Ma tot intrebam de ce injura simpatizantii PDL-isti peste tot, pe bloguri, pe forumuri, pe strada, pe site-urile ziarelor online. Ma tot intrebam de ce sunt asa de violenti. In momentul acela ma gandeam doar la violenta verbala.

Ieri seara, dupa ce am vazut la Antena 3 secventele cu Basescu lovind un copil, am inteles ca este vorba si de violenta fizica.Un proverb romanesc spune ca “Cine se aseamana se aduna”.

Injura pentru ca nu au argumente.Argumentele lor sunt injuraturile si pumnii.

Injura pentru ca nu sunt capabili sa poarte o discutie. Majoritatea au o educatie precara. Cate carti or fi citit acesti tineri ? Lipsa educatiei naste monstri.

Injura pentru ca au un caracter violent. Probabil provin din familii dezorganizate. Probabil ca asta au vazut ei in familia lor, in cercul lor de prieteni.

Cand, dupa parerea lor injuraturile nu sunt suficiente atunci lovesc. Ii lovesc pe cei slabi care nu se pot apara. Cand sunt in gasca sunt si mai indrazneti.

Se aduna in gasti, nu conteaza pentru ce lupta. Conteaza ca sub acoperirea asta isi pot da frau instinctelor primare, violentelor fizice si verbale.

Incercam sa le gasesc circumstante atenuante. Speram ca este ceva trecator. Ieri seara am inteles. Nu se pot vindeca singuri. Au nevoie de ajutor, de tratament.

Au nevoie de un tratament de dezintixicare de ura si de educatie

Il asculam pe domnul Bogdan Teodorescu la Antena 3 si in reluare pe blogul domnului Victor Ciutacu, cand spunea ca isi doreste o Romanie fara ura, fara scandaluri, fara furie, fara injuraturi, fara dezbinare, fara frica, o Romanie a normalitatii.

Cu tot respectul domnule Bogdan Teodorescu, nu putem avea o Romanie normala decat dupa ce ii resocializam pe acesti concetateni.

Pentru ca ne place sau nu si ei fac parte din poporul roman si avem datoria sa nu ii abandonam.

Dragi prieteni, acesti oameni au drept de vot, isi pot alege senatori, deputati primari, PRESEDINTI, dupa felul si asemanarea lor.

La ora actuala, in Romania, subiectul care a luat cea mai mare amploare si care este definit si analizat de toata lumea este politica. Romanii sunt mult mai interesati de Traian Basescu, Crin Antonescu, Mircea Geoana, Emil Boc sau Varujan Vosganian decat de cultura, Biserica sau sport. Audientele cele mai mari le fac emisiunile si posturile de profil, gen Antena 3 sau Realitate, in timp ce TVR Cultural este memorat pe undeva pe canalul 29 in televizorul romanului. Probabil ca de atentia de care beneficiaza politicianul mioritic nu s-au bucurat nici marii oameni politici ca Willy Brandt, Konrad Adenauer sau Winston Churchill.
Din pacate politica nu mai apartine de mult gentelmenilor, marilor si finilor oratori, a celor care fac politica de stat in totalitatea intelesului. Ura viscerala, distrugerea totala a adevarsarului, manipularea maselor in cea mai negativa si sumbra forma sau desconsiderarea unor adevaruri universal valabile sunt elementele care construiesc imaginea politicianului, in speta a celui roman. Din pacate aceasta atitudine se revarsa si asupra noastra, a tuturor, a celor care credem si gandim radical. Profesori, doctori, academicieni, ingineri, studenti, tarani, toti sunt prada pasiunii nebune, toti isi exprima furia meschina si incerca sa isi contureze ideile prin cea mai neagra exprimare. Nu mai iubim o idee sau o valoare, iubim doar ceea vrem, nu mai iubim frumosul atata timp cat apartine adversarului, iubim doar frumosul nostru, nu-L mai iubim nici macar pe Dumnezeu, il iubim doar daca este in tabara noastra. Nu mai suntem deschisi catre compromisuri, nu mai acceptam eroarea sau greseala, nu mai acceptam dialogul sau dreptul celuilalt la exprimare. Ne zidim creatia cu sange, cu nervii incordati, cu ochii injectati, desfiintam istoria, renegam umanul din noi si ne autodistrugem cu zambetul pe buze.

Basescu, Geoana, Antonescu, pasiune nebuna, desarta, pasiune sangeroasa, adevaruri false si false adevaruri. Nu mai suntem oameni, nu mai suntem reali. Jignim, denigram, distrugem si dupa aceea uitam si o luam de la capat. Nu exista cale de mijloc, exista doar dementa si extreme sumbre. Nu mai suntem oameni… E furtuna.

Resping idei,oameni,sentimente.Orice [blanda] contingenţa-n afara de-ale mele ma face sa ma feresc,nu suport,nu-mi place.Consider aceasta de-o bizarerie nemaipomenita.Ce-i cu mine?Oi fi eu cam ascetic,dar totuşi..Tenebrele sufletulu-mi inceţoşeaza impasibil vederea,imi otraveşte aplombic gandirea de excentric ireverenţios..Imi retrag apatic şi oarecum placid tentaculele din jurul dragilor amici,retragandu-ma din noi in letargica-mi cochilie şi adoptand din nou blazarea si apatia.

O apropiere ce-mi pare prea brusca ma sperie,facandu-ma s-alerg din nou prin timpul mintii mele,incercand a desluşi ce-i greşit.Nu reuşesc,ranesc si plec.Asa a fost,asa va fi.Alunec intr-o cumplita stare de marasm..singura alinare ramane ritmul de tobe sincopat 4/4.

Inspir prea repede si prea mult gudron si nicotina,ameţind si ridicandu-mi-se temperatura.Nu-i neobisnuit,mi se-ntampla des[nu de la tutun].Anyway,tabacismul pune stapanire vertiginos pe cei mai mulţi dintre noi.Vedem in el,probabil,o cale de scapare,de alinare..

Sunt insensibila,egoista,impasibila,apatica.I’m no good.Pleaca!Pleaca!

Te mint,facandu-te sa crezi altceva despre persoana mea,cand eu urmaresc doar sa te-alung,mda,cu preţul dezamagirii tale.De ce?De teama?

Valul de neinţelegeri ma bulverseaza,subversiunea de situaţie ameţindu-ma.Incerc s-ascund anarhia din interior,ma pictez .De parc-asta ar ajuta..Dorinţa de-a parea mai matur ma-ncolţeste,pictandu-ma cu gratie->reuşind.Nu ma simt bine,anyway.Incerc s-ascund atragand atenţie,şi-mi iese.Dar nu-s bine..

Nu mi-am dat seama cand am trecut de miezul noptii. M-am uitat la un film, mi-a luat vreo 3 ore sa-l vad pe tot. L-am interupt de vreo patru ori. M-am plimbat prin casa cu telefonul in buzunarul pijamalei si cu castile in urechi. Pentru ca ma doare capul si prefer sa port asa convorbirile care “se intind”. A, si mai pot face si altceva: un ceai, o tigara. Se pare ca, atunci cand ai devenit din nou “available”, telefonul suna si la ore tarzii; iar conversatiile dureaza mai mult. Din pacate pentru ele, se incheie mereu cum nu si-au dorit. Nu ma intereseaza acum, chiar deloc. Ce anume? Ceea ce imi propun ele. Orice, nu are importanta. Banuiesc ca e o faza: aceea in care nu mai dai nici macar doi bani pe ceea ce iti spun femeile. Nu le urasc dar…nu ma pot preface ca mai cred toate idioteniile.
Sunt cam suparat. Azi mi-am adus aminte de o faza: atunci cand am plecat de acasa, cand mi-a spus ca vrea sa divortam, m-am mutat la o prietena (nu, nu m-am culcat cu ea; cel putin nu atunci). Asteptam in fiecare zi un mesaj, un telefon, un semn de la sotia mea, sa imi spuna ca ii e dor de mine, ca ii pare rau, ca a gresit, sa ma intrebe cum sunt, daca nu am nevoie de ceva. Nimic. Silencio stampa. Intr-o buna seara, telefonul a sunat. Bucuria mea a fost de scurta durata. Ma sunase sa ma intrebe unde e uscatorul de haine. De parca poti pierde nenorocitul ala de uscator intr-un apartament de doua camere. Cacat, doar nu e un cercel, nu? Si atat, m-a intrebat asta si apoi mi-a inchis. Asta a fost tot. Timp de cateva saptamani, nu am primit nici macar un mesaj de la ea. Cica nu a avut credit. Cat de orb si cat de prost am putut fi. Si inca mai sunt, in mare masura. Doar povestesc toate etapele astea, aici, ca sa mi le clarific in minte. Poate asa nu ma mai apuca dorul de ea si nu imi mai pare rau dupa o relatie care nu ar fi trebuit sa existe.
In alta ordine de idei, cred ca divortul asta mi-a declansat un puseu de “middle age crysis”, nu de alta dar am toate simptomele: merg la masaj, la manichiura, la cosmetica, imi cumpar haine, imi schimb frizura. Mai lipseste sa imi iau o decapotabila si sa abordez o tipa de liceu (cred ca mai stiu sa rezolv niste probleme din Gheba iar, la engleza, nimeni nu comenteaza mai bine decat mine “Death of a salesman”). Weekend-ul se anunta ocupat, merg la un fel de team building cu tot felul de oameni de afaceri, sper sa inchei niste contracte pentru ca altfel, criza asta va fi prima si ultima criza pentru afacerea mea. Pana la weekend mai este, musai sa imi aduc aminte sa duc camasile la curatatorie (dezavantajul de a sta singur).
Noapte buna!

…nu stiu daca mai e ceva de lasat in urma… nu stiu daca se mai cere ceva de analizat, nu stiu daca mai poate cineva pleda pentru acuzat sau poate propune vreo pedeapsa capitala pentru acuzator.nu stiu daca isi mai are locul vreo marturie financiara a timpului scurs, sau a emotiilor convertite intre timp la incorigibil. sa spunem, evident, ca de tot ce avem nevoie in momentul asta e o groapa de nisip in care sa ne afundam pana la brau si nu cu picioarele inainte!.. si in acelasi timp, in mod inevitabil romantic, poate si de o cutie de picnic cu capac de fier incins si lacat elastic in care sa ascundem tot ceea ce ne doare astazi si ne facem sa cautam printre chipuri straine, chipurile celor cunoscuti, iubiti sau urati, celor doriti si adorati de altadata…; sa ascundem cutia asta in cel mai intunecat si rapciugos colt al dulapului si sa uitam de ea pana la o eventuala viitoare drama. Sa o deschidem doar atunci cand simtim ca nu ne mai putem hrani decat cu aversiunea adunata de-alungul drumului spre ipocrita uitare si mai ales spre inlocuirea inversunata a clipelor frumoase cu altele pline de ploaie si frunze reci si noroi pana la glezne. Ploua de tare mult timp. imi urasc de fiecare data bocancii si nu vreau decat sa imi adancesc talpile goale in patratele urate si negre de pavaj scurt si cariat de calcaiele oamenilor plini de resentimente si de furie indreptata impotriva celor fata de care candva, se simteau indragostiti si dependenti si de care abuzau prin respiratii lungi ca de gura larga a unui bol imens de aer. sa stii ca oamenii mint! mint cand spun ca uita! si mai ales mint cu nerusinare atunci cand spun ca iarta! si mai mint cand dupa indelungi despartiri apar la usa noastra cu trandafiri in brate si cu pelerina scursa de picurii lacomi de ploaie.. mint si sunt rai.. nu-si vor decat partea lor de razbunare.. partea lor din afacerea asta deloc profitabila numita relatie, vor partea asta ingrata care contine genunchi rosi si lacrimi murdare si promisiuni de mai bine sau priviri superioare si cinice care ingaduie umilinta dar nu fagaduiesc iertarea…..

ma trezesc din patul tau ca dintr-un cazan cu smoala, pe care diavolul a uitat sa o mai incalzeasca azi-noapte. respir aerul inghetat de noiembrie cu suflul plin de remuscari al sufletelor cauterizate. ma gandesc sa scap cat mai repede de pe traiectoria asta semanata cu plug de pedepse si cu ogor de spini ticalosi pentru trupurile ingemanate de esecul castitatii… ma gandesc sa nu ajung sa-ti cersesc in genunchi iertarea de teama sa nu mi-o acorzi fara nicio pretentie. mi-e teama ca ai sa fii bun.. si atunci.. ce-am sa ma fac cu sentimentul de mila??

Oamenii se despart si pasarilor le cad aripile… mi-e teama ca nu am cu ce sa ma incalt. E frig afara….

Azi nu am chef sa fiu trist. Am umblat toata ziua prin ploaie ( a dracului de vreme, parca am fi in Londra). Am reusit sa imi aman o mare parte din intalnirile de la birou pentru maine. Chiar nu am avut azi dispozitie pentru avocati si alti nebuni care stau pe capul meu. Fukin’sad. Mi-am salutat angajatii din varful buzelor si am rupt usa, pe la 13. M-am dus la masaj. Fac orice sa imi tin mintea ocupata. M-as duce si la cursuri de olarit daca ar exista asa ceva in orasul asta. Sau poate exista dar nu am cautat eu bine?

Noaptea este grea. Nu vine somnul, orice as face. Vin numai gandurile, regretele, amintirile. Dezamagirea, furia. Niciodata speranta. ma gandeam sa iau din nou somniferele alea pe care le-am luat cateva luni. Daca nici azi nu reusesc sa dorm, o sa iau din nou. Mi se pare prea mult sa rezist si noaptea acelorasi ganduri.

Nu sunt in stare de mare lucru. Azi nu am facut bani, doar am cheltuit. Si nici macar nu imi pasa. Imi pasa doar de tigarile fara de care nu mai pot trai si de alcoolul pe care incep sa mi-l doresc prea des si prea tare.

Well, maine e o noua zi.

Noapte buna!

Sunt aici..printre cifre si fum ma pierd.Insurecţia-mi interioara forţandu-ma s-adopt blazarea.Prin  mintea-mi se perinda mii de infame ganduri,n-am putere acum..N-am,nu vreau,nu pot.

Nici nu vreau o mutare sa fac in şahul anarhiei.Acum nu vad in cei din juru-mi decat ceea ce vreau sa vad.Deziluzionarile m-au facut ireverenţios,perfid şi intrepid.Doar vid intre noi,doar amintirea onirica ramane,strapungandu-mi ingenuu extremitaţile-mi reci şi livide,inexorabil creandu-mi convulsii violente,totodat-afabil şoptind tari vorbe.Vinişoarele roşii ale ochlilor se extind,ochii parca mi se umfla,faţa livida-mi devine,buzele se-nvineţesc.Ingheţ,tremur,dintii-mi clanţane incontrolabil.Zgomotul clanţanitului ma calca pe nervii deja-ntinşi la maxim.Venele-mi se umfla,strang cu putere pumnii.

Imbratişarea rece-mi aduce vertiginos aminte ca totul trece..

Mangaierea abjecta mi se pare,invelindu-m-apoi cu o patura croşetata din comentarii vexatorii si blazare.

Vreau,vreau,vreau pe cineva-n care sa cred.M-am saturat de deziluzii.Dezamagire respir,fumez,vomit.E ineluctabil,stiu,dar prea multe deja..Singur cu cochilia mea rizibila..Subversiunea de situaţie ma-ameţeste.

Inot printre inertele si coloratele frunze ale parcului golanit al cartieru-mi,vantul fiind colacu-mi de salvare,rece..Stau dezgolit,solitar,iar frigul işi infige acele-n pielea-mi alba,ranindu-ma;sangele-mi taşneşte ca pe ritm de 4/4 cu bass-off beat…Fulgii de nea ma iau in zeflemea,razand surd sardonic.Nu-s singurii,dar nu-mi mai pasa.Ei,fulgii,imi pot citi gandurile perverse,ingenue.Alerg vertiginos in sens invers,alerg prin timp.

Vreau,vreau,vreau.

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Astazi ma simt din nou din alta lume, dar nu o sa ma las coplesita. Azi am de gand sa fac schimbari radicale in viata mea. Nu stiu de unde o sa incep…poate o sa incep cu dulapul sau cu lista mea de prieteni…hmmm…”prieteni”… Oricum, nu o sa stau prea mult sa meditez, macar o data in viata mea sa fac ceva din instinct, nu dupa ce imi petrec ore gandindu-ma daca e bine sau rau. Nu stiu daca e bine cum procedez, insa vreau o schimbare.

Stiu, o sa imi spuneti sa ma vopsesc sau sa ma tund…am facut deja asta, dar nu e de ajuns! Asa ca voi merge mai departe. Ceva din anturajul meu nu imi face bine, imi strica in fiecare zi dispozitia de la o vreme incoace. Saracul dulapul meu…imi vars nervii pe el si pe hainele mele… Este si asta un mod de a scapa de furia interioara, dar nu va inlatura cauza furiei, radacina ei.

De ce sa ocolim atat subiectul? Sa trecem odata la treaba si sa punem punctul pe “I”.

• Urasc sa fiu luata peste picior.

Oricine face acestu lucru poate sa isi ia ramas bun de la mine. Nu sunt genul care sa accepte tot felul de prostii, de vorbe spuse la caterinca. Sa fiu sincera, nici nu prea am simtul umorului, nu imi plac glumele, iar cand eram mica nici sa rad nu stiam…asa ca…imaginati-va!

• Nu imi place sa fiu indusa in eroare.

Nu ma face sa cred un anumit lucru pentru ca mai apoi sa imi zici ca am inteles eu gresit. NU! Cel putin fi sincer cu mine si spune-mi ca te-ai razgandit, poate pedeapsa va fi mai blanda.

• Nu imi place sa ma trezesti din somn.

Oh, Doamne…cea mai mare greseala! Andra poate sa confirme…pe ea mi-am varsat nervii ultima oara. Sorry!

• Nu imi place sa ma lasi sa astept.

Desi, de obicei, ajung mai devreme la locul stabilit as prefera sa fi acolo la fix. Nici mai devreme, nici mai tarziu. La fix. Sau daca promiti ceva, sa te ti de cuvant. Asa e frumos, nu cred ca sunt pretentioasa.

Ar trebui sa inchei aici caci timpul ma preseaza, am multe de facut… De acum incolo eu te las, nu ma mai intereseaza de tine. Nu o sa ma mai gandesc. O sa astept sa vina de la tine, eu am facut tot ce am putut… Nu pot sa te oblig si, in plus, nici nu vreau, nici nu am de ce… O sa vi singur la un moment dat, stiu asta! Asa ca….DE CE ATATA PANICAAAAAA???

Have a nice day :P

Asta e un bonus…Enjoy!

Exprimarea furiei se face in mai multe moduri:
- spune ca esti furios/furioasa
- asteapta putin sa te linistesti(numara pana la 10, mergi in alta parte…)
- exprima ca furia e pentru mine si nu pentru tine. Eu sunt furios/furioasa..
- foloseste energia data de furie ca sa constientizezi ceea ce se intampla cu tine si cu corpul tau
- nu folosi ironia sau saracasmul in locul furiei
- nu provoca furia in celalalt
- nu-i rani pe cei din jur
- nu o suprima sau inghitit – exprim-o prin fizic sau ganduri
- nu o acoperi cu alt sentiment

Pasii lui Gordon legat de expimarea emotiilor – indiferent ce fel de emotie (furie, tristete, teama)

1. Eu ma simt furios/trist/temator

2. daca tu /cand tu… (zici doar fapte- fara judecati sau valori)

3. pentru ca asta… (spui pentru ca..- spui ce efect are asupra ta)

4. Ce am nevoie..

5.Vrei te rog sa….? (cerere)

Exemplu practic:
Eu ma sperii cand tu intri trantind usa, pentru ca eu sunt concentrat la munca mea. Eu am nevoie de liniste. Vrei te rog sa inchizi usa mai usor?

Uneori suntem refuzati. Atunci ce e de facut?
- negociem. Adica? – reluam pasii de mai sus.

“Ura plange cu lacrimi de stele” (de fapt, era “una”, nu “ura”, dar, parca, nu avea acelasi impact :-j revenind…)
Ura plange cu lacrimi de stele… de aceea apar stelele cazatoare: pentru ca dragostea se transforma in ura si, atunci, oamenii isi pun dorinte: as vrea sa mor/sa dau timpul inapoi/sa pot sa uit/etc.

“but don’t look back in anger, I heard her say…”

Don’t live your life in anger, either…
Furia se aduna picatura cu picatura, zi de zi, se formeaza un lac din ce in ce mai mare si mai adanc pana cand, intr-o zi, vijelia vine si distruge totul din calea lacului, lasandu-l sa cada liber, ca o cascada a distrugerii… Si, din acea zi, nu mai este nimic de facut.

“so, break yourself into my stones…”

Am multe de spus. Gandurile mele se ingramadesc sa iasa. Ele nu isi dau seama ca exista o singura usa si ca eu nu vreau sa le dau drumul la toate. Ma apuca rasul. Fara un motiv anume si totusi rad si zambesc aiurea la o umbra de pe peretele din stanga mea. Vreau o cafea. Si nu prea am chef sa ma ridic si sa ma duc sa imi fac una.

Fa asta, dute acolo, scrie!! Nu pot. Ba poti, pentru ca vreau eu! M-am saturat de asta. Ba nu! Nu te-ai saturat. Asta e doar inceputul haosului tau. E adevarat, traiesti in el si iti place. Iti place sa plangi si sa tremuri la gandul ca ar putea sa iti iasa in cale in secunda urmatoare. Nu poti sa respiri si razi chiar daca in momentul ala tot ce vrei e sa urli si sa plangi si sa o iei pe un cu totul alt drum. Dar stii ca trebuie sa te intorci pe unde ai venit si o faci. Si nu uiti sa respiri. Si tremuri: la inceput de teama si de nervi, mai tarziu de frig si de aceiasi nervi adunati in tine si in capul tau, nervi care ameninta sa rabufneasca, nervi care te fac sa iti doresti sa sari la gatul unuia dintre ei, nervi care te fac sa il fixezi pe cel din fata ta si sa ii sustii privirea cu un zambet tamp pe fata. Nervi care te fac sa ii vezi frumosi in uratenia lor si care te fac sa te gandesti la cum ar fi daca ar avea ceva minte in capetele alea seci pe care le au pe umeri. Si dupa tot circul de prost gust ce are loc nici macar nu te intorci sa ii vezi ochii goi. Mergi mai departe cu acelasi zambet pe buze si cu aceeasi intrebare de care odata crezusei ca ai scapat: “De ce?”.

De ce eu si nu ea? De ce asa si nu invers ? De ce am crescut ? De ce atunci si nu peste ani buni ? De ce soarta a decis asa? De ce nu mai esti aici sa razi de mine pentru ca nu stiu sa tin o tigare in gura? De ce nu ai putut sa te uiti in ochii mei? De ce comportamentul asta de toata jena? De ce nu ai avut curajul sa-mi spui in fata ca nu mai vrei si ca te-ai saturat? De ce nu sunt altfel? De ce noi si nu ei? De ce nu esti tu la fel ca atunci cand ne-am cunoscut ? De ce nu mai suntem copii aia fara minte care faceau numai prostii ? De ce ceai si nu cafea ? De ce tu si nu altul ? De ce Cola si nu apa ? De ce stanga si nu dreapta ? De ce esti prost si nu inteligent ? De ce nu-ti pasa ? De ce am plans asa tarziu ? De ce alb si nu negru ? De ce sa tac ? De ce sa nu acuz ? De ce sa nu urasc tot ce ai fost in viata mea ?

De ce mereu… si toate intrebarile care incep cu acest de ce enervant si plin de ura, toate intrebarile astea sunt cele al caror raspuns s-ar putea sa il uram mereu. Pentru ca aceste raspunsuri vor fi aproape mereu cele care vor reflecta o realitate mult prea cruda, o realitate pe care uneori refuzam sa o infruntam.

Pentru ca nu te-a considerat destul de buna. Pentru ca asa vreau eu. Pentru ca asta e o lege a naturii. Pentru ca atunci a fost momentul cel mai potrivit. Pentru ca uneori trebuie sa suferi. Pentru ca te-a parasit. Pentru ca nu am avut curajul. Pentru ca asa le arat lor ca eu sunt barbat. Pentru ca sunt un las. Pentru ca nu iti doresti cu adevarat asta. Pentru ca era randul nostru sa ne sacrificam. Pentru ca cel de atunci era o iluzie. Pentru ca am crescut si nu ne mai permitem sa ne purtam ca niste copii. Pentru ca unii cred ca ceaiul e mai bun. Pentru ca tu ai fost cretin. Pentru ca eu vreau Cola si nu apa. Pentru ca sunt stangace. Pentru ca asa te-a facut ma-ta ! Pentru ca nu stii cum sa faci asta. Pentru ca nu ai avut pentru ce. Pentru ca albul e mai frumos. Pentru ca trebuie. Pentru ca stii ca nu ai dreptul. Pentru ca nu vrei asta.

Si totul se opreste brusc. Ideile dispar, se transforma in fum. Si eu sunt obosita si nu mai pot. Mi-e foame si mi-e frig. Vreau acasa si stiu ca in curand o sa fiu acolo. M-am saturat de toata prostia care ma inconjoara si de toti cei care cred ca le stiu pe toate, dar asta cred ca am mai spus-o si cu alta ocazie.

E bizar cum fumul strapungerii-n piept dispare si reapare,buimacindu-ma.

Totul se-nvarte-n juru-mi acum c-o viteza mare,dandu-mi o stare de greata,gandurile-mi umplandu-se de elucubratii inefabile pentru o persoana taciturna ca excentricul de mine.Vorbe ce zboara total pe langa urechile-mi incerceiate ma fac sa ma pierd in multime,pierzand notiunea timpului si privind ca un arierat in gol..

Fum dupa fum inspir adanc,nicio vina nu-mi asum.Nu regret,ma bucur impasibil,si blazat ma-ndrept spre formele cu viata cu livide fete,parandu-mi-se onirice si amintindu-mi de ce-a fost si nu mai e.De fapt,iluzoriu totu’-a fost.Atasare emotionala mult,mult prea mare si superflua,ce-a cauzat o lunga durere cu fum incercand a o anestezia.Superfluu,superfluu,superfluu.

Talpile rosii de pe bratara-mi parca viata prind,prefacandu-ma de ceea ce simt ca nu ma prind,si urca pe mine vertiginos,zdrobindu-mi acerb coastele,sufocandu-ma.

[Da]Ma,sufoc fara siguranta aburind geamul masinii care parca sardonic imi zambeste.La spital mi s-a cauterizat rana,tamponand-o apoi c-o solutie inmiresmata,a carei miros imi strapunsese violent toti porii,lesinand astfel si lovindu-mi teasta de marginea mesei.M-am trezit cu teasta sparta,bandajata,totu’-n jur parandu-mi-se irecognoscibil-nici tu,nici ea.-nimicul mare-.Contingenta bland-a medicului imi da fiorii reci pana la extremitati.

Si asa am omorat viermele din piept-cauterizare+amnezie temporara-,si parca nu-nceteaza dezamagirea intempestiva a ma mai chinui,luptand astfel impotriva societatii c-o sabie de samurai,dar c-o armura cam subtire si deci,vulnerabil totusi fiind.

Movul acela perfid imi bantuie visurile,ucigandu-ma c-o bizara candoare.

Invatatura de minte sa-mi fie a ma mai increde-n prietenii neunse cu alifie si a mai avea,pur si simplu,incredere-n cineva.Iar totul pan’-acum grabind maturizarea[de la 7 pan' la 17 ani,and countin'..],transformandu-ma-ntr-un introvertit taciturn.

Si-am incalecat pe-o nuca si v-am spus ca totu’-i pe duca!..

Nu vreau sa ma trezesc, dar parca aud ceva… “Mhh… nu-i nimic.” imi spun in somn si zambind ma intorc pe partea cealalta. Si totusi, dupa 2 minute se aude iar zgomotul care parca vrea sa-si faca ambitia cu mine si nu vrea sa imi dea pace: “Ghh… parca ar fi Mollo si durerea lui la uter.” ma gandesc si zambesc in continuare in starea mea de semiconstienta.

Intr-un final deschid ochii. S-a intunecat. Cand ma uit la telefon vad ca e 7 fara cateva minute si ca sunetul care nu ma lasa sa raman in visul pe care l-am si uitat venea de la mesajul Alexandrei: “Bagam un mec?”. Am vorbit cu ea si dupa ce s-a amuzat putin pe seama mea, pentru ca, dupa spusele ei, am facut exact ca Zara (pisoiul meu), am hotarat sa ma dau jos din pat. Parca imi era mai bine, dar senzatia de rau inca isi mai facea simtita prezenta cand faceam anumite miscari. Mi-am luat pe mine un tricou curat si un hanorac si am plecat. Muzica imi urla in urechi ca de obicei. Avedam 10 minute ca sa ajung la Romana, in fata la Dika… cate amintiri ma leaga si de locul ala.

Am mers pe strada mea pana am iesit in Icoanei, am trecut pe langa biserica si am intrat pe Eminescu hotarata sa ajung la supermarket. Cand am intrat acolo tremuram si nu era din cauza ca imi era frig. Nu imi era chiar deloc, ce ma facea sa am senzatia asta era sentimentul de nesiguranta care pusese stapanire pe mine cu cateva minute inainte. In momentul ala mintea mea s-a blocat pur si simplu.

Am iesit din supermarket si am luat-o inapoi. Treceam pe laga oameni si le simteam privirile in ceafa. Unii chiar m-au privit in ochi… aveam de impartit un secret pentru ca eu eram ea si ei erau ei… si am trecut mai departe si am zambit. Am iesti pe Dacia si i-am lasat in urma cu privirile lor si cu intrebarile la care poate cautau raspuns. Mi-am continuat drumul, de data asta mai linistita. Acum eram sigura.

Eu sunt ea si toata lumea stie asta.

Pe mine cel mai puternic ma anima furia, dezgustul. Cele mai bune lucruri din viata mea au iesit asa. Din furie urmata de o disciplina dezgustata. Primul meu roman, hotararea mea de a ma ocupa serios de cariera de romancier – astea au venit tot din furie. Nu ma plang. Asta ma face pe mine sa functionez deocamdata, asta incerc eu sa schimb in mine, cautand alte motivatii, temperand-o pe cea principala. Am gasit astazi mail-ul pe care i l-am trimis eseistului si filozofului roman care traieste in Paris, o iubire de tinerete a mamei mele, unul din oamenii cu care am incercat sa discut dupa ce mama nu a mai fost fizic langa mine, sperand sa o descopar si dincolo de viata familiei noastre. Am avut intotdeauna dorinta de a o fi cunoscut pe mama inca de cand era copil. Ma intreb daca o astfel de motivatie, cea a furiei, merita ceva bun, daca merita succes:

“Dupa doi ani de la schimbul nostru de scrisori, m-am hotarat sa scriu din nou. Cu oarece furie, nu o sa va mint spunand ca sunt senina in ceea ce va priveste. Dar din egoismul pe care l-ati sesizat in mine scriu, macar pentru a va plesni. Poate ca palma o sa doara la un moment dat. Stiu ca palma va fi corect aplicata, nu am nici o indoiala asa ca, in cazul in care nu o sa va clatine macar un pic, incapacitatea nu va fi a mea ci a dumneavoastra.

Ce vreau sa spun astazi barbateste este ca ati fost un imbecil atunci, in comunicarea cu mine. Si credeti-ma, stapanesc valoarea fiecarui cuvant. Si bunele maniere. Dar asta este concluzia mea. Iar egoismul dumneavoastra, spre deosebire de al meu, nu are mare valoare pentru ca nu lasa nici o opera in urma ci doar incercari.

Sper ca la un moment dat sa va puneti problema (ar fi o dovada importanta de maturizare si inteligenta ascutita) de a va ierta pentru felurite lucruri si sa nu puteti sa o faceti. Asta este dorinta mea teribil de puternica tocmai prin infantilismul ei.

Mi-ati spus sa nu scriu proza scurta si sa ma amagesc, ca majoritatea romanilor, ca am talent. Mi-ati spus sa scriu un roman in loc sa vorbesc in dreapta si-n stanga despre ce am pierdut odata cu moartea mamei. L-am scris. E bun. Nu cred ca ati vrut sa ma motivati dar s-a intamplat. Nu am avut ce sa fac cu dezgustul in urma schimbului nostru de scrisori. Asa ca am scris zi dupa zi la romanul meu autobiografic.”

Imi pare rau ca trebuie sa negociez cu viata de cate ori am de luat o decizie, iar de asta sunt convinsa ca nu multi pot suporta..si o iau pe alte cai. Da, ce credeti, ca n-as vrea si eu sa evadez de la regulile astea stupide pe care trebuie sa le urmam? Sincer, le incalc..dar in limita bunului simt si asta nu ma face deloc sa ma simt mai bine. Uneori vreau sa zbier atat de tare incat sa se sparga geamurile, sa bat pe cineva pana nu-i mai functioneaza creierul, sa beau si sa fumez atat de mult incat sa ajung pe taramul fagaduintei..Pun pariu ca ar fi super. Dar in ciuda tuturor acestor aspecte, sunt chiar cuminte. LA DRACU ! Nu stim sa traim, nu stim sa riscam, avem frica in sange, suntem un viitor popor de lasi cacaciosi..si toti stim ca rahatu pute ! .. Pe langa sentimentul acesta acut de furie, in sufletul meu e un intreg amestec de sentimente si ajung sa nu le mai pot deosebii. De obicei, vorbesc despre minunatul sentiment de iubire si arareori despre problemele mele si despre indignari..Dar exista si stari intermediare foarte importante in ciclul vietii. Psihicul omenesc este sensibil la anumiti factori, pentru ca altfel nu imi explic de ce cineva incepe sa planga la un film sau cand asculta o melodie. Desigur ca mai sunt si cazurile in care altii rad, dar tot o sensibilitate e si aceea. Vreau sa plang, sa tip, sa ma isterizez si apoi sa cad in cealalta extrema, sa fiu amuzanta, extrem de placuta si de sociabila. In tot ceea ce as putea eu sa vorbesc, este vorba despre viata si cred ca de fapt asta e idee care ma obsedeaza. Se doresc exemple? Desigur: ce viata minunata, ce viata de cacat, planuri pentru viata, amintiri de viata..Vedeti? Poate ca nu sunt singura care isi rezuma principiile, dorintele, gandurile la viata..sunt clar sigura de asta de fapt.. Nu ma consider cea mai minunata persoana, dar altii ar trebui sa ma considere, pentru ca sunt minunata si sunt extraordinara. Nu sunt o persoana care sa-si creeze o axa si o ruta a vietii care sa se invarta in jurul propriei fiinte, dar chiar cred ca toti suntem minunati. Rar mai avem parte de aprecieri, acum e bine daca ti se spune: handicapatule, idiotule, proasto, esti nebuna, iesi d-aici frate, e greseala noastra. Sunt nemultumita de societate, dar nu sunt o persoana ANTISOCIALA, iar pentru cei care nu inteleg sensul sa caute in cartea aia groasa, grea si cu multe cuvinte numita DEX si da, stiu, sunt o draguta. Oamenii se nasc cu un talent, e o chestiune de timp pana acestia si-l descopera. In aceasta privinta avem nevoie de ajutor. Nu vorbesc despre un chirurg care sa ne taie scalpul cu un bisturiu, craniul cu un burghiu [medicinal, desigur], iar mai apoi sa patrunda in creierul nostru si sa ne descopere talentele..Oh, Doamne, desigur ca nu. Eu vorbesc despre ajutorul social si in special despre respectarea drepturilor. Ar trebui sa avem libertatea de a alege ce sa facem si nu ma refer la ce se intampla la noi in tara: de voie de nevoie, faci romana, mate, info, sport, engleza, istorie, geografie, etc….De ce sunt alte tari atat de dezvoltate? Pentru ca aaaau intr-adevar posibilitatea de a alege si mult timp ca sa aprofundeze in subiectul a ce si-au ales sa faca. Si asta ma supara.. Da frate, “a2a oara, nu mai fac, mi-am bagat mintile in cap”, dar ce rost? Nici macar cei ce ne indruma si ne conduc nu au mintea acolo unde trebuie, asa ca inchei subiectul. Hmm..multumesc celor ce au citit asta, un alt articol scris din cauza gruparii regionale de sentimente, mult prea intense, care nu pot sta inauntru. De ce? Exista riscu sa preia controlul asupra ratiunii si sa innebunesc mai mult decat sunt deja ! NONSENS!!!

Si nu stiu macar de ce ma doare asa de tare.De ce?De ce-mi pasa asa de mult?De ce m-am atasat atat de mult de tine,prietene?Doare,sa stii.Si plec pentru ca vreau sa raman,da..

M-am saturat de banalitate,de reguli superflue,de caractere abjecte,triviale,de falsele aparente.De vicisitudine,pur si simplu.

N-am,nu vreau,nu pot-te arde lumea cu ‘nu’-uri,lasand urme.Comentarii vexatorii aruncate-n fata-ti oarecum inadvertent,ce dor uneori prea tare,lasand rani ce nu se mai inchid decat prin cauterizare si deci,lasand pe veci cicatrici.

Nu reusesc sa-nteleg de ce,ce si cum.Nu ma mira prea mult,deoarece ma scald de cand ma stiu in apele incertitudinii.

Ma pierd printre sticle de alcool,comportandu-ma rizibil uneori,impiedicandu-ma-ntr-o temporara letargie si oarecum..fericire.Ma pierd in privirea-ti acvilina,prietene,strabatandu-mi fiori reci tot corpul.

Vreau sa plec,dar nu prea.Nicicum nu-i ok.Cum sa renunt,nu stiu;vreau?Nu..sau poate da.Nu  mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva.Tin la tine mai mult decat la preitenii de-o viata,frate.

Ma doare zambetul.Ma simt pierdut si solitar,ca-ntotdeauna.Niciodata prea aproape de cineva..

Ma-nvaluie ameteala nicotinei,deplasandu-ma anevoios in starea de ebrietate adolescentina,si uitand un pic de necazuri,evadand din cuiele impasibilitatii,durerii,si plutind in anarhia omenirii perfide,daruindu-ma fortuitului si asteptand crizele-mi specifice de ras,care ma elibereaza din cusca blazarii.

Animalul din mine urla disperat,incercand sa iasa,sa loveasca.Sangele-mi clocoteste de nervi,fata-mi se-nroseste,venele-mi se umfla,tremuratul se instaleaza si limba-mi se-ncordeaza.Insultele-s pe cale de-a fi scoase afara,dar stiind ca voi pierde orice control asupra-mi daca lovesc animalic pe cineva,sparg/lovesc orice altceva,evitand astfel stirbitatea,sangele varsat si ochii umflati+scandaluri de care I don’t give a fuckin’ shit.

[Si tin la tine ca la un prieten super bun,a nu se-ntelege altceva..]

Trecutus eras Ceausescus, trecutus eras Iliescus (x 3 ) Constantinescus, trecutus eras Basescus. Estatus erus Basescus ???!!

De la era lu’ Atotus Stiutoris Ceausescus si pana in prezent, multe lucruri s-au distrus schimbat. Caruta Masina poporului a revenit la origini (adica au venit fratuzi si au luat inapoi ce era al lor), granitele s-au deschis si poporul “roman” a cucerit noi teritorii (Macaronia, Branzia Croasantia, Coridia Betivia).

Astfel, avand in vedere schimbarile petrecute in “Tara lu’ …escu”, ori care ar fi el, m-am  hotarat sa ma modernizez si eu. Am pus mana pe o troti masina mai noua si mult mai fioroasa – Matizzzz

(daca era dupa puterea mea financiara, la ora actuala nici Dacia aia verde nu o aveam dar, am gasit o firma non falimentara la care m-am angajat, firma care si-a facut un obicei foarte ciudat din  a-mi da salariul, si pe langa salariu mi-a mai dat si masina – clar ceva e in neregula cu oamenii astia)

Deci, acum pedalez conduc un matiz.

Matizul e foarte ok ca masina (daca nu bate vantul din fata, nu trebuie sa iei curbe, nu trebuie sa acccelerezi, nu trebuie sa cari bagaje….). Pentru ca e gratis, chiar e o masina foarte ok. Ar fi cazul sa nu mai exagerez. E masina de oras, si la cat costa, e mai mult decat buna.

Sambata, fiind foarte plictisit, si neavand ce sa fac in “Bucarest” (papa nu mai aveam, bani  nu mai aveam, tigari doar cat sa-mi ajunga cateva ore,) m-am hotarat sa le fac o bucurie parintilor si sa dau o tura pana in orasul natal.

Norocul meu a fost ca vineri este  zi de alimentat masinile cu carburant la firma si macar benzina aveam. Deci imediat, ca un copil bun si intelept ce sunt, m-am grabit spre casa sa-i bag in faliment pe ai mei parinti.

Soarta insa avea alte planuri pentru mine.

M-am urcat deci in “masina”, am iesit din “Bucarest”, am pedalat zi de vara pana-n seara, si am ajuns intr-un final la 30 de km distanta  de Buzau, adica la 60 de km de orasul meu “Ramnicu Sarac”.  Al meu Matiz, avand propria lui vointa si dorinta, a hotarat ca am intrat cu viteza prea mare in localitate si mi-a taiat acceleratia … de tot.. si motorul, si benzina, si tot.

Astfel m-am trezit ca stationez involuntar pe partea stanga  la ceva distanta de orice urma de civilizatie.  (satele nu e civilizatie, sa se stie care este, deah?!)

Am incercat sa repornesc masina,… nimic.

Normal ca am facut ce ar face orice om independent, pe salariu, si cu capul pe umeri: am pus avariile, am scos triunghiul reflectorizant (uuuu shiny!!!!), l-am plasat la distanta regulamentara de fundul masinii sa nu-mi transforme cineva Matizul in Renault (am vazut eu intr-o reclama ca daca busesti o masina de perete se transforma in Renault), si, si… l-am sunat pe tatal prietenei mele sa vina sa ne culeaga.

Cat am asteptat noi, Matizul nostru a intrat in “safe mode” si s-a hotarat el ca nu mai are nevoie de avarii ca, de’, nu era noapte, si nu treceau masini pe langa noi care ar fi putut sa ne chilareasca.

Astfel am asteptat salvatorul nostru in bezna.

Intr-un final, a aparut salvatorul,  am scos Matizul din “safe mode” (am rencarcat bateria) dar, Matizache fiind suparat  ca vroiam sa-l trezim din somn, nu a pornit. Binevoitori, am vrut sa-l tractam cu “stanga” (imi place cum suna, staaaangaaaaa, voarte barbatesc si macho!!!) , dar s-a rupt staaangaaaaa.  Bineinteles ca dupa aceasta intamplare eu si El Salvatore ne-am transformat in necrofili livratori de carne proaspata direct in frigiderele Koreenilor. (nu, nu e Matiz facut la Craiova!)

Pasul imediat urmator a fost sa reinodam staaaangaaaa, si  am tarat trici masina pana in prima benzinarie unde am si abandonat-o.

A doua zi, dis de dimineata, am luat un doctor de Matiz (erau la magazin la promotie, trei la 10 lei) , si impreuna cu El Salvatore si a lui furie visinie (Daewoo Espero adica) am plecat inapoi sa readucem bestia copilasul la viata.

Am ajuns, l-am gadilat pe Matizache la capota, i-am data sa suga energie de la Furia Visinie, Doctorul i-a schimbat scutecul (o siguranta frate, am ramas ca prostii in drum pentru ca nu am fost in stare sa schimbam o amarata de siguranta!!!)  si a pornit Matizache.

Si astfel am terminat prima aventura neplacuta cu inlocuitoru’ de dacie.

(Da, ca nesimtitul Duminica seara am umplut masina cu mancare le-am luat alor mei ultimul ban din casa si ne-am intors in “Bucarest”)

Zi iend!! (Sper!)