Havana, Jan 11 (Prensa Latina) Dozens of Cuban citizens gave tribute to Cuban revolutionary heroine Celia Sánchez Manduley in the 30th anniversary of her death.

Different generations of Cubans went up to the Pantheon of the Cuban Revolutionary Armed Forces (FAR) in the Colon Cemetery in Havana to pay tribute to this revolutionary fighter Monday.

The walk was headed by Lazara Mercedes Lopez, first secretary of the Communist Party of Cuba (PCC – Partido Comunista de Cuba) in the Cuban capital; and Ana Judith Area, first secretary of the Union of Young Communists in Havana.

Celia Sanchez was one of the first women to take arms against the Fulgencio Batista y Zaldívar dictatorship until the triumph of the Cuban Revolution.

She participated in the preparation of the Granma expedition and together with Cuban clandestine leader Frank Pais, she organized the farmers of the zone to support the expedition.

She came to Cuban land on December 2, 1956 with the group of 82 men headed by Fidel Alejandro Castro Ruz to start the war. On March 19, 1957, she climbed the Sierra Maestra Mountains and became a member of the Rebel Army, being the main promoter of the Mariana Grajales Coello Female Platoon.

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

    Împlinindu-se acum două zile 51 de ani de la Triumful Revoluţiei, mi-au venit în minte amintirile din acel 1 Ianuarie 1959. Nimănui nu i-a trecut prin minte ideea rătăcitoare că a trecut jumătate de secol, în zbor, şi ne amintim ca şi cum a fost ieri.    În timpul reuniunii din provincia Oriente, la 28 decembrie 1958, cu Comandantul şef al forţelor inamice, ale căror  unităţi de elită erau asediate şi fără nici o scăpare, acesta şi-a recunoscut  înfrângerea şi a făcut apel la generozitatea noastră pentru a  găsi o ieşire onorabilă pentru restul forţelor.  Ştia  comportamentul nostru uman faţă de prizonieri şi răniţi fără nici o excepţie.  A acceptat  convenţia pe care i-am propus-o, deşi l-am avertizat că operaţiunile în curs vor continua. Dar a plecat  în capitală şi instigat de ambasada Statelor Unite a pregătit o lovitură de stat.

 Ne pregăteam pentru luptă în acel 1 Ianuarie, când în zori ne-a ajuns vestea fugii tiranului.  S-au dat ordine Armatei Insurecţionale  să nu admită încetarea focului şi să continue luptele pe toate fronturile.  Prin Radio Rebelde au fost chemaţi  muncitorii la o Grevă Generală Revoluţionară,  urmaţi imediat de toată ţara.  Încercarea de puci a fost demontată şi în oree după amiezii din aceeaşi zi trupele noastre victorioase au intrat în Santiago de Cuba.    Che şi Camilo au primit instrucţiuni să avanseze rapid pe şosea, în vehicole motorizate cu forţele lor iuţi, spre La Cabana şi Tabăra Militară de la Columbia. Armata adversară, lovită pe toate fronturile, nu avea capacitatea să reziste. Chiar poporul răsculat a ocupat centrele de represiune şi posturile de poliţie.  Pe 2 ianuarie, în orele serii, însoţit de o mică escortă, m-a întâlnit pe un stadion din Bayamo cu peste două mii de soldaţi de pe tancuri, din artilerie şi infanteria motorizată, contra cărora luptasem până în ziua precedentă.  Purtau încă armamentul.  Ne-am câştigat respectul adversarului cu metodele noastre îndrăzneţe dar umanitare de război neregulat.  În acest fel, în numai patru zile – după 25 de luni de război pe care-l începusem cu câteva puşti -,  circa o sută de mii de arme de aer, sol şi mare şi toată puterea statului au fost în mâna Revoluţiei.  În numai câteva rânduri relatez ceea ce s-a întâmplat în acele zile de acum 51 de ani.   A început atunci principala bătălie: să păstrăm independenţa Cubei în faţa imperiului celui mai puternic care a existat, şi pe care poporul nostru a câştigat-o cu atât de multă demnitate. Îmi face plăcere  azi să observ că aceia care  trecând peste obstacole incredibile,  sacrificii şi riscuri, au ştiut să-şi apere Patria, şi în aceste zile, împreună cu copiii lor,  cu părinţii şi cu fiinţele cele mai dragi,  împărtăşesc bucuria şi gloriile fiecărui an nou.

   Totuşi nu seamănă deloc zilele de azi  cu cele de ieri. Trăim o epocă nouă care nu are nimic asemănător cu nici o altă epocă din istorie. Înainte popoarele luptau şi luptă încă cu onoare pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, dar azi mai trebuie să lupte, şi fără alternativă posibilă, pentru chiar supravieţuirea speciei. Nu ştim absolut nimic dacă ignorăm acest lucru. Cuba este, fără îndoială, una dintre ţările cel mai instruite politic de pe planetă;  a plecat de la cel mai ruşinos analfabetism, şi ceea ce este mai rău: stăpânii noştri ianchei şi burghezia asociată cu stăpânii străini erau proprietarii pământului, a fabricilor de zahăr, a  fabricilor de bunuri de consum, a depozitelor, a magazinelor, a electricităţii, a telefoanelor, a băncilor, a minelor,  a asigurărilor, a docurilor, a barurilor, hotelurilor, birourilor, a caselor de locuit, a cinematografelor, a tipografiilor, a revistelor, ziarelor, radioului,  a televiziunii incipiente şi a orice avea o valoare importantă.

    Iancheii, odată stinse flăcările  luptelor noastre pentru libertate,  şi-au arogat sarcina de a gândi pentru un popor care a luptat atât de mult ca să fie stăpân pe independenţa lui, pe bogăţiile lui şi pe destinul propriu.  Absolut nimic, nici măcar  sarcina de a gândi politic nu ne aparţinea.  Câţi dintre noi ştiam să citim şi să scriem? Câţi ajungeau măcar în clasa a şasea? Îmi amintesc de aceste lucruri în special  într-o zi ca cea de azi, petnru că aceasta era ţara care se presupunea că aparţine cubanezilor.  Nu mai menţionez alte lucruri, petnru că  ar trebui să mai adaug multe, între ele cele mai bune şcoli, cele mai bune spitale, cele mai bune case, cei mai buni medici, cei mai buni avocaţi. Câţi eram cei care aveam dreptul la ele? Cine poseda, cu  câteva excepţii, dreptul natural şi divin de a fi administratori şi şefi?     Nici un milionar sau subiect bogat, fără excepţie,  nu putea să nu fie şef de partid, senator, Deputat sau funcţionar important. Aceasta era democraţia reprezentativă şi pură care pătrundea în Patria noastră, cu excepţia faptului că iancheii au impus după pofta lor mici tirani nemiloşi şi cruzi,  atunci când convenea mai mult intereselor de a-şi apăra  mai bine proprietăţile în faţa ţăranilor fără pământ  sau lucrătorilor cu sau fără slujbă. Cum nimeni nu mai vorbeşte deja de acest lucru, mă aventurez s-l amitnesc. Ţara noastră face parte din cele peste 150 care constituie Lumea a Treia, care vor fi primele, deşi nu singurele, destinate să sufere incredibilele  consecinţe dacă omenirea nu va conştientiza clar, sigur şi destul de rapid  ceea ce ne imaginăm despre realitatea şi consecinţele schimbării climatice provocate de om, dacă nu se reuşeşte stoparea  ei la timp.

    Mijloacele noastre de comunicare în masă au dedicat spaţii să descrie efectele schimbărilor climatice. Urganele cu   violenţă crescândă, secetele şi alte calamităţi naturale, au contribuit de asemenea la educarea poporului nostru în acest sens. Un fapt singular, bătălia  în jurul problemei climatice care a avut loc la Conferinţa de la Copenhaga, a contribuit la cunoaşterea pericolului iminent. Nu este vorba de un  pericol îndepărtat pentru secolul XXII, ci pentru secolul XXI, şi nici nu este pentru a doua jumătate a acestui secol, ci  pentru deceniile următoare, când deja am început  să suferim consecinţele dureroase.

    Nici nu este vorba de o simplă acţiune contra imperiului şi a aliaţilor lui,  care în această problemă, ca în toate, încearcă să-şi impună  interesele stupide şi egoiste, ci de o bătălie de opinie mondială care nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau a capriciilor  majorităţii mijloacelor lui de comunicare. Este o situaţie care din fericire  este cunoscută de milioane de oameni cinstiţi şi curajoşi din lume, o bătălie care se duce cu masele şi în sânul organizaţiilor sociale şi a insstituţiilor ştiinţifice, culturale, umanitare, şi altele  cu caracter internaţional,  în mod special în sânul Naţiunilor Unite, unde Guvernul Statelor Unite, aliaţii din NATO şi ţările cele mai bogate au încercat, în Danemarca, să dea o lovitură frauduloasă şi antidemocratică contra restului ţărilor emergente şi sărace din Lumea a Treia.   La Copenhaga, delegaţia cubaneză, care a asistat împreună cu celelalte din ALBA şi din Lumea a Treia, s-a văzut obligată la o luptă în profunzime  în faţa incredibilelor evenimente care au apărut cu discursul preşedintelui iancheu, Barack Obama, şi a grupului statelor bogate de pe planetă, decişi să demonteze angajamentele  de la Kyoto – unde, acum peste 12 ani s-a discutat această problemă arzătoare – şi să facă să cadă povara sacrificiilor pe ţările emergente şi subdezvoltate, care sunt cele mai sărace şi în acelaşi timp principalele furnizoare de materii prime şi resurse ne renovabile de pe planetă pentru cele mai dezvoltate şi opulente.

    La Copenhaga, Obama s-a prezentat în ultima zi a Conferinţei, începută la 7 decembrie. Cel mai rău din conduita lui a fost când deja decisese să trimită 30 000 de soldaţi la măcelul din Afganistan – o ţară cu o puternică tradiţie  de independenţă, pe care nici măcar englezii în cele mai bune şi mai pline de cruzime timpuri n-au putut s-o supună – a fost la Oslo pentru a primi nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace.  În capitala norvegiană a ajuns la 10 decembrie,  a rostit un discurs găunos, demagogic şi justificativ. Pe 18, când era data ultimei sesiuni a Conferinţei, a apărut la Copenhaga, unde  iniţial se gândea că va sta numai 8 ore. În ziua anterioară sosise Secretarul de Stat şi un grup select  format din cei mai buni strategi.

    Primul lucru pe care l-a făcut Obama a fost să selecteze un grup de invitaţi care au  primit onoarea de a-l însoţi ascultându-i un discurs la Conferinţă. Primul ministru danez, care prezida Conferinţa, complezent şi linguşitor, i-a crdat  cuvântul  grupului care abia dacă trecea de 15 persoane. Şeful imperial merita onoruri speciale.  Discursul său a fost un amestec de  dulcegării însoţite de gesturi teatrale,  care deja  plictisesc pe cei care, ca mine, şi-au propus  să-l asculte petnru a încerca să fie obiectivi în aprecierile trăsăturilor sale şi a intenţiilor politice. Obama i-a impus  docilului său amfitrion danez ca numai invitaţii lui să poată lua cuvântul, deşi el, de îndată ce şi l-a rostit, a „şters-o” pe o uşă dosnică, ca un escroc care scapă de un auditoriu care-i făcuse cinstea de a-l asculta cu interes.

    Odată încheiată lista autorizată de oratori, un indigen aymara pur sânge, Evo Morales, preşedintele Boliviei,  care tocmai a fost reales cu 65% din voturi, a cerut insistent dreptul  să vorbească, lucru care i-a fost acordat în aplauzele copleşitoare ale celor prezenţi.  În numai nouă minute a exprimat  concepte profunde şi demne care răspundeau la cuvintele absentului Preşedinte al Statelor Unite.  Apoi s-a ridicat Hugo Chavez ca să ceară cuvântul în numele Republicii Bolivariene Venezuela; cel care prezida şedinţa n-a avut încotro şi i-a dat cuvţntul, timp  folosit pentru a improviza unul din cele mai strlucite discursuri pe care le-am auzit vreodată.  În concluzie, o lovitură de ciocan a pus capăt insolitei şedinţe.    Pre-ocupatul Obama şi suita lui nu aveau totuşi nici un minut de pierdut. Grupul său  elaborase un Proiect de Declaraţie, plin de  chestiuni vagi, care nu era altceva decât negarea Protocolului de la Kyoto.  După ce a plecat precipitat de la şedinţă, s-a întâlnit cu alte grupuri de invitaţi care nu au fost nici 30, a negociat în privat şi în grup; a insistat,  a menţionat cifre de  multe milioane de bilete verzi fără acoperire în aur,  care se devalorează constant şi a ameninţat că pleacă de la reuniune acă nu îi sunt îndeplinite  cererile. Cel mai rău a fost că era vorba de o reuniune de ţări super-bogate la care au invitat câteva  din cele mai improtante ţări emergente şi  două sau trei sărace, cărora le-a supus documentul ca la piaţă: Îl iei sau îl laşi!

    Asemenea declaraţie confuză, ambiguă şi contradictorie -  la a cărei  discutare n-a participat nici Organizaţia Naţiunilor Unite -, Primul ministru danez a încercat s-o prezinte ca un Acord al Conferinţei.  Aceasta deja se încheiase, aproape toţi şefii de state, de guverne şi miniştri de externe plecaseră spre ţările lor, şi la ora trei noaptea, distinsul Prim ministru danez a prezentat-o plenului, unde sute de funcţionari chinuiţi care de trei zile nu dormeau, au primit jenantul document dându-li-se numai o oră ca să-l analizeze şi să decidă aprobarea lui.    Atunci a luat foc reuniunea. Delegaţii nu avuseseră nici măcar timp să-l citească. Câţiva au cerut cuvântul. Primul a fost cel din Tuvalu, ale cărui insule vor  fi sub apă dacă se aproba ceea ce se propunea  acolo; au urmat cei din Bolivia,  Venezuela, Cuba şi Nicaragua. Confruntarea dialectică de la ora 3 noaptea din ziua de 19 decembrie este demnă să rămână n istorie, dacă istoria va mai exista după schimbarea climatică.

    Cum o mare parte din cele petrecute  este cunoscută în Cuba, sau există pe paginile web de pe Internet, mă voi limita numai să expun în parte cele două replici ale ministrului de externe cubanez, Bruno Rodriguez, demne să fie consemnate pentru a cunoaşte episoadele finale ale telenovelei de la Copenhaga, şi elementele ultimului capitol care încă nu au fost publicate la noi.

   „Domnule Preşedinte (Primul ministru al Danemarcei)…Documentul despre care dv. aţi afirmat de câteva ori că nu există, apare acum. Toţi am văzut versiuni care circulă pe furiş şi care se discută în mici conciliabule secrete, în afara sălilor în care comunitatea internaţională, prin reprezentanţii ei, negociază în mod transparent.”    „Îmi  unesc glasul cu cel al reprezentanţilor  din Tuvalu, Venezuela şi Bolivia. Cuba consideră extrem de insuficient şi inadmisibil  textul acestui proiect apocrif…”    „Documentul pe care dv., din păcate, ni-l prezentaţi nu conţine  nici un angajament de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Cunosc versiunile anterioare care şi ele, prin procedee îndoielnice şi clandestine,  au fost negociate  în cercuri închise care vorbeau, cel puţin, de o reducere de 50% pentru anul 2050…”    „Documentul pe care dv.  îl prezentaţi acum, omite tocmai frazele-cheie, şi aşa slabe şi insuficiente din acea versiune. Acest document nu garantează, în nici un fel, adoptarea de măsuri minime care să permită evitarea unei extrem de grave catastrofe pentru planetă şi specia umană.”    „Acest document ruşinos pe care dv. l-aţi adus omite şi este ambiguu  în ceea ce priveşte angajamentul  specific  de reducere a emisiilor din partea ţărilor dezvoltate, responsabile de încălzirea globală la un nivel istoric şi nivelul actual al emisiilor,  şi cărora le revine  responsabilitatea de a reduce substanţial şi imediat. Această hârtie nu conţine nici un singur cuvânt de angajament din partea ţărilor dezvoltate.”

   „Hârtia dv., domnule Preşedinte, este actul de deces al Protocolului de la Kyoto, lucru pe care delegaţia mea nu-l acceptă.”

    „Delegaţia cubaneză vrea să se pună accentul pe preeminenţa principiului de „responsabilităţi comune, dar diferenţiate”, ca un concept central al viitorului proces de negocieri. Hârtia dv. nu suflă un cuvânt despre aceasta.”  „Delegaţia cubaneză îşi reiterează protestul faţă de gravele  încălcări ale  procedurilor  care s-au produs  în conducerea antidemocratică a procesului acestei conferinţe, în special, prin folosirea  de formate de dezbateri şi de negocieri arbitrare, exclusiviste şi discriminatorii..”    „Domnule Preşedinte, vă solicit formal ca această declaraţie să fie inclusă în raportul final  al lucrărilor acestei lamentabile şi ruşinoase  a 15-a Conferinţă a Părţilor.”

    Ceea ce nimeni nu-şi putea imagina este că, după o altă îndelungată retrocedare şi când  toţi se gândeau cî mai lipsesc numai demersurile formale pentru a  încheia Conferinţa, Primul ministru  al ţării gazdă, instigat de ianchei, a mai făcut o încercare de a face să treacă documentul  ca un consens al Conferinţei, când nu mai rămăseseră nici măcar miniştrii de externe în plenară. Delegaţii Venezuelei, Boliviei, Nicaraguăi şi Cubei, care au rămas  de veghe fără somn până în ultimul minut,  au făcut să eşueze manevra de la Copenhaga.Totuşi, problema nu s-a terminat. Cei puternici nu sunt obişnuiţi şi nici nu admit rezistenţa.  La 30 decembrie, Misiunea Permanentă a Danemarcei la Naţiunile Unite, la New York, a informat  politicos Misiunea noastră în acest oraş că luase notă de Acordul de la Copenhaga din 18 decembrie 2009, şi anexa o copie a acestei decizii. Afirma textual: „…Guvernul Danemarcei, în calitatea sa de Preşedinte  al COP15, invită Părţile la Convenţie să informeze în scris la Secretariatul UNFCCC, cât mai curând posibil,  voinţa de a se asocia la Acordul de la Copenhaga.”    Această comunciare surprinzătoare a motivat  răspunsul Misiunii Permanente a Cubei la Naţiunile Unite,  prin care „…respinge intenţia de a face să aprobe, pe cale indirectă, un text care a făcut obiectul de respingere  din partea a câtorva delegaţii, nu numai din cauza deficienţei  faţă de gravele efecte ale schimbării climatice, ci şi pentru că răspunde exclusiv intereselor unui grup redus de state.”

    La rândul său, a fost motivul pentru care  viceministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Republica Cuba, doctor Fernando Gonzalez Bermudez, i-a scris o scrisoare dlui Yvo de Boer, Secretarul Executiv al Convenţiei – cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, din care transcriu câteva paragrafe:    „Am primit cu surprindere şi îngrijorare Nota pe care Guvernul Danemarcei a circulat-o Misiunilor Permanente ale statelor membre ale Naţiunilor Unite la New York, pe care desigur o cunoaşteţi şi prin care  sunt invitate statele-părţi la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite pentru Schibmarea Climatică să informeze Secretariatul Executiv, în scris,  şi cât mai curând, dorinţa de a se asocia la aşa numitul Acord de la Copenhaga.”

    „Am observat, cu mai mare îngrijorare, că Guvernul Danemarcei comunică că Secretariatul Executiv al Convenţiei va include, în raportul Conferinţei Părţilor efectuată la Copenhaga, o listă a Statelor-părţi care şi-au manifestat voinţa de a se asocia la menţionatul Acord.”    „După judecata Republicii Cuba, acest mod de a acţiona constituie o încălcare grosolană şi reprobabilă a celor decise la Copenhaga, unde Statele – Părţi, în faţa evidentei lipse de consens, s-au limitat să ia notă de existenţa documentului respectiv.”    „Nimic din cele  convenite la a 15COP nu autorizează Guvernul Danemarcei să ia  această măsură şi, cu atât mai puţin, Secretariatul Executiv să includă în raportul final o listă de State-Părţi, pentru care nu are mandat.”

    „Trebuie să vă semnalez că Guvernul Republicii Cuba respinge în modul cel mai ferm această nouă tentativă de a legitima pe cale indirectă un document fals şi  să vă reiterez  că acest mod de  a acţiona compromite rezultatul  viitoarelor negocieri, crează un precedent periculos pentru lucrările Convenţiei şi lezează în  special spiritul de bună-credinţă cu care delegaţiile car trebui să continue procesul de negocieri anul viitor”,  încheie vice-ministrul  Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Cuba.   Mulţi cunosc, în special mişcările sociale şi  persoanele  mai bine informate din instituţiile umanitare, culturale şi ştiinţifice, că documentul promovat de Statele Unite constituie  un pas înapoi de la poziţiile  la care se ajunsese de cei care  fac eforturi să evite o catastrofă colosală pentru specia noastră. Ar fi de prisos să repet aici cifre şi  lucruri care o demonstrează matematic.  Datele se află  pe paginile web de Internet şi sunt la îndemâna unui număr crescând de persoane care se interesează de această temă.

   Teoria cu care  este apărată adeziunea la document este inconsistentă şi constituie  o retrocedare. Se invocă ideea  înşelătoare că ţările bogate vor  contribui cu suma mizerabilă de 30 de miliarde de dolari în trei ani pentru a acoperi cheltuielile ţărilor sărace la combaterea schimbării climatice, cifră care ar putea să se ridice la 100 de miliarde pe an în 2020, ceea ce echivalează, în această extrem de gravă problemă cu a aştepta până la calendele greceşti. Specialiştii  ştiu că aceste cifre sunt ridicole şi inacceptabile  faţă de volumul de investiţii necesar.  Provenienţa acestor sume este vagă şi confuză, astfel încât nu angajează pe nimeni.

    Care este valoarea unui dolar? Ce înseamnă 30 de miliarde? Toţi ştim că de la Bretton Woods, în 1944, până la ordinul prezidenţial al lui Nixon din 1971 – dat pentru a arunca pe economia mondială povara cheltuielilor cu războiul genocid din Vietnam -, valoarea dolarului, măsurată în aur, a fost redusă până azi de circa 32 de ori; 30 de miliarde  înseamnă mai puţin de un miliard, iar 100 000 împărţit la 32 echivalează cu  3 125, care nu ajunge acum nici pentru a construi o rafinărie  de capacitate medie.   Dacă ţările industrializate îşi îndeplinesc promisiunea de a contribui la cele în curs de dezvoltare cu 0,7% din PIB – lucru pe care cu excepţii numărate pe degete n-au făcut niciodată -, cifra ar depăşi 250 de miliarde în fiecare an.    Pentru a salca băncile, guvernul Statelor Unite a cheltuit 800 de miliarde. Cât ar fi dispus să cheltuie pentru a salva cele 9 miliarde de persoane care vor locui planeta în 2050, dacă nu cumva înainte nu se vor produce  secete îndelungate şi inundaţii provocate de  mări din cauza dezgheţului  calotelor şi a maselor de gheţuri din Groenlanda şi Antarctida?    Să nu ne lăsăm înşelaţi.  Ceea ce Statele Unite au vrut cu manevra de la Copenhaga  a fost să dezbine Lumea a Treia,  să îndepărteze peste 150 de ţări subdezvoltate de China, India, Brazilia, Africa de Sud şi altele cu care trebuie să luptăm uniţi pentru a apăra, la Bonn, în Mexic sau în orice altă conferinţă internaţională, împreună cu organizaţiile sociale, ştiinţifice şi umanitare, adevăratele Acorduri de care să beneficieze toate ţările şi să protejeze omenirea de o catastrofă care poate duce la  extincţia speciei noastre.

    Lumea  are tot mai multe informaţii, dar  politicienii au tot mai puţin timp pentru a gândi.

    Ţările bogate şi liderii lor, inclusiv Congresul Statelor Unite,  par să discute  care va fi ultimul care va dispărea.

    Când Obama va încheia cele 28 de serbări cu care şi-a propus  să celebreze acest Crăciun, dacă  printre ele este  inclusă şi cea a Regilor Magi, poate Gaspar, Melchior şi Baltazar îl vor sfătui ce are de făcut.

   Rog să fiu iertat pentru lungimea textului. N-am vrut să împart în două această Reflecţie. Le cer iertare răbdătorilor cititori.

FIDEL CASTRO RUZ -3 ianuarie 2010

Ora 3:16 pm  

Havana’s ugly little secret — racism — is coming into the light.

Something long whispered about in Cuba is now being spoken of aloud, and it’s not all those antique “hoopties” rattling around the island. Discrimination against blacks is the bull in Fidel Castro’s revolutionary china shop.

And the bull is getting noticed.

Let’s be fair. Cuban racism is a good four centuries old. When the Spanish colonizers found the native peoples unable to withstand the rigors of slavery, they brought in African captives to replace them.

If you’re a black American, you’ve already seen this movie.

Which means that oppression of blacks in Cuba predates not only Castro, but the man he overthrew, the breathtakingly corrupt Fulgencio Batista.

But while Cuba’s racism didn’t start with old Fidel, it clearly didn’t end with him, either.

Today, there are signs that Cuba’s blacks are no longer accepting revolutionary platitudes at face value. They’re speaking out about their plight.

And now, they’re getting some back-up from their counterparts in this country. Black Americans are finding their voice on this issue — and they’re using it.

In years past, critics who tried to bring this up were dismissed as counter-revolutionaries in Cuba and shouted down as Uncle Toms over here. Cuban academics like Esteban Morales of the University of Havana proclaimed that Cuba “is the only country in the world in which blacks and mestizos have the state and the government as their ally.”

But even Morales admits:

“We are not dealing with the racial problem openly, completely, and profoundly, as we must do internally. We used to think that it wasn’t necessary to talk about it.”

On both sides of the gulf between Miami and Havana, those days may be over.

Stick around. This could get interesting.

AfroCubaWeb

Dr. Carlos Moore

Dr. Estaban Morales

On January 1:

45 BC  The Julian calendar took effect for the first time.

1001 – Grand Prince Stephen I of Hungary was named the first King of Hungary by Pope Silvester II.

1449 Lorenzo de’ Medici, Italian statesman, was born.

1651  Charles II was crowned King of Scotland.

1735 Paul Revere,  American patriot, was born.

 Portrait of Paul Revere by John Singleton Copley,

1772 – The first traveller’s cheques, which could be used in 90 European cities, went on sale in London.

1779  William Clowes, English printer, was born.

1788  First edition of The Times of London, previously The Daily Universal Register, was published.

1800  The Dutch East India Company was dissolved.

1801 The legislative union of Kingdom of Great Britain and Kingdom of Ireland was completed to form the United Kingdom of Great Britain and Ireland.

1801 The dwarf planet Ceres was discovered by Giuseppe Piazzi.

1803  Emperor Gia Long ordered all bronze wares of the Tây Sơn Dynasty to be collected and melted into nine cannons for the Royal Citadel in Huế, Vietnam.

1804 French rule ended in Haiti. Haiti becomes the first black republic and second independent country on the American Continent after the U.S.

1808  The importation of slaves into the United States wais banned.

1810  Major-General Lachlan Macquarie CB officially became Governor of New South Wales.

1833 The United Kingdom claimed sovereignty over the Falkland Islands.

1833 Robert Lawson, New Zealand architect, was born.

1859 Pencarrow, New Zealand’s first lighthouse, was lit for the first time.

1860 First Polish stamp was issued.

1861  Porfirio Díaz conquered Mexico City.

1876  The Reichsbank opened in Berlin.

1877  Queen Victoria of the United Kingdom was proclaimed Empress of India.

1879 E. M. Forster, English novelist, was born.

1880 Ferdinand de Lesseps began French construction of the Panama Canal.

1890  Eritrea was consolidated into a colony by the Italian government.

1892  Ellis Island opened to begin processing immigrants into the United States.

1859 Pencarrow, New Zealand’s first lighthouse, was lit for the first time.

1895  J. Edgar Hoover, American FBI director, was born.

1899 – Spanish rule ended in Cuba.

1901 – The British colonies of New South Wales, Queensland, Victoria, South Australia, Tasmania and Western Australia federated as the Commonwealth of Australia; Edmund Barton was appointed the first Prime Minister.

1912 The Republic of China was established.

1912  Kim Philby, British spy, was born.

1919 J. D. Salinger, American novelist, was born.

1925  American astronomer Edwin Hubble announced the discovery of galaxies outside the Milky Way.

1934  Alcatraz Island became a United States federal prison.

1939  William Hewlett and David Packard founded Hewlett-Packard.

1948 The British railway network was nationalised to form British Railways.

1956  The Republic of the Sudan gained independence.

1958 The European Communitywas established.

1959 Fulgencio Batista, president of Cuba ws overthrown by Fidel Castro’s forces during the Cuban Revolution.

Batista in 1938

1960 The Republic of Cameroon achieved independence.

1962 Western Samoa achieves independence from New Zealand; its name is changed to the Independent State of Western Samoa.

1962 – United States Navy SEALs established.

1982 – Peruvian Javier Pérez de Cuéllar became the first Latin American to hold the title of Secretary General of the United Nations.

1983 – The ARPANET officially changes to using the Internet Protocol, creating the Internet.

1984 – The Sultanate of Brunei became independent.

1985 The Internet’s Domain Name Systemwas created.

1985 – The first British mobile phone callwais made by Ernie Wise to Vodafone.

1990 – David Dinkins was sworn in as New York City’s first black mayor.

1993 – A single market within the European Community is introduced.

1994 – The North American Free Trade Agreement comes into effect.

1995  The World Trade Organisation came  into effect.

1995 – The Draupner wave in the North Sea in Norway was detected, confirming the existence of freak waves.

1997 – Ghanaian diplomat Kofi Annan was appointed Secretary General of the United Nations.

1998 – The European Central Bank was established.

2006 – Sydney, sweltered through its hottest New Years Day on record. The thermometer peaked at 45 degrees celsius, sparking bushfires and power outages.

Sourced from NZ History ONline & Wikipedia.

Kalau negara-negara maju sejak beberapa dekade terakhir ini berpacu dalam riset dan industri bioteknologi, itu tentu bukan barang aneh. Tetapi Kuba ? Bagaimana mungkin negara miskin yang diisolasi dan diembargo oleh Amerika Serikat selama hampir setengah abad ini ternyata juga mampu bersaing dalam menciptakan produk-produk biotek mutakhir ?

Jawabnya tentu bukan hanya sekadar retorika “Bersama Kita Bisa” atau “Kita Pasti Bisa” – tetapi adalah paduan antara visi, kepemimpinan, dan cukup banyaknya pakar yang dedikatif di bidang iptek/biotek, tersedianya dana, dan atmosfer yang kondusif bagi riset dasar dan terapannya. Itulah yang bisa kita temukan di Kuba saat ini.

Awal tahun ini genap 50 tahun Revolusi Kuba yang dipimpin oleh Fidel Castro dan Ernesto “Che” Guevara menumbangkan diktator Fulgencio Batista yang didukung AS. Nasionalisasi aset-aset AS di Kuba berujung pada putusnya hubungan diplomatik kedua negara dan embargo terhadap Kuba yang berlangsung hingga kini. Kaum terdidik, profesional, dan ilmuwan Kuba cukup banyak yang hengkang ke AS. Namun, perlahan tetapi pasti Kuba bisa melakukan konsolidasi, terus mendidik ilmuwan-ilmuwan baru yang mampu melakukan riset dasar ataupun terapan, termasuk di bidang biotek.

Terasa ada kesungguhan Kuba untuk menjadi pemain global di bidang biotek untuk pengobatan kanker ketika mengikuti Lokakarya Internasional I tentang Imunoterapi Klinis Kanker dan Riset Translasional di Havana, 19-21 Nopember lalu. Kesan itu makin kental ketika hadir dalam Pertemuan Ilmiah Global ke-5 tahun 2009 untuk Nimotuzumab yang diadakan Pusat Imunologi Molekuler (CIM) pada 23-25 Nopember, yang diikuti oleh 100-an peserta dari 21 negara. Nimotuzumab adalah antibodi monoklonal untuk terapi tumor otak dan kanker kepala/leher temuan CIM yang paling diunggulkan dan kini sudah dipasarkan dan diuji coba di 21 negara, termasuk Indonesia.

Visi Fidel Castro

“Sebelum Revolusi, di Kuba ada 6.000-an dokter, separuhnya lari ke AS. Sekarang ada 60.000-an dokter. Pendidikan di bidang iptek dan biotek juga amat berkembang di sini. Ini adalah manifestasi visi Fidel Castro sejak awal 1960-an menjadi men of science,” tutur Dr Agustin Lage Davila, Direktur Jenderal CIM dalam wawancara khusus dengan Kompas.

Menurut Dr Lage Davila, adalah visi Casto juga yang membuat riset dasar iptek di Kuba harus bermuara pada produksi produk terapan. Ini berlaku bagi Cim dan lembaga biotek Kuba lainnys seperti Pusat Rekayasa Genetika dan Bioteknologi (CIGB), yang masing-masing mampu menemukan antibodi monoklonal, vaksin-vaksin antikanker, interferon rekombinan (untuk terapi hepatitis C), eritropoetin (untuk penderita anemia pada gagal ginjal), faktor pertumbuhan sebagai terapi pendukung pada kemoterapi kanker, hingga rekombinan promotor pertumbuhan epidermal yang mampu mengobati borok pada penderita diabetes.

Dr Rao S Jada, pakar bioteknologi farmasi dari Indoa yang kini bekerja di Innogene Kalbiotech, sebuah anak perusahaan Kalbe Farma Indonesia yang bermarkas di Singapura, mengatakan, bisa saja molekul-molekul biotek temuan ilmuwan Kuba sebagian karena faktor keberuntungan (luck) selain tentu hasil kerja keras para ilmuwannya dan tekad untuk tak mau ketinggalan di bidang bioteknologi farmasi. Hal ini tak dibantah oleh Dr Lage Davila. “Kami di Kuba memang beruntung menemukan beberapa molekul yang baik. Namun, seperti kata Louis Pasteur, luck itu diperlukan dalam sains, tetapi hanya akan berguna bagi mereka yang siap memanfaatkannya,” ujarnya.

Menurut Dr Lage Davila, Nimotuzumab adalah molekul temuan CIM yang sama sekali baru, bukan sekadar modfikasi antibodi monoklonal yang sudah lebih dahulu ditemukan perusahaan-perusahaan farmasi multinasional. “Keunggulannya bukan hanya pada sifat sitostatik atau efektifitasnya menekan pertumbuhan sel-sel kanker akibat over ekspresi reseptor faktor pertumbuhan epidermal (EGFR), tetapi efek sampingnya yang jauh lebih ringan,” katanya.

Mengapa efek samping Nimotuzumab jauh lebih ringan dibandingkan dengan kompetitornya ? Menurut Dr Rao S Jada, ini karena molekul ini tak menempel ke sel-sel normal. Kini Nimotuzumab sedang menjalani uji klinis untuk khasiatnya mengobati kanker paru, payudara, mulut rahim, hingga usus besar.

Sebagai negara yang diisoloasi dan diembargo AS, Kuba tentu sulit memasarkan produk biotek farmasinya, sehebat apa pun obat itu. Beruntunglah perusahaan YM Kanada menawarkan kerja sama dan membentuk konsorsium untuk uji klinis. Innogene Kalbiotech dipercaya untuk menguji klinis dan memasarkannya di kawasan Asia di luar China dan India serta beberapa negara Afrika.

Tak kurang dari Pertemuan Puncak Onkologi Asia pertama di Singapura, 3-5 April lali, sempat memberikan perhatian besar kepada Nimotuzumab. Perkembangan terapi kanker mulai bergeser dari pengobatan konvensional yang sifatnya sitotoksik (kemoterapi) menuju sitostatik yang lebih tertarget pada jaringan kankernya. Tak adanya ruam kulit pada perawatan menggunakan Nimotuzumab menjadikannya unik di antara kelas terapi monoklonal antibodi anti-EGFR.

Pakar biologi molekuler asal Indonesia yang kini menjadi guru besar di Northwest Mississippi Community College, AS, Augustinus Rinaldy, ketika dihubungi per telepon menyatakan Indonesia sebenarnya juga bisa seperti Kuba. “Keahlian di Indonesia sebenarnya ada. Sayangnya, infrastuktur dan atmosfer riset biotek di Indonesia tidak mendukung. Selain itu, dedikasi ilmuwan Indonesia tak setinggi ilmuwan Kuba yang dibayar amat murah oleh pemerintahnya, cuma sekitar Rp 500.000 sebulan. Jadi, Kuba menemukan molekul sebagus Nimotuzumab bukan hanya karena keberuntungan, tetapi karena iklim kerja yang baik dan dedikasi yang tinggi,” ujarnya.

Lalu ke mana muara “Kita Pasti Bisa” ?  Jawabnya, Indonesia bisanya apa jika cuma jadi konsumen dan “tukang jahit” bagi obat-obatan dan aneka produk lainnya …

Sumber   :

50 Tahun Revolusi Kuba, Castro, dan Bioteknologi, Irwan Julianto
Kompas, 02.12.2009

El dictador Fulgencio Batista gobernó a Cuba con brazo de hierro

Por Susana Alfonso y María Caridad Guindo

Un libro titulado “Fulgencio Batista: De revolucionario a hombre fuerte”, una misa dedicada a su figura y el nombramiento del nieto como Juez de la Corte Suprema de la Florida, son algunos de los hechos para homenajear a un individuo, que según su hijo Rubén “Papo” Batista “se consideraba un hombre (…) con mucha sensibilidad por los más necesitados y por las clases menos favorecidas”.

Cualquiera que desconozca la historia de Cuba, la verdadera personalidad de este dictador y el sinfín de crímenes perpetrados durante su gobierno entre 1952 y 1958, puede imaginarse al leer lo anterior que se trata de un justo homenaje a un hombre humilde, solidario, valiente y luchador hasta el fin por la soberanía e independencia de su pueblo.

Por el contrario, quienes, como el pueblo cubano, no hayan olvidado el río de sangre que dejó su dictadura en la Isla caribeña, no pueden menos que indignarse ante la glorificación de la cual goza el tirano hoy en la ciudad de Miami.

Aunque no es de extrañar que esto suceda en la llamada pequeña Habana, donde reside la mafia anticubana y buena parte de los descendientes de los más fieles lacayos de Batista durante su gobierno, entre ellos los hermanos Mario y Lincoln Díaz-Balart. Ya lo dice un viejo proverbio: “Dios los cría y el Diablo los junta”.

Un documental norteamericano sobre la Mafia y Cuba, producido y transmitido por el canal History Channel califica a Fulgencio Batista como “uno de los dictadores más sangrientos y corruptos de América Latina”.

Si así lo define una televisora estadounidense, ¡qué podrá decir un pueblo que padeció de su represión y sus crueldades durante casi siete años! No es preciso usar calificativos; los hechos hablan por sí solos.

Tomó el poder el 10 de marzo de 1952 a través de un golpe de estado. A partir de ese momento amasó millones a través de los más turbios negocios, ilegalizó todas las formaciones políticas, asesinó a miles de cubanos, arruinó la nación y sembró el caos.

Fue contra la voluntad popular, disolvió el Congreso, irrespetó la Constitución y convirtió al Poder Legislativo y al Poder Judicial en instrumentos dóciles de su gobierno.

Fidel, en discurso pronunciado en homenaje a los mártires del Corinthia en 1959, explicaba que “una de las costumbres que el tirano inculcó en su soldadesca (…) fue la cobardía y el vicio de asesinar a los prisioneros (…). Asesinaban no solo por asesinar, asesinaban hasta por mentir, asesinaban para fingir una victoria. Muy poco respeto experimentaban por la vida humana (…); para obtener grados asesinaron a los expedicionarios del Corinthia, y (…) en una sola tarde asesinaron en El Oro de Guisa a 54 campesinos”.

En entrevista realizada por el periodista Luis Báez en 1989 a José Suárez Núñez, íntimo colaborador de Batista, este alegaba que en todos los negocios que se hacían había que darle una comisión al presidente que oscilaba entre el 30 y 40 por ciento, y que hasta el último momento estuvo el dictador enviando dinero a bancos de Nueva York; su fortuna estaba calculada en cientos de millones de dólares.

La situación de Cuba al triunfar la Revolución refleja “el bien que le hizo (Batista) a su país” parafraseando a la escritora de origen cubano Zoe Valdés.

El 8% de los propietarios poseían más del 70% de las tierras, incluidos los latifundistas yankis; la deuda exterior ascendía a 788 millones de dólares; había 549 000 desocupados de una fuerza de trabajo calculada en dos millones 204 mil; la tasa de mortalidad infantil era superior a 60 niños muertos por cada 1 000 nacidos vivos (ahora con casi el doble de población es de 5,3); la expectativa de vida no pasaba de 55 años (ahora, es de 77 en los hombres y 78 años en las mujeres); un tercio de los habitantes eran analfabetos y semianalfabetos; la población mayor de 15 años tenía un nivel educacional promedio inferior al tercer grado; más de 600 000 niños estaban sin escuelas y el gasto público por concepto de Educación era de 77 millones de pesos (lo que gasta hoy un municipio promedio).

Esto son solo pinceladas dentro del gran lienzo de la ‘honrosa trayectoria’ de Fulgencio Batista, digna, sin dudas, del más grande de los homenajes por parte de la mafia anticubana de Miami.

La dictadura del terror concluyó con el triunfo de la Revolución cubana

Sinopse:

A primeira parte do filme sobre a trajetória do líder revolucionário argentino Ernesto Guevara de la Serna, mais conhecido como Che Guevara (Benicio Del Toro), tem início no ano de 1956, quando Che e exilados cubanos, como Fidel Castro (Demián Bichir), encontram-se no México, articulando resistência militar contra o governo ditador de Fulgencio Batista, em Cuba.

- Gostei! Assistirei a parte 2 em breve e posto aqui.

- Assistido em 10/10/2009

“Roberto Fernández Miranda nació en La Habana el 6 de julio de 1922. Único varón de una prole de cuatro. Sus padres, Ramíro Fernández Ledo y Emelina Miranda Casáis eran inmigrantes españoles llegados a principios de siglo a Cuba.

Su vocación fue siempre el deporte, y en él comenzaba a distinguirse cuando por circunstancias familiares, tanto su formación intelectual como sus andaduras deportivas quedaron interrumpidas pasando, sin transición, a servir bajo banderas.

Al cabo de dos años como soldado raso, aspira a una plaza como cadete en la aviación militar, y para cuyos exámenes de ingreso, según él mismo relata, se preparó minuciosamente. La oposición de la familia, sin embargo, lo frustró en su empeño. Cuando la Segunda Guerra Mundial el presidente Batista establece el Servicio Militar de Emergencia él se presenta, pasa con éxito las pruebas, y es admitido, en 1942, en la Escuela para Oficiales graduándose como 1er Teniente. Trás un período de servicio en la línea para adquirir experiencia en el mando de tropas se le destinó de nuevo, en 1944, a un curso avanzado, junto a otros cien oficiales, en Fort Benning, Georgia. La llegada al poder del Dr. Ramón Grau San Martín motivó su baja de las Fuerzas Armadas. Vuelto a la vida civil, trabajó el ahora ex-capitán Fernández en diversas capacidades hasta que el golpe de estado del 10 de marzo, en el cual jugó un papel protagonista, llevó de nuevo a Batista al poder.

Confiesa Fernández Miranda que él habría querido ocupar, en esta nueva administración, una posición civil. Fue sólo por deseo expreso del presidente que vistió de nuevo el uniforme. Poco después, una crisis interna en la Derección General de Deportes hizo que se le nombrara Director de la misma. Representa a Cuba en las Olimpiadas de México como miembro del Equipo de Tiro de Pistola y realiza una importante actividad en los deportes nacionales e internacionales.

Roberto Fernández Miranda acompañó a Batista al exilio, pasando con posterioridad a representar los intereses del ex-Presidente en los Estados Unidos, hasta su muerte ocurrida en España, en 1973. …” (Palabras de presentación de su libro en contracubierta).

El general Miranda vivía retirado en Miami-Beach, acompañado de su esposa Adela, sus tres hijos, y sus nietos. Practicó deportes hasta el final, especialmente en las canchas de tiro.

Con Roberto Fernández Miranda me entrevisté en varias ocasiones para documentarme sobre momentos de la historia de Cuba que me interesaban enormemente y para escribir una novela, en la que aún estoy, sobre Fulgencio Batista. Nos encontrábamos siempre en la casa de Rubén Batista, su esposa Adelita presente, y el resto de la familia de Rubén, así como Roberto Batista. Llegué a él a través de la Librería Universal y de Salvat, pues al leerme su libro Mis relaciones con el General Batista me urgía entrevistarlo. Junto con Santiago Rey Pernas, a quien también entrevisté y filmé, y toda la familia Batista, el relato de Roberto Fernández Miranda resulta esencial para comprender lo que sucedió momentos antes de la caída de Batista. Este señor fue de una gran amabilidad, y con honestidad me contó detalles muy precisos acerca del 13 de marzo, del asalto al palacio presidencial, y de la noche antes del 10 de marzo de 1952, y muchísimos más detalles que atesoro.

Roberto Fernández Miranda, Roberto Batista Fernández, Adelita, Fulgencio Rubén Batista y Godínez, Carmen, su esposa e hijas, y yo, en julio del 2005.

Considero que la pérdida de estos testigos de nuestra historia es irreparable, con ellos se pierde el testimonio de una versión que nos escamotearon y nos siguen escamoteando.

Mi más sincero pésame a su viuda, Adelita, a sus hijos, nietos, y a sus sobrinos. Conservo con mucho cariño el alto sentido de respeto y de delicadeza que tuvo conmigo. Que descanse en paz.

Kisah Para Diktator, Biografi Politik Para Penguasa Fasis, Komunis, Despots dan Tiran ; karya Jules Archer ini memang termasuk buku lawas – tetapi enak dibaca dan terasa ringan untuk kita mengetahui sekilas kiprah 16 tokoh diktator dari 12 negara ini, termasuk Indonesia. Tentunya, sepanjang kita tak perlu sampai mengerutkan dahi mempertanyakan keabsahan kategorisasi Archer tentang jenis-jenis diktator yang berasal dari kata dictare (Lt.), buku ini dijamin menarik buat dinikmati. Kendati dalam cetakan pertama (April 2004) ini ada beberapa kesalahan serta pencantuman data yang cukup mengganggu. Berikut adalah cuplikan bebas yang menarik dari buku ini untuk kita simak dan renungkan bersama.

Vladimir Ilyich Lenin (10.04.1870 – 21.01.1924)

Sewaktu diminta mendefinisikan Komunisme, Lenin menjawab : “ Republik Soviet ditambah dengan elektrifikasi “.  Lenin memperkerjakan penasehat-penasehat teknis dari negara kapitalis Jerman dan Prancis. “ Satu orang ahli tehnik (entah dari negara manapun) sama nilainya dengan sepuluh orang komunis, “  katanya pahit kepada Leon Trotsky. Dan ketika ia mendatangkan modal asing ke negerinya, Lenin berkilah dengan alasannya sendiri. “ Mengapa kita harus menutup mata dari hal itu ? Secara sederhana, kita harus berjalan di garis dunia kapitalisme “. Bagi Lenin, tujuan selalu menghalalkan cara.

Josef Vissarionovich Stalin (21.12.1879 – 05.03.1953)

Tahun 1905 menghantam Stalin dengan dua pukulan : pertama, gagalnya revolusi sosial Rusia dan yang kedua, kematian seorang gadis petani yang dinikahinya, Katherine Svanide. Di kuburan istri tercintanya itu, ia menangis, “ Saya kenal ia. Tetapi, ia kini telah tiada. Inilah perasaan hangat saya yang terakhir pada seluruh manusia. “  Stalin pun berubah makin dingin, sarkastis, penuh curiga, dendam dan kejam. Stalin dituduh membunuh ribuan korban karena teror-teror yang dilakukannya. Ketika hal itu dinyatakan suatu kali padanya, Stalin hanya mengangkat bahunya, “ Kau tidak bisa menciptakan revolusi dengan bersikap lemah lembut. “

Nikita Sergeyevich Khruschev (17.04.1894 – 11.09.1971)

Saat Khruschev berkunjung ke Amerika Serikat, ada dua hasil produksi AS yang paling mengesankannya yaitu keripik kentang (potato chip) dan serpih jagung (pop corn). “ Makanan ini lezat dan bergizi, “ katanya kepada pembantu terdekatnya. “ Dan lagi harganya murah. Lihatlah baik-baik, kita punya panen kentang dan jagung yang berlebih ! “  Saat pemerintah AS berupaya mencegahnya berkunjung ke Disneyland. Ketika mengetahui upaya ini, Khruschev kontan meledak marah, “ Apa ! Anda punya tempat peluncuran peluru kendali di sana ? “

Benito Amilcare Andrea Mussolini (29.07.1883 – 28.04.1945)

Dalam pertemuan khusus dengan parlemen, Mussolini memperteguh kekuasaannya dengan merangkap jabatan Perdana Menteri, Menteri Dalam Negeri, dan Menteri Luar Negeri. “ Saya dapat memenuhi ruangan ini dengan mayat, “ teriaknya mengancam, “ Saya dapat juga memaku pintu (gedung) parlemen. Kamu semua duduk disini hanyalah karena keinginan baik saya pada persatuan nasional bangsa ini. Tetapi, kemauan baik saya itu tidak boleh dihalangi sedetik pun oleh pidato yang tak berguna ! “

Mustafa Kemal Ataturk (12.03.1881 – 10.11.1938)

Demonstrasi dan kerusuhan mulai melanda seluruh negeri itu. Sekelompok penganut agama yang fanatik mulai bekerja sama dengan tentara bertujuan untuk menghancurkan “republik yang ateis”. Dengan gerak cepat Ataturk menggantung tiga puluh pemuka agama dan mengawasi gerakan pemberontak yang lain dengan ketat. “ Saya dapat membuat Turki menjadi negara demokrasi bila saya hidup limabelas tahun lagi, “ katanya penuh mimpi, “ Tetapi jika saya mati sekarang, itu akan memerlukan waktu tiga generasi. “

Chiang Kai-Shek (31.10.1887 – 05.04.1975)

Tahun 1931, mengambil keuntungan dari perang saudara yang memecah belah bangsa itu, Jepang melakukan invasi dan menjajah Manchuria. Ancaman Jepang itu pada daratan Cina sangat jelas, pembantu-pembantu Chiang memohon kepadanya agar mau rujuk dengan Mao ; untuk bergabung dan berjuang melawan Jepang. “ Tidak ! “  jawabnya marah, “ Jepang hanya luka di kulit, sedangkan Komunis adalah penyakit jantung ! “  Beberapa pejabat yang dilaporkan menucurigai Chiang pro Jepang pun dihukum mati.

Mao Ze-dong (26.12.1893 – 09.09.1976)

Mengambil tempat sembunyi di pegunungan, Mao mulai mengembangkan teknik-teknik perang gerilya. “ Rakyat  mirip dengan air, “ demikian nasihatnya. “ Kita harus berenang di dalamnya seperti ikan. Pertama kali kita harus belajar dari massa dan kemudian mengajari mereka. “  Ia menyandarkan perjuangannya pada petani sebagai pendukung baik tempat persembunyian, pasokan makanan maupun sebagai cadangan tentara. “ Peralatan bukan faktor penting dalam perang, “ katanya, “ Yang penting adalah manusianya. “

Raffael Trujillo (24.10.1891 – 30.05.1961)

Sebagai imbalan atas pajak tinggi yang dipungutnya, Trujillo mengijinkan lebih dari 2.000 warga Haiti tinggal di Dominika, sebagai buruh pabrik-pabrik gula milik investasi Amerika. Tetapi, tahun 1937, setelah harga gula meluncur turun, mereka pun dipecat. Sebagian dari mereka demi mempertahankan hidupnya terpaksa mencuri. Trujillo merenungkan masalah itu. “ Warga Domniika mungkin akan lebih senang, “ renungnya, “ Jika kita membasmi warga Haiti. “

Fulgencio Batista y Zalvidar (16.01.1901 – 06.08.1973)

Batista berhasil mengambil alih kekuasaan di Kuba dan dengan cepat menaikkan pangkatnya sendiri menjadi kolonel. Seluruh komando militer kini dipegangnya. Ia mengirim telegram kepada seorang sersan : “ Secepatnya bergerak. Engkau diangkat menjadi Kapten. Perhatikan ! “  Jawaban telegram dari sersan itu kembali dengan isi : “ Telegram Anda terlambat. Saya telah mengangkat diri saya sendiri menjadi Kolonel. “  Namun, kendati terheran-heran dan terpesona, Batista menerima hal itu dengan baik.

Fidel Alejandro Castro Ruz (13.08.1926 -  … )

Jumlah tentara reguler dikuranginya dengan tajam. Bahkan satu pos militer yang besar diubahnya menjadi sekolah. “ Saya sebenarnya seorang militer tulen, “ sumpahnya, “ Saya tidak punya medali. Saya tidak senang dengan peralatan senjata. Kita semua kini adalah negeri tanpa Jenderal dan Kolonel ! “ ia menolak menaikkan pangkatnya dari pangkat Mayor yang dimilikinya sebagai pemberontak.  Dan Castro bekerja dengan energi yang bagai tak habis-habisnya – sepanjang hari untuk mengubah ekonomi Kuba. Ketika diingatkan bahwa ia kan jatuh sakit jika tidak beristirahat, ia hanya tertawa.  “ Obatku adalah rakyat, “ jawabnya, “ Aku harus bekerja keras ; mengerti dan berbicara dengan rakyat ! “

Francois Duvalier (14.04.1907 – 21.04.1971)

Tahun 1966, selubung keterasingannya terkuak saat ia menerima wartawan Amerika Serikat. Dalam satu kesempatan wawancara, wartawan itu bertanya apa gunanya pistol Colt 45 di meja kerjanya, disamping Alkitab yang selalu terbuka. Papa Doc, demikian julukan diktator Haiti itu, dengan ekspresi dan gaya seperti belum pernah melihat pistol itu sebelumnya, mengangkat dan mengamatinya. “ Ini merupakan kekeliruan, “ katanya sambil memberikan senjata itu ke tangan salah seorang pembantunya. “ Bawa pergi, “ perintahnya.

Antonio de Oliveira Salazar (28.04.1889 – 27.07.1970)

“ Saya seorang tawanan, “ satu kali ia pernah berkata dengan agak bangga, “ Dengan seluruh hidup dan pikiran yang saya persembahkan untuk pemerintah. Saya telah membuang jauh-jauh semua kehidupan pribadi yang seharusnya saya miliki.”  Ia memang hidup spartan, hemat dan sederhana, tidak merokok, tidak minum minuman keras, tidak tergoda dengan uang, tidak menikah dan seorang pendiam. Demi memerangi kesepiannya, ia pun mengangkat anak dua orang gadis. Ketika salah seorang terkena serangan demam panas, Salazar dengan setia menungguinya siang dan malam. “ Ini membuktikan betapa bijaksananya tidak memelihara keluarga sendiri, “ katanya, “ Lain halnya jika saya tidak harus memperdulikan Portugal. “

Adolf Hitler (20.04.1889 – 30.04.1945)

Tahun 1934, Hitler memerintahkan kaum Nazi Austria membunuh Kanselir mereka, Engelbert Dolfuss. Tetapi usaha Nazi untuk merebut kekuasaan terancam, ketika Mussolini yang cemas mengirim tentaranya ke perbatasan Austria. Hitler bergegas pergi ke Venesia menemui tokoh yang menjadi idolanya dulu, tetapi di sana Mussolini mengecam dirinya. “ Sulitnya dengan Jerman adalah bahwa mereka tidak menghargai kebudayaan. “  Hitler pun menyergahnya, “ Kebudayaan ? Jika saya mendengar kata kebudayaan, saya hanya punya satu dorongan – menggambar pistol saya ! “  Mussolini berkomentar pada isterinya, “ Orang ini betul-betul gila ! “

Francisco Franco Bahamonde (04.12.1892 – 20.11.1975)

Pernah terjadi ketika ia sedang menginspeksi pasukannya, seorang tentara legiun tegap yang tidak puas dengan menu makanan yang dihidangkan setiap hari di barak militer itu, melemparkan piring makanan ke muka Franco.  Dengan tenang, jenderal bertubuh kecil itu melap muka dan baju yang tersiram makanan dengan sapu tangan. Dan terus melanjutkan inspeksinya. Setelah selesai inspeksi, ia mengeluarkan tiga perintah. Mutu makanan diperbaiki. Seluruh perlengkapan bagi garnizun itu dibatasi selama 3 bulan. Dan terakhir, serdadu itu ditembak mati.

Soekarno (06.06.1901 – 21.06.1970)

Soekarno berpidato serampangan menyerang program bantuan PBB : “ Apa itu Unicef ?  Hanya susu bubuk. Aku lebih suka makan peuyeum (tape) Bandung. FAO mengirim para ahli yang tidak tahu apa-apa tenang pertanian Indonesia. Aku katakan pada mereka, pergilah ke neraka dengan bantuanmu ! “  Kemarahan pribadinya di arena diplomasi internasional malah memperburuk situasi ekonomi Indonesia dengan makin terisolasinya Indonesia dari dunia internasional.  Ketika para menterinya datang menghadap untuk membahas masalah terbangnya modal asing dari Indonesia, ia menggerutu, “ Masalah-masalah ekonomi membuatku sakit kepala ! “

Gamal Abdul Nasser (15.01.1918 – 08.09.1970)

Seorang diplomat ulung Rusia, Alexander Shelepin dikirim bergegas ke Mesir dengan memanfaatkan kemarahan Nasser pada Amerika Serikat, untuk mengikatnya menjalin pakta kerjasama Moskow – Kairo. Tapi diktator Mesir itu dengan dingin menolak : “ Kami tidak akan menjual kemerdekaan kami dengan tiga puluh, empat puluh atau lima puluh juta poundsterling. “ Tetapi seorang pengamat di Kairo menasihati Shelepin : “ Coba enam puluh … “

Sumber   :

Kisah Para Diktator, Jules Archer – Penerbit Narasi, Yogyakarta – 195 Halaman
Wikipedia.com untuk nama lengkap tokoh, tanggal lahir & tanggal wafat.

1957 – Fulgêncio Batista bombardeia, em Cienfuegos, os guerrilheiros liderados por Fidel Castro.

¿Sabían ustedes que Raúl Castro fue bautizado por Fulgencio Batista? Aquí lo tienen en brazos de su padrino. Gracias a Josevelio.Recibí este texto con las fotos ayer nuevamente por email, en caso de que se encuentre en un blog o página web, por favor que me envíen el link, gracias. Lo publico tal como lo recibí, sin ningún tipo de modificación:

“Hace mucho tiempo yo escuché una historia sobre Raúl Castro (documentada con fotos) que me costaba trabajo creer pero que me aseguraban era verdad. Nunca pude conseguir dichas fotos PERO ahora conseguí (¡AL FIN!) una fotocopia de dichas fotos que la estoy compartiendo con Uds.

 Resumiendo, la historia es la siguiente:

 - Como todos sabemos, la familia Castro es oriunda del pueblo Birán, Oriente, como Fulgencio Batista. Se rumoraba que Raúl Castro no era hijo legítimo del patriarca Castro sino de UN AMIGO DE LA CASA, un tal Mirabal, sargento del ejercito que a su vez era muy amigo de Batista y tomó parte en la famosa ‘Sargentada’ del 4 de Septiembre de 1933 que fué uno de los factores que derrocaran el gobierno de Carlos Manuel de Céspedes sustituído por la Pentarquia. Dicen muchos que Raúl era el retrato idéntico de Mirabal. Con el tiempo Mirabal llegó a ser Segundo  Jefe del SIM en la región Oriental de Cuba. Condenado a muerte después  del triunfo de Fidel Castro en 1959, su pena fué conmutada pues se rumora que la madre de los Castros, Lina Ruz, le suplicó  a Fidel y Raúl que lo perdonaran, y así sucedió. No sé que habrá sido de este personaje despues de esto. Saquen Uds. sus propias conclusiones. (Seria bueno preguntarle a Juanita Castro sobre esto)..

- En una de las fotos pueden ver a Fulgencio Batista, ya Coronel, cargando a su AHIJADO (?!) RAUL CASTRO, el 26 de Julio de 1938 (?!). Esta foto fué publicada por el diario Avance Criollo en Agosto 12, 1960. Como  Uds. verán, Raúl Castro está vestido con un uniforme de una escuela militar creada en aquella época. Batista le puso el mote de el ‘Cabo Pulguita’.. (Pueden ver otras dos fotos de Raúl con el uniforme). O sea, que Batista bautizó a Raúl y era amigo de la familia por mediación del tal Mirabal.

 - Les dejo a Uds. las conclusiones. Para mí, esta información aclara, entre otros factores, el por qué Batista NO EJECUTO a ninguno de los Castros despues del asalto al Moncada (sobre todo a Fidel, el principal culpable). A Raúl no le pasó absolutamente nada. Ahi les dejo parte de la Historia de Cuba, para que vean que con el tiempo “todo se aclara”.”

Times Online, Aug 3, 2009

(AP)

Raul Castro speaking at the Cuban National Assembly

Raúl Castro, the Cuban President, vowed to a standing ovation in parliament yesterday that the country would never give up communism, in what appeared to be a direct response to the Obama Administration’s calls for reform.

Mr Castro, the younger brother of the ailing Fidel Castro, also defended impending austerity measures amid a sharp economic downturn in the country. He announced that Cuba would cut spending on education and healthcare and called state spending “simply unsustainable”.

The Government would reorganise rural schools and scrutinise its free healthcare system in search of ways to save money, he said.

Nevertheless, the political ideology of the regime was not in question, Mr Castro declared.

“I wasn’t elected President to return capitalism to Cuba, or to surrender the revolution,” he said, referring to the armed uprising led by his brother that toppled the US-backed dictator Fulgencio Batista half a century ago. “I was elected President to defend, build and perfect socialism, not destroy it,” he said.

President Obama has been trying to engineer a thaw in relations between the United States and Cuba. Hillary Clinton, his Secretary of State, said recently that Washington wanted to see economic and social reforms in Cuba before the Washington Administration would do more to improve bilateral relations.

Mr Castro reiterated his willingness to improve relations with America and acknowledged “a decline in the aggressiveness and anti-Cuban rhetoric” since Mr Obama took power in January.

The Cuban President made an unusual mention of the mortality of his 82-year-old brother Fidel, something top officials in Cuba almost never do in public.

He scoffed at those who thought that Cuba’s political system would crumble after “the death of Fidel and of all of us”.

He added: “If that’s how they think, they are doomed to failure.”

En este 2009 se cumple el cincuenta aniversario de la Revolución Cubana, movimiento que empezó con la insurgencia que se opuso a la dictadura de Fulgencio Batista,

El dictador Fulgencio Batista

estas fuerzas insurgentes venían en su gran mayoría de un ejército rebelde que era el brazo armado del famoso Movimiento 26 de Julio, comandado por Fidel Castro.

Cuba desde su independencia en 1898 estuvo condicionada por la relación que mantenía con los EEUU. Hasta 1933 en la constitución cubana existía una cláusula, conocida como la ‘Enmienda Platt’, que permitía la intervención norteamericana en la isla, “para proteger la vida, la libertad y los bienes’ de los ciudadanos de ese país, residentes en Cuba. Más tarde en 1952 accede al poder Fulgencio Batista imponiendo a Cuba una dictadura militar con el beneplácito de los EEUU, a esto surgen movimientos insurgentes, el primero de ellos en 1953 con el asalto al cuartel Moncada por un grupo de jóvenes liderados por Fidel Castro, pero fracasó mandando a la cárcel y al exilio en México a Castro y sus seguidores,

Raul Castro, Fidel Castro y Camilo Cienfuegos, heroes de la Revolución

poco después se creó el famoso Movimiento 26 de Julio con el fin de derrocar a Batista y con ideologías anti-imperialistas fundadas en la idea del líder independiente cubano José Martí, en 1956 empieza lo que llamamos Revolución Cubana con la llegada en el yate Granma de 82 guerrilleros del Movimiento 26 de Julio, entre ellos Fidel Castro, su hermano Raúl y el famoso Che Guevara.

La revolución dura hasta el día 1 de Enero de 1959 que es considerada la fecha de triunfo de la revolución, Castro y sus seguidores con el apoyo masivo de la población instaura un régimen comunista en la isla, provocando el enfado de los EEUU y el embargo dictado a la isla, menos mal que la URSS le ayudaban mandándole dinero y petróleo todos los años. Cuba a lo largo de los años ha tenido altibajos en su política como fueron la famosa crisis de los misiles de 1961, la fracasada invasión de la CIA y de la radical inmigración cubana en EEUU de Cuba por Bahía Cochinos, la muerte del Che Guevara

Che Guevara junto a Fidel Castro

en 1967, el colapso de la URSS y la bancarrota de la economía de la isla durante muchos años hasta hace unos años que ha empezado a mejorar levemente.

A día de hoy, Cuba está sumida en una grave crisis económica por la ineficacia de los que están al mando del país que desde mi punto de vista son unos negados para la economía ya que el pueblo cubano está sufriendo mucho y pasando mucha más hambre ahora que en los primeros años de esta dictadura bananera que todavía persiste, y todo esto es gracias a que Fidel Castro con los años ha ido perdiendo lucidez mental que tenía en los primeros años de la revolución, ya que no comprende que el sistema comunista de la economía no funciona hoy en día y él está empeñado en que sí, espero que el nuevo dirigente cubano, su hermano Raul Castro

Fidel y Raul Castro en la actualidad

haga las modificaciones legales y económicas para que en el caso de que siga existiendo la dictadura en el futuro, sea viable económicamente, ya que Raul Castro tiene pensado aplicar en Cuba el mismo modelo económico que hay en China actualmente, ya que si lo hace el pueblo cubano vivirá en mejores condiciones sociales y económicas de las que vive desgraciadamente en la actualidad.

En el caso de que en el futuro esta dictadura comunista acabe cayendo dando paso a una democracia, aquí debo de criticar a muchos de los exiliados cubanos que viven en EEUU, concretamente en la ciudad de Miami, ya que ellos cuando haya democracia querrán convertirse en los amos y señores del país dejando de lado a la gente que apoyo a Castro y a los miles de exiliados que hay por el mundo, estos exiliados de Miami lucharon contra Castro en Cochinos y en gran mayoría son unos auténticos contrabandistas y fanáticos ya que ellos controlan el mercado negro entre Miami y Cuba,

Famoso edificio en honor al Che en la Vieja Habana con su famosa frase

por eso ahora están enfadados con Obama que quiere suavizar el famoso embargo y avanzar en las relaciones comerciales con la isla, menos mal que este colectivo de inmigrantes cubanos  son diría yo en un 60% ya casi ancianos y personas que llevan ya muchas décadas en EEUU, ya que tengo constancia que las nuevas generaciones de americanos de origen cubano no quieren estas cosas hacia la isla y quieren que haya una pacífica transición política en Cuba en que tengan voz y voto todos los actores implicados en este proceso.

En conclusión no creo que en los próximos años haya democracia en Cuba como lo hay en el resto del mundo, en este caso deseo que Raul Castro lleve esas ansiadas reformas que permitan que la economía y la población cubana no tenga hambre, y vivan en una mejor situación en una futuro a ser posible cercano en el tiempo.

This book about Operation Pedro Pan can give context to people seeking to evaluate the 50 years since Fidel Castro took power in Cuba.

Yesterday marked 50 years since Fidel Castro and his band of guerrillas assumed power in Cuba after toppling U.S. backed dictator Fulgencio Batista.

The now ailing Castro stepped down a couple of years ago after outlasting nine U.S. presidents and leaving his country a decidedly mixed legacy for supporters and detractors alike to debate passionately in the upcoming years and decades.

Maria de los Angeles Torres was born in Cuba and was one of more than 10,000 children who left the island in early 60s on Operation Pedro Pan.

Decades later and after a stint in Harold Washington’s administration, Torres returned to her childhood experience with a scholar’s eye.

The Lost Apple: Operation Pedro Pan, Cuban Children in the U.S., and the Promise of a Better Future is the book that resulted from her efforts and lawsuit against the CIA to declassify documents related to the program.

Operation Pedro Pan has generated novels and poetry, and Torres’ work argues that the children in the program were used by the United States government locked in a Cold War struggle with the former Soviet Union. 

The experience of the children, particularly those who did not reunite with their families, was painful and even heartrending.  Singer Candi Sosa, who starred in the propaganda film by the same name as the book title, is just one example of the many children who suffered abuse in the United States.

A fascinating personal connection for me was that Penny Powers, the British woman who administered the Kindertransport program by which my father and uncle left Germany in the late 1930s, ran Operation Pedro Pan, too. 

This is just one of the many informative aspects of this worthwhile book for those looking to learn more about the island that marked a half century yesterday since a bearded leader entered its capital brimming with triumph and possibility.