Miércoles/ Julio Cortázar: obras completas

“Se le considera uno de los autores más innovadores y originales de su tiempo, maestro del relato corto, la prosa poética y la narración breve en general, comparable a Jorge Luis Borges, Antón Chéjov o Edgar Allan Poe, y creador de importantes novelas que inauguraron una nueva forma de hacer literatura en Latinoamérica, rompiendo los moldes clásicos mediante narraciones que escapan de la linealidad temporal y donde los personajes adquieren una autonomía y una profundidad psicológica pocas veces vista hasta entonces.”

Extraído de Wikipedia.

Ver además:

http://www.galaxiagutenberg.com/Contenido/Libros/Libro.asp?Codigo=43431

http://www.juliocortazar.com.ar

http://www.clubcultura.com/clubliteratura/clubescritores/cortazar/

Los títulos seleccionados  son una muestra de los materiales actualmente en préstamo de los fondos de la Biblioteca del Instituto Internacional.

Si te interesa ver o leer ésta recomendación puedes consultar su disponibilidad en el catálogo la biblioteca del IIE.

Julio Cortázar : obras completas / edición de Saúl Yurkievich ; con la colaboración de Gladis Anchieri. — Barcelona : Galaxia Gutenberg : Círculo de Lectores, 2003-. –  v. — (Opera Mundi).

Contiene: I. Cuentos — II. Teatro. Novelas I — III. Novelas II

D.L. B 39208-2003 — ISBN 84-672-0328-5 (obra completa)

PQ 7797 .C7145 2003

Se publica la primera traducción directa del checo de “El buen soldado Svejk”, implacable sátira antibelicista.

Svejk, el reverso charlatán de Kafka. ELPAIS.com.

Texto: Abel Grau. 23/12/2008 

Fue algo así como el reverso burlón de Kafka. Tenían la misma edad, vivían en Praga y eran escritores, pero quizá habría sido difícil encontrar dos almas más opuestas. Mientras el autor de La metamorfosis era casi un eremita de la escritura, aficionado a recluirse en soledad, el excesivo Jaroslav Hasek (1883-1923), orondo, marrullero y de talante indomable, prefería el bullicio de las tabernas. Su obra magna, la novela “Las aventuras del buen soldado Svejk“ (Galaxia Gutenberg), acaba de ser vertida por primera vez al español directamente del checo por la traductora Monika Zgustova (Praga, 1949), en un volumen acompañado con las ilustraciones de la edición original (1923), de Josef Lada.

Es una lástima que no conste ningún encuentro entre Kafka (1883-1924) y Hasek, porque seguramente habrían tenido mucho de que hablar. Ambos recelaban profundamente de ese Estado moderno hiperburocratizado que se encarnaba en el Imperio austrohúngaro, un inestable mosaico multinacional que se extendía desde el Adriático hasta las actuales República Checa, al norte, y Ucrania, al este. Los dos autores estaban convencidos de que ante aquella administración elefantiásica el individuo quedaba reducido a poca cosa.

¿Conspirador o idiota redomado?. Fueron de los primeros en verlo con tanta claridad, pero su enfoque fue dispar. Mientras Kafka le dio forma de pesadilla, como en la novela El castillo o el cuento Ante la ley, el incorregible Hasek prefirió reírse de todo aquello. Su mayor creación, el soldado Svejk, es un ingenuo charlatán que se alista al ejército para combatir en la Primera Guerra Mundial como si se tratara de una reyerta de bar entre autriacos, serbios y turcos. Es arrestado por alta traición, ingresado en un manicomio y se pierde en el sur de Bohemia antes de llegar al frente. Nadie es capaz de determinar si se trata de un conspirador o de un solemne idiota. Eso sí, sus andanzas ponen de vuelta y media al ejército, las instituciones médicas y la administración.

“Hasek incide en lo absurdo que es que el gran Estado no proteja al individuo sino que poco a poco lo asfixie”, señala desde Barcelona la traductora, Monika Zgustova. “Es un idea presente en la obra de Kafka, aunque la trató con mayor seriedad”. Curiosamente, los dos grandes personajes de Hasek y Kafka comparten punto de partida: tanto Svejk como Josef K., protagonista de El proceso, son detenidos al entrar en escena. La peripecia de Svejk, con todo, da lugar a un vagabundeo disparatado, muy acorde con el propio carácter del autor.

Un embaucador vocacional. El bonachón recluta Svejk, vendedor de perros e impermeable al desánimo, es en cierto modo un trasunto del propio Hasek, según opina la traductora. “Los dos trabajaron vendiendo perros, entre otras ocupaciones y fueron voluntarios a la Primera Guerra Mundial”, la conflagración que supuso el fin del Imperio austrohúngaro y el surgimiento de varios Estados, entre ellos Checoslovaquia. Eso sí, Hasek sí que llegó a combatir en el frente, donde contrajo la tuberculosis. La revolución bolchevique lo sorprendió en Rusia, donde residió un tiempo y se casó por segunda vez, mientras seguía unido a su primera mujer, Jarmila, que vivía en Praga. Hasek era un bohemio a quien “a menudo había que sacar a la fuerza de las tabernas”, añade Zgustova.

“Además, le gustaba tomarle el pelo a todo el mundo, sobre todo a los carcas”. El autor compaginaba la creación literaria con la colaboración en una revista zoológica en la que se inventaba animales fantásticos e incluso su genealogía. Evidentemente, en cuanto fue descubierto, lo despidieron. Su irrefrenable vocación para la broma quedó fijada en el idioma. Como su ilustre conciudadano kafkiano, Hasek también ha dado lugar a un vocablo. “En checo, sveiquear es charlatanear con el ánimo de embaucar a alguien”, explica Zgustova. “Cuando se dice: no sveiquees, significa: no te enrolles tratándome como si fuera imbécil”.

Novela inacabada, la enfermedad obligó a Hasek a dictar los últimos capítulos, prácticamente desde su lecho de muerte. Falleció de tuberculosis a los 39 años, en 1923, la misma enfermedad que se llevó a su conciudadano Kafka un año después. La novela tuvo un éxito inmediato, pero los intelectuales la rechazaron por su lenguaje soez. “No gustó a la buena sociedad pero sí al público en general”. Con los años, El buen soldado Svejk, “más que una comedia, una novela grotesca, hilarante, y que habla de las personas normales y corrientes”, se convirtió en un clásico. “En toda Europa central y del este, de Alemania, Austria y Hungria a Polonia y Rusia, Svejk es una novela que forma parte de la cultura general”.

Leer un fragmento de “Las aventuras del buen soldado Švejk”.

Titluri relevante pentru Teoria culturală pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice Matrix a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru Teoria culturală. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : Galaxia Gutenberg. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un honnête homme.

Titus Filipas

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, — nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, “de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin “cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : “Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

S-a ajuns să se vorbească despre “sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui “nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard — „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul “cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci “cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas