„Sub castanul înfrunzit,
M-ai înselat, te-am fraierit,
Si-unul si-altul, pacalit,
Stam sub castanul înfrunzit.”

Citind aceasta carte si raportandu-te la realitatea careia ii apartii nu poti sa nu te intrebi unde sa-ti plasezi granita intre teama de manipulare si pura psihoza. Eu cel putin, am suflat praful de pe cele mai inradacinate adevaruri, asumate ca ceva inatacabil pana in acel moment, insa mi-am descoperit o alergie la acest praf. Unele lucruri poate stau mai bine nederanjate.

As putea zice, in virtutea cliseelor, ca “1984″ este un atac la adresa comunismului, a dictaturii, firesc pentru anul in care a fost scrisa, 1949. Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a adus cu siguranta in constiinta britanica teama de un nou inamic – expansiunea stalinismului in Europa. Nu pot sa nu remarc insa ca acest atac poate fi intors catre orice sistem politic, din aproape orice perioada istorica. Cartea aduce cu ea o retorica impresionanta, destul de greu de abordat intr-o ordine fireasca. Unde se termina libertatea de alegere a omului si unde incepe manipularea acestuia? Ce este adevar si ce este minciuna? Cat de obiectiv este trecutul pe care il invatam in cartile de istorie?

Cartea “1984″ este un experiment la o scara impresionanta. Intr-un viitor nu foarte indepartat scena politica a lumii ne dezvaluie cristalizarea a trei formatiuni suprastatale (Oceania, Eurasia, Estasia). Sistemul de conducere, descris in cazul Oceaniei si probabil similar in cazul celoralte, este unul bazat pe o teroare a controlului si manipularii, instituita de politica unicului Partid, o grandioasa masinarie propagandistica. Aceasta se aseamana cu cea a unei dictaturi, caci isi gaseste justificarea in apararea unei revolutii, cea care a inlaturat oranduirea capitalista si isi sporeste puterea si atributiile pe fondul intretinerii unei false stari de razboi cu ceilalti.

In fruntea Partidului sta imaginea impunatoare a Fratelui cel Mare, eternul, omniprezentul si mult iubitul protector. La celalalt capat este pus contrarevolutionarul Emmanuel Goldenstein, transformat de propaganda intr-un tap ispasitor, responsabil de toate subversiunile si tradarile la adresa statului si tinta a urii colective. Cele doua personaje fictive devin exponentii binelui si raului in aceasta noua religie, canalizand sentimentele de dragoste, respectiv ura.

Statul este unul de tip politienesc, caci se bazeaza pe incalcarea intimitatilor si a oricarei libertati. Oamenii traiesc sub o lupa permanenta dincolo de care le sunt analizate gesturile, gandurile, reactiile, trebuind sa se supuna rolului social care le este alocat. O mica parte a lor sunt selectati spre a face parte din organismul partidului, ceea ce inseamna ca sunt supusi unui control si mai strans. Practic Partidul se perpetueaza la putere prin acest puritanism ideologic ce limiteaza libertatea gandirii si progresul in orice directie, ce neaga valorile familiei si ale prieteniei. Mai presus de toate, adevarul este permanent supus modificarii, deservind in totalitate scopurilor Partidului. Trecutul pur si simplu este sters si inlocuit in arhive cu varianta corecta din punct de vedere politic.

Cartea urmareste razvratirea lui Winston, personaj pornit pe lunga cale de la negare la acceptarea crudului adevarului al lumii in care traieste. Functionar la Ministerului Adevarului, el este unul dintre putinii care constientizeaza imensa punere in scena si viseaza la rasturnarea starii de fapte. El nu poate scapa insa de ochii care vad tot si ajunge in urma torturii si spalarii creierului un alt succes al manipularii.

“1984” este si o carte a prezentului si asta nu pentru ca avem undeva materializata distopica Oceanie. Traim insa intr-o simbioza perfecta cu manipularea. Fara sa ne dam seama manipulam si ne lasam manipulati la tot pasul, fie ca e vorba de politica, economie, literatura, fie ca e vorba de justificarea unor razboaie inutile si inventarea unui imamic (cazul SUA si al terorismului). Asemeni lui Winston ajungem intr-un final sa vedem cele cinci degete.

“O minciună repetată de o mie de ori ramâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr” (Goebbles)

Am urmarit si eu, ca tot cetateanul global pasionat de love’n’ peace, ceremonia inaugurarii presedentiei lui Barack Hussein Obama. Cred in omul acesta pentru ca e: a) destept*; b) academic; c) tanar. Si m-am bucurat ca a fost ales. Ceremonia si discursul lui inaugural m-au facut, de asemenea, sa semi-plang pe alocuri, deci sunt cathartic multumita, de ce sa ma plang?

Totusi, demonul luciditatii din mine, care a asistat si el la ceremonie, a facut cateva observatii. Poate de outsider neavenit, poate exclusiv speculative, in orice caz sincere.

Sa vedem: daca am pastra metafora „celulei de baza a societatii noastre” de descendenta cainiana/agricola, in raport cu „mama Britanie” – regina incontestabila a colonizarii, acest Big Bang socio-economic-cultural, in secolele XVIII-XIX – SUA sunt Fiul cel Mare. Primul care a plecat de-acasa sa fundamenteze o Lume Noua, Paradisul pe Pamant – si rog a se percepe coplesitoarea importanta pentru omenire a acestei Misiuni.

A se percepe, pentru ca ea ramane, cred, de-atunci, atomul-cheie al mentalului american. Nord-american**. Impresia aceasta imi vine dintr-o sumedenie de sintagme si idei incluse astazi in discursurile rostite cu ocazia inaugurarii. La intamplare:

„we can no longer endure suffering outside our borders”

„duties to ourselves, the nation and the world”

„the role that unfolds before us”

„we are the keepers of these ideals”

„our spirit is stronger and we will defeat you”

„our great nation”

„our great nation”

„our great nation”

In rezumat: SUA si cetatenii Statelor Unite ale Americii (de nord) sunt pastratorii Virtutii si au datoria de a face tot posibilul pentru ca Virtutea sa triumfe in lumea intreaga. Este responsabilitatea lor; pot si vor sa implineasca acest grandios proiect planetar. Faptul ca Barack Obama, atat de insistent prezentat drept „primul presedinte afro-american al Americii,” a fost ales de natiunea americana (nord-americana) ajunge sa insemne – pare sa insemne pentru ei, iar ei par sa atraga atentia intregii omeniri asupra acestui inteles – ca Virtutea va triumfa in lumea intreaga.***

Eu ma bucur mult ca SUA si-a depasit „bariera rasiala” alegand un afro-american” drept presedinte. E vorba de bucuria aceea istoriceste rara, cand zambesti cu lacrimi de martor la repararea unui rau imens, fie si dupa secole…

Pe de alta parte, insa, nu pot sa nu constat ca SUA sufera in masa de complexul Misiunii-pe-Pamant. „Our great nation” pare in continuare dependenta de convingerea ca cheia fericirii planetare se afla in posesia sa – prin asta pare sa se autodefineasca, fara asta ma intreb daca se mai poate autodefini. Ma intreb daca se mai poate vedea si altfel. Ma mai intreb de ce are atata disperata nevoie de a se vedea astfel. Ori astfel, ori nimic, pare sa fie chintesenta emotiei en masse de azi.

Cand, de peste ocean, din ograda parinteasca, cum ar veni, batrana si cusurgioaica Europa, aud fraza „our great nation” repetata obsesiv intr-o asemenea ceremonie si-ntr-o asemenea ecuatie ideologica, nu pot sa nu vizualizez, oarecum caricatural, aceasta scena: Fiul cel Mare e-n prima banca la scoala; purtarea ii este impecabila, caligrafia – corecta pana la ultimul betigas; expresia faciala – serafimica, domne!; hainele – tare curatele; pieptanatura – mai ingrijita ca gradina Tuileries. In ansamblu, o bomboana de baietel, cumiiiinte, cuminte. Doar ochii graiesc; ei spun staruitor: „uitati, uitati doamna invatatoare cat de perfect ma straduiesc sa devin perfect in aceasta clasa de mai-putin-ca-perfectii al caror model iata cat de constient sunt ca trebuie sa fiu.”

Nu spun ca Barack Obama este personajul care vorbeste astfel. Spun ca masa careia i se adreseaza cere/se asteapta ca vocea ei reprezentativa sa vorbeasca astfel. Asa incat ce as dori eu de la Barack Obama, care e a) destept, b) academic si c) tanar, este sa vindece cumva masa respectiva de nevoia aceasta. Fiindca nu e in regula. Fiindca Virtutea nu are cum sa fie proprietatea exclusiva a unei singure natiuni. Fiindca avem si noi, ceilalti, virtuti. Zau ca da. Doar ca fara majuscula…

* desi „destept,” „inteligent” si „istet” sunt sinonime, bazinul cultural in care ma scald imi indica oarece diferente de nuanta intre ele. Istet e ala care „se descurca” in orice imprejurare – un adjectiv ce pare-a tine de mintea luminata rustica. Inteligent e cel capabil sa inginereasca circumstantele in care trebuie sa-ti pui mintea la contributie ca sa te descurci… (Nu stiu de ce imi vine-n minte Machiavelli). In fine, destept e inteligentul care stie ca degeaba esti inteligent, daca nu ai inima – pe scurt. In acest sens imi pare Barack Obama destept.

** lumea care se intreaba de ce-o fi „SUA” numaidecat sinonima cu „America,” manuta sus! Intuiesc senzatia de deposedare/discomfort pe care trebuie ca o simt ocazional argentinienii, chilienii, brazilienii, mexicanii, peruvienii, columbienii – pe scurt, americanii.

*** ocazie cu care as dori sa amintesc triumful precedent al altor sefi de stat/guvern „minoritari” a caror victorie este, daca ne gandim nu prea mult, la fel de relevanta pentru evolutia mentalitatii omenirii, dar care n-au beneficiat de laurii planetari ca de mare premiera, mare, ingramaditi azi pe capul lui Obama. De pilda: Benjamin Disraeli, prim-ministru britanic de origine iudaica (1874-1880); tovarasele Khertek Anchimaa-Toka (1940, republica Tuva) si Suhbaataryn Yanjmaa (Mongolia, 1953), si doamna Isabel Martínez de Perón (Argentina, 1974), primele trei femei-presedinte de pe Terra; sultanul Omanului Qaboos bin Sa‘id al Sa‘id (1970-prezent), cica primul sef de stat homosexual; sau presedintii minoritari etnici Carlos Menem (Argentina, 1989-1999) si Alberto Fujimori (Peru, 1990-2000), de origine siriana, respectiv japoneza.