Gabriel H. Decuble publică poezie în periodice încă din 1988, dar debutul său editorial avea să vină abia în 2001, la 33 de ani, prin volumul Epistole… şi alte poeme. Miza volumului era să permita personalităţii şi formaţiei plurivalente a autorului (poet, prozator, eseist, critic, istoric şi teoretician al literaturilor germană şi română, traducător din germană, franceză şi engleză) să coexiste într-un discurs suficient de matur, încât vârstele poetice să poată dialoga ca într-un banchet al autocunoaşterii, fără a le refuza, prin cumpănirea cvasi-ritualică a formei, prospeţimea ludicului sau disponibilităţile (auto)ironice. Prin “Eclectica”, cel de-al doilea volum de poezie al lui Gabriel H. Decuble, scris pe parcursul ultimilor patru ani, autorul încearca să se reinventeze dincolo de exigenţele formei şi de austeritatea discursurilor politic corecte.

(din volumul Eclectica, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007)

goiul ales

un neamţ de la oficiul de marşalizare mă-ntreabă

ia-mi spune nu ţi-e ruşine că te-ai născut în

românia nu crezi că-i urît să te dai la fund

cum face poporul tău boicotînd istoria să te

faci că plouă cînd e clar că te-ai născut între

fecalele vinei şi urina ruşinii ca să-l citez îşi

drege glasul ridică ochii-n tavan mimînd

savantlîcul pe ţiţero

.

aş putea prea bine să-i spun vreo două dar

vorbele lui mă rod pe dinăuntru mai tare ca

soda caustică aşa că-mi răspund mie însumi

.

generaţia mea n-a mîncat holocaust pe pîine

nu ştie ce-a fost la bug la odessa la iaşi

dar generaţia mea vrea să scrie frumos

vrea poezie şi proză cum vrea alcool şi tutun

bulbuleatăr haş cocaină sau opiu

vrea voluptăţi estetizante trăiri autentice

n-a învăţat umilinţa la şcoala de partid

nu şi-a băgat degetu-n cur ca să vadă dincotro

bate vîntul

.

ce pot să fac

aş căuta un ţadik să-l întreb cum e cu vina

dar mi-e frică să nu-mi ceară bani pentru sfat

încît rămîn prost cum rămîne omul sărac

toată viaţa mi-e dor să bla bla

.

chiar ieri am bla bla încontinuu

dar în ziua de azi orice spui ţi

se-ntoarce-mpotrivă nu fi naiv nu

devine alb alb te trezeşti vrînd-nevrînd că

eşti iov jegul şi boala necazul şi furia îţi

muşcă din carne şi totuşi nu dai înapoi din

credinţă vrei să le-arăţi tolomacilor de îngeri

şi diavoli care se joacă cu sufletul tău că

ontologic vorbind nu-s mai breji decît tine

.

apropo de draci mai taci dracului din gură

îmi spune rené girard călare pe-o lungime

de undă că numai el ştie cît de greu i-a fost

unei mîini de evrei responsabili să facă

aufhebung cu ţapul ispăşitor

să-l convingă pe dumnezeu să se răstignească

pentru noi toţi păcătoşii

să moară cinci zile prea mult

hai patru tot mult hai trei batem palma

.

dar toate trei mai cumplite ca veacul

cînd cerul şi-a ţinut temător răsuflarea

necrezînd că genitorului său îi va reuşi figura

cu reînvierea ha sare sartre jean-paul

ca fript de pe altă lungime de undă

şi-l arată cu degetul pe yoshua nazrin

cel care zice el ar fi întemeiat

cea mai reputată organizaţie teroristă vreodată

cu mult mai multe victime la activ

decît a putut pune courtois

pe seama comuniştilor de-aici şi de-aiurea

.

dar mie nici că-mi pasă le întorc spatele

fac mutre-mutre mă strîmb în oglindă

încerc să aflu cum aş arăta ca român get-beget

îmi trag urechea de-a dacii şi romanii

dar nu stă nicicum o lipesc

cu gumă cu salivă cu sîngele

care ţine de şase la colţul unui ţesut mai rebel

fiinţă ce eşti de ce nu-ţi schimbi numele

îmi zice un editor cumsecade

cu al tău n-ai nici-o şansă într-o ţară cu

imaculate genomuri eminovici

şi-a dat seama la timp n-a pregetat n-a zis nu

eu zic mda oricum totu-i un pseudonim

strănepoţii noştri purta-vor pesemne doar numere

corecte mecanice eufonice numere

unu trei şapte blond zero opt unu albaştri

.

ieri m-am văzut cu lumea

081137 i-am şuierat arătînd cine sînt

e posibil să fi adăugat un gx din pedanterie

ea mi-a întors-o cu tîlc alt român

i-aş zîmbi ipocrit îndărăt dar aştept

să-mi cadă toţi dinţii să pot zîmbi larg precum

iliescu deocamdată dantura nu-mi permite

mai mult de un rictus pe deplin meritat

căci tot ce fac bine nu preţuieşte un zlot

aşa că mă cazn să fac rău tot ce fac

şi tot ce-am făcut rău să duc la perfecţiune

arborez politica lui oricum sinonim cu totuna

cînd orice om cu capul pe umeri ştie că

după auschwitz nu se mai poate scrie

nimic

.

nimic din ce nu m-ar face să roşesc că trăiesc

nimic din ce m-ar putea face să uit că milioane

de oameni de om au murit putea să fie şi unul

de-ajuns ar fi fost ca să simt indicibila greaţă

faţă de ceea ce-şi spune mai mult ca nimicul

fiinţa

.

şi totuşi zac în mijlocul ei o singură zi

de-aş fi goiul ales aş da-o la pace cu dumnezeu

l-aş aburi i-aş smulge o lume ca-n basme cu bine

şi rău separat pe sertare ca-ntr-o servantă

cu lenjerie intimă chiloţii curaţi să învingă

mereu ciorapii murdari dar nu fi-va să fie

şi deocamdată nu-mi reuşeşte decît să-i trag lui

preşul de sub picioare şi să cad eu violent doar

un gag prăfuit de anii ’60 cînd părinţii noştri

rîdeau pe înfundate în faţa televizorului se

pipăiau în semi-obscur îşi trăgeau ocheade pline

de subînţeles arătînd spre dormitor din pupile

şi gîndeau cum să-i arunce lumii o nouă pradă

.

generaţia mea

(din volumul Epistole… şi alte poeme, Editura T, Iaşi, 2001) 

epistola a patra 

 Bila-i amar giuvaer, dragă Canida, cînd ochiu-ţi împroaşcă

                                                   pe dinlăuntru,

cînd cad pline de-otravă cuvintele, mai grele ca plumbul,

grozavă şi rea cînd îţi joac-o esteră-n pupile. unde-am

ajuns şi de ce, te întrebi? cum s-a pierdut nefiindul?

dînd glas raţiunii vei prinde de veste cînd a căzut

primul fulg peste patul bolnav, cînd a-nceput a creşte

                                              tumoarea în inimi. 

ştiutor nu prea şi naiv cu desăvîrşire cercat-am gardul

de suliţi din jur să-l străpung, să joc jocul lumii.

rîsul de-afară să-l rîd. să-ntrevăd copilul din mine

privind la copiii din jur. şi-am văzut – ce puteam dar să văd?

sîni mari şi mai mici; picioare mai lungi ori drastic de scurte;

unghii vopsite, machiaje, frizuri, ciorapi de mătase, veşminte 

                                               aţîţătoare. 

dar nu din acestea, din fructele lumii, s-a nutrit îndoiala,

căci nu certitudinile nasc întrebarea. (vreau să m-asigur,

prin asta, un minim consens că accepţi între noi.) ci iată:

veşteda-ţi poftă de manipulare în colbul din drum a stîrnit

                                            un vezuviu.

ea m-a împins spre lumina de-afară, ea mi-a adus crampele

ovoidale. e iarnă acum, ai ghicit. gîngănii şi broaşte,

în moarte de nu, măcar în găoace şi tot s-au retras,

nu mai orăcăie luna pe lac, nici nu mai bîzîie frunzele-n aer,

de pofta trupească electrizate, păsări deprins-au, care-au rămas

pe acasă, cu toate să croncăne-n stins dialectul esopic

(pleacă-ţi urechea, e plin de tristeţe-nţeleaptă). dar nu e

stingere-n toate, hibernala e-n toi fornicaţie-a lumii

                                                (din apartamente). 

te afli singură? ţi-e greu? gîndeşti cum să mă prinzi înnoit?

vechile practici dau greş, perimate-s. ţi-e clar între timp

că nu menstruîndu-mi cafeaua, sfatul hîdelor vidme

urmîndu-l, sau bobi fermecaţi strecurîndu-mi

în somnul nocturn, sub ureche, redobîndi-

                                              vei trecutul.

trecutul un cal este mort: oricît cu şfichiuri pe cur

de cravaşă l-ai arde, oricîte ghionturi în burtă i-ai da,

nu-l călăreşti, din păcate, şi-i clar ca lumina din zare:

                                       în genere

nu recîştigi, un lucru cînd pierzi, fie acesta iubirea,

decît o părere, un zeu-dumnezeu. (numenu-şi face

culcuş şi-nfloreşte mereu în absenţe,-n durerea

                                                 organului lipsă.)  

la ceas de bilanţ ne-ntrebăm ce-a rămas: cînd mersul

mi-l port ticăit peste cîmpul de tîrşuri, e bine încalte-

amintirea a ceea ce-a fost să re’nvie în sine, comoară

ascunsă pe veci: era, pe-atunci, atît de frumoasă iubirea,

că stam prostit, mă-ntrebam, cum de-o uitaseră în

                                              legalitate.

nu-i cunoscusem încă reversul, nu mă lovise magma de ură.

n-am apucat să-i spunem adio, căci nu a plecat – e aici,

                                                doar pe dos.