Fixatia – inceputul si sfarsitul unei lumi – creatie si distrugere deopotriva – depinde cum e orientata focalizarea, o putere utilizata mai mult orbeste, dar cu un potential fenomenal – functioneaza pe principiul laserului si al oglinzii . O lume suprapusa peste alta pana cand prima o anihileaza pe cea din urma si totul doar prin focalizare, prin privirea ferm indreptata intr-o anumita directie – puterea e neutra – poate fi folosita bine sau rau, dar de cele mai multe ori e folosita instinctiv si nu la intreaga capacitate . Punere de sine, punere de lume – privirea orientata cu potential creator – fantastice resurse neexplorate inca .

Titlul acesta, “Femei care iubesc prea mult”, este unul din lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la cartea lui Robert Norwood.

În primul rând, pentru că exact aşa m-am simţit cel puţin zece ani în şir: ca o persoană care pur şi simplu iubeşte prea mult. Am simţit mereu că eu îl iubesc mai mult decât mă iubeşte el*; că eu dau mult mai mult decât dă el; eu fac şi mă zbat mult mai mult decât face şi se zbate el. Am plâns şi am suferit, pe jumătate cu ciudă că plâng şi sufăr mai mult decât el. Am vrut viitorul mai mult decât el, i-am vrut binele mai mult decât şi l-a vrut singur. Unde am greşit?, mă întrebam după fiecare despărţire. Cât de frumos mă purtasem, nu m-am înfuriat niciodată, am avut atât de mulltă grijă de el, am făcut atât de multe lucruri pentru el.

Prin aceleaşi sentimente au trecut fiecare femeie din cele prezentate în cartea lui Robert Norwood, de fapt o carte despre codependenţă dar fără să pronunţe acest cuvânt. Dincolo de o înşiruire de relaţii nefericite şi cazuri aparent diferite, Norwood sapă suficient de adânc cât să găsească numitorul comun al tuturor acestor poveşti, să propună un model de vindecare (în 10 paşi) şi să arate fotografia “de după” a câtorva dintre pacientele lui.

Mă recunosc foarte bine. Cartea m-a trecut prin toate etapele sentimentelor mele:

• cele în care nu ştiam ce se întâmplă cu mine, eram consumată de sentimente negre care îmi mâncau în fiecare zi din suflet şi din cine eram
• cele în care observasem un tipar în toate relaţiile pe care le-am avut, neînţelegând de ce începeau atât de frumos, continuau într-o nelinişte continuă şi sfârşeau atât de dureros pentru mine
• cele în care am aflat ce se întâmplă cu mine
• cele în care am învăţat să-mi recunosc toate tiparele de codependent în ceea ce fac şi în alţii
• cele de acum, în care încerc să mă vindec şi în care se spune că durerea este cea mai mare

Am să încep cu primele două:

În timp ce ea încearcă, neîntrerupt, să-1 schimbe, el absoarbe întreaga ei energie, devenind curând sursa tuturor lucrurilor bune care se întâmplă în viaţa ei. Dacă a fi împreună cu el nu-i oferă satisfacţii, ea încearcă să-1 schimbe pe el sau pe sine însăşi, ca relaţia să meargă bine. Nu caută recompense emoţionale în altă parte. E prea prinsă de strădania de a aduce relaţia lor pe drumul bun. E convinsă că, dacă l-ar putea face fericit, el ar trata-o mai bine, şi-atunci va fi şi ea fericită. în efortul de a-1 mulţumi, ea devine gardianul bunăstării lui. De fiecare dată când el e supărat, ea ia reacţia lui drept un eşec al ei şi se simte vinovată pentru nefericirea lui, pe care nu e în stare s-o amelioreze, pentru imperfecţiunile lui, pe care nu e în stare să le corecteze. Dar, mai presus de toate, se simte vinovată pentru propria ei nefericire. Negarea îi şopteşte că nu e nimic rău cu el, deci vina e numai a ei.

“Singura mea metodă de a stabili o relaţie cu băieţii mei era să le aduc aminte de ceva, să-i încurajez, să le dau lecţii, să mă îngrijorez din cauza lor. Asta era tot ce ştiam că înseamnă iubire: să încerci să ajuţi oamenii, să te preocupe viaţa lor. ”

“Pentru fiecare femeie care iubeşte prea mult, în spatele întrebărilor clare, raţionale, practice, se află altele, mai ferme, întrebări la care ne străduim cu atât mai mult să răspundem cu cât provin din străfundurile fiinţei noastre. „Ai nevoie de mine?”, întreabă, în taină, femeia care iubeşte prea mult.”

“În disperarea ei, pe care o gândeşte ca fiind fundată pe fleacuri şi nemulţumiri minore, începe să simtă nevoia imperioasă de a discuta cu partenerul ei. Urmează lungi dialoguri (în cazul când el vrea să vorbească cu ea), fără a fi abordată problema reală.”

Voi reveni să povestesc despre fragmentele care se referă la perioada de după recunoaşterea tiparelor de comportament.

O chestie foarte importantă, dacă vreodată vedeţi cartea în librărie: nu are NICI O LEGĂTURĂ cu fotografia de pe copertă, care pare mult mai potrivită pentru un roman de Sandra Brown. Nu este. Este o carte despre suflete rănite.

Cartea este şi pe internet, o găsiţi pe acest link: Femei care iubesc prea mult.

Ce dragut. Stii cat imi place cand faci asa? Cand vorbesti. Cu mine. Nu pentru ca vorbesti cu mine; nu-i ca si cum pot fi atenta la ce spui. Imi place cum ti se misca buzele; sunt frumoase. Pacat ca nu pot sa stau sa ma uit la tine mai mult. Nu de alta, dar te-ai prinde.

Mi-ar placea sa stam undeva fara prietenii tai si fara ai mei. Nu e nevoie de pornografie; doar fara cunoscuti. Si sa imi povestesti ceva; cum ti-ai spart capul in copilarie, sau cum ai cazut de pe bicicleta acum cati ani. O tampenie, ceva, eventual fara smileyuri, si eu sa stau sa te urmaresc.

As vrea sa fii studiul meu de caz intr-un experiment social. As vrea sa-mi arati ca esti om. Dar poate vreau cam multe.

Tie nu ti-ar placea. Tu nu prea vorbesti, ii lasi pe altii sa vorbeasca; nu esti poet, nu spui povesti, ti-e lene sa pui cratime sau sa scrii cuvinte intregi. Tu doar ma enervezi; m-ai lasa sa alerg in cercuri in jurul tau in timp ce ai casca plictisit. Stai prin spatele meu si nu spui nimic; sau mai arunci cate o intrebare dubioasa.

As vrea sa te inteleg dar nu pot. Uneori ma gandesc ca nu am ce sa inteleg, dar pana una-alta nu am de unde sa stiu adevarul. Stau si ma uit, te mai impung in coaste, poate intr-o zi o sa reactionezi. Fie si urat; asa, ca sa stiu esti de-al nostru.

Nu prea am de ce sa te plac. Sau poate am doar niste motive lipsite de consistenta.

Sa fie doar asa, pentru ca nu te uiti la mine decat o data la doua saptamani? Sau o fi pentru ca uitandu-ma si eu la tine nu vad nimic in ochii tai. Stiu ca exista oameni care te lasa sa le privesti prin ochi, direct in suflet. Dar tu preferi sa ma tii la usa.

Ce pot sa zic? Poate sunt masochista si imi place sa privesc peretele pe care il tii in fata. Poate sunt proasta si mi se pare ca o sa te impresioneze cand ma uit pierduta la tine. Sau poate nu sunt si de-aia ma tot straduiesc sa te ignor.

Mazgaleli create de:

• forestgirl @ deviantart
• jojosangm @ deviantart

 Excelentă parodie a stirilor CNN, care tratează subiectul dependenţei de lupta pentru alegerea lui Obama:

 Sincer, cred că e valabilă pentru orice fel de “cauze” de acest gen, care par să atragă, invariabil, tot felul de oameni care n-au altceva mai bun de făcut în viaţă. Mulţi sunt incapabili să însire măcar câteva argumente simple în favoarea “cauzei”, mai ţin minte doar că au înţeles ei odată, prin nişte raţionamente dintre cele mai nebuloase, că “e de bine”.

… suna cel mai bine cand sunt Furiosi.

Iata, a venit momentul pentru mai putina filozofie si nitica recomandare muzicala, dupa cum urmeaza:

You tell me I can’t slow down
You tell me where I’ve gotta be
I speed into the darkness
But I swear that I can’t see a thing in front of me
You know it’s true
I’m not driving anymore
I can’t keep up with you

Rob Dougan – “I’m Not Driving Anymore“

Sa ma apuc amu sa va zic cum ascultam eu pe repeat “Clubbed to Death” [popularizata de soundtrackul filmului "Matrix"], undeva prin anul 2000 si putin, pe drum spre Marea Neagra ar fi cam mult, nu-i asa?

Atunci o sa incep direct cu ieri, marea zi mare cand am ascultat prima data integral albumul “Furious Angels” al conului Rob Dougan. L-am ascultat, si l-am ascultat. Apoi l-am ascultat din nou; and I’m still doing it.

Nu-mi sta in fire sa imi placa un gen de muzica de prima data; de obicei am nevoie de o perioada de acomodare in timpul careia ascult doar o piesa sau doua ale artistului si pe urma mai adaug cate una si tot asa.

De data asta am plecat de la “Clubbed…” si am trecut direct la tot albumul; si cred ca m-am indragostit. Ce puteti spune? Gusturile nu se discuta, asa ca vom trece la detaliile tehnice.

Versurile sunt in mare parte triste, intunecate, mai mult vorbite decat cantate de catre o voce puternica si ragusita, uneori chiar tulburatoare. Aproape un recital de poezie pus pe muzica, albumul face dificila alegerea catorva versuri reprezentative; par sa piarda din intensitate cand sunt scoase din context si lipsite de fondul melodic.

Partea instrumentala in sine este lenta, o combinatie intre aranjamente orchestrale ce par potrivite pentru un soundtrack de film, solouri de pian si beat-uri in stil trip-hop, la care se adauga vocea deosebita a compozitorului.

Avand in vedere cate primaveri cara in spinare monsieur Dougan fata de mine, ar fi chiar urat din partea mea sa pretind ca inteleg tot ce a vrut el sa spuna lumii in acest album, dar, din cate imi permite experienta sa descifrez, ne vorbeste despre timp, decadere si speranta, viata si moarte, dragoste si ura.

Exact acele eterne si fascinante teme ale artei care par aproape inepuizabile si de care nu ne putem satura, prezentate in toata splendoarea lor; cu durere, cu paradoxuri, cu patos, cu gingasie, traite din tot sufletul si puse pe muzica in acelasi mod.

Desi este bine invechit, implinind 10 ani, din punctul meu de vedere “Furious Angels” a meritat toate ascultarile, plus vreo doua ore petrecute redactandu-i un review pe masura. A fost cu siguranta soundtrackul weekendului meu.

Pe final va las cu insusi mosul Dougan si piesa care da titlul albumului, “Furious Angels“. Somn usor, puiutzi!

I want to play a silver note that fills you with hope
And tames you to feed from my hand
A turquoise chord that invites you to soar
And fly to a faraway land
A symphony that gently leads you to sit and be still with me

Rob Dougan – “Drinking Song“

Uit deze “Eye-tracking” studie:

Although both men and women look at the image of George Brett when directed to find out information about his sport and position, men tend to focus on private anatomy as well as the face. For the women, the face is the only place they viewed.

Vergelijkingsdrang? Steeds op de hoede voor concurrentie? Homo-erotische reflex – hoewel, dat is toch wel het laatste wat die George Brett bij mij oproept?