Crucea – instrument de tortura folosit de romani pentru a pedepsi criminalii, incendiatorii si conspiratorii. Cel condamnat la supliciul crucii era tintuit cu piroane la maini si picioare. La incheieturi. In niciun caz in palma. Palmele n-ar putea sustine greutatea corpului si ar fi sfasiate. Recent, arheologii au descoperit ca, de fapt, romanii nu foloseau piroane decat pentru glezne. Condamnatul era legat de cruce, cu picioarele indoite (asa cum este redata crucificarea lui Iisus in unele picturi), intr-o pozitie incomoda. Pana cand survenea epuizarea. Trupul se lasa sub propria greutate. Respiratia devenea tot mai greoaie, pana se transforma in horcait. Un soldat zdrobea condamnatului in agonie fluierele picioarelor. Neavand sprijin in forta picioarelor, condamnatul se sufoca. Durata supliciului: intre doua si trei zile. Iisus a murit dupa 3-6 ore. “Pilat s-a mirat ca murise asa de curand; a chemat pe sutas (n.n. – centurion) si l-a intrebat daca a murit de mult (Marcu 15:44).” Centurionul constatase moartea infigandu-i lui Christ lancea sub coaste. Nu i-a mai zdrobit picioarele picioarelor, cum facuse celorlalti doi talhari.

In anul 325, imparateasa Elena, mama bastardului Constantin, pornea in pelerinaj la Ierusalim. Scopul pelerinajului era oarecum stiintific: descoperirea locurilor unde a patimit intemeietorul mitologic al religiei crestine. I-a placut un deal. A hotarat ca e Golgota. Elena reuneste un consiliu compus din teologi. Acestia au o viziune: imparateasa nu s-a inselat. Acela era dealul rastignirii. Insa, in calea proiectului, s-a izbit de un impediment major. Templul zeitei Venus. L-a demolat fara remuscari. Fara respectul fata de alta religie. Sapaturile au scos la lumina trei cruci si o placuta, denumita titulus. Placuta pe care Pilat a inscriptionat I.N.R.I. Mistificarea va fi completata cu o legenda care circula in doua versiuni. Fiindu-i imposibil sa identifice crucea lui Christ, a poruncit sa fie adusa o femeie invalida. La atingerea uneia dintre cruci, femeia s-a vindecat. A doua varianta este mai curand un basm. Garzile imparatesei au gasit un urmas al lui Iuda, despre care se spunea ca detine secretul locului unde a patimit Christ. Secret transmis din generatie in generatie. Torturat, descendentul lui Iuda Iscarioteanul arata locul crucificarii. Urmeaza descoperirea celor trei cruci si dilema identificarii. Cand deprimarea incepuse s-o copleseasca, Elena observa un cortegiu funerar si aseaza crucile in calea acestuia, la distanta unele de altele. La trecerea prin dreptul uneia dintre cruci, mortul a inviat. Crucea se afla la Vatican. Desi sunt in preajma ei, papii continua sa moara.

O alta descoperire importanta: coroana de spini, asezata lui Iisus in batjocura de soldatii romani. Coroana a ajuns in 1239 la Paris, unde e pretuita ca o relicva miraculoasa. Intr-adevar, era miraculoasa. Pentru ca se multiplicase. Grigore din Tours, Germain (devenit ulterior Sf. Germain), Carol cel Mare si catedrala din Pisa mai detineau cate o coroana de spini sau fragmente din ea. Toate apartineau lui Christ!

Descoperirea scaunului Sfantului Petru a facut senzatie. Pana in 1969 a fost venerat ca obiect de cult. Constransa de istorici, Academia Pontificala  de Arheologie recunoaste ca scaunul Sf. Petru este, in realitate, tronul imparatului Carol Plesuvul, nepotul lui Carol cel Mare. Tron folosit la incoronarea din 875.

In 1940, Pius al XII-lea ordona sapaturi vaste in catacombele de sub Basilica San Pietro, sediul apostolic. Febrilitatea cautarilor aduce la suprafata mai multe schelete. Public se anunta descoperirea unui singur schelet. Papa decreteaza: este scheletul Sfantului Petru. In fapt, arheologii descoperisera un osuar pagan. In 1950, intr-un discurs radiodifuzat, papa recunoaste, coplesit de frustrare: in criptele Vaticanului nu s-a descoperit mormantul lui Petru. Cativa ani mai tarziu, in 1968, Vaticanul reafirma, in lipsa oricaror dovezi, ca rezultatele descoperirii din vremea pontificatului lui Pius al XII-lea au fost interpretate gresit. Se sustine acum ca au fost descoperite doua schelete: al lui Petru si al lui Pavel. Ramane un mister modul in care au fost identificate. Poate dupa fisa dentara.

Caius Suetonius Tranquillus (69 – 125), in “Vietile celor 12 Caesari”, analizand domnia imparatului Claudius, face remarca: “Expulza din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigati de Chrestus.” Am gasit dovada! – au strigat ametiti de victorie teologii. Daca Suetonius, istoricul cvasi-oficial al Imperiului, il aminteste pe Iisus, nimeni nu mai are motive sa se indoiasca. Cel care se va indoi va fi declarat eretic. Maruntaiele ii vor fi rascolite cu fierul incins, limba ii va fi smulsa. Va trece prin toate chinurile iadului si va regreta ziua cand a inceput sa gandeasca stramb si blasfemator! Nu va scapa nici de judecata oamenilor, nici de judecata lui Dumnezeu!

Chrestus. Nu Iisus. Doar Chrestus. Nume frecvent in randul sclavilor. Insemnand bun, activ, folositor. Nume potrivit pentru un sclav harnic si vanjos. Suntem in Roma. Anul 42. O revolta ingrijoratoare a sclavilor este inabusita de garzile pretoriene ale orasului. Cei mai multi sclavi sunt evrei. Daca au fost condusi de Chrestus, nu inseamna ca au fost crestini. Suntem la 9 ani de la moartea lui Christ. A reaparut pe pamant si crestinii nu au aflat? A condus incognito rascoala sclavilor… crestini? Sa fi fost, insa, atat de multi crestini la Roma incat sa descumpaneasca administratia cu o revolta destul de mare ca amploare? Inca nu se cristalizase o doctrina, nu existau texte scrise ale noii religii. Doar o traditie orala, pe care azi am numi-o legenda urbana. Crestinismul nu se definise ca religie, ci era o secta neinsemnata. Fara ramificatii notabile in Roma. In concluzie, informatia nu se refera la crestini, ci la evrei. Daca fraza este o interpolare, a fost neinspirata.

Descoperirea scrisorilor lui Plinius cel Tanar (61 – 114) catre imparatul Traian (53 – 117) a fost un nou prilej de entuziasm paroxistic. Cerneala a inceput sa curga in valuri. In volumul al X-lea apare o scrisoare in care Plinius cel Tanar, in calitate de propretor al Bithyniei (N-V Asiei Mici) si de consilier principal al imparatului (unul dintre cei mai competenti consilieri care au existat vreodata) ii cere lui Traian… sfatul. (Credeam ca imparatul cere sfatul consilierilor, nu invers…) Din scrisoarea lui Plinius, in care consilierul intreaba cum ar trebui sa procedeze cu crestinii, reiese ca autoritatile romane nu pedepseau pentru convingeri religioase. Pedepseau pentru nesupunere. Si tocmai instigatorii erau crestini. Nu e de mirare ca Traian le-a rezervat o moarte identica celei a idolului lor. Numai ca apar din nou dificultati. Ca de obicei, neglijenta crasa a teologilor plastografi a omis amanuntele care atesta originalitatea unei opere. Scrisorile nu sunt datate, desi fac parte din corespondenta oficiala, nu particulara. Asemenea omisiune este de neintalnit in administratia romana. Scrisoarea, singurul text in care Plinius scrie despre crestini, nu este citata de Xifilinus sau de Eusebiu din Cezareea. Cei doi s-ar fi folosit de text, intrucat aveau interese majore: erau crestini. Cautau cu infrigurare documente, probe, marturii. In scrisoarea lui Plinius este amintit fara rost numele lui Ignatius, episcop al Antiohiei. Biserica afirma ca este autorul unor scrisori cu continut teologal, ca a folosit pentru prima oara termenul “catolic” si ca a fost condamnat la moarte de catre Traian. Numai Polycarpos il numeste pe Ignatius* si spune ca a scris scrisori doctrinare. Toate celelalte surse sunt mute. Un teolog de asemenea importanta nu putea dezerta din istorie fara urma.

Sidonius Apollinaris (430 – 489), episcop de Clermont, a stabilit ca Plinius cel Tanar a scris 9 carti. Nu vorbeste despre celebra scrisoare catre Traian. Care apare in a… 10-a carte! S-a gasit, in schimb, o alta scrisoare. Care, usor deformata, i-a fost atribuita lui Plinius cel Tanar. Ea apartine unui functionar si este adresata lui Plinius, caruia i se cere sfatul privind atitudinea fata de o secta mesianista. Nu crestina. Scrisoarea nu-l pomeneste pe Iisus Christos. Toate circumstantele arata ca scrisoarea administrativa, pastrata in arhivele imperiale, a fost modelul falsului.

_____________________________________
*Legenda “martirului” Ignatius: aflandu-se in Rasaritul Imperiului, curios sa afle date despre crestini, Traian l-a chemat la el pe episcopul Ignatius. Arogant, Ignatius l-a caracterizat pe Traian ca fiind un ratacit care nu a auzit de singurul imparat: Dumnezeu. Infuriat, Traian l-a trimis la Roma ca sa fie executat. Bizar. Toti “martirii” au fost executati la Roma, chiar daca toata viata lor au trait in alt capat de lume. Sa asiguri transport gratuit de-a lungul si de-a latul Imperiului unui condamnat la moarte este o dovada de generozitate extrema din partea unui imparat. Normal ar fi fost sa-l execute in fata celor care au fost martori la insulta. Traian era un om aspru. Isi iesea repede din fire si se razbuna pe loc, distrugandu-si fizic adversarul. La fel a procedat si cu salbaticul Decebal. Existenta fizica a lui Ignatius este pusa la indoiala. Pe buna dreptate. Nu este singurul creat in industria manufacturiera a martirilor.

Descoperirea fraudei interpolarilor a generat panica printre teologii primelor 3 secole. Lipsa probelor directe periclita credibilitatea crestinismului. Dovezile contrafacute au fost ridiculizate de elitele intelectuale latine. Minciuna inca nu devenise patologica. Seneca, Petronius, Plutarh si Quintilian aveau o notorietate care impiedica interpolarile. Lucrarile lor circulau in prea multe exemplare, orice interventie in textele lor fiind imposibila. Crestinii au sesizat necesitatea fraudelor subtile. Un discurs apologetic al unor istorici renumiti, adepti ai cultelor traditionale, ar fi sunat ragusit. Si neconvingator. Esuasera lamentabil cu Filon din Alexandria, autor al unui amplu studiu asupra convergentelor dintre iudaism si filosofia lui Platon. Filon inventariase minutios toate miscarile religioase ale epocii, consemnand inclusiv comunitatile de la Qumran, dar n-a amintit nimic, absolut nimic despre Iisus si secta pe care a fondat-o. Filon din Alexandria n-a putut fi “convertit” la crestinism. Urmau altii. Trebuia incercat cu nume sonore. Nu cu autori obscuri.

Prin urmare, falsurile s-au concentrat pe redactarea unor pasaje critice, care sa indice teama de raspandirea ideilor crestine. Aparenta verosimilitatii era asigurata. Si s-a creat imaginea artificiala a unei comunitati consistente de adepti ai lui Christ, care zguduie puterea imperiala cu idei pacifiste, predicand resemnarea si iubirea de oameni. Miscarea crestina era, insa, nesemnificativa. Ignorarea i-a adus in pragul isteriei pe conducatorii miscarii religioase, care urmareau sa intre in atentia autoritatilor si a cetatenilor Romei. Cativa istorici au scris lapidar despre miscarea adeptilor lui Christ, prezentand-o ca pe o curiozitate asiatica.

Publius Cornelius Tacitus (55 – 120) a fost una dintre victimele industriei falsificarii. Dintr-o simpla insemnare asupra crestinilor din perioada incendiului din anul 64, s-a ajuns la mitul martirizarii. Scriind despre vocatia victimizarii crestinilor, Tacitus a fost, fara voia lui, un agent propagandistic al sectei. Sensul pasajului a fost deturnat. Cateva prelucrari si inserari i-au modificat aspectul si l-au rasturnat in favoarea crestinilor. Cu toate ca numele lui Pilat, scris de Tacitus in “Anale”, starneste indoieli. Pilat era un functionar prea marunt la scara administratiei imperiului ca sa fie amintit intr-o lucrare perspectivala. Daca pentru crestini numele lui Pilat poarta semnificatii majore, pentru Tacitus nu merita atentie.

“[Erau] urati pentru marsaviile lor si plebea ii numea crestini. (…) Chrestus, cel vinovat pentru aceasta denumire, a fost executat in timpul domniei lui Tiberiu de procuratorul Pilat din Pont. (…) La inceput au fost prinsi cei care au recunoscut, apoi, pe baza marturiei lor, o masa mare de oameni a fost condamnata nu pentru ca ar fi pus focul, ci din ura fata de neamul omenesc.”

Toate elementele indica o sursa crestina. Pilat era prefect al Iudeei, nu procurator, cum spun Evangheliile si Flavius Josephus. Informatia referitoare la “masa mare de oameni”, presupusa a se inchina lui Iisus, vine in contradictie cu relatarile altor istorici. Crestinismul era o secta infima, ridicol de restransa. In cazul in care ar fi patruns in Roma. Crestinii vad in incendiul pustiitor un semn apocaliptic. Pseudo-marturiile crestine invoca versete din Apocalipsa lui Ioan Teologul: “Si al patrulea inger a varsat cupa lui in soare si i s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul lui (16:8-9).” “Pe tarfa cu sapte capete o vor face pustie si goala si carnea ei o vor manca si pe ea o vor arde in foc (17:16). (…) “Iar tarfa pe care ai vazut-o este cetatea cea mare care are stapanire peste imparatii pamantului (17:18).” De notat ca Biblia ortodoxa foloseste eufemisme pentru a indulci exprimarea: “femeie”, “desfranata”. Textul frantuzesc si cel englezesc folosesc termenul “tarfa”, fara menajamente, in paragrafele citate. “Pentru aceea intr-o singura zi vor veni pedepsele peste ea: moarte si jale si foamete si focul va arde-o de tot, caci puternic este Domnul Dumnezeu (n.n. – Sir God? Monsieur Dieu? Ce grotesc suna!), cel ce o judeca (18:8).” “Si zicand: Vai! Vai! Cetatea cea mare, investmantata in vison (n.n. – panza fina de in) si in porfira (n.n. – hlamida rosie) si in stofa stacojie si impodobita cu aur si cu pietre scumpe si cu margaritare! Ca intr-un ceas s-a pustiit atata bogatie! (…) Si strigau, uitandu-se la fumul focului in care ardea… (18:16-18)”. S-a gandit cineva sa puna in legatura semnele descrise in Apocalipsa, semne prevestitoare in conceptia crestinilor, si incendiu? Probabil ca nu, altfel ar fi sesizat imediat grosolania falsului: incendiul a avut loc in anul 64, iar Apocalipsa a fost scrisa 4 ani mai tarziu, in anul 68! Nu Apocalipsa a inspirat evenimentele “fierbinti” din Roma, ci evenimentele au inspirat Apocalipsa! “Tarfa cu sapte capete” este, evident, Roma. Cu toate ca Apocalipsa subliniaza ca ar fi vorba despre cetatea Babilonului. O simpla furisare de vigilenta autoritatilor, care urmareau atent semnele de revolta.

Versiunea definitiva a “Analelor” a fost publicata in 1429*, data la care au fost distruse toate copiile si traducerile anterioare ale “Analelor”. Cardinalul Pogge, secretarul pontifical al lui Benedict al XIV-lea, a decis ca Tacitus trebuie sa fie martor al crestinilor. Si, ca prim editor al istoricului latin, a inserat un pasaj dubios. Spre dezamagirea teologilor, falsul a fost dibuit. Inca un geam spart…

_____________________________________
* Ca sa dea greutate mai mare lui Tacitus, versiunea desfigurata de falsuri mai aminteste de un incendiu in Roma anului 116. Crestinii au fost, din nou, gasiti vinovati, desi nu mancasera usturoi. Crestinii au fost crucificati si apoi arsi – spune cel care a “corectat” editia. Omitand ca, odata crucificat, un condamnat nu era ulterior ars. Tacitus nu putea scorni o asemenea pedeapsa aberanta. Nemaiamintita de niciun istoric. Se pare ca Biserica medievala a proiectat metodele sale de exterminare a ereticilor si de batjocorire a cadavrelor asupra Antichitatii. O Antichitate care-si respecta mortii. Primitivismul Bisericii medievale nu are antecedente istorice. Mortii “paganilor” erau lasati sa se descompuna in liniste. Sau erau arsi si cenusa depusa in urne funerare. Asta nu e tot. Incendiul din 116 nu a avut loc. Nu este consemnat in nicio scriere, in niciun document. Sa-l fi vazut numai Tacitus? Raspunsul e simplu: cardinalul Pogge avea calitatile unui scriitor de fictiune.

Opera lui Lucius Annaeus Seneca (4 i.C. – 65 d.C.) nu a fost supusa estropierilor, precum cea a lui Flavius Josephus (1). Patrician si apropiat al cercurilor imperiale atat sub guvernarea lui Caligula, cat si sub cea a lui Nero, ganditor de renume, reprezentant ilustru al stoicismului, Seneca nu ar fi aderat niciodata la un cult minor si blamat. Cult la care aderasera sclavii, cei mai saraci oameni din Roma si infractorii. Daca operei nu i-a fost introdusa fortat nicio interpolare, in schimb o parte a fost inventata.

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri – ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. “Parintii Bisericii” Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau “Seneca al nostru”, adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care – spun povestile crestine – s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1) Episcopul Warburton califica “Testimonium flavianum” ca “fals evident, de o stupiditate ingrozitoare”.
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.

Marturie fulminanta, dovada zdrobitoare, infrangere definitiva a adversarilor, reducere la tacere a scepticilor: Testimonium flavianum. In contrast cu Filon din Alexandria, supranumit Marele Tacut (a avut nerusinarea de a nu scrijeli niciun cuvant despre Iisus Christos si despre crestini), istoricul evreu Flavius Josephus furnizeaza proba care legitimeaza crestinismul. Lucrarea “Antichitati iudaice” a fost asezata in pantheonul dovezilor irefutabile si deschisa la Cartea a XVIII-a.

“In acele timpuri (n.n. – in vremea lui Pilat din Pont) a trait Iisus, un om intelept, daca acesta poate fi numit om, pentru ca era facator de minuni, un invatator al oamenilor care intampinau cu bucurie adevarul ce li se vestea. Si acesta si-a gasit multi adepti printre iudei si elini. Acesta era Mesia (grecescul Χριστός). Desi, pe baza denuntului oamenilor de vaza ai poporului nostru, Pilat a ordonat rastignirea lui, discipolii sai, care il iubeau, i-au ramas credinciosi. Caci a treia zi dupa moartea sa el li s-a aratat din nou, reinviat, asa dupa cum, ca si alte fapte minunate ale lui, au prezis prorocii. Pana acum, grupul de crestini (numiti astfel dupa el) n-a disparut.”

Si daca masinaria falsurilor nu a functionat fara cusur? Polemica dintre Origen, “parinte al Bisericii”, personaj de referinta in istoria crestinismului, si Celsus, critic si denuntator al inselatoriei crestine, taie nodul gordian. In “Contra Celsus”, automutilatul Origen formuleaza la adresa lui Flavius Josephus reprosul de a nu-l fi socotit Mesia pe Iisus. Un Iisus care nu este schitat nici macar in treacat in “Antichitatile iudaice”. Reprosul lui Origen a fost bagatelizat si dezbaterile teologale l-au evitat ca pe un virus mortal. Tratatul lui Celsus, “Discurs sincer” (sau “Discurs impotriva crestinilor”) nu s-a pastrat. Campaniile de epurare a literaturii si filosofiei au avut un succes partial. Insa cenzura nu i-a lovit si pe apologetii crestini. In mod ironic, cateva fragmente relevante din Celsus au ramas citate chiar in raspunsul lui Origen. 

“O noua rasa de oameni s-a nascut ieri, fara patrie, fara traditii; indreptati impotriva tuturor institutiilor religioase si civile, urmariti de justitie, considerati unanim drept infami, dar facandu-si un titlu de glorie din dispretul comun: acestia sunt crestinii. (…) Adevarul este ca toate aceste fapte nu sunt decat mituri fabricate de voi; nici macar nu v-ati ostenit sa dati un aspect de verosimilitate minciunilor voastre. E de notorietate ca multi dintre voi au remaniat, dupa gustul lor si cu mintea involburata de vin, textul primitiv al evangheliilor, pana au sfarsit prin a respinge tot ceea ce nu le convine.”

Eusebiu din Cezareea, multumit de victoria fortata si sangeroasa a crestinismului, citeaza cu emfaza pasajul idolatru al lui Flavius Josephus. Cum care pasaj? Pasajul care autentifica un personaj himeric. De unde citeaza? Din “Antichitati iudaice”, de unde altundeva? Din care editie? Editia originala nu s-a pastrat, asa ca Eusebiu a decis sa inventeze o editie pentru uz public. Editia pentru creduli. Dar lucrarea originala era prea seaca, prea lacunara si – sacrilegiu! – nu-l consemneaza pe salvatorul cosmic, Mesia Iisus. Asa ca s-a gandit sa insereze un pasaj distonant in raport cu contextul.

Josephus a ramas un iudeu credincios, devotat religiei neamului sau. Afirmandu-si credinta in iudaism, el nu putea ca, in ultima parte a lucrarii, sa se dezica de sine, de convingerile si de credintele sale. A afirma ca Iisus este Mesia contravenea flagrant religiei iudaice, pe care o urma cu devotiune. Josephus si-a crescut fiii, potrivit propriei sale marturii, in religia iudaica. Si era mandru de a fi descendentul unei familii care a dat evreilor sacerdoti importanti. Evrei care si astazi il asteapta pe Mesia. Pentru Flavius Josephus, Mesia inca nu venise. In plus, interpolarea se potriveste ca pletele blonde unui nigerian. Plasat intre doua evenimente de dupa caderea Masadei, fragmentul apare ca o digresiune fara sens. Si fara a fi o relationare intre doua evenimente.

Fictiunile evanghelice sunt o colectie de mituri si escatologie de provenienta egipteana si orientala, de contrafaceri si remanieri haotice. Elementul de originalitate lipseste cu desavarsire. Frenezia falsificarii din primele secole ale crestinismului a fost denumita “frauda pioasa“, inselatorie admisa inclusiv de enciclopediile catolice. Enciclopedii care, de obicei, accepta cu mari dificultati informatii incomode. Eusebiu din Cezareea si “parintii Bisericii” si-au transpus propriile fantezii in actele si spusele “Domnului”. Primii disidenti, denuntatori ai fraudelor, au fost haituiti si unii ucisi in urma disputelor cu creatorii mitologiei compozite crestine. In anii 140-150 d.C., un armator grec afiliat docetismului aduce la Roma un evanghelion si un set de scrisori apartinand unui anume Saul, presupus a fi originar din Tars, regiunea Cilicia (Turcia). Complet necunoscut pana atunci, Saul a sfarsit prin a fi considerat fondator al bisericii crestine orientale. Evident – se putea altfel? -, a fost martirizat pentru credinta dobandita pe “drumul Damascului”. Scrise in stilul docetilor, scrisorile au suferit multiple interventii si reformulari.

Armatorul grec se numea Marcion, veritabilul creator al crestinismului grecesc. Amputand radacinile evreiesti ale sincretismului crestin, el a contribuit la propagarea mesajului christic in Imperiul Roman, dezechilibrat spiritual de asaltul cultelor minore. Marcion este si creatorul sintagmei “nou testament”. Tot in a doua jumatate a secolului al II-lea, cand epistolele paulinice dadeau un nou impuls raspandirii legendei crucificatului, crestinii antimarcioniti au redactat Faptele Apostolilor. Teologii au incercat sa contracareze dovada istorica a fraudei numite “Epistolele lui Saul” (Pavel) cu invocarea mentionarii lui Saul/Paul/Pavel in Fapte. Fapte care, sub aspectul cronologic al redactarii, succed Epistolelor! Legenda mai afirma ca Saul avea cetatenie romana. O noua asertiune care cedeaza in fata unui cunoscator. In acea perioada, Tarsul nu era provincie romana, iar in calea dobandirii cetateniei romane exista un obstacol major: Saul era evreu. Omitand probele potrivit carora Saul e un personaj pur imaginar, razbat cateva probleme deconcertante. Saul nu pomeneste un Iisus istoric, ci o fiinta pur spirituala, cunoscuta gnosticilor de sute si sute de ani. Referintele istorice sunt interpolari tarzii, fapt acceptat fara reticente de istoriografie, inclusiv de cea subordonata crestinismului. Un crestin fervent nu poate elimina din discursul sau personaje precum Pilat, Irod, Caiafa, Iuda si nici institutii ca Sanhedrinul, asa cum o face senin Saul. Deceptia epistolelor paulinice este amplificata de carenta referirilor la drama patimilor. Patimi care nu sunt amintite nici macar aluziv. Si care constituie esenta crestinismului.

(Foto: Petru si Pavel imbratisati intru… credinta. Doua personaje care nu s-au cunoscut niciodata. Pavel a fost inventat dupa 100 de ani de la moartea lui Petru.)

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la… Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): “Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim.”

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de… Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): “In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. – recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa.”

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este “descoperit” (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui “nazarean” (nu “nazarinean”, cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna “locuitor al Nazarethului”, ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de “masacrul inocentilor”. Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa – cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: “Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!”. Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast “Osana!”. Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru “un evreu obscur” (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost… crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?