pierd din când în când timpul urmărind mingea aia pe teren sau că ştiu diferenţa dintre “corner”, “penalty”, “lovitură liberă” sau “aruncare de la margine” nu mă face cu nimic mai puţin feminină! Terminaţi cu tâmpeniile astea! Asta pentru că mi-am amintit reacţia cuiva (o ea adică) odată când mă întrebam “Hmmm…oare ce a făcut Steaua cu Motherwell?…şi România a jucat cu cine trebuia să joace?…” …. “Moaaa….ce disperate sunteţi!”. Frate, ascultaţi-vă în gând înainte să scoateţi porumbelul!

Legat de acelaşi subiect, dar în altă ordine de idei, numai suporterii mai ţin Steaua pe linia de plutire, cel puţin până când în dreptul rubricii “patron” nu o să mai scrie numele oiero-filantropo-bisnismeno-politiciano-europarlamentarului. Eh, noi să fim sănătoşi!

Să trecem pesteeeeee….se întrevede o excursie, care sper să fie cel puţin la fel de tare ca aia din iarnă.Acuma, să vedem dacă nu voi fi nevoită să cedez locul meu altcuiva, că văd că se poartă.Ştiu că doar eu şi colega înţelegem, asta e, nu pot să mai comentez, că nu e frumoooossss…..bullshit!

Vreau să transmit cuiva ceva.E posibil să citească articolul,  posibil să nu, posibil să ştie că i se adresează, posibil să nu, dar poate măcar telepatic va prinde mesajul: ask no questions and you’ll be told no lies! Punct.

Cum spuneam în post-ul anterior, adică ăsta, ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească! Missin’ “Tarzan”  :-<  But still, e weekend :X

Nu am chef azi!

P.S. Mi-am luat creion.Cu mină.Adică mecanic, în termeni ştiinţifici. Rotring. Sper ca a treia oară să fie cu noroc, să nu-l mai pierd, dar vă ţin la curent.

P.P.S. I’m not always right, I’m just never wrong.

Mă chinui să scriu ceva de când m-am întors de la Buzău, adică de la juma’tea lunii, aşa că dacă apucaţi să citiţi articolul ăsta, înseamnă că am triumfat asupra lipsei de chef şi inspiraţie, asupra căldurii, plictiselii sau oboselii.

În primul rând, e la modă zilele astea să scrii despre Madonna, aşa că tre’ să scriem şi noi, ca să fim în rândul lumii în trend adică. Nu m-a interesat nicio secundă cum s-ar vedea concertul în Parcul Izvor şi habar n-aveam că vine Madonna în România până la începutul lunii când am auzit-o la radio promovându-l. Mhm, aşa şi ce dacă vine Madonna? Nu mi se pare vreo artistă extraordinară, cum zicea nu ştiu cine : “Ea nu e o cântăreaţă care dansează, e o dansatoare care cântă.”Dar bine, asta e părerea mea umilă.Plus că mi s-au părut de-a dreptul penibili ziarişii ăştia care stăteau ca nişte căţeluşi la uşa Radisson-ului, aşteptând să scoată Madonna un deget afară.Cred că îi făceau poze la degetul ăla din toate unghiurile posibile, să bată lumina cât mai bine. Şi mai şi spuneau ca fraierii că nu a ieşit din hotel şi nici nu dă semne că o să iasă.Gen “dar lasă că noi stăm aici şi aşteptăm, să nu pierdem nimic, poate respiră gagica, vă daţi seama câtă pierdere?” Să nu mai vorbesc de toate căcaturile şi figurile astea.Ete domne’,  trebuia jacuzzi în spatele scenei şi mai ştiu eu ce căcaturi.După care vine pe scenă şi ne spune nouă cum e cu ţiganii.Cum le ştiu ei pe toate, dragii de ei.Americanii, zic. Păi ia să-i ia ei pe toţi, dacă tot sunt aşa oropsiţi săracii de europenii ăştia de est, nişte nenorociţi care s-au săturat să le mai dea ajutoare sociale şi pomană la colţ de stradă pentru că nu vor să-şi cumpere prezervative, să se ducă la şcoală şi să muncească.De-asta ar trebui să fii tristă, beibe (cu Madonnica vorbesc, da), că asta e realitatea, nu că sunt ei săracii discriminaţi.Şi atât despre “regina muzicii pop”.Punct şi de la capăt.

Buuuuun. Ce ar fi putut face o tânără domnişoară (a.k.a. eu) într-o zi călduroasă de vară (a.k.a. azi), aşa, spre sfârşitul vacanţei ? Ar fi putut să se trezească devreme, să-şi bea cafeaua cu miere scriind dvd-ul cu câteva filme pe care să le vadă, să se răsfeţe (nu intrăm în detalii, chestii de astea de fac femeile să piardă ore întregi în baie), să închidă fereastra ca să scape de zgomotul oribil al bormaşinilor şi altor obiecte din această categorie cu mulţi decibeli şi să se aşeze confortabil în nici mai mult, nici mai puţin de vârful patului cu ceva de ronţăit în braţe, privind unul din filmele recomandate de o prietenă (a.k.a. laura).

Ar fi fost o variantă, da, dar de ce să nu petreacă mai bine de patru ore minunate cu instalatorul? Nu, nu, calm down, eu nu am fantezii din astea, vorbim mai târziu şi despre asta, e pe bune. Să încercaţi o dată. Ştiţi ce mişto e să se spargă o ţeavă (mna, infrastructura din The Land of Choice…) fix la o zi după ce tu ai făcut curat în baie, sacrificând manichiura pe care ţi-o făcuseşi cu chiu cu vai şi mult dizolvant? Dacă nu vi s-a întâmplat, faceţi să se întâmple, e orgasmic să-i ţii tipului (care dă de fiecare dată când se ridică un cap în chiuvetă) lanterna la uşa spre ghenă, proiectându-ţi în minte cum ar fi să ţi se urce un păianjen pe deget sau să-ţi sară un şoarece pe braţ. Bleah!

Cât despre ce ziceam mai sus de  fanteziile unor tinere (sau mai puţin tinere) domnişoare/doamne cu instalatori and co.Nu glumesc, chiar există, adică mă informez şi eu înainte să scriu pe blog…d’oh. Mi se pare de-a dreptul scârbos, adică tre’ să ai ceva împotriva ta şi a corpului tău ca să-ţi închipui ce mişto ar fi să ţi-o tragi cu un tip transpirat (transpiraţia nu e deloc sexy în cazul ăsta), murdar de vaselină şi alte chestii de pe ghenă, care tocmai a intrat la subsolul blocului, printre tot felul de mizerii. Sau, dacă nu ai ceva împotriva corpului tău, înseamnă că nu ai văzut niciodată un instalator la muncă.Pentru că cele care au astfel de fantezii nu şi-l închipuie sub nicio formă curat, spălat, parfumat, în timpul său liber. Că aşa pot să zic că am şi eu fantezii cu Jesse Metcalfe, Josh Duhamel, Chad Michael Murray, David Conrad sau alţi d-ăştia deghizaţi în instalatori.

Să sperăm totuşi că mâine va fi o zi curată liniştită.Hai, v-am pupat!

Nu am chef azi!

Ioana.

EVZ vine cu un material foarte bun despre locul de refugiu al imbogatitilor de tot soiul. Personaje dintre cele mai dubioase adunate laolalta de un numitor comun: miliardul de euro.

Popovici, Fischer, Burci, Niro, Buzaianu, Tiriac, Schwartzenberg si Adamescu stim cum s-au pricopsit cu purcoiul de bani. Raman doi romani de Monte Carlo care ma nelamuresc prin statutul lor: Andreea Raicu si Catalin Voloseniuc.  Pe prima o stiu de la Tudor Chirila si din povestile din studentie despre chefurile la care participa prin vilele de protocol ale SRI din Tunari.

Dar ce ne facem cu Voloseniuc? “Fiul ultimului director al Bancorex”, dupa cum spun baietii de la EVZ? Nu-l intreaba nimeni de sanatate? Tare sunt curios pe unde a muncit pe branci baiatul asta de a reusit sa-si cumpere iaht.

Am ramas restant de la santieru’ lu’ peste prajit cu mobila de bucatarie cea noua, ca deh, casa noua si mobila veche e cam de porc; pe aialalta parte, cum banii nu se fac de la sine (desi au aceasta calitate cand e vorba de a fi cheltuiti) a trebuit sa ma ocup si de firma, ca umblatu’ brambura prin magazine nu produce nimic.

Dar, veni si ziua cumparatului de mobila de bucatarie. Ma rog, de fapt ziua umblatului dupa mobila de bucatarie.

Am inceput cu IKEA, aka pomul laudat nr.1, unde bineinteles ca ori am gasit niste rahaturi, ori la o suta de milioane bucata de bucatarie. Da, ok, o fi calitate, desi am dubii mari in tot ce priveste calitatea IKEA, dar fie ca o fi calitate. Totusi, de la afisu’ ala de pe strada cu “bucatarie jucausa cauta nush ce” la fo 1900 lei pana la 9900 e cale lunga.  Asa ca nu numai ca nu am gasit ceva ok pt mine, dar m-am si enervat, mergand cu un set de asteptari si gasind acolo cu totul altceva. Si nu e prima oara, asa am patit si cu birourile pt firma, pe care le-am luat de la Elvila.

Apropo de frustrare, bineinteles ca s-a dublat, macar pt ca am stat o mie de ani  incercand sa trec dracu de pod / pasaj / groapa /santier sau ce dracu o fi. Cacat.

De acolo am taiat-o prin spate pe la Baneasa, pe unde a ciordeles Popoviciu terenurile de la agronomie, am iesit prin Bucurestii Noi -> Chitila -> Soseaua de centura -> Kika, un alt pom laudat degeaba. Unde, bineinteles, am gasit, la fel ca si data trecuta. Adica cacaturi scumpe sau mobile ok dar enervant de scumpe. Partea buna e ca am facut drumu’ de la intersectia cu groapa din Baneasa pana la Kika in cam acelasi timp pierdut asteptand sa ies din Bucuresti dupa care sa intru din nou. Mortii mamii lui de pasaj. Vorba lu’ Nicu Ceasca, ca retarzii astia nu-s in stare sa zugraveasca ce a construit tac-su. Absolut corect.

Dupa Kika, deja cu nervii intinsi, am luat-o frumos, ca tot eram in afara orasului, spre Bragadiru, la Modul Design. Au niste showroomuri si prin oras, da mie in ziua aia se pare ca imi placea soseaua de centura. Asa ca tzup la fabrica, la showroomul de acolo. Showroom fara fitzele, brizbrizurile si luminitzele de la Ikea, Kika sau Mobexpert. In schimb cu niste mobila misto, la preturi decente. Mie personal mi-a placut asta: Mobila de bucatarie Viva. Numai ca cred ca totusi varianta pe wenge.

Am uitat sa zic de Mobexpert. Ei bine, Mobexpert never again. Pe langa Mobexpert, IKEA e un depozit fara fitze si ieftin ca braga. Adica scump Mobexpertu’, da’ scump, de parca erau facute din haurrrrr. Si nu vorbesc de canapele din piele, care e normal sa fie scumpe, vorbesc de rahatele pe care le gasesti la juma de pret. Ce-i drept, nu in conditii atat de “stralucitoare”. Deci fara Mobexpert.

Mai am de trecut pe la Elvila, care la faza cu birourile a reusit sa ma surprinda in mod placut, desi nu imi amintesc sa fi excelat la capitolul mobila de bucatarie. Dupa care vedem. Ma hotarasc si mai scriu.

Anul trecut pe la sfârşitul lunii iulie am scris AICI un material destul de amplu despre acest subiect. Cred că despre fiţe, fiţoşi se poate scrie enorm. Am simţit nevoia să continui acest subiect, de ce? Pentru că aproape că nu există zi să nu văd şi chiar să întâlnesc oameni care au fiţe. Poate am şi eu, dacă am, sincer tendinţa e să mi le pun în cui pentru că nu mă ajută deloc la adevărata zidire a Eului propriu. În materialul de anu’ trecut pornind de la etimologia termenului fiţă, am descris pe parcurs mai multe exemple de fițoși (de bani-gata, de aparenţă, unii adolescenţi). Cred că în majoritatea exemplelor date se regăseşte una din marile cauze ale fiţei: slăbiciunea noastră psihică, adică încerc să mă arăt mai evident, mai agresiv şi poate mai vulgar celor din jur doar ca ei să mă aprecieze şi să mă respecte că altfel sunt un nimeni şi un incapabil cică. Aprecierile se pot construi mai frumos şi mai trainic având omenie şi fiind plăcut, sociabil chiar dacă ai un standard ridicat de viaţă din punct de vedere financiar şi intelectual. Reiau şi re-dezvolt ideea din prima parte: poţi fi un om extraordinar, capabil, inteligent şi munceşti să te realizezi. Asta nu e fiţă, e meritul tău şi face parte din progres. Cinste acelor oameni căci pentru fiecare este loc în societate şi fiecare poate ajunge teoretic stăpânul cetăţii (adică preşedintele). Nu toţi îşi doresc asta şi cei care-şi doresc poate le este peste puterile lor de luptă şi muncă. Mulţi îşi doresc în general să aibă cât mai mulţi bani şi să o ducă mai bine. Normaaaaaaaaaaaaal dar mult mai puţini sunt capabili de aceasta şi luptă să îşi schimbe condiţia în lume. Şi atunci clar e invidia pe cel din jur care s-a ajuns şi cu care erai poate egal cândva, dar acel tip a fost şi este capabil să progreseze. Tot respectul pentru oamenii aceştia şi, repet nu e fiţă că ridicându-şi standardul de viaţă îţi poate permite mai mult, atâta vreme cât e un om extraordinar. În momentul în care caracterul suferă schimbări şi vrei să faci impresie şi “te caci” pe alţii cât eşti tu de marfă, atunci e fiţă şi e fiţă de prost gust. Unii oameni sunt capabili şi pot oricând să urce dar … pur şi simplu nu vor; se mulţumesc la nivelul care şi-l stabilesc (probabil un trai decent, linişte şi savurarea mai mult a clipelor vieţii). Foarte bine … nu înseamnă că-s mediocri. De pe poziţiile lor sunt foarte utili pentru societate. Mediocritatea e când din lene, frică şi idei preconcepute fiind capabil, refuzi să urci şi să trăieşti mai bine şi –mia mult- îi bârfești pe cei care luptă, muncesc şi sunt capabili pentru un trai mai decent şi sunt de treabă. Şi dacă mediocru fiind trăieşti zilnic arătând cu tot cu degetul către alţii când de fapt nu te opreşte nimeni să fii ca ei, atunci e (şi eşti) naşpa’.

Nu mi-au plăcut fiţoşii niciodată, nu îmi plac nici azi şi probabil nu-mi vor plăcea never-ever. Cu alte cuvinte mă astup când văd astfel de exemplare vegetând. Prefer să-mi petrec timpul cu animalele decât cu aceste exemplare umane care te pun în umbră şi îţi tulbură spiritul. La o adică nu am treabă cu ei căci asemeni prostului gust vor dăinui, dar atunci când interacţionezi cu ei şi se leagă de felul tău de a fi şi manifesta iar ei … nu-s deloc mai departe de tine doar că îs de bani gata şi fac scheme umilindu-te chiar, atunci … nu ţi se vor părea drăguţi niciodată.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că dintre prietenii mei apropiaţi nu am şi astfel de exemplare cu toate că ar fi putut exista riscul, dar cinste lor că nu li s-au urcat fumurile la cap şi sunt de omenie în continuare. Problema e că în viaţa de zi cu zi nu comunici doar cu prietenii apropiaţi, ci cu mai mulţi de voie sau de nevoie şi atunci printre acei mai mulţi îi întâlneşti şi pe domnii sau dom’şoarele cu fumuri, capricii sau fitze.

Concluzie: asta e. Fiţa e ca vântul, curentul sau chestia de sezon. Azi eşti înfumurat, mâine poţi ajunge total schimbat şi în majoritatea cazurilor devii un neşters peste care blestemul plafonării se aşterne şi nu o să mai ai resursa să te arăţi în lume nici cine eşti şi cine ai fi fost. Îţi rămâne în minte trecutul (măcar atât) ca o poveste nice din care îţi mai alimentezi psihicul pentru a-l păstra la limita echilibrului.

Gata, mă opresc aici, poate am bătut câmpii dar sunt părerile mele care cel mai probabil nu vor trece de acest spaţiu intim care e my blog.

un anume Romeo – ‘in schimb eu am o fixatie cel putin bizara din punctul meu de vedere….nu pot sa ma uit la o fata care sa fie imbracata sport cu adidasi in picioare iar adidasi sa nu fie de firma’

Nu stiu daca e pe bune, insa daca e… mi-e mila de ea! Si nu ii plang de mila din punct de vedere financiar… ci pentru ca nu a primit si ea de la natura mai mult de un neuron… sau jumatate! Serios acum, spuneti-mi ca e regizata!

X=mama de copil clasa a X-a ; Y=matusa de copil clasa a VIII-a, care creste copilul in cauza

X: Si…la ce liceu se hotaraste? Cam ce ar vrea sa faca?

Y: Pai la I.V. vrea ea.Na…acum, asa vrea ea…

X: La ce profil, pe ce ramura se descurca mai bine ?

Y: Aaa, pai nu de profil…filologie, cred, dar acolo vrea ea la liceu…ca acolo ii place ei. (zambet cu accent de superioritate)

X:  Pai de unde stie ea ca ii place?

Y: Pai fata dvs. de unde stia cand a ales? (acelasi zambet amintit mai sus… beibe, nu esti superioara, inchide gura!)

X: Nu stia. Tocmai de aia intrebam.

Y: Pai si atunci?

X: Ea si-a ales profilul si cum asta e singurul liceu cu profilul asta..asa a ales. N-avea de unde sa stie ca o sa-i placa sau nu liceul in sine.

Y: Eeee, da, pai nu ca…adica ea vrea acolo ca mai are cunostinte si prietene, foste vecine…

X: Aa, deci nu ca ii place liceul in mod special…

Y: Pai logic ca nuuu [gen: esti proasta!], de unde sa stie ea? Bine, acum sa vedem daca are medie…

X: Aaa, dar in principiu, dupa mediile de anul trecut intra? Asa, orientativ…

Y: Pai nu stim, nu ne-am interesat, sa vedem…

X: Aaa, am inteles…ce sa zic, bafta atunci!

Concluzia: Dupa ce ca esti prost, mai si semnalizezi! [asta ca sa nu folosesc o expresie mai colorata, mai plastica...]

Nu am chef azi!