…in Rom und schneller Airport Lunch bei Frescobaldi. Bresaola, Ruccola und Pomodori an Aceto Balsamico und Olivenöl, anschließend Obst und Cantuccini. Kein Schnäppchen, kostet aber auch nicht die Welt, wenn man bedenkt, was man dafür kriegt, zudem rundherum Menschen, die entspannt lächeln, hier hetzt niemand rum, schon gar nicht um die Mittagszeit. Wieder umsteigen, bitte. In Rom halb so wild.

(italiatv.it)  Gli USA hanno dato il via libera definitivo alle importazioni di Brunello di Montalcino, dopo le minacce di blocco dell’import in seguito all’inchiesta della procura di Siena su alcune cantine accusate di aver ottenuto il vino da vitigni non conformi alla disciplina di produzione. La notizia arriva il giorno dopo l’incontro a Washington fra il ministro e l’amministratore dell’Agenzia federale Usa per l’alcol e il tabacco, John Manfreda. Gli Stati Uniti sono il mercato in cui finisce un quarto della produzione totale del Brunello, il cui giro d’affari complessivo è stimato in 120 milioni di euro l’anno. Il 18 luglio scorso un’indagine della Guardia di Finanza sotto la direzione della procura di Siena aveva condotto al declassamento a Igt di oltre 1,3 milioni di litri di Brunello di Montalcino. Le indagini, che avevano coinvolto sette cantine, erano iniziate nel settembre 2007 e avevano interessato i più importanti produttori di Brunello di Montalcino Docg e Rosso di Montalcino Doc. Dei 6,7 milioni di litri di Brunello sequestrati, il 20% – oltre 1,3 milioni – è stato declassato a Igt Toscana Rosso. Su un quantitativo di 1,7 milioni di litri di altri vini a denominazione sequestrati (fra cui Rosso di Montalcino Doc, Chianti Classico Docg e Igt Toscana Rosso), oltre il 40% è stato declassato, e 100.000 litri sono stati inviati direttamente alla distillazione. Inoltre erano stati “sequestrati 400 ettari di vigneti sui quali erano coltivati vitigni non riconosciuti dal disciplinare di produzione”. “In estrema sintesi, si può dire che ingenti quantitativi di vino relativo alle annate dal 2003 al 2007 sono stati ‘tagliati o ammorbiditi’ con uve e vini differenti dal sangiovese, unico vitigno ammesso dal disciplinare del Brunello e Rosso di Montalcino”, spiegava una nota delle Fiamme Gialle. Nell’ambito dell’inchiesta sono state denunciate alla procura di Siena 17 persone: otto hanno richiesto il patteggiamento, mentre le altre nove hanno ricevuto l’avviso di conclusione delle indagini per i reati di frode in commercio e falso in atti, in alcuni casi commessi in associazione. Una è stata inoltre denunciata per false informazioni al pm. Soddisfazione per lo slocco in USA è stata espressa dal Presidente del Consorzio Patrizio Cencioni in una nota dal sito ufficiale. (itv-reuters)

Nel bicchiere appare rosso vermiglio con sfumature granate

In bocca aromi di Prugna e Ribes seguiti da sentori speziati (chiodi di garofano?)

Vino consistente e con un’ottima persistenza in bocca, da abbinare certamente a sigari importanti direi a partire dall’Extravecchio per raggiungere anche l’Originale nell’abbinamento con il quale  i sentori di cuoio, a volte un poco persistenti in entrambi i prodotti, si armonizzano magicamente sotto l’effetto velante del sigaro. Le astringente di entrambi non generano contrasto e rendono il connubio amabile

Luce is the first Supertuscan produced in the area of Montalcino, much more famous for the Brunello. The wine it’s composed usually by a 50% of Sangiovese grapes and 50% of Merlot, although the blend at times vary depending upon the season The wine has an intense ruby color with light garnet hues, perhaps due to 10 years of age. The flavor is robust and full bodied but at the same time is able to give a feeling of a certain degree of complexity. The link between the two Sangiovese and Merlot, is certainly well-managed .Surely this wine is a good interpreter of the territory of Montalcino. What a few years ago could have been a whim, creating a Montalicno, the undisputed home of Brunello, a Supertuscan, today is a beautiful reality, imitated and followed by many. For this reason I give my congratulations to Frescobaldi, to which must be recognized on this.

Rate 4/5

The Wine Insider

Erst jetzt ist mir ein Beitrag bei The Pour von vor zehn Tagen aufgefallen. Die Ergebnisse der Brunello-Untersuchung zum Jahrgang 2003 wurden veröffentlicht. Die Behördne haben Antinori, Argiano, Banfi, Biondi Santi, Casanova di Neri, Col d’Orcia und Frescobaldi geprüft. Nur zwei von ihnen haben sauber gearbeitet: das altehrwürdige Biondi-Santi und das eher robuste Col d’Orcia. Alle anderen haben gepanscht. Gerade die Massen- und Markenproduzenten Antinori, Banfi, Casanova di Neri und Frescobaldi.

Zum Hintergrund: Brunello und auch Rosso di Montalcino dürfen ausschließlich aus Sangovese bestehen. Alle anderen Sorten sind verboten. Gerade moderner Weine (Stichwort Massenmarkt) erfordern einen weicheren Geschmack, deswegen wird gerne mit Merlot gestreckt. Dafür gäbe es zwar eine DOC, Sant’Antimo, aber die lässt sich natürlich nicht so geldbringend vermarkten wie Brunello. Der Jahrgang 2003 hat nun ein Stigma, 2004 hingegen ist großartig und gerade auf dem Markt.

On Sunday at 4:30 p.m., the best selection of the National Gallery’s Carl Theodor Dreyer festival is screened. I wrote about the series a few weeks ago. This is a reminder: For anyone who has equivocated about attending, Sunday is the day to commit. Ordet is a masterpiece and a deeply moving study of God, faith, doubt and decency. I’ve had a few moments when I’ve thought of converting. Once, in a church in Rome, when the organist began playing Frescobaldi. A few times in the Sierra Nevada, at sunset. And, most recently, watching Ordet.

With this post I start to talk about some nice places I use to visit when I want to try some good wine. One very nice I  love because in my opinion they had a great idea it’s the Frescobaldi Wine Bar. Actually they have several but I’ll like to spend some words about the one they have in the center of Florence. If you’ll have the possibility to go visit the city there are no better opportunity to try all the wines of Frescobaldi. Obviously I don’t mean at the same time… The people working there are very professional and they very well know all the products, and you can accompany the tasting with dishes very interesting from the Tuscany tradition but not only.

Frescobaldi company has in my mind a great idea to help the people better know their products, in plus the prices, considering you are in the deep center of Florence are also cheap compared with the others restaurant of the area.

They have other 3 in Rome airport, but unfortunately for me, I’m always in late when I get the fly from Rome so…… never been there yet

for more information you can visit http://www.deifrescobaldi.it/home/default_en.shtml

I rate this place 4/5

See ya

The Wine Insider

Nel bicchiere appare di un bel rosso rubino

Al naso emergono sentori di amarena e note speziate

In bocca le medesime sono confermate con l’aggiunta si una nota mentosa che si conclude con una leggera nota minerale.

Vino molto elegante, in abbinamento con il sigaro non oserei andare oltre il Toscano Classico (preferibile il Soldati) anche se l’acidità di base del vino non è male e riesce a pulire abbastanza il palato. Potrebbe stare anche con un Extravecchio  molto umidificato per bilanciare con la finezza dei tannini i forti sentori erbacei del medesimo

(“Familia”, 2005)

În pauza estivală dintre stagiuni, să ne relaxăm demolând încă un mit comod şi romanţios, referitor la una din culmile muzicale ale spiritului uman. Se împlinesc în acest an 255 de ani de când Johann Sebastian Bach va fi scris ultimele sale note, în secţiunea finală a ultimei fugi din ciclul „Arta fugii”. Se mai împlinesc şi 20 de ani de când clavecinistul şi cercetătorul Davitt Moroney a realizat o nouă ediţie critică a lucrării, sintetizând rezultatele studiilor din câteva decenii asupra autenticităţii textului şi a interpretării muzicii vechi, în speţă a „Artei fugii”. Pentru că e foarte puţin probabil să putem audia curând în concert la Oradea acest monumental ciclu cameral, ce pune serioase probleme şi interpreţilor şi publicului (deşi, fapt îmbucurător, concertele camerale s-au mai înmulţit aici în ultimii ani), să trecem în revistă concluziile la care s-a ajuns în lume referitor la „Arta fugii”. Chiar dacă rândurile următoare nu sunt o cronică de concert sau o analiză a lucrării (ceea ce ar depăşi cu mult acest cadru), ele pot fi o atenţionare de ordin general pentru publicul cult, interesat de ceva mai mult decât „gâdilarea urechilor în mod plăcut”.

„Arta fugii” a fost mereu înconjurată de false mituri, dar a şi ridicat numeroase întrebări justificate. Din păcate, e rareori interpretată la instrumente cu claviatură, din cauza nemeritatei sale reputaţii de compoziţie „abstractă”, severităţii scriiturii sale fugate şi, implicit, rigorii sale intelectuale. Împreună cu „Ofranda muzicală”, ea a fost sursa principală a imaginii moderne despre Bach ca precursor şi model al atâtor arizi ulteriori, mai ales din secolul XX, inclusiv al serialiştilor şi post-serialiştilor. Faptul că el nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” a dus la concluzia aberantă că e o operă abstractă, chiar teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau, mai nou, că e o operă deschisă, care poate fi (şi a fost!) interpretată la orice instrumente. Chiar şi ideea ce prevala într-o vreme, cum că ea se pretează cel mai bine interpretării de către un ansamblu de corzi, e contrară practicilor barocului târziu. S-au făcut şi diverse orchestraţii la „Arta fugii”: dirijorul Ludovic Bács a înregistrat-o în anii 70 cu ansamblul său cameral cică de muzică veche „Musica Rediviva” (neconectat însă cu adevărat la stilul autentic de interpretare al ansamblurilor occidentale), iar apoi dirijorul Erich Bergel, încumetându-se şi să completeze fuga neterminată, a realizat chiar o versiune pentru orchestră simfonică mare, bruckneriană, ceea ce, pe lângă falsificarea spiritului lucrării, e aproape un non-sens, întrucât muzica riguros polifonică e improprie mediului orchestrei (ceea ce se ştie încă cel puţin de pe vremea lui Richard Strauss şi a marelui muzicolog britanic sir Donald Francis Tovey, adică de vreo sută de ani). În treacăt fie zis, Tovey susţinea deja că „Arta fugii” e în cea mai mare parte o compoziţie pentru claviatură şi s-a înscris şi el printre cei ce au încercat să termine fuga lăsată neterminată de Bach, el demonstrând că e vorba de o fugă cvadruplă, nu triplă cum mai zic şi azi unii, şi că a patra temă ar fi urmat să fie forma iniţială a temei „Artei fugii”.

La aura „Artei fugii” s-a mai adăugat şi faptul că a rămas neterminată la moartea lui Bach, în locul unde muzica se întrerupe fiind faimoasele cuvinte scrise de fiul său Carl Philipp Emmanuel: „La această fugă, unde numele B-A-C-H e adus în contrasubiect, autorul a murit”. Această sugestie lejer lacrimogenă, ca şi cum Dumnezeu nu l-ar fi lăsat pe Bach să-şi desăvârşească şi să-şi „semneze” ultima (şi poate suprema) capodoperă, pare a fi infirmată şi ea de cercetări mai noi, conform cărora motivul real al întreruperii lucrului la „Arta fugii” a fost munca de asamblare a diferitelor piese în Missa în si minor. Unii au fabulat însă copios pe tema „operei deschise”, a „muzicii care continuă în tăcere”, a „invitaţiei pentru posteritate” etc. Ce bine ar fi dacă am fi şi noi măcar la fel de practici şi riguroşi ca Bach, dacă tot îl invocăm atâta ca model. El nu a scris „Arta fugii” in abstracto sau pentru el însuşi, iar publicul nu poate ajunge la o reală înţelegere a lucrării decât audiind-o integral şi în ordinea logică, deşi însuşi Furtwängler se îndoia asupra capacităţii de percepţie a oricărui public supus la acest supra-efort. În mare măsură avea dreptate, dacă gândim în termenii vieţii obişnuite de concert, dar cine spune că o muzică supremă poate fi accesibilă oricui, oricând şi oricum?

Mai mult, întotdeauna a planat confuzie asupra ordinii corecte a pieselor (dacă există una), asupra completitudii ciclului în forma care a rămas pe hârtie la moartea lui Bach (nu s-au păstrat planuri pentru fugi ulterioare, în ciuda speculaţiilor numerologice ale unora ca Ovidiu Varga, în volumul său omagial din 1985 „Bach, un Orfeu pământean”), precum chiar şi asupra apartenenţei faimoasei fugi neterminate la acest ciclu (fiindcă are 3 teme diferite de tema comună a celorlalte piese). Până în 1985, când apreciatul specialist în muzica veche Davitt Moroney a realizat o nouă ediţie şi o înregistrare integrală a „Artei fugii” pentru casa franceză de discuri Harmonia Mundi, cercetătorii adunaseră deja răspunsuri convingătoare la întrebările majore conexe cu această capodoperă, deducând majoritatea intenţiilor lui Bach. Astfel, pe lângă faptul că ordinea corectă a pieselor a putut fi restabilită aproape sigur, s-a concluzionat că Bach a gândit această muzică preponderent pentru clavecin şi că lucrarea e completă (cu excepţia secţiunii finale a ultimei fugi, care fusese destinată cu siguranţă „Artei fugii” întrucât Bach i-a rezervat un loc în schema de paginaţie pentru prima ediţie).

Ca atare, „Arta fugii” în re minor e o compoziţie pentru clavecin constând din 14 fugi (intitulate Contrapunctus, în maniera veche), dispuse în ordinea crescătoare a complexităţii, precum şi din 4 canoane la 2 voci pe aceeaşi temă cu fugile şi dispuse tot în ordinea crescătoare a complexităţii, care formează un fel de coda sau apendice al întregului ciclu. Subsemnatul îşi îngăduie aici o sugestie pentru a integra mai organic în interpretare cele 4 canoane, fără a răpi ultimul cuvânt al grandioasei fugi cvadruple: ele pot interveni după grupurile de fugi reunite de unele elemente comune, contribuind astfel la perceperea structurării ciclului. Astfel, primul canon poate fi inserat după Fuga 4 (primele fugi sunt mai simple şi prezintă tema fără mari variaţii, directă şi răsturnată), al doilea după Fuga 7 (Fugile 5 – 7 sunt bazate pe stretti, procedeu contrapunctic de „înghesuire” a vocilor), al treilea după Fuga 11 (Fugile 8 – 11 sunt triple şi duble), iar ultimul după Fuga 13 inversus, înainte de fuga cvadruplă.

E posibil ca ideea unei asemenea lucrări să fi germinat în mintea lui Bach toată viaţa, de exemplu din 1705, când s-a dus pe jos ca să-l asculte pe Buxtehude „la Lübeck, pentru a înţelege câte ceva despre arta sa”, cum s-a exprimat el însuşi (Protokoll des Konsistoriums, Arnstadt, 21 februarie 1706). Într-adevăr, cel puţin fugile „în oglindă” din „Arta fugii” sunt comparabile cu cele două Contrapunctus-uri ale lui Buxtehude la patru voci, tot în re minor şi cu o „evolutio” în oglindă, publicate în „Fried und freudenreiche Hinfarth” (1674). E încă o dovadă că, mai ales în amurgul vieţii, privirile lui Bach se îndreptau mai mult spre marea tradiţie decât spre viitorul incert prefigurat de frivolul rococo de care deja era înconjurat. “Arta fugii” a fost pregătită pentru tipar cam în cursul ultimului an de viaţă al lui Bach (1749 – 1750). Gravorul plăcilor tipografice era Johann Heinrich Schübler, fratele mai mic al lui Johann Georg Schübler, cel care gravase pentru tipar cele şase mari prelucrări de corale pentru orgă „Schübler”. Ediţia princeps a „Artei fugii” a apărut în prima parte a anului 1751, la aproape un an de la moartea autorului, şi a fost reeditată în 1752, ambele fără succes, aşa că, pentru a se reduce paguba, s-au vândut plăcile de cupru gravate la preţul metalului.

Bach începuse lucrul susţinut la „Arta fugii” probabil după ce a terminat volumul 2 din „Claviatura bine temperată” (1742). Nu s-au păstrat schiţe sau manuscrise ale primelor versiuni, dar există o copie autografă (în partitură desfăşurată şi în cheile vocale, ca şi ediţia tipărită), ce datează de prin 1745 şi conţine doar 12 fugi şi 2 canoane. Aceasta stă la baza înregistrării realizate la orgă de Herbert Tachezi, organistul orchestrei Concentus Musicus din Viena (unul din primele ansambluri specializate în interpretarea autentică a muzicii vechi). E posibil ca Bach să fi vrut să termine „Arta fugii” până în iunie 1749 pentru a o trimite drept a treia şi ultima contribuţie la Societatea lui Mizler, în care se înscrisese în 1747. O condiţie a apartenenţei la această asociaţie de muzică savantă era trimiterea anuală până la împlinirea vârstei de 65 de ani a câte unei lucrări „ştiinţifice” publicate. Prima trimitere a lui Bach fuseseră Variaţiunile canonice pentru orgă pe coralul „Vom Himmel hoch” (1747). A doua, ce ar fi urmat în iunie 1748, poate să fi fost „Ofranda muzicală”. Dar până în iunie 1749 vederea şi sănătatea lui Bach s-au deteriorat rapid. Aproape orb, el a continuat să lucreze cu ajutorul fiilor săi mai mici care mai locuiau în casa părintească, până ce a părăsit această lume în seara zilei de 28 iulie 1750 după eşecul unei operaţii de cataractă, o ameliorare iluzorie şi un ultim atac cerebral. În urma lui, nimeni nu părea să-i mai cunoască intenţiile cu privire la „Arta fugii”. S-au gravat repede ultimele piese rămase în manuscris, cele de după primele 11 fugi, inventarul modestelor lui proprietăţi menţionând o datorie de 2 taleri şi 16 groşi către gravorul Schübler. Fiii lui Bach a încercat astfel să termine tipărirea lucrării, dar ei au comis fără să vrea erori de bază ce au marcat de atunci multă vreme percepţia asupra „Artei fugii”.

În primul rând, au inclus două piese ce nu aparţin acestui ciclu: o versiune anterioară a Fugii 10 şi, ca final, coralul pentru orgă „Vor deinen Thron tret` ich hiermit” (dar cu titlul „Wenn wir in höchsten Nöten sein” şi justificat, printr-o scuză tipărită, drept compensaţie pentru ultima fugă, neterminată). În al doilea rând, au mutat două piese din poziţiile lor logice: Fuga 14, neterminată, nu a mai fost finalul climactic al ciclului, iar Canonul în răsturnare şi augmentare nu a mai fost al patrulea, ci primul. Muzicologul britanic Gregory Butler a demonstrat de ce plasase Bach fuga neterminată după Fuga 13: pe lângă faptul că e piesa cea mai complexă a ciclului, nu poate fi o coincidenţă faptul că Bach a introdus drept a treia temă a ei sunetele numelui său în notaţia germană (B-A-C-H, adică si bemol-la-do-si natural) ca o semnătură la secţiunea finală a Fugii 14, fiindcă 14 e echivalentul numeric al numelui său. Epoca barocului şi mintea lui Bach erau pline de astfel de conotaţii numerologice şi simbolice, compoziţiile lui oferind exemple stupefiante (ce nu-şi au locul aici – deocamdată). În al treilea rând, urmaşii lui Bach au inclus nejustificat în prima ediţie cele două transcripţii ale lui după Fuga 13 la 3 voci (rectus şi inversus), pentru 2 claviaturi (conform ediţiei Peters din 1951, 2 Pianoforti, adică piane – tocmai apăruseră primele modele de piane, pe care Bach le-a încercat în 1747 în cursul vizitei la Frederic cel Mare care a generat „Ofranda muzicală”, dar se pare că nu erau încă satisfăcătoare). Prezenţa acestor transcripţii aici distonează cu ordinea logică a pieselor în „Arta fugii” şi nu se justifică, întrucât Fuga 13, cu cele 2 versiuni ale sale, e întru totul executabilă la un singur clavecin şi la 2 mâini, după cum susţine şi demonstrează Davitt Moroney în ciuda multor păreri contrare, cele 2 transcripţii pentru 2 claviaturi putând apărea într-un Appendix. Totuşi, Ton Koopman, de altfel unul din specialiştii contemporani în muzica veche, a înregistrat de curând „Arta fugii” la 2 clavecine, împreună cu Tini Mathot şi tot după autograful incomplet de prin 1745.

De vreo 70 de ani, majoritatea muzicologilor şi a interpreţilor din lume au acceptat ideea că „Arta fugii” e o lucrare pentru claviatură. Cele mai multe dovezi fuseseră publicate deja de Gustav Leonhardt, unul din pionierii în reconstituirea autentică a interpretării muzicii vechi. Iar explicaţia notării pieselor în partitură desfăşurată, nu pe două portative ca în cazul oricăror compoziţii pentru claviatură, poate fi tocmai intenţia iniţială a lui Bach de a prezenta „Arta fugii” drept a treia trimitere anuală către Societatea lui Mizler. Fiindcă această notare desfăşurată era normală în muzica intens contrapunctică pentru orgă şi clavecin, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, după cum o arată şi compoziţiile lui Frescobaldi şi Froberger. Chiar Bach mai folosise această notaţie în alte două compoziţii pentru claviatură tipărite în aceeaşi perioadă: Variaţiunile canonice pentru orgă pe coralul „Vom Himmel hoch” şi Ricercar la 6 voci din „Ofranda muzicală” (pentru această a doua piesă există şi mărturia scrisă a lui C. Ph. E. Bach că e o compoziţie pentru clavecin).

La interpretarea „Artei fugii”, cu atât mai mult cu cât e vorba deci de o compoziţie pentru clavecin, chestiunea ornamentării conform practicilor barocului trebuie avută în vedere, deşi ea îi poate oripila pe visătorii romantici sau pe fundamentaliştii expresionişti. Principala sursă asupra ornamentelor practicate de Bach e tabelul explicativ al semnelor stenografice ornamentale pe care el l-a inclus în „Clavier-Büchlein” (1720), „cărticica pentru claviatură”, colecţie cu scop didactic pentru fiul său Wilhelm Friedemann. Dar spre finalul vieţii el şi-a mai schimbat unele obiceiuri în acest sens. În „Arta fugii” apar semne ornamentale în toate piesele cu excepţia Fugilor 1, 2, 5 şi 11, dar majoritatea semnelor din tinereţe nu se mai regăsesc. În schimb apar altele, nelistate în tabelul din „Clavier-Büchlein”, pentru tril şi pentru tril cu mordent apar diferite variante, iar vechiul „accent” în formă de virgulă care indica apogiatura nu mai apare, probabil din cauza mai slabei sale lizibilităţi, Bach preferând să scrie apogiaturile explicit, cu note mici sau mari.

Pentru că „Arta fugii”, ca orice operă majoră, e o lucrare vie, plină de trăire intensă dar sobră, la suprafaţa unei construcţii de o complexitate impunătoare. O ultimă lucrare a epocii ei, dar cu privirea discret întoarsă nostalgic spre o tradiţie de atunci ocultată, în care muzica era o limbă deopotrivă a oamenilor şi a îngerilor.

Filippo Bartolotta

How long and how well can Brunello di Montalcino age?

With this question in mind, I spent many hot days discovering Brunello producers, tasting their wines young and old, and setting foot on the diverse soils of this magical territory in southern Tuscany at 50 km from the sea, 30 km south of Siena, and 100 km south of Florence.

Montalcino is a small fortified village on a hilltop at 567 meters above sea level, with just 5000 inhabitants. Until not too long ago, it was one of the poorest areas of Italy, but in recent years luck has turned in its favor, thanks to a wine that can only be produced here: Brunello di Montalcino.

Brunello (literally, the “little brown one”) is the name of the Sangiovese clone selected by Ferruccio Biondi-Santi at his Tenuta Il Greppo estate at the end of the 1800’s, when he decided to produce a wine using the best winemaking techniques of the time.

Today when we speak of Brunello di Montalcino, we are referring to more than 200 producers, on about 2.000 hectares of vineyards, valued at least €250,000 per hectare. But we must put these figures in historical context.  In 1967 when the territory founded its Consortium, there were 12 producers working only 64 hectares, valued at over 2000% less than it is today! Since the beginning, the Consortium of Brunello di Montalcino has worked to create worth and value throughout the territory for all producers. This is a particularly interesting case in the Italian Wine Industry, because today to walk among Montalcino’s vineyards is to walk in a jewelbox beneath the open sky.

It stands to reason that in the face of these figures, investment has multiplied, and today it has reached its peak. “We’ve closed the planting rights in Montalcino. In 2004 we will reach potential production, of about 11.5 million bottles,” says Stefano Campatelli, the Consortium’s Director. Just think that of the 6.5 million bottles on the market today, little more than 150,000 arrive in the UK every year. And if the rest of the world continues to drink even more Brunello di Montalcino, Great Britain will consume a steady 2.5%.

Brunello di Montalcino must be made with 100% Sangiovese, and aged for at least 2 years in wood casks, and another three years in the cellar. By law, it is the Italian wine that stays in cellar longest before going on the market, and the Riserva must wait a total of six years.

But is it true what they say about Brunello’s extraordinary aging capability?

If you ask Franco Biondi-Santi, the inventor’s nephew and estate’s current proprietor, there is no doubt. “I proved a few years ago that it’s a wine that can easily reach 100 years of age!”  Sitting in a room over the cellar with a view of vineyards, olive trees and cypresses right out of a Renaissance painting, we taste across more than forty years of production. The wines of Tenuta Il Greppo are born at 450 above sea level, in one of the highest areas of Montalcino, which gives rise to fresh and austere wines. The average acidity is almost always more than 6 grams per liter, decidedly high for a red wine. But this seems to be just the secret.

I have no doubt that the 1964 is Biondi-Santi’s champion. It is the most ready to drink, with the sweetest tannins. In thirty years, the 1997 Riserva, which is still quite closed, could become the ’64 of today.

Biondi-Santi still carries out maceration in large wooden vats, using grapes from vines that are at least 10 years old for Brunello, and 25 years old for the Riserva. To understand Franco Biondi-Santi’s regal yet simple gait, which is mirrored in his wines, think of reading Melville’s Moby Dick: time is necessary for us to enter into the story completely. “I uncorked them last night before dinner, let’s hope they’ve opened up a little!” , he says. His is a wine for celebrations, harsh and hard when just opened but capable of offering an unique depth and sweetness after a few years of aging.

“Sangiovese is a variety with only six cellular coatings, poor in terpenes and therefore in very short supply of primary aromas, and difficult compared to Merlot or Cabernet,” says Paolo Vagaggini, one of the foremost experts of Sangiovese, seated in his high-tech winelab. “The same vine can produce clusters from 180 grams to 400 grams, which does not happen with easier to manage international vines.”

There is no doubt for oenologist Niccolò d’Afflitto, long-time technical chief of Frescobaldi. “Sangiovese is very difficult to work with. Just think that if it rains, a Cabernet grape can grow by a maximum of 4%, while Sangiovese can grow by more than 40% in just a few hours, and a whole year’s work can go to waste!”

D’Afflitto doesn’t seem discouraged by this challenge however, despite the 153 hectares he transforms into Brunello di Montalcino with Frescobaldi. An oenologist for large estates who works only with native yeasts, he is in constant, close contact with university researchers.

D’Afflitto and I passed four out of the six hours of our meeting in the vineyard. “It’s all a question of soil and exposure. The Tuscan galestro serves at about 350 meters above sea level. What remains of compacted and broken clay, of very hard shale schist which require the plant to go deeper in search of water, and in doing so it offers the best of itself. This is certainly the case of Castelgiocondo –Frescobaldi’s 1990 Brunello Riserva, which emerged as one of the best of more than 200 old Brunellos tasted for this quest.

Not far from Frescobaldi’s vineyards, in the southern part of Montalcino’s highest subregion, we find another producer who collaborates with the University of Florence’s microbiology studies, but who would never allow a barrique in his cellar. After exploring the modern methods that make Brunello ever more ready to drink, we once again return to the rhythms of Melville.

We are with Gianfranco Soldera, a producer of strong and secure character who doesn’t seem to have many doubts about how to make his wine, or about Sangiovese’s superiority compared to other renowned varieties. “When Sangiovese from Montalcino is interpreted at its best, it is capable of giving a subtlety, depth, sweetness and intensity that you can’t find even in the great Barolos or Burgundys but here every harvest comes out well: of thirty-five harvests, I have bottled thirty-three great wines”, he declares looking far into the horizon from S. Angelo in Colle facing the majestic Monte Amiata.

From here we have the best view of the southern part of the region: before us the mountain protects it from the eastern winds, the hill of Montalcino that protects from the northern winds, and the Orcia river that channels the winds coming from the sea, making this area one of the most arid areas in Tuscany.

In his winemaker’s beret and suspenders, Soldera watches with his penetrating eyes as he tells you this, then he invites you to pair his 2000 Brunello Case Basse Riserva with one of the most dangerous foods: artichokes. “The natural tannins of my wine (which passes about four years in large Slavonian oak casks in order avoid any wood possibly masking the Sangiovese’s aromas) are so balanced that they face up to the artichoke’s! Indeed the great drinkability of this wine won against all foes and its aging potential is extraordinary.

Giulio Gambelli, one of the most admired oenologists for his refined results with Sangiovese, has told me that he considers Soldera’s ’83 the best Brunello ever made!

There is no doubt that ’83 was a very important year. You can see it in the ruby colour, even more intense than that of the others. On the palate its tannic structure is more important and the fruit extraction is denser and cleaner. But the’81 and ’84 (considerd very small vintages!) seem to dominate this vertical tasting for the first two hours. They both have suprisingly sweet tannins, with the latter’s similar to the elegance of a Burgundy Grand Crù. The former has tannins that are velvety like a good night caress. The ’85 is very austere and the most closed of them all, and still not ready to drink!?

However, things don’t always go so well. And moving forward in the tasting, some problems emerge. On the one hand I’ve confirmed that Brunello di Montalcino seems to have all the right properties in order to not only age, but improve as years pass. However, it is also true that not all Brunellos live up to this expectation. Furthermore, it seems more reliable to trust the best producers with vineyards in the best areas instead of going by what have been defined as the “best years.”

Therefore out of about forty champions tasted at the Brunello Consortium’s forty year anniversary celebration, in my book only about 25% stood out for their indisputable class. The rest wavered between medium level and acceptable wines, to those which weren’t up to standards. This means that it is necessary to use a bit of caution for wines on the shelf at prices between £25 and £50 for the current vintage. The right choice however, will please your palate as well as your wallet.

To give some examples, at the refined trattoria Boccon di Vino in Montalcino you can find the great ’67 Costanti for £250. A fresh, dense and refined 1991 Tenuta Ugolaia Fuligni or a 1979 Col D’Orcia, with great mineral balance and traces of goudron and coffee on a perfect bed of tannins, can be found for roughly £80 at the Enoteca La Fortezza in Montalcino. The elegant 1979 Poggio Salvi, of which only 4.000 bottles have been recovered, is sold for about £50 directly at the estate, while the savoury and juicy Le Macioche 2001 or a more fruit driven Ferragamo’s Castiglion del Bosco can be found for around £25.

But we can better understand the place by coming in contact with its people, not just its wines. In the area’s northern part closest to Siena, one of the most modern and one of the most simple cellars in the entire region can be found just hundreds of meters apart. These are the Giancarlo Pacenti’s and Nello Baricci’s. In Pacenti’s case, we find ourselves with a young mathematician who seems to understand the mysteries of the difficult balance in managing the barrique and Sangiovese. “Very low temperatures (10°) and very high humidity (over 90%),” he states. “In this way the wood doesn’t have a big impact on the wine and manages to refine the Sangiovese in the best way.”

Indeed, he masterfully combines the grapes from the southern vineyards closest to the Orcia river, with their expressive mediterranean aromas, with those from the north side closer to the estate, which are more austere and tannic. Pacenti’s Brunello is rigorously modern, but also rich with a great personality, extraction, dense tannin bed and a velvety pleasure on the palate.

Baricci shares not just the same age and profession as “Doctor” Biondi-Santi, but also his mother’s milk, as Mrs. Baricci nursed them both. On this sunny afternoon, he is sitting waiting for me on the stone wall in front of his house in a straw hat, and invites me to come in. In the very small, humble kitchen four or five family members have gathered, along with four or five bottles. A still fruity and hot 1977 as well as a concentrated, rich and extracted 1983 stood out in the tasting. These are two great wines that should be crowned in gold. Don’t miss the Rosso di Montalcino from this small estate, it is often better than most Brunellos!

To discover more stridently contrasting styles, let’s stop even further south, close to the town of Montalcino at Giacomo Neri’s estate, Casanova dei Neri. His Riserva Cerretalto comes from a vineyard of red, alluvial, iron-rich soil which gives it a sense of place. It is concentrated and very decadent, with almost volcanic qualities as well as traces of elegant minerality. The Tenuta Nuova is more expansive, expressive and concentrated crù, produced in the southern area. “I just bought them in Germany, do you feel like tasting them?” Giacomo asks, corkscrew and two very old-looking bottles in hand. What stood out here were an appetizing and fresh 1981 and a dense, rich, expressive, never-ending 1986!

Not too far from the barriques of Neri’s supertechnical cellar lies a small family run estate where the proprietors are likely to offer you a piece of salame should you stop by, even if they don’t know you. This is La Fornace, belonging to native Fabio Giannetti, who produces a very clean and fruity Brunello from his three small hectares of Sangiovese. Making large leaps to the south, we then move south past Montalcino towards Castelnuovo dell’Abate, to one of the most suitable areas. Here you mustn’t miss a classic that satisfies modernists and traditionalists alike: Poggio di Sotto’s sweet, velvety, intense and deep Brunello. Be sure not to pass by the Rosso either, which is a truly a young Brunello. Among the highlights are the 2001 Decennale and a powerfully savoury and juicily refreshing IGT (with 6 years of ageing, don’t ask me why it’s not a Brunello…Italians!).

A few hundred meters in front of the Abbey of Sant’Antimo, which was founded by Alexander the Great, lies Andrea Cortonesi’s small estate. After tasting a battery of Brunellos, all with great and noticeably different personalities marked by leather, liquorice, tabacco and ripe black cherries, you may find yourself still here close to lunchtime. If so you will not escape Andrea’s mother’s wild boar ragù, a true shot of endorphins in most sublime form. And if you like discovering further contrasting scenarios, just cross the valley towards the west to S. Angelo Scalo, and Montalcino’s most southernly estate, where a fossil of an entire whale was recently discovered. This is Banfi, the largest Brunello estate. With its 160 hectares, it is truly responsible for this wine’s worldwide success.

Andrea Cortonesi says that Brunello was born from three “B’s”: “Biondi-Santi, the inventor of Brunello and producer of one of the most famous wines for aging; Barbi, the cellar that brought multifunctionality to Montalcino through wine tourism and Banfi, who introduced Brunello to the world.”

At Banfi, we enter a medieval castle renovated as a modern and welcoming cellar where tastings with friendly and well-prepared staff are possible at all hours of the day. The wines are typical of the Montalcino’s low altitude sandstone: very expressive while young, with tannic structures that are not too thick (keep in mind that we are talking about Sangiovese, so we will taste the tannins no matter what), and generous fruit.

To understand the difference of a wine from the more tannic North, try tasting Livio Sassetti’s monumental Brunello di Pertimali, produced out of the difficult clay soils. This wine is very austere when young, with thick, closed, impenetrable tannins which melt thanks to the generous sapidity and roundness of this Sangiovese, which is born in a soil “that must be ploughed to avoid the plants being broken by the clay when it compacts.” Lorenzo Sassetti keeps me in front of the vineyard for 45 minutes in order to explain the hard work to be done here behind the Montosoli hill. His wine is born here, and in certain vintages it is without a doubt one of the most enduring and intense wines of Montalcino.

This land’s split could go on into another second chapter, with another handful of names and places, but I believe we have enough proof of this wine’s aging potential. It’s light is still shining. “This mountain is magic,” says yet another great Italian oenologist, Roberto Cipresso, as he opens a refined, intense and balanced 2000 La Fiorita. “It still has not been sufficiently studied or understood. In other areas of the world there are studies on terroir and the symbiosis with some varieties established over more than 500 years of history, while here our potential is still unexplored!”

This is the beauty of Montalcino. It is a land of contrast, where everything is still possible. If you are looking for bottles to put away and open in a few decades, seek out Brunellos from the highest areas of Montalcino and perhaps those from rather hard soils. If your Brunello must be more ready to drink and less long lasting, look to the lower areas where the soil is looser. If you are on the hunt for a balanced, pleasant and relatively young wine, but with great potential, the best land is the classic Tuscan galestro at medium altitude, as in the highest part of the region’s central area leading from Montalcino towards Tavernelle.

BOX

Top Ten

Biondi-Santi 1964 *****

A clean and bright red garnet colour for a still very refreshing wine. Honestly: no sign of ageing! The wine is a restrained and yet elegantly perfumed example of classy Sangiovese showing hints of tobacco, coffee and dried fruit. Some decades to go!

Costanti 1967*****

Perfumes of dry roses and mint with a basil and bergamot touch. An intense leathery, sea salt lingering finish.

Silvio Nardi 1967****

Eucalyptus and aromatic herbs with some cumin and cardamom-like spieces.

On the palate the wine comes out with some white pepper, gun powder and a zesty finish.

Baricci 1977****

A densely perfumed wine still rich in red dried fruit integrated with a leathery complexity.

A smooth and rich toffee-like taste with a very lingering broad finish.

Pertimali 1983*****

A very austere wine built with a perfect architecture. Still very youthful, it is concentrated with black cherries, tar, and leather but with an elegant, never ending floral finish. Still a baby!

Soldera 1983*****

Another “young” Brunello with a lovely ruby red garnet colour, a black cherry fruit concentration blended with a combination of dry roses and an earl grey suiff. The palate is savoury, well structured with a very long finish of coffee and tobacco.

Salvioni 1985****

A dark ruby garnet wine packed with black berries and tobacco which develops a coffee and goudron taste in its very greatly structured Mediterannean palate.

Casanova dei Neri 1986****

A leathery, mineral, intense Sangiovese still built around mature red and black fruit, with a truffle touch. Concentration, power and intensity with a lingering finish.

Castel Giocondo Riserva 1990*****

A very clean strawberry jam like nose with some floral hints and a good tannic grip substained by well-extracted pulpy fruit. Another 20+

Siro Pacenti 1996*****

A slick earthy and densely extracted black driven fruit still plenty to support the still tight but very finely extracted tannins. A leathery, earthy, licorice long-lasting finish.

from Decanter Magazine 2007

Lamaione 2005

Nel bicchiere appare di un rosso rubino con profonde note scure

Al naso leggermente balsamico con sentori di ciliegia e cannella.

In bocca il vino offre il sapore dei ribes, dei mirtilli e  delle more, seguiti da leggeri sentori di caffè, di cioccolato e di menta, la struttura del tannino e dell’acido è molto equilibrata .

In abbinamento con il sigaro ottimo soprattutto con la parte centrale di un Extravecchio dove l’esplosione dei sentori erbacei si sposa con il caffè e il cioccolato del sigaro fecendoli esplodere in maniera preponderante nell’abbinamento con il sigaro. Nonostante un corpo evidente e persino un poco pronunciato, l’abbinamento con il sigaro ci richiama continuamente al gioco fra fumata e sorsata deliziandoci in maniera piacevole e non stucchevole

The server that hosts VinoWire is having problems today and so I’m unable to post there but I will do a detailed post asap.

Today’s Florence edition of the Italian national daily La Repubblica reports the names of the seven wineries investigated in the Brunello inquiry, dubbed by Italian authorities, “Operazione Mixed Wine” or “Operation Mixed Wine.” The five that were found by the Italian Treasury Department to have bottled wine “not in conformity with appellation regulations” are: Antinori, Argiano, Banfi, Casanova di Neri, and Marchesi de’ Frescobaldi. According to the article, Biondi Santi and Col d’Orcia were also investigated by were cleared by investigators of any wrongdoing.

Me abroché la gabardina inglesa y embutí los guantes en mis manos, tan afiladas. Tomé sombrero y cigarette y me dispuse a salir a la noche helada de la ciudad periférica y subpoblada. Poca ciudad. Bajo presupuesto.
Caminé encogido, buscándome los pies por temor a deslizarme a los abajos, a la subciudad proletaria. Abundantes oquedades en el cemento traidor.
Vi a lo lejos luces desconocidas. Por el lado de allá no hay almas, pensé. Tomé la pluma del fondo del bolsillo de la gabardina inglesa con una de mis manos, tan afiladas. El bolsillo de la derecha; la mano derecha. Dejé la zurda para el bofetón oportuno o para arrojar nieve. Una ingenuidad. La nieve era dispersa, ocasional, y además fina.
Oí una conversación. Tres figuras alargadas me observaban desde lo alto de un muro que no debería estar allí.
Noté la trayectoria de un objeto pequeño, difusamente.
Las figuras susurraron. Yo apreté la mano sobre la pluma dispuesto, no sabía cómo, a tajar a tientas.
Un segundo objeto rozó mi rodilla. Me sentí débil. La gravedad me ganó. El espanto, la incoherencia, el tacto frío y húmedo del suelo. Fue todo uno.
Lo que vi no era bueno. Vi el símbolo. Asumí que habían terminado mis días.
Ignoro cuánto tiempo transcurrió hasta que recobré la consciencia.
No sé cómo, la oscuridad me calmó. Noté con sorpresa que no estaba atado. Sentí que desde algún ángulo del recinto alguien me estudiaba.
No intenté moverme. Esperé la reacción del otro. Desdeñé las palabras. Juzgué que el mutismo y la inmovilidad me favorecían. Palpé con torpe discreción el bolsillo derecho de la gabardina. No me extrañó el contacto del arma improvisada en los fondos.
Entonces tía Gertrud encendió la luz del salón; y me convencí de
que no volvería a paladear su Frescobaldi de 1897.

I missed last week due to thesis pressure and the joys of arthritis.  Both of these can make a man feel mighty low down.  And since I’m still deep in the joys of NZ radio from 1900 until the mid 1920s, I have only the following to offer.  These are the notes I made of a conert I went to last night and will be reviewing on Upbeat today at about 1ish.  Oh, and I have a Composer of the Week happening on Conert at 9am Sunday and repeated at 7pm Monday.  All about Girolamo Frescobaldi (Thanks Matthew – sow’s ears and silk purses etc).  So I have been writing some stuff,  just not enough of the thesis.  Moan groan, chiz chiz.

Auckland Town Hall, 8pm, 14 may 2009

APO cond. Roy Goodman

Dimitri Atanassov – violin

Robert Ashworth – viola

Mozart – Symphony no. 1 in Eb K.16

Mozart – Sinfonia Concertante in Eb K.364

Interval

Haydn – Windsor Castle Overture (also in Eb)

Haydn – Symphony no. 99 in Eb

Encore: Mashup of overture to “Nozze di Figaro” and “If you knew Susie”. Probably in Eb too. 

This was an evening in the key of Eb although there was little flat about the music other than the Concertante.  Eb is a key that has been associated with heroic, majestic and serious music and there was a certain amount of that but also a lot of laughs.  Hardly surprising with two pieces by Haydn on the programme and Roy Goodman conducting.  He likes his little jokes. 

The Symphony 1 (K.16) by Mozart got the evening off to a good start.  A charming enough piece although it sounds like a scrapbook of the bits and pieces Mozart had heard in his travels.  So we get Mannheim effects (crescendo passages) and overall it  has C.P.E. Bach’s fingerprints all over it.  Mozart was 8 when he composed it and I would assume Leopold had a lot to do with it – he was after all the showbiz parent from Hell and always looing for ways to show off Wolfgang.  No better way than a symphony by the little wunderkind.  A reduced band for this piece and the next – 2 French horns, 2 oboes, 2 double basses and quite small string sections.  Without getting everyone on period instruments, this is always a good way to get near some kind of Historically Informed Practice (HIP) as they say in early Music circles.  All sounding very good too – lots of interesting dynamics and well controlled by Goodman.  He did his usual amusing introduction to the evening.  I like to see a conductor who engages with both the band and the audience and Goodman is a past master of this.  Very engaging guy who radiates enthusiasm for the music.  As I listened to this I thought it would have been good to have a harpsichord in there somewhere but maybe that’s because I was hearing C.P.E. Bach echoing in my head.

The Concertante (K.364) is a kind of double concerto written 15 years after the 1^st symphony.  Atanassov and Ashworth were the soloists.  It’s really great music – Mozart was setting out to show Salzburg what he could do with this piece so it’s full of exciting things including some great viola writing.  Lyrical passages in the cadenzas and exciting passages all through it.  The slow movement is particularly lovely.  But this didn’t really come off last night.  The soloists (esp. Ashworth) didn’t seem to be on top of the music and there were quite a few unpleasant passages.  I was disappointed with the soloists performance to be honest.  Not a lot of variation and a certain amount of uncertainty at some points.  Dare I say it sounded like they hadn’t rehearsed it enough?  A shame as it is a great piece.  Some of it worked really well but overall I wasn’t too taken by this performance.

Back after the interval and into the Haydn section of the concert.  The orchestra was expanded for this part of the evening and they made a pretty convincing sound.  By that I mean that they sounded like people playing like an 18^th century orchestra despite the modern instruments etc.  Goodman knows this music backwards and how to get “modern’ bands playing in something that may be near to the style of the time.  Ha, I’m also a big fan of Haydn so I was very pleased to hear these pieces in the 2^nd half.  Which reminds me, it’s the 200^th anniversary of his death and we aren’t hearing that much of his music.  This is a shame.  We’re getting lots of the somewhat tedious Mendelssohn (200^th birthday this year) but not enough Haydn.  Ha, I guess this reflects the dominance of 19th century music in our concert halls and general conception of what “classical music” is.  So it was great to have a concert that didn’t involve any 19^th century composers.  But I digress …

The opening overture (Windsor Castle Overture) was really good.  Very dramatic and showy.  The band sounding really good on this.  Goodman all over them as well and obviously enjoying himself.  Did I mention he did a little talk at the start of this half that proved that this overture had been played in London in 1791?  Oh well, he does like to interact and he does it well) An excellent opening for the symphony to follow.

And what followed was the 99^th symphony by Haydn.  And what a great piece it is.  Full of Haydn’s typical humour and irony.  Lots of dynamic contrasts.  Very springy rhythms (Springy?  Hmm, for want of a better word) Really nice woodwind playing going on throughout this piece.  The APO did a really nice job of this I thought.  And once again our man Roy was looking after every second of it.  He’s not one of those people who stands out the front and just waves a baton.  Well, he doesn’t use a baton anyway, but he’s always engaged (I keep using that word) with the orchestra at every minute of the music.  The enthusiasm works for both the band and the audience I think.

Lovely false ending near the close of the 4^th movement that made a couple of people clap and Goodman half turned to the crowd while conducting and smiled impishly with a “Gotcha” look on his face.  Nice.  While I think of it, that 4^th movement is like a crazed Opera Buffa full of alarums and excursions. You could just imagine cross dressed characters tumbling in and out of doors and bed chambers in some ‘servant bettering the master’ set up and all with a typically Haydnesque happy ending.

So that was all good.  And then the encore.  This was amusing.  Goodman set it up by explaining how a musicologist friend of his from Cambridge had recently unearthed the original version of Mozart’s’ overture to “Nozze di Figaro” and we were lucky enough to be hearing its premier and he mentioned an alternative title that translated as “If you knew Susanna”.  So it starts as per the overture and then turns into a mashup of “If you knew Susie” and the “Nozze di Figaro” Overture.  Ha ha.  Sounds weak on paper but worked very well live as bits of the overture kept poking through and the scoring was Mozartian. I’m not sure who wrote it.  It made a very effective encore.

There was a pretty light show happening on the Town Hall exterior courtesy of Telecom as they launch their XT network.  Quite effective and it was drawing the crowds.  The rocket launch was very good indeed.

And it’s Friday, I like cats and I can’t help but think the 4th movement of Haydn’s 99th would make quite a good soundtrack to this little gem. Hmmm, it seems the owners of it have disabled embedding so I can only give you this link.

Marchesi de’ Frescobaldi, the 700 year old winemaking dynasty, has launched their ‘Tuscany to You’ recipe contest!  The contest invites busy home cooks, aspiring chefs and food lovers from across America to submit a favorite Italian recipe for a chance to win a Tuscan feast for four cooked in the comfort of their own home by visiting Italian chef Donatella Zampoli
(formerly of Michelin starred Mas del Saugo in Northern Italy).  The contest
will run through July 31, 2009 and recipes will be submitted through the
Tuscany Tonight Web site (www.tuscanytonight.com  Buon Appetito!

The mere exposure to the visible surface of the world will not arouse ideas unless the spectacle is approached with ideas ready to be stirred up.
—Rudolf Arnheim

For now we see through a glass, darkly…
—Corinthians 13.12

Above: Alfonso took this Antonioni-inspired (Blow up?) photo of me while he and I were traveling in Italy last week with a group of wine professionals following the wine trade fairs, visiting wineries and tasting together. In reading the “signs” of the Brunello affair, I must employ my sensibilities as semiotician and see beyond the “surface of the world.”

Last Wednesday, two days after the conclusion of Vinitaly (Italy’s annual wine trade expo), the Italian daily La Nazione reported that 1) Biondi Santi and Col d’Orcia have been cleared of any wrong doing in the Siena prosecutor’s Brunello inquiry; 2) other wineries implicated in the investigation have declassified their wines and have reached agreements with the prosecutor, avoiding further action against them; 3) “preservation of evidence” hearings were to be held (on Friday) for Argiano, Frescobaldi, and Valdicava. (You can read my translation of the article at VinoWire.)

One of things that has kept many — or at least some — of us rapt in the imbroglio of the Brunello controversy has been the Sciascia-esque twists and turns it has taken. Even though Nino Calabrese, the Siena prosecutor, has never spoken directly about those implicated in the investigation (and although he has claimed to be “abstemious” when it comes to the media), he has used ciphered leaks and statements to the press to move his agenda along. He has never directly addressed the question of who was investigated but he did issue a statement in which he claimed that:

Many of the companies implicated have violated the appellation regulations for Brunello di Montalcino DOCG and Rosso di Montalcino DOC… 6,500,000 liters of Brunello di Montalcino and 700,000 liters of Rosso di Montalcino were impounded. Roughly 1,100,000 liters of Brunello di Montalcino have been declassified to IGT Toscana Rosso. Roughly 450,000 liters of Rosso di Montalcino have been declassified to IGT Toscana Rosso.

The article published last Wednesday does not cite its source but it would appear that the information came from the prosecutor’s office.

There is certainly some significance to the fact that the prosecutor waited until the day after the conclusion of Vinitaly to release this information. It’s not clear to me why he has singled out Argiano, Frescobaldi, and Valdicava — especially when Argiano opted to declassify voluntarily shortly after news of the inquiry broke.

Calabrese claims to be “abstemious” when it comes to the media (what an apt word choice!) but beyond the surface, he has certainly indulged in a peculiar form of wine writing!

Our “Open That Bottle Night” didn’t quite go according to how I had planned it.  Originally, I had wanted to pair the perfect meal to go along with the bottle that Jay and I had chosen to open.  I had already gone out and purchased all of the necessary ingredients to make Bistecca Fiorentina (grilled, thick Porterhouse steak), roasted potatoes, a salad of fresh arugula and parmigiano, and molten chocolate souffles.  Jay and I were really excited about sharing a perfect, romantic evening over great food, and amazing wine!  However, as so often happens in life, other things came between me and my plan.

Earlier in the day, we attended a party to celebrate the 1st birthday of our friends’ son. We were originally told that just cake, ice cream, and coffee would be served.  Upon arriving, however, we quickly discovered this was not the case.  There was a table completely filled with food (including some yummy Thai and Philippino dishes), not to mention 3 different cakes!  We didn’t want to be rude, and sampled a little bit of just about everything.  We were especially excited about all of the yummy international dishes.  Needless to say, by the time we left the party, the thought of a big dinner was far from our minds.

Even though our initial plan was obviously no longer going to happen, we didn’t want to just cancel our “Open That Bottle Night.”  We still really wanted to drink the special bottle of wine that we had chosen.  So, we opted for Plan B.  On the way home, we stopped at the supermarket and picked up some cheese, salami, and bread.  Instead of dinner, we enjoyed our wine with a few simple appetizers and each other’s company.  While the wine would have been amazing with the orginal meal that I had planned, it was equally as wonderful with just snacks and good conversation.  It was just another reminder for me that things don’t have to be “perfect,” to be perfect.

I know what you’re wondering…”Which wine did you drink?!!!”  Without further ado, our selection was…..

2004  Lucente – Luce della Vite, Toscana, Italia – 50% Merlot, 35% Sangiovese, 15% Cabernet Sauvignon

We chose this wine for several reasons.  First, Jay and I have wonderful memories of meeting the winemaker, Lamberto Frescobaldi, this past November.  He sat at our table at a wine dinner that we attended, and even signed several bottles of wine from his collection for us.  He and his family also own the famous Marchesi de Frescobaldi, which has been producing wine for over 700 years!   Second, we simply LOVE Tuscan wines!  Who am I kidding…there aren’t many wines that we don’t love!  However, both Jay and I have a soft spot for for red wines from the region of Toscana.  Chianti Classico, Brunello di Montalcino, Vino Nobile di Montepulciano…we love them all!  Third, Lucente is a wine that is available for purchase in the United States.  I wanted to share a wine with all of you wonderful readers that you could also easily try for yourselves without having to make a trip to Italy (although, I think that you should do that, as well).   Finally, we have a second bottle of Luncente that we can continue to hold onto for another couple of years and see how it changes.

Lamberto Frescobaldi, Me, and Jay

The origin of Lucente has an interesting story.  In 1995, the Frescobaldi family joined forces with Robert Mondavi to make “world-class Italian wines.”  These two wine-making giants jointly purchased land, each family with a 50% stake in the company.  Their first wine, Luce, was released in 1997, followed by Lucente in 1998.   However, in 2004, the giant American wine corporation, Constellation, took over control of Mondavi.  Lamberto Frescobaldi did not want to be part of such a large corporation, so he purchased Mondavi’s share of the Luce company.    He is now completely in control of viticulture and oenology for both Luce wines, as well as Marchesi de Frescobaldi.

So, what did the rest of you drink for “Open That Bottle Night?”  I want to hear about what you drank, as well as the stories from your evening.  So, leave a comment and let me know!

Isso mesmo, vinhos falsificados e contrabandeados existem aos montes e não só no Brasil. Com o crescente mercado mundial dos vinhos era de se esperar que os falsificadores e contrabandistas procurassem outro mercado, ou você achava que só existia Whisky falso. Há alguns meses em Portugual houve uma denúncia contra os restaurantes de alta gastronomia que estavam vendendo gato por lebre, vinhos caros e consagrados estavam sendo falsificados, o caso ainda está sendo apurado. Na Itália há denúncias em que os próprios produtores estariam envolvidos, misturando vinhos baratos aos grandes rótulos e o pior é que estamos falando de vinícolas de séculos de historia e tradição como os Frescobaldi. Semana passada li sobre a venda do vinho português Cartuxa a R$ 12,00 lá em Recife. Ora um vinho que na melhor das hipóteses custa R$ 80,00 não pode estar sendo vendido a míseros R$ 12,00, quem comprou já devia imaginar a dor de cabeça que teria. Comprar vinhos em importadoras sérias já era obrigação agora mais ainda. Fiquem ligados.

LUCE 2001
ASTUCCIATO IN CASSETTA LEGNO LAVORATA

by FRESCOBALDI
Red Wine Toscana Supertuscan

Scheda Tecnica del Produttore:

Stato conservazione:  conservato in negozio, reclinato

Vitigni: 50% Sangiovese, 50% Merlot

Luce è il primo vino che sia mai stato prodotto a Montalcino unendo le uve dei vitigni Sangiovese e Merlot.

Frescobaldi Luce 2001 Astucciato Legno Lavorato

EPOCA DI VENDEMMIA:
- Sangiovese: La prima settimana di ottobre
- Merlot: La prima settimana di settembre

COMPRALO QUI!*
* = condizioni riservate alla vendita on line.

ZUCCHERO ALLA RACCOLTA:
- Sangiovese: 223 g/lt
- Merlot: 243 g/lt

ACIDITA’ TOTALE ALLA RACCOLTA:
- Sangiovese: 7,8 g/lt
- Merlot: 6,7 g/lt

DURATA DELLA FERMENTAZIONE: 12 giorni

TEMPI DI MACERAZIONE SULLE BUCCE: Circa 4 settimane

TIPO DI CONTENITORE PER AFFINAMENTO: Barriques di rovere francese: 90% nuove, 10% di un passaggio

DURATA DELL’AFFINAMENTO: 18 mesi in barriques di rovere francese

IMBOTTIGLIAMENTO: Dopo 18 mesi

AFFINAMENTO IN BOTTIGLIA: Un anno

DATI ANALITICI
- ALCOOL: 14,5 %
- ACIDITA’ TOTALE: 5,65 g/lt.
- PH: 3,65

Note di Degustazione: Ottimo il colore, di un porpora vivo e potente. Il bagaglio aromatico è contraddistinto da un timbro elegante, di grande finezza, dove emergono con chiarezza le note fruttate mature, di ciliegia e frutti di bosco, accompagnate da lievi profumi di cioccolato. Sul finale olfattivo fanno capolino aromi balsamici rinfrescanti. L’attacco in bocca è pregevole, largo e consistente, con i tannini che mostrano una giusta trama, fitta e regolare, mai aggressivi. Il rapporto con l’alcol è equilibrato ed il gusto continua in profondità, regalando un finale in crescendo, dove si riconoscono, a livello di retrogusto, piacevoli note minerali.

Associare la rotondità e la morbidezza del Merlot alla struttura e all’eleganza del Sangiovese sembrerebbe una cosa ovvia, ma ci sono voluti due enologi affermati come Lamberto Frescobaldi e Tim Mondavi per poter far questo nella terra del Brunello di Montalcino, vino di fama mondiale ottenuto con il 100% di Sangiovese.Una gelata primaverile ha danneggiato notevolmente i germogli appena risvegliati e questo ha portato ad una netta diminuzione del raccolto. Le precipitazioni primaverili, talvolta abbondanti, hanno consentito una buona disponibilità idrica nel terreno; le piante sono cresciute sviluppando un rigoglioso apparato vegetativo e fogliare con una buona allegagione del frutto. Il mese d’agosto è stato piuttosto assolato in quasi tutte le zone della Toscana. Nel periodo di settembre e ottobre le condizioni climatiche in Toscana sono state ideali per la buona maturazione delle uve, con notti fredde e giornate assolate.

Ottimo il colore, di un porpora vivo e potente. Il bagaglio aromatico è contraddistinto da un timbro elegante, di grande finezza, dove emergono con chiarezza le note fruttate mature, di ciliegia e frutti di bosco, accompagnate da lievi profumi di cioccolato. Sul finale olfattivo fanno capolino aromi balsamici rinfrescanti. L’attacco in bocca è pregevole, largo e consistente, con i tannini che mostrano una giusta trama, fitta e regolare, mai aggressivi. Il rapporto con l’alcol è equilibrato ed il gusto continua in profondità, regalando un finale in crescendo, dove si riconoscono, a livello di retrogusto, piacevoli note minerali.

Premi:
- 5 Grappoli
- 92 Punti Wine Spectator

Risparmia sulle spese di spedizione sommando diverse offerte!!!
PACCOCELERE 3: spedizioni fino a 30 kg!
(6 bottiglie = circa 12 kg)

In questo post si parlerà di musica, di musica vera però. A casa mia la musica che va per la maggiore è ovviamente quella classica. Mia sorella coltiva questa passione e la si può considerare anche una “extreme musician“, in quanto ha competenze in tutti gli strumenti musicali attualmente conosciuti (ahahah).

Però quando deve scrivere o ricopiare gli spartiti, deve usare per forza “penna e calamaio”. Ma se dovesse fare un prodotto professionale? Niente paura, c’è lilypond. Non sto qua ad elencare i vantaggi e svantaggi di questo tool, ma basta ricordare che questo è secondo me il miglior programma per la scrittura di spartiti musicali (e per giunta, è pure opensource).

Peccato che lilypond è un linguaggio vero e proprio, e possiede perciò una propria sintassi da seguire al fine di creare il prodotto finito. La sintassi ricorda quella del latex e comunque è possibile creare un mix tra lilypond e latex mediante dei particolari tag.

Ma alla fine… cos’è Frescobaldi? E’ una comoda applicazione per KDE 4 utile per la scrittura degli spartiti, simile a Kile (per il latex).

Vediamo come procedere:

1) Scaricamento
E’ necessario scaricare il pacchetto sorgente presente nel sito kde-apps.

2) Compilazione
Per la compilazione, sono richieste alcune dipendenze:

• lilypond
• imagemagick
• gettext
• lilypond-kde4
• KDE 4 >= 4.1.2
• Qt 4.4
• Python >= 2.4
• PyQt4
• PyKDE4

Infine i soliti comandi:

mkdir build
cd build
cmake .. -DCMAKE_INSTALL_PREFIX=`kde4-config --prefix`
make
make install

3) Utilizzo
Beh, serve la conoscenza del linguaggio e nulla più

]]> http://ufficiostampa.wordpress.com/2008/10/29/5279/ Wed, 29 Oct 2008 14:38:00 +0000 dechigno http://ufficiostampa.wordpress.com/2008/10/29/5279/

Ercole Pasquini (1560-1608…1619) – Partite sopra Ruggiero
Girolamo Frescobaldi (1583-1643) – da “Il secondo libro di Toccate”, ToccataVI sopra i pedali
Giovanni Battista Ferrini (XVII cent.) – Aria di Fiorenza
Michelangelo Rossi (ca. 1600-1656) – Toccata VII
Girolamo Frescobaldi (1583-1643) – da “Fiori Musicali”, 1635, Bergamasca
Johann Jakob Froberger (1616-1667) – Toccata V per l’Elevazione
Bernardo Pasquini (1637-1710) – Partite diverse di Follia

Il virtual cd è ascoltabile in streaming direttamente sul sito Gfhbaroque.it a questo indirizzo:
http://www.gfhbaroque.it/sala_organo/rome_early_baroque.htm

Il mondo aeroportuale, snodo strategico per un target molto qualificato di clientela,   interessa un marchio storico come Frescobaldi intenzionato a espandersi in altre città e in altri aeroporti anche fuori dall’Italia.
E’ stato presentato a Roma ll progetto ‘dei Frescobaldi Retail & Restaurant’. Per Giovanni Geddes da Filicaja, Amministratore Delegato Frescobaldi, quello del ‘Retail & Restaurant’ “è un progetto strategico del Gruppo, motivato dal fatto che il settore del ‘travel – retail’ negli aeroporti fattura 19,5 miliardi di dollari, con una crescita addirittura a due cifre (+22% nel 2007 rispetto al 2006)”.
Frescobaldi per prima in Italia ha aperto già nel 1999 un Wine Bar all’interno di un aeroporto.

I numeri del progetto sono ambiziosi. La casa toscana si aspetta che il giro d’affari complessivo passi dagli attuali 6 milioni di euro del 2008, ai 18 milioni di euro nel 2012.

I punti vendita passeranno dai 4 attivi attualmente, ai 14 punti vendita nel 2012. Alcuni di questi si troveranno negli aeroporti, altri in punti strategici della città.

Secondo Diana Frescobaldi, Amministratore Delegato ‘dei Frescobaldi Retail & Restaurant’,  l’obiettivo “è quello di comunicare in maniera chiara col consumatore, così da far conoscere direttamente i valori del marchio e la qualità dei vini”. Il design dei locali, infatti,  si ispira al Rinascimento fiorentino. La prossima prima apertura all’estero sarà nel 2009 a Londra, presso i magazzini Harrods. Sono in corso poi trattative in Estremo Oriente a Seul (Corea) sia nell’aeroporto Incheon sia nel centro della città.

Attualmente l’azienda è presente nell’aeroporto di Roma in tre punti, nei moli A, B, C. Oltre alla mescita del vino, a disposizione del cliente ci sono, fra l’altro, buffet a base di formaggi, affettati e carpacci di pesce.