Mă ia un somn de ploaie albastră. Am să-mi las gândurile să se odihnească pe o carte deschisă şi am să le povestesc despre el.

Edit: citind printre rândurile salvadorei, cum fac uneori când mă simt secată de suflet (sau din contră, prea plină!) am găsit ce le voi spune gândurilor mele. Nici că se putea formula mai bine.

nu mai iubesc pe nimeni.

sub cerul tuturor, batrani si tineri,

in bratele carui gand sa te mai ascunzi

cand plang atatia ochi flamanzi

odata cu tine?

nu mai iubesc pe nimeni

cand totu-i trecator

si pana si sperantele mor

lasand in urma un dor

ce nu-mi va mai apartine.

nu mai iubesc pe nimeni

caci iubirea s-a nascut din pacat si durere

crescuta-n lacrimi si stinsa prin ele

da nastere atator ganduri rele.

nu mai iubesc pe nimeni

intr-o lume distorsionata de temeri

si oameni ce nasc doar purcederi

din viata altor oameni care i-au iubit.

nu mai iubesc nimic.

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

Am stat cu draperiile trase sperand ca astfel nu voi observa trecerea timpului…ca secundele,minutele,orele,zilele nu se vor rezuma la un singur cuvant – asteptare.
Am acceptat un gand nebunesc si spontan. L-am acceptat si in scurt timp mi-a devenit drag.Am ridicat in juru-i ziduri ce tind spre infinit,iar in dorinta de a nu-l altera sau complica-am ajuns prizoniera in propria-mi fortareata.
Gandul,nemernicul,m-a strans in brate cat sa stearga ultimele nuante; m-a despicat in doua si s-a hranit cu sentimente si amintiri. Eu…m-am prabusit in semiintunericul rece si gol.
Nebunul,e treaz si acum; se misca agitat dintr-un colt intr-altul al camerei,razand zgomotos si pasind apasat,nelasandu-ma sa ma odihnesc. Din cand in cand se opreste brusc,dandu-mi impresia ca si-a amintit ceva important…tacerea isi face loc,iar semiintunericul se transforma in intuneric…dar momentele astea nu dureaza mult. La inceput il urmaream curioasa…acum,din cand in cand ii arunc cate-o privire. Dezinteresul meu il innebuneste. De ascultat,imi este imposibil sa nu-l ascult. Ii aud pana si bataile inimii,cum se izbesc de ziduri si ametite se pierd…iar ,nu o data,am incercat sa deslusesc ce zice…dar fara succes.Vorbeste incet ca pentru el…

Timp fizic pentru mine nu mai exista…Ai plecat demult,probabil acum privesti pierdut pe geam,c-o melodie rasunandu-ti in urechi…
…pentru gandul meu,este timp. Mereu va fi. Are o eternitate la dispozitie.
A obosit. Respira din ce in ce mai greoi si parca si-a pierdut din stralucire,din claritate.
E incapatanat. Nu stie ca nu poate face singur nimic …ca eu sunt cea de care depinde…
Am incercat sa-i vorbesc…se preface ca nu ma aude…de fapt, el nu este aici. A plecat, l-am izgonit de langa mine.

Se va reintoarce peste 1097 zile…si atunci il voi primi.

pe termen lung

pe termen scurt

pe bune

perechile s-au despărţit

petalele s-au ofilit

pesemne că au adormit

pe-o laviţă de glume

pe care am cules-o strâmb

pe termen scurt

pericol

pe geam se zbat aripi de gând

pe termen lung

plângând

http://free-positive-thought.com

Cauti cu privirea, un carlig de viziune,

Un nod pe o franghie unsa.

Dar ce gasesti e doar fictiune;

E doar o negura intinsa.

Ai vrea sa stii “cum?”,”ce?” va fi,

Si degete-ti implanti in ganduri,

Ce ti se-arunca mi si mi,

Rupandu-ti ale mintii randuri.

Nelinistea te invadeaza,

Sangele-n vene-ti clocoteste,

Traiesti pentru-a afla momente

Traiesti pentru-a fura regrete…

Doar stres, nervi si anxietate,

Culegi fugind pe calea ta.

Incepi a memora fragmente

Doar pentru-a avea ce uita.

Esti dependent de dependenta,

Ingrijorat de-ngrijorare.

Speriat de propria-ti fobie; si-alergi.

Alergi speriat, alergi si mori…

Te stinge nebunia ta.

Doar rar, spre ultima suflare,

Te-opresti si stai…

Incerci sa iti aduci aminte,

Singurul mod de-a invoca,

Salvarea…

Rostesti ceva stalcit, cu greu;

Nu se-ntelege, insa Eu stiu.

Stiu ca Ma chemi; stiu c-amintirea,

Ce-adanc in noroi ai cautat

Este despre persoana Mea.

Si vin. Te scot din intuneric.

Te curat de cenusa grea.

Iti dau, luand din trupul Meu.,

Esenta.

Esti nou. Puterea te-nspaimanta

Dar arzi. Arzi pentru nerabdarea,

Pentru impulsul de-ancerca.

………

Si iar alergi.

Dar vrei sa tii minte momentul

Ai vrea sa-ntiparesti fragmentul,

Sa imortalizezi Persoana,

Ce-a pus iar vlaga-n viata ta.

………

Insa…

…ce pacat ca memorezi fragmentul,

Doar pentru-a avea ce uita…

     …si nimic nu mai conteaza, caci e vant afara.

    Ah, vantul asta spulbera peretii si-i ineaca in vazduh. Ah, toamna asta degenereaza din urat in frumos. Nici macar soarele nu stie, c-a lasat o dara lunga langa mine din care rasare cate-un ceas.

   Dar ceasurile astea au si ele cate-o umbra, minutele astea nu pot trai fara secunde. Am un leu la usa si un lup in pat, dintre ei doar doi sunt flamanzi, dintre ei toti au nevoie de apa. Suntem trei. Suntem trei la numar si vrem pe fiecare sa-l devoram..Postim langa ceasul asta, fara apa, fara ani, privind lung in zare, noi toti cautam sfarsitul. Dar cerul nu se-ncheie si nici ceasul nu se-opreste.

     Suntem trei. Suntem trei la numar si fiecare il devoreaza…

      N-avem nici timp, nici apa si nici somn si nimic nu mai conteaza. Lupul e in pat si leul la usa. Suntem trei flamanzi si nici unul nu moare.

      Ah…si vantul de-afara.

Singuri merg pe drumurile pustii,

curgand in urma, pe pietre plumburii,

vestede frunze din sufletul lor

si lacrimi ce acum nu ii mai dor.

Inainte mergeau spre o lumina-n intuneric,

nestiind cat de departe se afla

sau ca urma sa devina un stress coleric.

Voiau doar sa atinga esenta unui zambet perfect

sa se poata scurge intr-un final efect

al tuturor asteptarilor si eforturilor de-a reusi.

Viata, ca un incurcat si complex labirint

Si toate sufletele noi spre ideal tind

cu exces de zel si speranta in glas,

cu aceeasi perseverenta de-a scapa din orice impas.

Profunzi , dar superficiali, visatori si ireali,

Sfarsesc cu privirea stinsa in trupuri de vasali

irosind emotii si fortand pasi artificiali,

sperand in ultima rasuflare

ca vor gasi o raza de lumina si vor face o schimbare.

Ştiu că frumuseţea e relativă şi că ea în loc să fie undeva afară e în mare parte în ochiul privitorului – aşa cum s-a zis – însă sunt totuşi situaţii, persoane, lucruri, gânduri, experienţe care prin excelenţă  sunt considerate de majoritatea oamenilor FRUMOASE – părerea majoritară stabileşte prin comparaţie, pe baza istoriei sau a experienţei trecutului (sau pe alte criterii despre care nu vorbim acum) că există în acel ceva, acel ceva pe care-l numim FRUMOS

E frumos apusul? Mie-mi place – ca unul care mi-a făcut studenţia în Oradea, ştiu că apusurile acolo erau (şi mai sunt ) extraordinare, mi se părea că soarele e atît de aproape, de putea-i să-l atingi de întindeai mâna stând pe  balcon, cu ochii mari plini de soare

Asta mi-a venit în minte acum, gândindu-mă la ceva frumos.

Mai îmi vine în minte o situaţie în care regele evreu David, află că mai există în familia rivală, familia care a fost înaintea lui la putere, un băiat olog de picioare – şi îi vine în minte gândul că “trebuie să se poarte cu el cu o bunătate CA bunătatea lui Dumnezeu” – gând pe care-l pune în practică!

Cum să nu te impresioneze FRUMUSEŢEA şi RARITATEA faptelor de genul acesta?!

Care-i primul lucru frumos ce-ţi vine în minte ACUM ????

Care-i frumuseţea care ne umple lumea şi pe care de multe ori nu o mai vedem, sau nu mai ştim să o recunoaştem?    LET’S  SEE !

Lumea în spital era cenusie.
preocupată, obosită, bolnavă, tristă…
mă întreba cineva de curând care ar fi cercul încrederii în care s-ar plasa cel care ar dori să se bucure de mine şi cu mine.
Tavanul este mult prea alb pentru ochii obisnuiti cu intunericul..Luna urla. Afara este iar acel caine turbat care in fiecare noapte urla impreuna cu luna.Cred ca au o conversatie tare interesanta cei 2.Cainele o priveste mereu temator,ca soarele nu o sa mai apara,ca luna ii va interzice sa mai apara.Ma gandeam,ca o roaga mereu in fiecare noapte sa il lase pe bietul soare sa rasara..Cate rugaminti,cate urlete,poate cate lacrimi…Asa este si intre oameni..rugaminti,suferinti,lacrimi,compromisuri…si asta doar pentru o clipa de fericire.Mereu,dornici sa ne aruncam in acel zbor de fluturi nebuni…sa zburam catre infinit,fara sa fim nevoiti sa privim in jos…mereu in jos…