Deşi voiam să merg parctic în fiecare zi, pe toată durata târgului de carte “Gaudeamus” ediţia 2009, am reuşit abia astăzi să dau o tură pe acolo. M-a împiedicat , se pare, o criză de lene şi agorafobie care m-a ţinut în casă cam toată săptămâna.

Mare lucru nu cred că am pierdut. Nu am cumpărat nicio carte, pentru că fie nu am găsit ce doream, fie nu mi-au convenit reducerile pe care le făceau expozanţii. De exemplu la editura “Polirom” ochisem câteva cărţi care m-ar fi ajutat la facultate, în sesiunea care se apropie, dar când am văzut preţurile mi-a cam trecut. Mai bine mă duc la “Depozitul de carte”, că tot aia e.

Spre deosebire de Bookfest-ul de anul acesta, la Gaudeamus mi s-a părut că sunt mai multe evenimente, lansări, concursuri, sau vip-uri prezente. Ăsta a fost singurul punct forte al evenimentului.

I-am văzut pe acolo pe Gabriel Liicenau prezentând cărţile Hertei Müller, apărute la noi, cu ocazia pemiului Nobel primit de către scriitoare. Răzvan Lucescu împărţea Dacii Sandero şi alte premii la tombolă. Mai mişuna pe acolo şi Silviu Prigoană la braţ cu Adriana Bahmuţeanu.

O chestie inedită a fost standul editurii “Masoneriei române”, unde am putut admira diverse accesorii specifice şi o uniformă care se poartă la ceremoniile acestei societăţi, pe lângă publicaţiile scoase de editură.

Per ansamblu acest târg nu mi s-a părut cine ştie ce, majoritatea lucrărilor găsindu-se şi în librării, iar reducerile nu m-au dat deloc pe spate. Deşi era spre încheiere nu am stat până la sfârşit, deoarece în spaţiul desfăşurării era foarte cald şi nu am mai rezistat.

“Cantitatea de respest si de simpatie, pe care un om o primeste antum, este invers proportionala cu respectul simpatia si amintirea care ramin dupa moartea sa. Asa ca am inceput sa nu mai fiu asa de bucuros cind cineva ma lauda. N-as vrea ca dupa ce voi pleca, despre mine sa nu-si mai aduca nimeni aminte, decit ca autor al aceste carti”. Asta a spus Neagu Djuvara la Gaudeamus, cu prilejul lansarii cartii sale, “Amintiri si povesti mai deocheate” – editia a II-a adaugita / Humanitas. Omul acesta vrajeste. Impune. In timp ce vorbea, mi-am facut ochii roata. Asistenta, muta de admiratie il sorbea din ochi. La 93 de ani, se tine falnic si semet. Imbracat cu binecunoscutul sacou bej-maroniu cadrilat ( o avea mai multe ?) cu esarfa nelipsita la git, cu gulerul de la camasa desfacut, dar cu haina inchisa corect la toti nasturii, Neagu Djuvara se declara in final uimit, ca lumea a lasat deoparte forfota ca sa-l asculte pe el citeva minute. Nu este uimit citusi de putin. Se alinta. La sesiunea de autografe, reusesc sa prind un loc privilegiat. Voi fi printre putinii pe volumul caruia, acest boier al intelighentiei romane, avea sa scrie cu o mina mai degraba tremurinda : “Pentru D-l Tiberiu Orasan cu bune ginduri”. Semnat . Si data de azi. Dupa ce obtin autograful, ii urez sanatate. Nu aude, ocupat cu urmatorii doritori de grafie celebra, adunata pe volume poate niciodata citite. Captiv intre cei care il inconjurau, ii privesc. Oameni care se inghesuie la orice. Cartea este numai un prilej. Vor  avea cu ce sa se laude. Ca si mine acum. Regret ca m-am oprit. In definitiv, preferam sa am imaginea lui Neagu Djuvara de la Bookfest. Acolo a fost cu adevarat sclipitor. Acum, pare sa resimta povara partidului care a inceput sa-i incovoaie limpezimea gindirii. Adio Maestre. Nu cred ca ma voi mai opri vreodata in preajma Domniei Tale.

Daca veti dori sa cumparati aceasta carte, luati-va gindul de la scene erotice sau cum spune N.Dj. ‘deocheate’. Nici pomeneala de asa ceva. Sint istorisiri lejere, in care instinctul sau de istoric este dominant, cu patanii ale clasei careia i-a apartinut, axate preponderent pe micute povesti de dragoste, uneori vinovata, alteori licita. Povestiri spuse cu talentul sau greu de egalat. Plec. Ajuns tot la locul de lansare carte / Humanitas , ma opresc putin. Eugenia Voda isi lanseaza o colectie de CD-uri care contin parte din emisiunile domniei sale, in prezenta domnului Liiceanu. Amindoi sint in verva, este o placere sa-i asculti. Dar cind domnul Liiceanu incepe sa spuna ca nu mai trebuie sa spunem, ca in Romania nu prea mai sint oameni, pentru care sa merite sa mai raminem in tara, ma intristez. Si plec. Parca nici nu auzise ca Eugenia Voda tocmai anuntase, ca si ea va pleca pentru o perioada din tara. Ca sa lucreze. Nu stiu unde si nici nu vreau sa stiu pentru cit timp.

Inainte de a ma opri sa-l ascult pe Neagu Djuvara, facusem turul standurilor, fara sa cumpar nimic. Tot imi spuneam ca voi reveni si voi tirgui cite ceva. N-am cumparat decit aceasta carte si inca una a lui Carlos Fuentes. Pentru rest, probabil ca o sa ma duc miine din nou, ca sa ma lupt iar cu valurile de oameni care se uita, tinjesc, uneori cumpara iar din cind in cind cite un indraznet disperat, mai “ciuguleste” cite o carte si pasli!

Voi prezenta o parte dintre lansările de carte, inclusiv cele care mi-au strârnit interesul, ce se vor succeda pe parcursul acestui eveniment.

Miercuri 25 noiembrie

ora 17.00: La standul editurii Cartea Românească va fi lansarea romanului Fugi din viata ţa, revoltătoare şi slută, în cartea mea, de Daniel Bănulescu Prezintă: Carmen Muşat, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat

ora 18.00-20.00:  La invitația editurii Polirom, o şedinţa de autografe Salman Rushdie

Prezintă: Oana Boca

Locaţie: Stand automobile Dacia din cadrul Romexpo

Joi 26 noiembrie

ora 16.00 La standul editurii Humanitas:
Volume câştigătoare ale concursului de debut literar UniCredit, ediţia a II-a , 2009
Cântecul geamănului de Gabriela Toma
Soarele răsare din televizor de Carmen Dominte
Apocalipsa după Vaslui de Dorin Cozan
Participă: Mircea Vasilescu, Paul Cernat, Gabriela Toma, Carmen Dominte, Dorin Cozan, Cristina Guseth, Gabriela Maaz

ora 17.00: La standul editurii Polirom va fi lansarea volumului Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W., de Mircea Mihăieş

Prezintă: Cristian Teodorescu, Ioan T. Morar, Adrian Serban

ora 18.oo : La Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea volumului de poezie intitulat “Sentic“. al lui Florin Caragiu.

Vineri 27 noiembrie

ora 15.00: La standul editurii Polirom va fi lansarea volumului Profeţii despre prezent. Elogiul morţii, de Nicolae Breban

Prezintă: Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache

ora 16.00 La standul Humanitas, lansarea volumului Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea
Participă: Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu

ora 16.30: La standul editurii Cartea Românească lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă

Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş

ora 17.30: La standul Humanitas se va lansa cartea  Non-sensul giratoriu şi alte non-sensuri de ieri şi de azi de Matei Pleşu
Participă: Matei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Radu Paraschivescu, Lidia Bodea

La standul Polirom, lansarea volumului L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, de Gabriel Andreescu

Prezintă: Ovidiu Şimonca, Mihnea Berindei, Adrian Şerban

ora 18.00: La standul Polirom, lansarea volumului Inamici publici, de Michel Houellebecq, Bernard-Henry Lévy

Prezintă: Vasile Ernu, Daniel Nicolescu

Sămbătă 28 noiembrie

ora 12.30: La standul Polirom, lansarea volumului Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu

Prezintă: Eugen Negrici, Florin Iaru, Andrei Gheoghe

ora 13.13 : La standul Editurii EIKON, standul 23, parter, (Pavilionul Central ROMEXPO), Gelu Vlașin vă invită la lansarea cărților  Don Quijote Rătăcitorul, Ed. Eikon, Cluj (eseuri, jurnal) si Omul decor, Ed. Brumar, Timișoara (antologie de poezie). Invitați: Paul Cernat, Cosmin Ciotloș si Claudiu Komartin.

ora 15.00: La standul editurii Cartea Românească  o interesantă lansare: Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat. Cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi

ora 15.30:La standul editurii Humanitas se va lansa  volumul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de Herta Müller
Participă: Oana Pellea, Simona Kessler, Emil Hurezeanu, Alexandru Şahighian, Denisa Comănescu

ora 16.00: Tot la Humanitas, va fi la lansarea cărții Creştetul gheţarului de Constanța Buzea
Participă: Constanţa Buzea, Ioana Pârvulescu, Lidia Bodea

ora 18.00: La standul editurii Cartea Românescă va fi lansarea romanului Medgidia, oraşul de apoi, Cristian Teodorescu Prezintă: Carmen Muşat, Paul Cernat, Cosmin Ciotloş, Daniel Cristea-Enache

Duminică 29 noiembrie

ora 11.30: La standul Humanitas, va fi lansarea volumului Povestiri despre om de Constantin Noica
Participă: Vladimir Tismăneanu, Sorin Lavric

Gabriel Liiceanu – “Scrisori catre fiul meu”

O serie de 16 scrisori cu amprenta aristocratica adresate fiului sau Stefan aflat in Japonia, o renuntare totala la cenzura interioara care ne face sa cantarim gandurile carora vrem sa le dam glas de teama penibilului, o insiruire de amintiri fara cronologie, savuroase prin maniera in care sunt asternute pe hartie, astfel ni se infatiseaza cartea lui Liiceanu.

In fapt, piesa de rezistenta a cartii rezida in atemporalitatea ei, reusind sa “aplatizeze” varste, astfel incat tonul paternal devine adesea infantil, duios prin inocenta marturisirilor. Totul capata tonalitate de unicitate. Strada Dr. Lister devine strada copilariei ideale unde zilele se cufunda in zile. Chipul mamei patroneaza amintirile asemeni unei icoane, iar imaginea lui Noica creeaza impresia unei sacralitati in fata careia autorul se pleaca intru respect si admiratie. Opusa acestor idealizari voite, se contureaza pagina cu pagina imaginea tatalui, a omului supus indoielii, care isi foloseste darul de a se intreba in eventualitatea gasirii unor raspunsuri acceptabile. In niciun caz romanul nu se vrea o lectie de viata, ci redarea cat mai exacta cu putinta a unor franturi traite.

Finalul romaului este deschis, a 16-a scrisoare anuntand parca multe alte amintiri care nu vor fi rostite. Este o carte apropiata sufletului si chiar daca pasaje filozofice o brazdeaza uneori, ramane un roman usor accesibil lecturii.

Mi se reproşează pe blogosferă, vezi http://nastase.wordpress.com/2009/11/12/calatorii-de-campanie/ , de către un ilustru anonim : “te vad formal interesat de starea mariei sale Limba Romana”.

Ce pot răspunde ? Cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Au fost vremuri grele. Altele urmează. Unii se opun vehement evoluţiei Limbii Române în cea de a doua modernitate, acuză imediat orice tentativă drept “fascism românesc”. Dar există un câmp de forţe local, pur românesc, conectat la câmpul de forţe european. Aşa au lucrat geniile noastre din secolul XIX, cum am demonstrat în modestul text publicat la adresa URL http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/ideologia-scolilor-centrale/ . Înainte de a-l publica pe blogul meu, l-am trimis şi la publicaţiile periodice patronate de nişte bobo people conectaţi puternic  cu  GDS. Textul meu, intitulat “Ideologia Şcolilor Centrale”, a fost respins. Concluzia ? Elita culturnicilor GDS nu-i interesată de câmpurile de forţă româneşti genuine în cultură. De altminteri Societatea Academică Română şi Grupul de Dialog Social au anunţat recent că luptă să îi elimine pe clasicii literaturii române din programa şcolară. „La limba română, perpetuăm predarea unei filologii nombrilistice.” a spus Sorin Ioniţă, director de cercetare la Societatea Academică Română şi membru marcant al GDS. “Să tăiem!”, a conchis ameninţător Sorin Ioniţă. Ce anume ? Cordonul ombilical care leagă cultura română actuală de acel acquis european întru excelenţă pe care l-au integrat dascălii naţionalismului în cultura română. În acelaşi timp, editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu publică textele lui Keith Hitchins, autor ce proslăveşte fanariotismul şi mankurtismul anti-românesc. Keith Hitchins îi laudă în mod expres pe fanarioţi (care nu ştiau româneşte, n.n.), în opinia sa ei fiind un adevărat model pentru modernitatea românească, model  urmat cu “diabolică perseverenţă”, aş zice, de culturnicii GDS actuali. Din fericire pentru noi,  în secolul XIX au mai existat ideologul Ioan Eliade Rădulescu şi romanticul Mihai Eminescu care au urmărit cu vigoare un proiect bine echilibrat pe două necesare fire de tensiune:  firul voluntarist şi firul intelectualist. Împotriva destinului şi ideologiior potrivnice, ei au reuşit să creeze Limba Română cultă, capabilă să exprime ideile lumii moderne. Dar în cea de a doua modernitate, –căci timpul postmodern de stagnare nu mai poate dura!–, Limba Română trebuie să evolueze pentru a descrie coerent “ştiinţa zilelor nefaste”, –Dismal Science, cum numea Thomas Carlyle Economia Politică–, să identifice “pe româneşte”  fluxurile de risc  în contra bunăstării, să elibereze demonii lui Maxwell macroscopici care controlează întru beneficienţa noastră fluxurile de entropie şi de poluare, pentru a le reduce. De ce înspăimântă proiectele mele?

Titus Filipas

Culturnicii “de elită” de la SAR (Societatea Academică Română) şi GDS  (Grupul de Dialog Social) doresc să anuleze un întreg acquis de civilizaţie modernă din secolul XIX, un acquis implementat în cultura română şi în Limba Română, (care a supravieţuit distructivului tăvălug fanariot), de către dascălii şi elevii şcolii de la Sfântu Sava, o implementare începând cu normările europene pentru gramatica generativă spontană din Nirvana pastorală românească. “Misiunea SAR” se prezintă la adresa URL http://www.sar.org.ro/index.php?page=static_page&id=1 “ca think tank”. Măi să fie ! Despre “think tank”, eu aflam ca elev la şcoala generală Petrache Poenaru (numele unui fost absolvent de la Sfântu Sava, fost “pandur al lui Tudor” şi absolvent de l’École polytechnique, primul român care a călătorit cu un tren Inter City, primul tren Inter City din lume înfiinţat pe ruta Liverpool-Manchester) din Craiova prin 1956, citind “cioturi de cărţi” interzise care aveau coperţile intenţionat rupte pentru a nu putea fi identificate la percheziţiile securităţii, că ar fi traductibil prin “grup de reflecţie”.  Dar tipii “de elită” din “ECHIPA SAR”, îi citez aici doar pe Sorin Ioniţă, – Director de Cercetare–, şi pe Andreea Pora – Expert media–, nu ştiu că încă din perioada interbelică a secolului XX, sintagma englezească “think tank” se traducea prin sintagma românească  “grup de reflecţie”! Trec peste nenumăratele incongruenţe faţă de adevăr, –ca să nu zic dovezi de incultură crasă înscrise pe pagina SAR–, şi redau un excerpt din articolul +Matematică „tradusă” în cuvinte şi română fără Slavici+ de la adresa URL http://www.evz.ro/index.php?zone=articole&task=detalii-articol&item=875158&page=Matematica-tradusa-in-cuvinte-si-romana-fara-Slavici&current_date=2009-11-02 , “            Concluziile membrilor Societăţii Academice Române (SAR) […] au fost prezentate [Marţi, 10 Noiembrie 2009] la sediul Grupului de Dialog Social – [şi, n.n.] vor fi trimise tuturor forurilor decizionale din domeniul educaţiei.” Dintre acele “concluzii SAR”, ziarista Andreea Archip de la Evenimentul Zilei enumeră pe primul loc –ca “importanţă intelectuală”?, întreb eu candid–, următoarea: “Fără epsilon şi pi, la matematică, şi cu mari clasici ai lumii în locul scriitorilor şi poeţilor naţionali-la română.” Un junimist celebru, Petre Carp, ar fi calificat asertarea citată, –eu nu o blamez pe ziarista Andreea Archip, ci pe membrii “ECHIPEI SAR”–,  drept “gogomănie”. În fine, toţi cititorii acestui blog ştiu de ce este “gogomănie” clamarea “Fără pi la matematică”. Dar mai puţini ştiu de ce este “gogomănie” clamarea “Fără epsilon la matematică.” Constantin Noica observa că lumea modernă este esenţialmente adverbială. Progresul reprezentărilor despre realitate, pentru noi, înseamnă construirea câtor mai multe locuţiuni adverbiale în limba română. Matematicianul Solomon Marcus ne atrăgea atenţia într – un extins eseu în limba română publicat într-o carte din vechea Editură Politică devenită după 1989 Editura Humanitas, că însăşi definiţia limitei cu epsilon nu-i altceva decât o locuţiune adverbială. Nu ştiu de ce Editura Humanitas, care a preluat patrimonial de la Editura Politică, nu a editat sau reeditat cărţile de valoare. Ştiu că Editura Politică avea în portofoliul de titluri ce urmau să fie publicate  pe româneşte şi o  traducere după foarte celebra +Zen and the Art of Motorcycle Maintenance+ a lui Robert Pirsig, probabil cel mai filosof  technical writer din  lume. Este o carte despre Valoare şi Calitate, o carte în spiritul filosofiei existenţialiste despre tehnologie. Subliniez, este o carte absolut necesară pentru înţelegerea miezului High tech al lumii în care trăim. Este greu de priceput de ce a refuzat domnul Gabriel Liiceanu publicarea acelei cărţi a lui Robert Pirsig. Pot să conchid : Culturnicii “de elită” GDS  sunt obligaţi să respecte cu mare stricteţe o agendă anti-românească, agendă împotriva interesului românesc permanent, foarte vechi dar şi de acum, pentru decenţă şi prosperitate.

Titus Filipas

După  pacea westphaliană de la 1648, în aproape toată Europa intelectuală se pune  problema definirii conceptului de Naţiune. În acel context istoric şi “ideologic”,  Simion  Dascălul iniţia propria teorie definitorie a naţiunii noastre.  Abordarea  lui conceptuală ascendentă,  –ţinând mai curând de ‘cultura populară’–,  provoacă exclamaţia  lui Miron Costin despre “băsneli”. Miron Costin adopta faţă de Simion Dascălul o poziţie  cerută de implacabila  ierarhie socială. Tipurile de judecăţi sunt multe, de la “invitaţia la reflecţie” până la “judecata de valoare”. În “Moş Ion Roată şi Unirea”, Ion Creangă  ne arată stridenţele asociate interferenţei judecăţilor  de valoare cu ordinea socială (sau invers). Dar Biv-vel-vornicul Miron Costin era obligat,  prin codurile vremii,  să enunţe o judecată de valoare  asupra reflecţiilor lui Simion Dascălul. Doctrina  populară a naţiunii române  a fost inserată de Simion  Dascălul în textul aparţinând altui participant la grupul de reflecţie. Era manuscrisul   pe care îl copia, altminteri  cu acurateţe admirabilă,  Cronica  lui Grigore Ureche – cărturar moldovean care murise înainte de încheierea,  mai îndreptăţit ar fi  să zicem  “începerea”,  păcii westphaliene.  Entuziast, generos, şi foarte atent la « indicii », Simion  Dascălul  ne oferă creaţia   unui ‘grup de reflecţie intergeneraţional’. O structură livrescă  de imensă valoare pentru noi.  Iată acum un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+ Bizar mod de „accelerare a istoriei”! Asertarea « Peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. » se cheamă actualmente mankurtism. Care este opus românismului. Dacă în secolul XIX îi aveam pe dascălii de românism de la Sfântu Sava, actualmente mankurtismul se predă în şcolile româneşti după manualul oficial care este Raportul Tismăneanu. După cum avem şi o mulţime de profesori de mankurtism, începând cu autorii Raportului Tismăneanu, dar şi Andrei Pleşu, spiritus rector la colegiul de mankurtism NEC, Gabriel Liiceanu, directorul marii edituri de mankurtism chemată Humanitas, o listă completată cu toţi cei care în numele « luptei împotriva resentimentarilor » apără abia voalat mankurtismul anti-românesc.

Titus Filipas

La 20 de ani de la apelul inutil către lichele al lui Gabriel Liiceanu s-a maturizat o specie derivată, mutantă a lichelei: pre-licheaua.

Rezultată din încrucişarea dintre un caracter viciat şi up-date-ul democraţiei pre-licheaua moşteneşte din sângele pre-decembrist vocaţia anti-socială şi finalitatea anti-naţională.

Noul mediu istoric n-a însemnat decât o altă provocare a lichelei de a imagina şi perfecţiona noi abilităţi pentru satisfacerea instinctul de parvenire.

Pre-licheaua nu este licheaua în devenire, ci licheaua care îşi ia cele mai recente precauţii pentru a nu fi identificată ca atare. Înainte a exploatat avantajele regimului comunist, acum speculează slăbiciunile democraţiei: vorbeşte în numele societăţii civile, invocă litera şi spiritul Constituţiei, citează din Platon sau Alexis de Tocqueville. Argumentează implacabil cu principiul majorităţii, face judecăţi morale şi analogii fotbalistice.

Reaua credinţă, impertinenţa şi impostura au acum un alibi perfect: dreptul inexpugnabil la opinie.

În faţa malignităţii care se pretinde a fi ţesut şi fibră sănătoase nu se mai poate face decât un singur apel: la bisturiu.

Link: Fish Eye

Intalnirea pe care dl Basescu a avut-o cu societatea civila, la sediul Grupului pentru Dialog Social, a fost asa cum era de asteptat , o farsa jalnica.

La întâlnire au participat Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Traian Radu Ungureanu, Monica Macovei, Sever Voinescu, Liviu Negoiţă, Andreea Pora, întâlnirea fiind moderată de Rodica Culcer.

In primul rand am o intrebare, de cand reprezinta domnii si doamnele mai sus mentionate societatea civila si intelectualitatea romaneasca?

In al doilea rand,  aceasta intanlire, a fost dupa parerea mea o reuniune informativa electorala intre presedintele actual si grupul lui de lingusitori.

Cred ca daca eu  as fi aranjat cu maica-mea  sa imi ia un interviu, sigur intrebarile ei ar fi fost mult mai incisive si mai pertinente.

Propun urmatoarea  intrebare pentru intanlirea viitoare:

Este adevarat ca Rascola din 1907 a avut loc in anul 1907?

Raspuns probabil:

Da, dar asta s-a intamplat pentru ca Iliescu, Nastase, Geoana, Vanghelie, Nica, Oprescu, Antonescu si toti  ceilalti au complotat impotriva “sigurantei nationale”. Altfel ar fi stat lucrurile daca PDL-ul ar fi avut majoritatea……Rascola din 1907 ar fi avut loc in 28 octombrie 2009….. vezi mitingul agricultorilor.

De fiecare dată când apare Conu Dinu la TV, las tot ce fac şi mă aşez în faţa micului ecran ca să iau învăţătură de la unul dintre cei mai puternici Oameni din România. Ieri seară l-am văzut pe Marele Om la Moshe Guran la una din Antene. Nu mai ştiu care, le încurc… cred că era a doua. Aşa e când ai prea multe posturi, ca Mogulu’…

Nu am prins decât ultimele două minute din emisiune şi reţin această vorbă de Duh enunţată în titlu. Durata medie de viaţă a unei companii este de doar 8 ani. În prezent, în primele 500 de companii din lume, mai există doar două companii care mai existau şi în 1917…

Oh, da! Încurajator!

Ce putem învăţa din aceasta? Capitalul trebuie rulat şi reinvestit pentru a se înmulţi viguros. Nu trebuie să încremenim în proiect. Bine spunea distinsul meu Profesor de la Filosofie, Gabriel Liiceanu, fie-i Numele binecuvântat, “prostia este stadiul încremenirii în proiect.”

Capitalul se rulează şi creşte ca un fluviu, dar pentru asta trebuie inteligenţă. Şi Boier Dinu o are pe deplin. Nu pot uita cum mijea un zâmbet şugubăţ în vârful buzelor… Fascinant individ!

Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu.

[1 Petru 2.16]

Supunerea e prima formă a libertății, pentru că ea se naște din însăși recunoașterea premiselor ei.

Gabriel Liiceanu

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Noua echipă de colaboratori de la ziarul Cotidianul este din ce în ce mai surprinzătoare.După ce, câteva săptămâni de-a rândul, domnul Nistorescu ne-a servit dimineaţa, la cafea, numai feţe abulice, venind parcă din Cretacic sau Mezozoic sau, tot un drac, din “Epoca de Aur” (mă refer, evident, la cea modernă şi nu la “Epoca aurului”:p), în ediţia de astăzi – 17.09.2009 – ni-l propune, pe post de caviar metafizic, pe domnul Iliescu. Adrian Paul Iliescu. Domnia sa, profesor de Filozofie socială şi politică la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (tot respectul pentru felul în care-şi pregăteşte cursurile şi seminariile), ca orice intelectual recent, găseşte nimerit să ne pună să ascultăm aceeaşi placă tocită în ultimii 15 ani mai mult decât discul de celuloid cu Ileana Sărăroiu pe care-l audia bunica, Dumnezeu s-o ierte!, cât era ziua de lungă: e vorba despre partitura eternă cu “elita” intelectuală a dreptei româneşti care,Helas!, de la înălţimea turnului de fildeş în care s-a cocoţat, împarte ţara în buni şi răi. După criterii cât se poate de suspecte, normal. Dar s-o iau cu începutul. First, se simte de la o poştă (aflată destul de departe:p) că domnul A.P.I. nu e ziarist. Ironiile sale, atâtea câte sunt, mă fac să roşesc. Sunt reţinute şi, pe alocuri, domnul profesor pare că se şi sperie de propriul curaj stilistic. Second: analiza dumnealui este, chiar şi aici, una ideologic-profesorală deşi, ceea ce mă surprinde la un cercetător atât de competent al lui Wittgenstein, lipsită de un fir argumentativ uşor identificabil. Am senzaţia că nu există nici măcar un silogism, chiar mai dificil de sesizat, în textul său care, spre dezamăgirea mea, nu pare a fi decât reacţia umorală a unui resentimentar care a identificat o breşă ideologică în conceptul susnumitului cotidian. Pentru cei care nu-l cunosc pe domnul profesor Iliescu, articolul poate părea, dincolo de văditele inapetenţe jurnalistice, o altă “critică” la adresa intelectualilor trădători de neam. Nimic mai banal în România post-decembristă: de la Mineriade şi până la faimosul scandal al poneiului roz antisemit toate defulările neocomuniste au avut ca obiect “elita”. Vezi Doamne, “elita” însemnând “intelectualitatea de dreapta”. Or, lucrurile nu stau chiar aşa cum vrea domnul A.P.I. să ni le prezinte. Ca profesor şi cercetător, domnia sa e parte a elitei, fie că vrea sau nu, în măsura în care-şi face meseria şi îşi exercită vocaţia cu talent şi dăruire; în măsura în care sensul cuvântului “elită”, în limba noastră, îl acaparează şi pe el, indiferent de răstălmăcirile pseudo-hermeneutice pe care încearcă să ni le insemineze. Apoi, e limpede pentru oricine ştie câte ceva despre profesorul de filozofie Iliescu, cam care sunt opiniile lui despre Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Neamţu and co. Nu a ezitat să ni le strecoare nici măcar la cursuri şi ori de câte ori a avut ocazia a facut-o şi în presă. Bineînţeles, în publicaţii mai puţin vizibile. Fapt este că articolul Domniei sale poate fi rezumat cam aşa: Mihail Neamţu şi Patapievici sunt naşpa, aiurea, nu-s “tru”. Restul nu sunt decât instrumente de stil, mijloace de expresie prin care A.P.I. încearcă, o dată în plus, să dea cu bâta-n baltă şi în colegii săi. Asta nu înseamnă că nu ar avea dreptul la opinie. Dar cred că, spunându-ne ceea ce ştie să spună Domnia sa cel mai bine, ne-ar face şi nouă un bine şi ar creşte în ochii tuturor. Cu ştiinţa sa de carte şi cu flerul său argumentativ ar putea fi un analist politic imbatabil. Dacă ar îndrepta puţin cocoaşa ar putea vedea, cred, toată peluza, nu numai câteva floricele. După capul meu postura de Agent 007 nu-l prinde deloc pe intelectualul de elită Adrian Paul Iliescu. Rămâneţi la ceea ce ştiţi, domnule profesor, şi nu vă dezamăgiţi foştii sau actualii studenţi scriind asemenea texte. Nu vă fac cinste!

Înainte de 1989, stăpânii  “limbajului românesc” s-au erijat domnii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Ei ne prezentau visul lui Constantin Noica de a construi comunităţi epistemice în România ( vezi şi http://nastase.wordpress.com/2009/09/13/proiectul-relansarii-economice-din-franta/ ). După  1989, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au abandonat visul de anarhist constructiv al lui Noica, şi au început să  construiescă  “societatea civilă” profitoare.   Li s-au adăugat imediat alţi culturnici “de elită”, constituiţi în GDS şi ICR. Însă pe blogurile de anonimi care îi sprijină, limbajul folosit este absolut  execrabil. Forţa limbajului românesc constă în gramatica transformaţională care îl generează. Este un exerciţiu învăţat de limba română perfectă în secolul XIX, un exerciţiu lăudat de regretatul intelectual Dan Amedeu Lăzărescu,  bălăcărit de comuniştii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, membri ai CNSAS (foşti sau actuali). Totuşi, dacă utilizatorii vernacularei noastre nu acceptă frazări de felul propus de mine: “Raportul Sharpe arată oferta de premium de randament financiar per unitatea de risc investiţional, volatilitatea randamentului fiind luată ca  măsură  proxy pentru risc.”, ori nu construiesc frazări echivalente, viitorul economic al României devine foarte incert. Mi  se răspunde pe blogurile pro Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu prin înjurături şi huiduieli ca la Ţebea în 2009.  Ce indivizi viscerali şi primitivi au reuşit să  creeze Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu prin politica lor culturală în România !

Titus Filipas

Citesc pe un blog : + România este azi un spaţiu dominat de incompetenţă.+

Există şi un factor mai recent de amplificare a incompetenţei : Raportul Tismăneanu. Studiat obligatoriu în şcoala românească după exemplare tipărite la editura Humanitas. Iată cum Gabriel Liiceanu câştigă din propaganda incompetenţei ! Unii “trăiesc bine” în orice vreme .

Titus Filipas

István a dat de curând un interviu pentru o publicaţie online din oraşul său natal, Sighetul Marmaţiei, în care vorbeşte despre câteva teme atinse şi aici — filosofie analitică şi prezenţa ei redusă în România, móde şi modéle culturale locale, ce înseamnă administraţia universitară responsabilă etc:

Consider că e trist ca românilor să nu li se ofere modele autentice pe plan academic. De Radu Bogdan am auzit pentru prima dată prin 2000, când i-am citit cartea despre filosoful australian David Armstrong. În 2007 i-am devenit coleg la Bilkent. Este un gânditor de care ar trebui să se ştie în România, ar trebui să i se publice cărţile. Ar fi un prim pas spre o deschidere spre filosofia practicată azi în cercurile mondiale de elită, şi, inevitabil, o îndepartare de dumpingul de produse autohtone de gen „şcoala Noica”, „neo-Cioranism”, sau eseistica şi aforistica complet neargumentative care sunt la modă în Romania, şi de care mie personal mi s-a facut acru.

Deocamdată, doar partea întâi.

Update, 08.23: şi partea a doua.

După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe.

Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în ‘64, din puşcării. Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist – după cum îl etichetau – condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.

Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune – aceea legionară – este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.

Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.

Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mascarada-anticomunista–51710.html

Discuţiile  foarte morale de la http://tachepedia.wordpress.com/2009/08/01/pe-un-sofer-il-cam-doare-la-blogosfera/ îmi amintesc aforismul pronunţat de  Jonathan Rée : “Oamenii sunt mai interesaţi în a depune mărturie privind corectitudinea lor morală, decât interesaţi în acumularea de cunoaştere.”. Jonathan Rée compara situaţia de acum, cu situaţia  existentă în urmă cu o sută de ani, în plină Belle Époque.  Atunci interesul  primar era ghidat de morala unui libido sciendi. Se pare  că programul lui Andrei Pleşu, –Minima moralia–, a reuşit. Când foarte comozii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu băteau cale lungă, pe drum obositor, schimbând trenuri şi autobuze, pentru a discuta cu un fost legionar, credeţi că ei nu scriau rapoarte la securitate despre acele discuţii ? Originalele rapoartelor rămâneau la securitatea românească, iar copii ale lor mergeau pentru analiză la servicii din două naţiuni foarte importante. Constantin Ticu Dumitrescu şi actualul şef SRI spuneau indirect că foştii legionari sunt supravegheaţi şi acum. După cum sunt supravegheaţi şi românii care au fost arestaţi pentru activitate anti-sovietică în cumplitul an 1956.

Titus Filipas

Gata (ne)-am ras destul cu leapsa de la Mishu, e timpu sa trecem la lucruri serioase ca doar e o noua zi de LUNI. Si in aceasta zi de luni, thanx to MaggieMay, am ras un pic ca in rest imi plang de mila numai cand ma gandesc la ce si la cate am de facut. Asa deci revenind, subsemnata MM  mi-a trimis urmatorul link : Brancardierul român de Andrei Plesu. Cititi articolul ca-i fain, serios.

Defapt ce vroiam sa zic, tot pomeneam eu pe aici de cartea de la mine de pe noptiera care se vrea a fi citita, adica Scrisori catre fiul meu de Gabriel Liiceanu, intre timp am savarsit-o(asta daca tot am la mine acasa 5 bucati de rude de Moldova, pt. cei neinitiati in graiul dulce moldovenesc inseamna am terminat-o) si am prins gustul  cetateniilor mioritici foarte destepti care scriu pe romaneste adica sa inteleg si eu ce zic muschii lor si mi-am mai luat 2 exemplare, una bucata tot de domnul Gabriel si a doua de domnul Plesu, mai exact Comedii la portile Orientului. Si-n timp ce ma radeam de povestiile dlui Plesu, ma gandeam ce reconfortant e sa stii ca si oamenii astia  mega-destepti, filozofi de-a dreptu, au problemele omului banal adica vecini care dau muzica prea tare, calugarite smechere, trenuri jegoase etc.

Nici o legatura cu ce-am scris mai sus daca ce-am scris mai sus are legatura cu ceva, nu cred da in fine, Johnny Cash & Willie Nelson – Ring of Fire :

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii :  “C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în “L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma “nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca “Doina” lui Eminescu, “De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de “Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă [...] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în  21 Septembrie 2005.”

Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.

MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[...] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră [...] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea [...] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.
GL – Şi totuşi [...] cum aţi ajuns să scrieţi ?
MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi [...] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. [...] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam [...]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. [...] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.
GL – Există două categorii de scriitori [...] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . [...] Dumneavoastră [...] aţi scris enorm [...]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?
MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; [...] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. [...] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, [...] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. [...] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; [...] această primă ora e foarte fecundă; [...] pregătesc ce va fi munca zilei [...] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. [...] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. [...] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare [...] corectez, citesc, iau note, fac fişe. [...] Nu lucrez niciodată seara. [...] Merg la cinema sau la teatru [...] sau ies cu prietenii. [...] Scriu foarte repede, încercând să obţin [...] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun [...]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna [...] pot lucra oricâte ore [...] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. [...] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului [...] deoarece atunci simt o mare nelinişte, [...] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.
GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; [...] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte [...] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale [...]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii [...]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate [...] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?
MVL – În epoca noastră putem vedea [...] că între civilizaţie şi barbarie [...] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. [...] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. [...] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit [...] să ducem viaţa primitivă pe alt plan [...]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi [...] fără să ieşim din civilizaţie; [...] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.
GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?
MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. [...] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. [...] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.
GL – [...] Ce se întimplă cu un intelectual umanist [...] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?
MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea [...] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. [...] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate [...] şi care au izbutit să se transforme profund. [...] Spania, de pildă, [...] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. [...] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. [...] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor [...] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.
GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. [...] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale ?
MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , [...] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. [...] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. [...] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile [...] dar politica nu-i asta; [...] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură [...] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta [...] se învaţă trăind politica zi de zi.
GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi - [...], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. [...] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. [...] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?
MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. [...] Utopia e perfecţiunea şi [...,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[...] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. [...]  Dar adevărul e că, [...] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. [...] E un sistem profund imperfect [...] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? [...] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. [...] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. [...] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.
GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. [...] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?
MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. [...] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. [...] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult [...] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment.
GL – [...] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum [...] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. [...] În schimb, literatura este anume făcută [...] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[...] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. [...] Şi atunci întreb : [...] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?
MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană [...] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa. Închiziţia [...] a avut ambiţia să construiască o societate [...] exonerată de păcat, fără   sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, [...] morţile în număr mare, cenzura.
Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.
Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.
Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[...] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, [...] care a fost revoluţia culturală chineză ? [...]Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. [...] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică [...] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. [...] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. [...] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. [...] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. [...] Utopiile pe care le citez [...] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. [...] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.
La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa :
“ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” [...]
Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune :

“ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân”!
”Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.”

Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?