Vanity Fair

Le confessioni di Gazza : “ora sono un cintadino!”

Galeazzi : il sex symbol del nuovo anno

Arancia Meccanica 2, l’atteso sequel di Moccia

Condividi su Facebook

Paul Gascoigne vuelve a ser noticia por una de sus andanzas fuera de los campos de fútbol. Al ex jugador inglés lo  grabo la prensa británica dando un cabezazo en un club de billar.

Gascoigne le dio un cabezazo al ex soldado Paul Hindle después de que ‘Gazza’  fuera enfocado por las cámaras de seguridad fumando en un local donde no estaba permitido fumar. Hindle, el soldado, no presento cargos contra Gascoigne tras la aparición de la policía y declaro que “sobreviví a Basora sin un rasguño y vengo a Newcastle y me pega Gascoine”. Cosas que pasan mi querido soldado de plomo.

Nota: Naohiro Carlos Takahara.

While Rangers endure what has been a very difficult and disappointing month of football, many journalists and fans will question the lack of transfer funds this summer resulting in just one new addition to the squad with Jerome Rothen joining on a one year loan deal from PSG. The Glasgow side has managed to record just 1 win in their last 6 games, which arguably was an unacceptable 2-1 away win against 1st division side Queen of the South. They this week suffered a slightly humiliating Champions’s League defeat at home to Seville. With the game finishing 4-1, the quality of the referee did come in to question, but more so, the home team’s lacklustre defending in the second half was more damaging.

The point is though, is this poor period of football and results down to lack of investment, or is the Manager simply unable to cope with the ever decreasing amount of financial backing. This isn’t a new problem for Rangers, with previous managers McLeish and LeGuen hardly getting a war chest to splash cash on Europe’s finest, while Smith has been fortunate enough to have freedom to spend on highly rated players such as; Lafferty, Edu and Mendes coming at by current standards fairly hefty transfer fees. Their main domestic competitors are in a similarly precarious position in the transfer market, with new manager Tony Mowbray being handed a smaller transfer budget than most of his most recent predecessors, while having to re-invent a faltering Celtic side.

In Walter’s first period as manager of Rangers, things were obviously very different. Then big spending Chairman David Murray had provided him with the freedom to bring in some of the stars of Europe who opted to do something which is currently virtually unheard of; choose the SPL over the Premiership. Their Old Firm rivals were lacking the ability to even come close to competing on and off the pitch, struggling to finish in the top two. So basically, did Walter Smith have it easy back then? Many of the more cynical journalists, pundits or supporters would question Smith’s true ability as a manager. He did manage to take his team to 7 titles, adding to the two previously won by his then boss Graeme Souness, equalling the Scottish record set by Jock Stein’s Celtic, of 9 in a row. Although his biggest underachievement was in European competition, only once managing to impress with a run to the semi-finals. Could this have been achieved without the huge amount of spending and the acquisition of superstars such as Laudrup and Gascoigne?

Smith’s final season, and possibly the true indicator of his ability under the pressure of high expectations, showed maybe at the time he lacked the experience to cope with the biggest of challenges. Celtic were to halt their long run of championships, and stop a tenth successive title. While Celtic had managed to hire an experienced new coach in Wim Jansen, they were still without financial stability and significant squad investment, and also still lacked quality and consistency on the pitch, especially in comparison to their most recent seasons.  Making the point that if Smith had been as good a manager as some would proclaim, winning the league for a that elusive tenth time should have been fairly easily achievable, although credit is certainly due for a battling Celtic team who heroically defended the record set by their most celebrated manager and squad of players.

While this so far seems to be a ‘dig’ at Smith’s ability, the main point is still to come. After his career at Rangers came to an end, he decided to embark on a spell in the Premiership with Everton. While failing to achieve any great success, although that is mainly in comparison to his successor David Moyes, he was able to learn from his experience in a very different scenario in charge of a team who are unable to compete financially with some of the larger sides in England. And after that, he was to enjoy a short spell as assistant manager to Alex Ferguson at Manchester United from which he was able to learn from the experience and successes of the man who lead Aberdeen to two European trophies, the only Scottish team to do so. In addition to this Ferguson was able to lead a struggling Manchester United side to eventual English and European domination.

The skills, knowledge and experience taking from his spell down south landed him the opportunity to manage the Scottish national team, a side left in utter disarray by previous manager Berti Vogts. He was to make an immediate impact, during his short spell he pulled Scotland back up from the depths of the FIFA rankings, and even achieve a shock 1-0 victory at home to France. He brought stability, passion, determination and most importantly positive results under the greatest pressure of them all in football, at international level.

His short and outstanding spell introducing stability to the stuttering national side was to earn him a return to Rangers, who were also suffering one of the most baron spells in their History. Alex McLeish’s final season included; a winless period of 10 games, and a third place finish behind an unstable Hearts side. Then highly sought-after coach Paul Le Guen took charge for the shortest ever period and Rangers history, a reign which would finish with a defeat at home to first division side St. Johnstone and languishing along way behind title rivals Celtic. Walter Smith would again use the experience he used with the Scotland team to stabilise the turbulence for the Ibrox side. With the introduction of experienced players like; Dailly, McCulloch and Weir, and the appointment of club legend Ally McCoist as Assistant Manager, the team showed rapid improvement. While having very little financial investment during a period when Ranger’s continuing operation was even coming into question, Walter was able to lead his side to the UEFA cup final matching the successful run of Celtic in 2003, while similarly failing to come away victorious in the final. The following season Rangers were able to battle to victory on the final day and regain the SPL title after three years of success for Gordon Strachan’s Celtic.

While Rangers currently stumble through a tricky spell, is their really another man who can achieve anything close to what Walter Smith has managed to? The incredible turnaround of fortunes during his spell is a credit to the current ability of a manager who maybe 15 years ago would have been incapable of dealing with a challenge of this magnitude. Maybe if this Rangers team had the quality of players similar to Laudrup and Gascoigne, even Champion’s League glory would be a realistic objective. But now he will have to make-do with the challenge of retaining the SPL, aiming to win it twice in a row for the first time since Dick Advocaat managed in the two seasons following on from the end of Smith’s first term.

Llevaba tiempo queriendo retomar este tema. Desde el artículo de Javi sobre Paolo Maldini ha pasado un tiempo y he decidido que la siguiente leyenda en desfilar por Fondo Norte sea Gascoigne. La razón más que nada es que me apetecía saber cosas sobre este polémico jugador y aprovecho para formar el artículo.

Paul Gascoigne, alias “Gazza” es un mediocentro inglés que allá por los años 84 comenzó a destacar en el Newcastle United. Pero Gazza, que no tiene nada de típico, tampoco era el medio inglés con mucho derroche físico y gran golpeo  que encontramos en los campos de la Premier. El típico volante de la liga inglesa es así, pero Gascoigne parecía empeñado en salirse de la media. En un país en el que se valora tanto la entrega, apareció un jugador diferente, un medio capaz de abarcar todo el campo con una clase infinitamente superior a la de sus compañeros de puesto. Un medio brasileño en un cuerpo inglés. Pero sobre todo apareció un personaje que se ganó a su país cuando lloró como un niño al recibir una tarjeta que le privaba de jugar la final de un Mundial (finalmente Inglaterra fue eliminada).

Su aspecto distaba mucho de los cuerpos esculturales que se presuponen a los deportistas de élite. Será recordado por su barriga, blanco de la burla de tantos y tantos rivales, que mostraba que iba sobrado y no necesitaba el físico tanto como ellos. Era todo un showman que gustaba de la burla. Cuando no tocaba el trasero a un contrario, era un escandaloso caño lo que le llevaba a mofarse del contrincante. Se permitió licencias realmente polémicas. Sacar la lengua a la cámara mientras sonaba el “God Save the Queen”, cambiar las diapositivas tácticas de su entrenador por imágenes pornográficas, y celebrar un gol al estilo de las marchas protestantes son algunas de las más sonadas.

Y esas son solo algunas andanzas en el terreno de juego. Si hablásemos de sucesos fuera del mismo daría para escribir un libro. Desde encarcelamientos por pegar a su mujer hasta numerosos tratamientos para su reconocido alcoholismo, pasando por intentos de suicidio. Una persona atormentada que nunca supo encauzar su camino.

Sus primeros años fue un tremendo jugador, pero las lesiones y la doble vida que llevaba consiguieron sacar del camino a un auténtico crack, autor de un gol ante Escocia de los que nunca se olvidan. Paul Gascoigne. No os perdais el video.

Da série “Craques Quase Esquecidos”, uma homenagem a Paul John Gascoigne, hoje com 42 anos de idade. Meio-campista bastante técnico, “Gazza” iniciou sua carreira em 1985, jogando pelo Newcastle. Na temporada 1987/1988, conquistou o título de “Melhor Jogador Jovem da Liga Inglesa” (PFA Young Player of the Year). De 1988 a 1992, defendeu as cores do Tottenham Hotspur, de Londres. Este foi provavelmente o período em que Gascoigne ganhou mais notoriedade. Sua passagem pelos Spurs inclui a conquista da FA Cup, em 1991 e um golaço de falta contra os seus maiores rivais, o Arsenal. Gazza também jogou pela Lazio, de Roma, Glasgow Rangers, Middlesbrough, Everton e Burnley. Também se aventurou no futebol chinês e norte-americano, já nos anos 2000, no final de sua carreira.

Defendendo a Seleção Inglesa, Paul Gascoigne fez renascer a esperança de um novo título importante, feito que não acontece desde a conquista da Copa do Mundo de 1966. Em 1988, Gazza fez sua estreia pelo English Team, em um amistoso contra a Dinamarca. Disputou apenas uma Copa do Mundo, a de 1990, e foi protagonista de uma das cenas mais emocionantes daquele mundial. Durante a semifinal contra a Alemanha, Gascoigne cometeu uma entrada criminosa e foi advertido com um cartão amarelo pelo árbitro brasileiro José Roberto Wright. Sendo este seu segundo cartão durante a competição, ele estaria impossibilitado de disputar a final, caso a Inglaterra vencesse. Assim, começou a chorar compulsivamente, em uma demonstração clara de patriotismo que raramente se veria hoje em dia. A Seleção Inglesa terminou aquela Copa na quarta colocação, seu melhor desempenho, sem contar a conquista em 1966.

Pela Inglaterra, Gazza fez também parte do elenco da Eurocopa de 1996. Em um jogo contra a Escócia, o meio-campista veio correndo de seu campo de defesa, recebeu a bola na entrada da área, chapelou um zagueiro e fuzilou o goleiro adversário, anotando um verdadeiro golaço. A Inglaterra foi eliminada desta competição novamente na semifinal, novamente pela Alemanha, e novamente nos pênaltis. Apesar disto, Gascoigne foi eleito um dos melhores jogadores daquela edição. Ele teria ainda a chance de disputar a Copa do Mundo de 1998, na França, mas foi cortado pelo treinador Glenn Hoddle às vésperas da competição. Tudo porque foi flagrado bêbado em uma boate uma semana antes da divulgação oficial dos convocados, acompanhando por ninguém mais, ninguém menos que o astro pop escocês Rod Stewart. O músico inclusive pediu desculpas publicamente à população inglesa por estar junto de Gazza no evento que ocasionou o seu corte do English Team. Desde então, Gascoigne nunca mais foi convocado para a seleção de seu país, totalizando 57 partidas e 10 gols pela Inglaterra.

Este foi apenas um dos eventos polêmicos extra-campo protagonizados por Paul Gascoigne. Fumante assumido desde as épocas de jogador, esteve sempre metido em encrencas. Encrencas estas que não cessaram, mesmo depois de ter pendurado as chuteiras, em 2002. Sua ex-esposa, Shery Failes, bem como os seus filhos, o acusam frequentemente por conta de agressões. Além disso, Gazza já sofreu diversas internações para tratar de problemas como bulimia e dependência química. Seu currículo de confusões inclui ainda agressões a fotógrafos e até a sua suspensão em um reality show inglês por ter sido reprovado em exames psicológicos. Um dos filhos de Paul Gascoigne, Regan, de 12 anos declarou recentemente que não crê na recuperação plena de seu pai em termos de dependência química, e salientou ainda que não acredita que Gazza ainda vá durar muito tempo.

São manchas na carreira de um astro que, acima de tudo, ostentava muita determinação. Sempre conhecido pelo seu bom humor, Paul Gascoigne faz parte, desde 2002, do English Football Hall of Fame, homenagem concedida aos melhores jogadores e treinadores que disputam a Liga Inglesa. Patrocinou ainda dois videogames: Gazza’s Superstar Soccer e Gazza II. Além disso, acompanhou a banda de heavy metal Iron Maiden por uma turnê européia e contribuiu para ações de caridade na Botsuana. Ao final de sua carreira, Gascoigne colecionou quase 100 gols marcados e protagonizou imagens emocionantes aos amantes de futebol. Os problemas extra-campo, mais evidenciados atualmente, não são suficientes para ofuscar a carreira brilhante de Gazza, e todos torcemos para uma recuperação rápida e sem seqüelas daquele que é considerado por muitos o melhor jogador inglês desde Bobby Charlton.

Click on the thumbnails to see full size (Bấm vào hình nhỏ để xem hình lớn):

Morning.

A quiet office this morning, Sheephead and Fenners are shooting a new Spurs Sports News gag, and Lovejoy is on his way to Anfield where he’ll hopefully get a run out this afternoon in the Hillsborough Memorial Game.  He’s turning out with the likes of Dalglish, Hansen, Gascoigne, Steven, Fowler and Calzaghe so how long he’ll get is anyone’s guess.  He’s very excited though as he knows he always gets a really warm reception at Anfield!  Anyway, for Liverpool fans we’ve put our We Want Answers with Kenny Dalglish back up.  Check out his favourite band:

Also on the site today then, Tim’s daily videoblog is brought to you exclusively from the set of 24 Hour News!

And the sketch itself is here…it’s our take on the ongoing and quite dull Mac v PC debate:

Ex-England and Newcastle player Rob Lee gives us his We Want Answers…and talks about the time when he got arrested:

And finally as it’s out tomorrow we’ve put up the trailer for Charlie Kaufman’s directorial debut, Synecdoche, New York:

Enjoy!

Sunt la pachet. Incolonate simetric. Doua taman deasupra zonei retrogradarii, doua sub linie. Sunderland 35, Hull 34, Newcastle 31 si, penultima, Middlesbrough 31. Sunt adancite in namol si oricat ar impinge, carutele par a se urni tare greu. Si toate sunt din nord-estul Angliei, de la sud la nord Hull – Middlesbrough – Sunderland – Newcastle. O coasta a innecului in Marea Nordului. Care se va salva? Conform unui mucalit, doar una dintre ele, si anume Sunderland, in vreme ce actuala laterna rosie, West Brom, ar acumula conform chibitului 40 de puncte si ar devansa la potou trei dintre nord-estice.

Ar mai fi 4 etape. Patru. 360 de minute in care se va decide cine va face stanga-mprejur, o rotatie completa de 360 de grade, din Premier League spre Championship. Daca nou-promovata Hull City nu mira pe nimeni ca a lunecat usor spre zona nisipurilor miscatoare, in schimb situatia “Cotofenelor” alb-negre ale lui Newcastle United ii socheaza pe neinitiati. Isi va trece Michael Owen o retrogradare in cont? Va pleca steagul Nicky Butt, candva castigator al Champions League pe Camp Nou, acum 10 primaveri?

Newcastle a intrat de ceva vreme in vrie iar actuala campanie a confirmat haotica stare de fapt de la St. James’ Park. Asa incat e o surpriza si nu prea… Cert e ca ultimele rezultate demonstreaza cu prisosinta derapajul clubului fanion al nord-estului industrial. Pana si Sunderland, promovata in 2007 si zguduita in acest sezon de demiterea lui Roy Keane, inlocuit cu asistentul scotian Sbragia, are cu patru puncte in plus fata de zestrea surprinzator de subtire a “Cotofenelor”. Sunderland pe 16, Newcastle sub linie, cu 31 din 34 de jocuri. Nici nu-i de mirare, daca ultima victorie acasa dateaza dinaintea Craciunului, un 2-1 smuls cu forcepsul in dauna lui Spurs, de Duff, in minutul 90. De-atunci, o singura victorie in Premier League, la Birmingham, cu ultima clasata, West Brom, un 3-2 in 7 februarie.

Secventa de 9 meciuri fara victorie nu e deloc incurajatoare. Si nici palmaresul lui Shearer, de la instalare: 4  0  2  2. Ce-i de facut? Luni seara, pe St. James’ park, in epilogul etapei, fostul golgeter a apelat la 5 modificari in echipa pentru jocul cu vizitatoarea Portsmouth, alegand un evantai de atacanti, cu Martins, Viduka, Owen si Duff titulari, ca sa nu-l pomenim pe Alan Smith, pornit si el la Leeds, ca june, in avanposturi. La un moment dat, pana si tanarul “paratraznet” localnic Carroll a fost aruncat la disperare, pentru un “cap”, ceva. Viduka, fara gol stagional, fusese retras… O optiune neinspirata, aceasta titularizare a “cangurului”.

Spre final, la 0-0, te-ai fi asteptat ca Newcastle sa atace cu toate fortele. Dar “Cotofenele” s-au baricadat, respingand atac dupa atac. Nu mai aveau putinta, vointa, idei. Neputincioase. Fanii isi luasera capetele in maini, presimtind inceputul sfarsitului. In nord-est e frig, vant, criza, saracie si de puncte si un cvartet innamolit, cu Newcastle tinand afisul. Va reusi Alan Shearer miracolul? Dupa Newcastle – Portsmouth 0-0, indicatorul palpaie “nu”.

Parcurgand programul, deplasarile la Liverpool, pe Anfield, si la Villa, par gen K2, greu abordabile. Ar mai ramane jocurile de acasa, unul pe viata si pe moarte, cu cealalta trupa cu 31 de puncte, vecina Boro, intr-o reeditare a jocului cu Pompey. Intr-o luni seara, de la 8 in Albion. Peste doua saptamani. Va fi care pe care si va alege poate una dintre retrogradate, daca nu mai rau. Celalalt joc acasa, cu londoneza Fulham. Newcastle tremura, se chirceste si ingheata. Coasa retrogradarii e ascutita. Namolul e tot mai mare. Cine si-ar fi imaginat, in august 2008? Nici macar cei mai pesimisti… Keegan era antrenor si noile achizitii erau prezentate pe banda rulanta. Dar pestele de la cap se-mpute si Mike Ashley degeaba zambeste a indiferenta. E in culpa.

Sugestiv in timpul transmisiei jocului cu Pompey a fost cadrul cu fotoliile goale dintr-o loja a tribunei si un cap blond-deschis, cu spatele la teren, urmarind meciul pe un ecran din foaier. Era Gazza. Ce n-ar fi dat localnicul sa fie acel bondoc Gascoigne de-acum 20 de ani, sa intre in joc si sa salveze situatia. Dar Newcastle traieste doar din amintiri si cu toata combinatia de latini si prea multi atacanti, Shearer si ai lui tot par sortiti picajului.

Dar, vorba aceea, until the fat lady sings, ar mai fi o sansa. Newcastle in Championship? Suna ciudat dar la fel am zis candva si de Forest ori Leeds, doar pentru a descoperi ulterior ca sub liga a doua exista si o a treia. Cateodata, cand lucrurile merg bine si nu e nimic de ajustat, mai bine sa fie lasate sa curga de la sine. Sir Bobby Robson a dus-o pe Newcastle, nu acum multi ani, ci chiar in acest deceniu, ani in sir intre primele sase ale elitei. Unii au fost nemultumiti si-au strambat din nas cu “doar” o semifinala de Cupa UEFA. Si si-au pus pe faras un minunat manager, fiu de miner al locului. Robson e acum in tribuna, cu cancer, iar Shearer, interimar, pe margine. Asa-i cand nu te multumesti cu ce ai. Poti ramane cu mana goala si iluzii spulberate.

Newcastle e pe marginea prapastiei, balanganindu-se in gol si cu degetele infipte in rapa, dar sub bocancii lui Hull si Sunderland. In plus, Boro o gadila sub brat. E poate blestemul lui Liverpool asupra lui Owen, pentru o plecare fara cap si fara rost. E poate blestemul lui Gullit, trimis la plimbare pentru “crima” de a-l fi ignorat din echipa pe Shearer. E poate dublul blestem al lui Kevin Keegan, Double K, tratat si el cum au resimtit-o altii, cel putin la fel de galonati. Noroc ca Ashley, cel putin supraponderal, e inca acolo, in loja, zambind, pana la capat, neparasind Titanicul, cu o infatisare care, de-as fi fan Newcastle, m-as simti cel putin agasat si aproape de tentativa de a testa valurile Marii Nordului.

La festividad de San Jorge, patrón de Aragón, coincide con el día de la Comunidad y el día Mundial del Libro. Jornada festiva y popular que los aragoneses la vivimos en la calle entre música, libros y flores, y que los Imposibles repartiremos entre Zaragoza y La Puebla de Alfindén.

Actos del día de San Jorge en Zaragoza:

El Día de Aragón se vive como es habitual en el Paseo Independencia, ya que se celebra también el Día Mundial del Libro, donde desde las 10 de la mañana los stands de librerías y editoriales sacarán los libros a la calle y donde los autores firmaran ejemplares de sus obras,  lectura y, como ya es tradicional, flores.

A las 12:00 h., la jornada se amenizará con el espectáculo Palabras en danza, en el que intervendrán unos 40 artistas en un escenario vertical sobre una torre de dieciséis metros de altura que se instalará en Independencia a la altura de Santa Engracia. El montaje simboliza la idea de que por medio de los libros se proyecta el orgullo del presente, la memoria del pasado y la ilusión por el futuro, uniendo música popular, étnica y moderna.

En el Edificio Pignatelli tendrá lugar el acto de entrega de los XXVI Premios de Aragón (12:30 h.). En este día podrán visitarse de manera gratuita diversos espacios culturales como museos, salas de Exposiciones y Edificios institucionales como el Edificio Pignatelli, sede del Gobierno de Aragón o el maravilloso Palacio de la Aljafería, sede de las Cortes aragonesas.

Actos del día de San Jorge en La Puebla de Alfindén (Zaragoza):

Se realizará una jornada de puertas abiertas de la Biblioteca Pública, con la realización de tres talleres dirigidos a todas las edades para que disfrute toda la familia, desde los más pequeños hasta los más mayores, y si el tiempo lo permite actividades en la calle.

Las actividades en la Biblioteca serán de las 11:00 h. hasta las 13:30 h. y organizadadas de la siguiente manera;

Taller de dragones, San Jorges, castillos, sapos y sapas, actividad para los más pequeños de 2 a 7 años. Sobre diferentes tableros (en forma de mural) ya preparados cada chico/a dibujará, coloreará, o dará forma mediante collage a su personaje favorito. A cargo de Ana Lóbez y María Felices (Ilustradoras).

Taller de letras de canciones, actividad de 8 a 14 años. A partir de cuatro o cinco palabras y pequeñas pautas cada asistente descubrirá  que componer la letra de una canción está a su alcance. A cargo de Rafa y Ricardo Gascoigne (componentes del grupo Gascoigne).

Taller de “textos ilustrados”, actividad para adultos. Con esta sesión se pretende por un lado fomentar el uso de la imaginación (todos la tenemos, los adultos también) y por otro lado, ayudar un poco a entender el lenguaje de las imágenes y cómo conviven con los textos. A cargo de Alberto Gamón (Ilustrador).

Postal: Alberto Gamón

A las 18:00 h. en el Parque de Aragón, Manolo Alcántara (Solomanolo) presenta su nuevo espectáculo, Locomotivo, es un espectáculo de circo de 50 minutos de duración donde se mezcla y entremezcla el movimiento, la excentricidad, la creatividad y el equilibrio, el funambulismo y los malabares, un solo de circo, donde el único personaje no está solo, le acompaña una escenografía muy peculiar.

Fuente: Red Aragón, Ayuntamiento de Zaragoza, Ayuntamiento La Puebla de Alfindén

Đứa con ngỗ ngược của bóng đá Anh từng nài nỉ HLV người Scotland cho anh cơ hội đến “Quỷ đỏ”, nhưng bị khước từ.

Đầu tuần này, HLV Ferguson từng bộc bạch rằng “thất bại trong vụ tuyển mộ Paul Gascoige cho MU” là nỗi thất vọng lớn nhất trong sự nghiệp cầm quân của ông. Nhưng không chỉ riêng nhà cầm quân lão làng này có cảm giác như thế. Trong cuộc trò chuyện với Sky News hôm qua, bản thân tiền vệ tài hoa một thời của bóng đá Anh cũng thừa nhận ân hận vì để lỡ cơ duyên thọ giáo Ferguson.

Sự bồng bột và thiếu suy nghĩ của tuổi trẻ khiến Gascoigne mãi nuối tiếc về cơ hội làm học trò của Ferguson. Ảnh: AK.

Cơ duyên ấy đến từ thuở “Gazza” – biệt hiệu mà các fan đặt cho Gascoigne – còn đá cho Newcastle và đoạt giải Cầu thủ trẻ triển vọng nhất mùa 1987-1988. Khi ấy, anh là mục tiêu đeo đuổi của cả MU lẫn Tottenham. Bằng một cuộc nói chuyện riêng, Ferguson đã thuyết phục thành công và nhận được cam kết “sẽ đến Old Trafford” từ Gazza. Nhưng khi trở về từ kỳ nghỉ hè, HLV đội MU lại như té ngửa khi biết Newcastle đã bán Gascoigne cho Tottenham.

Về sau, Ferguson mới biết Gascoigne bội tín với ông, gia nhập CLB thành London chỉ để đổi lấy món quà lót tay là một căn nhà. Nhưng đó cũng là điểm khởi đầu cho quá trình đi xuống của thần đồng này. Đến tận bây giờ, nhiều người vẫn cho rằng, nếu tôn trọng cam kết với Ferguson, hẳn Gascoigne đã trở thành một nhân tài lớn, chứ không phải là cầu thủ tồi, phải kết thúc sự nghiệp như một kẻ bần hàn và nát rượu.

Gascoigne cũng đồng tình với quan điểm này: “Đời tôi có lẽ đã khác, nếu tôi đến với MU khi ấy và không chừng bây giờ, tôi vẫn còn là một thành viên CLB này. Rooney, Beckham, anh em nhà Neville cùng rất nhiều cầu thủ khác đến với MU vào độ tuổi trẻ như khi tôi được Ferguson ngỏ lời. Đó là môi trường tuyệt vời, nơi Ferguson chỉ bảo tận tình và biết cách biến những cậu trai ngổ ngáo, thành những người đàn ông đích thực, những cầu thủ giỏi đích thực”.

Nếu không có lần bội tín Ferguson năm xưa, sự nghiệp của Gascoigne lẽ ra đã có thể rẽ sang một hướng khác và biết đâu anh có thể thành công như những Ronaldo, Giggs bây giờ. Ảnh: AFP.

Sau khi bội tín với Ferguson, Gascoigne đá cho Tottenham 4 mùa và có một kỳ World Cup 1990 đáng nhớ – cùng tuyển Anh vào đến bán kết – rồi chuyển sang Italy khoác áo Lazio theo bản hợp động trị giá 5,5 triệu bảng hè 1992. Tại Serie A, do chấn thương và khác biệt môi trường bóng đá, sự nghiệp của Gascoigne bắt đầu xuống dốc không phanh. Đây cũng là lúc anh hối hận vì đã không đến MU. Năm 1994, Gascoigne đã một lần liên lạc với Ferguson, bày tỏ hy vọng được làm lại, nhưng lời đề nghị ấy không được HLV người Scotland chấp nhận.

“Phải mất sáu năm sau lần gặp gỡ đầu tiên, tôi mới liên lạc lại với Ferguson. Tôi gọi cho ông ấy từ Lazio và hỏi rằng liệu tôi còn cơ hội đến với MU không. Nhưng đó đang là thời điểm Ferguson hạnh phúc với Eric Cantona và ông ấy nói rằng còn phải chờ xem Cantona đá như thế nào trong thời gian tới, mới có câu trả lời. Khi ấy, tôi hiểu rằng một khi đã bội tín Ferguson, tôi sẽ không bao giờ có cơ hội thứ hai“, Gascoigne bộc bạch nỗi nuối tiếc khôn nguôi.

Minh Kha

Bài viết liên quan

10 vụ mua hụt đình đám nhất lịch sử bóng đá

Cristiano Ronaldo chưa hết ức Mourinho

Ferguson hoan hỉ vì MU chỉ gặp Porto

Calisto đánh giá cao việc 3 ngôi sao nhí đi đào tạo tại Qatar

Nguồn: viencanh.com Gascoigne hận mình bội tín với Ferguson và MU

Stando alle testimonianze, infatti, Gazza si sarebbe scolato tre bottiglie di whisky e, ubriaco perso, si sarebbe persino vantato di avere una linea telefonica diretta con il Papa (ma di aver snobbato una sua chiamata perché stava guardando “Coronation Street”)

By Phyllis Stephen

TV presenter Chris Tarrant was arrested this morning after an incident involving a woman at his home, though he was later released without charge.

Tarrant, the 62 year old multi millionaire quizmaster on Who Wants to be a Millionaire, separated from his wife in 2006.

Fritzl is a name we will be hearing a lot more over the next few days. Read Domenica Goduto’s report here.

Police arrested four men on Monday believed to have played a part in the violence that erupted after last year’s UEFA Cup football final in Manchester. The men, aged 21, 24, 34 and 36, were held on suspicion of violent disorder following dawn raids at their homes in the Glasgow area by Manchester and Strathclyde police.

Another “bad boy” soccer legend Paul Gascoigne has revealed how he “died” three times in rehab – and was revived by medics. What a pity he gave up football for freefall.

“Nobody is as screwed up as I am” – Gazza speaks.

O nosso Top 10 de 2008 ficou assim (posição/nome):

01 – Veronika Zemanova

02 – Gemma Merna

03 – Bianca Gascoigne

04 – Yoko Matsugane

05 – Summer Glau

06 – Lucy Pinder

07 – Jennifer Ellison

08 – Alyssa Milano

09 – Zdenka Podkapova

10 – Hannah Hilton

(VienCanh.Com) Những thất bại của MU, Chelsea, Real… trong nỗ lực chiêu mộ các ngôi sao hàng đầu thế giới ít nhiều được xem như liều thuốc giảm đau, giúp Man City nguôi ngoai phần nào nỗi đau mua hụt Kaka gần đây.

Steven Gerrard (Chelsea mua hụt). Tháng 6/2004, một năm sau khi được chuyển giao cho Abramovich, Chelsea đã đề nghị Liverpool nhượng lại Gerrard với giá 20 triệu bảng. Nhưng ý định bất thành vì khi ấy, tiền vệ người Anh còn nghi ngờ tham vọng thật sự của đội bóng dưới trướng nhà tài phiệt người Nga. Không nản chí, đến mùa hè 2005, bất chấp Gerrard vừa cùng Liverpool vô địch Champions League và được các fan tôn như vị thánh sống, Chelsea trở lại hỏi mua và đưa ra lời đề nghị cao hơn, 32 triệu bảng. Sự nhiệt tình của Chelsea cũng như chức vô địch giải Ngoại hạng của CLB này vào lúc ấy ít nhiều đã làm Gerrard rung động, anh từ chối khoản lương tuần kỷ lục 100.000 bảng mà Liverpool đề nghị. Tuy nhiên, lời đe dọa khủng bố nhằm vào bản thân và gia đình anh từ các fan, những người đã đốt một chiếc áo đấu có tên anh trong chương trình truyền hình phát trực tiếp, khiến siêu sao này nghĩ lại. Anh sau đó, đặt bút ký vào bản hợp đồng mới có thời hạn 4 năm với Liverpool.

Cristiano Ronaldo (Real Madrid). Hè 2008 là quãng thời gian sôi động và đầy ắp những tin đồn xoay quanh chuyện đi hay ở của những Lampard, Drogba và Adebayor. Nhưng tất cả đều không làm dư luận chú ý bằng những gì liên quan đến ngôi sao của MU. Real khát khao có Ronaldo, bản thân anh cũng công khai giấc mơ chơi bóng tại sân Bernabeu. Anh làm đủ cách, kể cả tuyên bố tự nhận là “nô lệ của MU” hòng gây sức ép nhằm sớm đến với “bến mơ” ở Madrid. Với kinh nghiệm dày dạn, HLV Ferguson đã ra tay kịp thời khi sang Bồ Đào Nha, thuyết phục Ronaldo thay đổi ý định, đồng thời phát động một cuộc đấu võ mồm khốc liệt với Real. Tuy nhiên, tương lai của Ronaldo vẫn là câu chuyện dài nhiều tập. Hè 2009 này, Ferguson và MU sẽ còn vất vả hơn nữa để giữ chân viên ngọc quý, bởi Real chưa thôi từ bỏ tham vọng tuyển mộ Cầu thủ hay nhất thế giới.

Gareth Barry (Liverpool). Bị thuyết phục với sự phối hợp ăn ý và những màn trình diễn ấn tượng của Barry (áo nâu) và Gerrard trong màu áo tuyển Anh, cũng như phong độ đỉnh cao của Barry cùng Aston Villa mùa trước, Rafa Benitez đã tìm mọi cách chèo kéo tiền vệ 27 tuổi này. Barry cũng ngỏ ý muốn đến với một đội bóng lớn hơn, nơi anh có cơ hội dự Champions League. Nhưng tương tự vụ Ronaldo, HLV Aston Villa, Martin O’Neil đã hành xử rất khôn khéo, thuyết phục Barry thay đổi ý định, đồng thời tổng công kích “Liverpool và Benitez cướp người” trên mặt báo. Vụ này kết thúc với phần thắng nghiêng về Aston Villa. Và bây giờ, họ đang hưởng lợi khi Barry tiếp tục thăng hoa, trở thành nguồn cảm hứng quan trọng, giúp đội nhà ổn định trong top 4.

Alan Shearer (MU). Năm 1992, khi còn là một thần đồng trong màu áo Southampton, Shearer đã lọt vào tầm ngắm của HLV Alex Ferguson. Nhưng chỉ vì vào cuộc chậm hơn, MU đã bị Blackburn qua mặt bằng bản hợp đồng trị giá 3,3 triệu bảng – kỷ lục chuyển nhượng Anh thời điểm đó, đưa chân sút trẻ này về sân Edwood Park. Cùng CLB mới, Shearer vượt qua chính MU, đoạt ngôi vô địch giải Ngoại hạng mùa 1994-1995. Không nản, Ferguson một lần nữa hỏi mua chân sút này cho MU vào hè năm 1996. Nhưng một lần nữa, ông thất bại, bởi Shearer quyết định chọn CLB quê hương Newcastle để đầu quân.

Alfredo Di Stefano (Barca). Di Stefano bắt đầu chói sáng từ khi ông sang Colombia, khoác áo Millonarios. Đánh hơi thấy một thiên tài đang chớm nở này, Barca vào cuộc hỏi mua Di Stefano trước. Nhưng một loạt nguyên tắc phức tạp trong quyền sở hữu chân sút này cộng với những sai lầm liên tiếp của Barca trong khâu đàm phán đã tạo điều kiện cho Real vào cuộc, nẫng tay trên Di Stefano. Barca đem vụ này kiện lên FIFA, để rồi sau đó, cơ quan này ra một phán quyết theo hướng thỏa hiệp. Theo đó, Barca và Real, mỗi đội sẽ lần lượt sở hữu Di Stefano trong 4 năm, và được anh này phục vụ luân phiên từng mùa. Nhưng khi chứng kiến cầu thủ mà họ tranh chấp bằng được chơi rất tệ trong một số trận đầu cùng Real Madrid, Barca đã từ bỏ ý định tuyển mộ Di Stefano và bồi thường 4 triệu peseta để đại kình địch toàn quyền sở hữu chân sút này. Đây có lẽ là quyết định sai lầm lớn nhất trong lịch sử Barca, bởi với Di Stefano trong đội hình, Real mở chương chói lọi nhất lịch sử khi thống trị bóng đá châu Âu và đoạt 5 chiếc Cup C1 liên tiếp trong giai đoạn 1956-1960.

Paul Gascoigne (MU). Sau khi đoạt giải Cầu thủ trẻ triển vọng nhất năm 1988 trong màu áo Newcastle, Gascoigne đã trở thành đối tượng tranh chấp của Tottenham và MU. HLV Ferguson khi đó đã nói chuyện riêng với tài năng trẻ này và nhận được cam kết từ Gascoigne rằng anh sẽ ký hợp đồng chuyển đến Old Trafford. Tuy nhiên, khi trở về từ kỳ nghỉ hè, Ferguson “ngã ngửa” trước tin Newcastle đã đồng ý bán Gascoigne cho Tottenham. Theo tìm hiểu của HLV người Scotland, không phải vì bất kỳ lý do khách quan nào, chính Gascoigne đã bội tín, gật đầu với Tottenham, để đổi lấy món quà lót tay từ CLB này là một căn nhà.

Tom Finney (Palermo). Nhìn lại những gì ông đã làm vì lòng trung thành cách đây 56 năm, tiền đạo lừng danh của Preston North End giữa thế kỷ 20 có thể chỉ nhìn các hậu bối, những người luôn nằng nặc đòi tăng lương và gây sức ép buộc CLB phải làm điều đó, bằng nửa con mắt. Vào năm 1952, thời điểm ông chỉ lĩnh lương 14 bảng mỗi tuần và làm thêm nghề sửa ống nước để cải thiện thu nhập, Finney đã thẳng từng khước từ lời đề nghị vào loại khủng thời ấy từ Palermo. Theo đó, CLB Italy sẵn sàng chi 30.000 bảng phí chuyển nhượng cho Preston và đề nghị một loạt điều khoản cá nhân hấp dẫn cho Finney, trong đó có khoản phí ký hợp đồng trị giá 10.000 bảng.

Diego Maradona (Sheffield United). Năm 1978, trong chuyến du lịch Nam Mỹ, HLV Sheffield, Harry Haslam tình cờ xem một cầu thủ nhỏ bé nhưng có tài năng đặc biệt mà ông chưa từng thấy ở Anh chơi bóng. Không chậm trễ, Haslam ngay lập tức liên hệ để đưa Maradona về sân Bramall Lane và chờ CLB chuyển khoản 200.000 bảng phí chuyển nhượng để hoàn tất hợp đồng. Tuy nhiên, vì trục trặc trong khâu chuyển tiền, hợp đồng mà Haslam nhạy bén dàn xếp rút cuộc bị hủy bỏ.

Samuel Eto’o (Tottenham). Cuối mùa trước, khi quan hệ với HLV Rijkaard ngày một căng thẳng, đồng thời hàng công trở nên chật chội bởi sự hiện diện của Henry, Eto’o (áo xanh) tưởng chừng đã hết đất sống ở Nou Camp. Barca tuyên bố sắn sàng lắng nghe bất kỳ lời đề nghị nào về chân sút người Cameroon. Tottenham được cho là CLB có nhiều cơ hội tậu Eto’o nhất và đã sẵn sàng vào cuộc hỏi mua anh này vào thời điểm mở cửa thị trường chuyển nhượng hè. Tuy nhiên, sau khi cân nhắc kỹ lưỡng, Eto’o lại không thích ý tưởng chuyển đến sân White Hart Lane. “Xin lỗi trước các fan CLB Anh, Tottenham chỉ là một CLB trung bình, còn tôi muốn tìm kiếm những thách thức cao hơn”, chân sút 27 tuổi lý giải khi thương vụ với Tottenham đổ bể.

Ronaldinho (MU). Thêm tài năng lớn vuột khỏi tầm tay Ferguson. Năm 2003, Ronaldinho được xem là mục tiêu tuyển mộ số một của nhiều CLB hàng đầu châu Âu, trong đó có MU – đội đang dư dả tiền bạc vì vừa bán Beckham cho Real với giá 35 triệu euro. Tuy nhiên, không rõ vì bóng đá hay vì một lý do gì đấy mà chỉ Ronaldinho mới biết, anh đã bỏ qua lời đề nghị của MU để gia nhập Barca, nơi về sau đem lại cho anh tất cả những vinh quang có thể đạt được ở cấp độ CLB và cá nhân.

Minh Kha

Bài viết liên quan

Rijkaard đứng đầu danh sách ứng viên thay Scolari

10 siêu xe phổ biến nhất tại giải Ngoại hạng

Rijkaard đứng đầu danh sách ứng viên thay Scolari

Các vụ chuyển nhượng mùa Đông ở Ngoại hạng Anh

Nguồn: viencanh.com 10 vụ mua hụt đình đám nhất lịch sử bóng đá

Tony Adams a infaptuit multe lucruri bune la viata lui. A tot ridicat mana in centrul defensivei “Tunarilor” in semn ca si-a lasat un atacant advers in ofsaid si a strans trofee peste trofee pentru Arsenal, cu determinarea buldogului britanic, cu deposedari prin alunecare uneori aducand a luptator kamikaze si cu goluri cu capul inaltandu-se de nicaieri. Cu banderola de capitan pe brat. Si cu dintii inclestati in a-si mentine pe linia de plutire si a-si salva o cariera in conditiile in care seara cutreiera barurile iar dimineata antrenamentele ii anihilau greata si ii risipeaui mahmureala. Doar pentru cateva ore…

Cand n-a mai fost loc de manevra, fotbalistul profesionist a fost trimis dupa gratii. Viata sa paralela fusese data in vileag. Adams a strans insa din dinti, a revenit si si-a spus ultimul cuvant si in investitura lui Wenger. Un tunar veritabil.

Addicted, adica Dependent, a fost autobiografia de succes a impozantului fundas. Dependenta de sticla si de fotbal. Prima a curmat-o si le-a dat sansa si altor patimasi sa si-o stinga, punand pe picioare clinica de reabilitare Sporting Chance, din Hampshire, iar a doua si-a cultivat-o pana in zilele noastre, cand, intr-un prim sezon incercand Premier League cu degetul, jucatorul de altadata a devenit managerul din elita. Antrenor la Portsmouth.

Adams a dat insa omologilor sportivi o sansa… sportiva la clinica din apropierea Londrei, pe unde-a trecut candva si Adrian Mutu, luptandu-se cu proprii sai demoni dupa derapajul de la Chelsea. Clinica lui Adams i-a intins o mana cand multi i-au aratat dorsalul si i-a deschis o usa spre un nou inceput. O a doua sansa.

Pe urmele lui Mutu, la reabilitare, e acum si Paul “Gazza” Gascoigne, candva copilul minune nu doar al fotbalului englez. In cele patru saptamani de lupta cu demonii depresiei psihice, declansate de multe elemente nocive, de Sindromul Tourette si in general de intreaga existenta haotica a rubicondului din nord-estul Albionului, de la varsta adolescentei si pana la plina maturitate.

Viata lui Gazza e tumultul la patrat al vietii lui Adams. Tony s-a salvat finalmente tot prin fotbal, cutreierand scoli de profil din Olanda jocului total si instruindu-se drept antrenor. Capul ii e pe esafod la Portsmouth dar macar s-a reinventat, din fundasul aparent rudimentar si cu sticla in sertar in managerul aspirant a se mentine in Premier League. Paul parca nu si-a revenit din lacrimile durerii de la Torino, risipite acolo in iarba, pe Delle Alpi, pentru un simplu cartonas galben. Era tanar si entuziast iar centralul brazilian Wright nu l-a trimis la dusuri ci doar i-a rapit sansa de a juca finala. Un ultim act de Campionat Mondial pentru un inca pusti din zona Newcastle.

Sansa avea sa se risipeasca insa curand la penaltyuri. Anglia, rapusa de Germania. Gazza nu pierdea de fapt finala, ci doar cea de consolare. Pentru bronz. Dar lacrimile amarului fusesera deja risipite iar paguba produsa. O slabiciune care-l va urmari toata cariera. Si viata. O patalama pe fisa postului. Un semn de recunoastere.

Gazza a ramas in multe poze inlacrimat iar pe coperta cartii dedicate Gastii Nebune de la Wimbledon, The Crazy Gang, fiind strans de testicule, in careu, in asteptarea executarii unui corner, de cerberul Vinny Jones. S-a intamplat intr-o deplasare din 1988 a lui Newcastle la Plough Lane, undeva in sud-vestul Londrei unde acum se lafaie un supermarket si nu departe de ruda mai bogata din zona, All England Tennis si Croquet din parcul Wimbledon. Da, camerele de filmat au surprins grimasa lui Gazza. Peste doi ani curgeau lacrimi iar peste alti nici 20, nesfarsite probleme cu diversii demoni, cu fortele de ordine, cu propria-i existenta. Usa clinicii lui Tony i s-a deschis, poate salvator. Salonul ultimei sanse, sportive sau nu. Dinspre Vinny, agresorul din ‘88, si el certat recent cu ordinea publica prin State, a venit un alt tip de invitatie, la o emisiune virtuala de divertisment, pe o insula pustie, permanent sub focusul camerei. Cat e inca in clinica, Gazza mai are o sansa. Odata iesit, viata e plina de surprize. Si demonii pot reveni.

Acele lacrimi de la Torino, din semifinala de 1-1 cu Germania inca Federala, din 4 iulie 1990, l-au tarat incet dar sigur pe Gazza pe ultimul loc existential intre echipierii de atunci ai trupei lui Bobby Robson. Nici care n-a rupt gura targului in antrenorat si tare putini par a mai avea iscusinta s-o faca. In poarta a fost capitanul Shilton. Ce “goalie”! Dar nu si manager macar aidoma lui Zoff. In aparare, Parker, antrenand prin ligile tare mici, apoi Des Walker, Mark Wright, pelerin pe la carma unor semi-profesionisti, Butcher, aici si acolo dar fara noroc iar acum secund al Scotiei, plus Stuart Pearce. Revelatia. Ratangiul la penaltyuri, ochind piciorul din aer al lui Illgner, acum antrenor al Angliei U-21 si cooptat de Capello in stafful sau tehnic peninsular de la carma Albionului. La mijloc, Waddle, Gascoigne si Beardsley, unul si unul de pe la Newcastle dar fara veleitati manageriale. In atac, Platt, care a trecut fara succes inclusiv pe la timona tineretului Angliei, si Gary Lineker, golgeterul fara cartonase la activ si cu un grai ca mierea, un zambet cald si o gluma mereu bine ticluita, acolo, in studioul etapei din Premier League, la comanda BBC Match of the Day. Meciul zilei. Vorba sa, mai bine cu fizionomia modificata a urechilor decat pe banca tehnica a Angliei. Sau probabil a altora… Niciunul n-a excelat, doar Pearce a spart cu adevarat gheata, insa nici care n-a plonjat ca Gazza. Derapaj.

Peste ani, o alta remiza punct de referinta in istoria moderna a Albionului, si tot in Italia, un 0-0 la Roma, pe Olimpico, ce aconta biletele lui Hoddle pentru Coupe du Monde ‘98 si trimitea Italia la barajul de calificare la Mondial. La Torino, un egal cat o infrangere, cu lacrimi. La Roma, un sah etern tipic italian cat un triumf. Poate momentele cele mai semnificative ale deceniului trecut pentru Albionul zdruncinat de Heysel, cutremurat si mai tare de Hillsborough.

11 octombrie ‘97, Roma. Anglia avea nevoie de un egal. In iunie, la Nantes, la Tournoi de France, Ian Wright si Scholes bateau Italia. In toamna, in Cetatea Eterna, au smuls 0-0. Anglia la Mondial, inapoi in Hexagon, in ‘98. Italia mai avea sa dardaie. Si cine credeti ca a fost veriga de legatura cu remiza semifinalei de Mondial de la Torino, de cu peste 7 ani inainte?

Ei bine, urmasul lui Mutu in clinica sansei sportive. Acelasi Gazza. Unul din 11. In poarta, Seaman. In aparare, Sol Campbell, inovatie, pe dreapta, un risc nebunesc dar asumat fara gres de Sol. Sol inca joaca, sub bagheta lui Tony, cel cu clinica, in aparare la Portsmouth. Inca pe baricade, in centrul lor. Apoi Southgate si Adams, colegi de suferinta in subsolul elitei, Gareth mai harsait deja la Boro si cu penaltyuri ratate ca jucator, Tony boboc la “Pompey”. Pe stanga a fost Le Saux. La mijloc, Beckham, Batty, Ince si Gazza. Cine a spus ca mijlocasii n-ar fi longevivi? Cel lansat de Man United inca zburda prin iarba. Ciocolatiul trecut pe la Man United, si apoi Liverpool ori Inter, a fost poftit recent de pe banca lui Blackburn Rovers. La primul sezon in elita, demis inaintea Craciunului. Investit probabil vremelnic, in baza numelui sau si a promovarii cu MK Dons, dar mai nimerit lasat sa-si reconstruiasca nu in fuga si nu sub presiunea rezultatelor din elita o cariera care s-ar putea sfarsi cu zambete. Am vorbit aici despre Ince. Despre Paul Ince.

Celalalt Paul de la mijloc, Gazza, a avut usa deschisa pentru o sansa… sportiva. Iar in atac Ian Wright, gazda de emisiuni radiofonice fotbalistice, si Teddy Sheringham. Un puncher de finale de Champions League… Chiar l-am vazut pe Teddy “pe sticla”, comentand cu gust pe marginea unui joc de Cupa Angliei intre fostele sale echipe sau, mai exact, unele dintre ele. Man U si Spurs. Spurs pe unde trecea si Gazza. Ca Sheringham tocmai a fost detronat din postura de golgeter all-time al lui Millwall, spune multe despre cat de longeviv a fost. Cum poti marca peste 100 de goluri pentru un club si continua prin a egala intr-o finala de Champions League pentru altul?

Altele ar fi nedumeririle si problemele existentiale ale lui Gazza. Care n-are inca varsta la care Sheringham inca juca fotbal profesionist. Culoarul fiecaruia, destinul, soarta, drumul in viata. Gazza a fost acolo, arzand intens la Torino si Roma, iar acum se chinuie sa realipeasca cioburile unei vieti aproape frante. Cariera mai e doar in reluarile TV. Viata nu si-a luat-o. Desi a amenintat. Clinica lui Adams i-a dat o sansa, poate ultima, fie ea nu neaparat sportiva. Degetele incrucisate a noroc pentru Gazza. Candva, grasutul ne oferea dantelarie in iarba. Poezie la balon. De ce sa nu se bucure de asemenea amintiri? Daca Tony a ajuns manager in elita iar Mutu florentin, si Gazza s-ar putea reinventa ce si-ar dori inima lui. Chiar si antrenor, poate de copii. Kettering n-a fost o alegere buna, mai ales la lansarea in cariera. A fost pripita. Vom auzi de bine de Paul Gascoigne?

Paul Gascoigne

RITRATTI. La memoria su Youtube inganna: segnava come un attaccante ma giocava in mezzo. Veloce, agile, possente ma sempre ordinato. Due infortuni gravi pesarono più degli eccessi. Con il centrocampista di Tottenham, Lazio e Rangers, la nazionale inglese è arrivata due volte in semifinale tra europei e mondiali.

La stampa sportiva è strana. È capace di raccontare quasi con sadico piacere i rimpianti per i fallimenti dei giocatori che non hanno reso come potevano, e di gettare allo stesso tempo alle ortiche i dettagli che hanno fatto la differenza – dal punto di vista atletico – delle storie interrotte. Come se solo alcuni fossero arrivati in fondo alla carriera come conchiglie sulla spiaggia. Come se quegli strani personaggi che rincorrono un pallone e pensano con i piedi non fossero poi degli atleti.

Dal what if al fallimento il passo è breve, ma spesso nei resoconti giornalistici questa è stata la via più facile per aprire pigramente una nostalgia e richiuderla dopo poche righe sommarie. E sono in molti gli ex giocatori ad aver bisogno più di un onesto biografo che di un avvocato in gamba. Non sempre si può contare su Youtube. Per esempio, sulla tastiera dei professionisti dell’amarcord l’indifferenza per la vita apparentemente senza eccessi di Romario ha vinto sul rimpianto da appassionati sportivi di non aver mai visto il campione brasiliano nel nostro campionato. Due gravissimi incidenti in Olanda con la maglia del Psv Eindhoven (lo stesso club dove sarebbe cresciuto Ronaldo) gli preclusero parzialmente la carriera, almeno agli occhi degli osservatori italiani. Se ne accorse solo Carmelo Bene che in un libretto con Enrico Ghezzi intitolato Discorso su due piedi fece in quattro righe un ritratto del «divino Romario». La Storia continuano a farla i senatori, specie quando gli si offre il destro.

Ma ora che nella trappola dell’alcol c’è finito anche il ragazzo senza macchia Steven Gerrard, uno dei giocatori più forti al mondo apparentemente al riparo dall’idea di scandalo, forse c’è spazio per ripartire da zero.
Per esempio, Paul Gascoigne chi era costui?

Si fa presto a dire talento sprecato. I vizi a cui ha ceduto sono quelli che l’immaginario attribuisce sempre ai fantasisti belli e irrisolti: l’abuso di alcol, i litigi familiari, la depressione. La memoria si nutre con i filmati su Youtube ma viene tratta piacevolmente in inganno perché al web non piacciono i tempi morti, ma solo i fatti compiuti: che ci faceva Gascoigne da solo nell’area scozzese durante gli Europei inglesi del ‘96 quando con un pallonetto al volto fece sedere l’ultimo difensore per poi battere a rete? È davvero Gascoigne quel giocatore che con la maglia dei Rangers di Glasgow parte in velocità da centrocampo sfondando al centro resistendo a quattro avversari per poi infilare il portiere dell’Aberdeen in uno spazio di mezzo metro? A chi deve chiedere spiegazioni il vecchio leone della nazionale e portiere dell’Arsenal Seaman quando una sassata da 30 metri gli piega i guanti nella semifinale di Coppa?
Vestiva la maglia numero otto, Paul Gascoigne. Non un dieci indolente e letale come lo sono i sudamericani, ma un centrocampista veloce, agile, possente: gomiti alti per sopravvivere alla seconda divisione inglese dove al suo estro brillante poteva mancare a fine partita qualche dente. A differenza della fama dei suoi eccessi così grossolani, Gazza è stato un giocatore tecnico quasi classico: busto dritto, andatura sempre pericolante, di quelli che sotto porta sa dove piazzare il pallone e non tira mai sporco. Ma ha avuto una carriera spezzata da due infortuni nel giro di pochi anni e un’abitudine nazionale, il bere, che ha soccorso l’esuberanza del giocatore rimasta a terra due volte.

Con lui a dirigere il traffico in mezzo la nazionale arrivò dove non è più arrivata dai tempi del 1966 quando vinse un mondiale in casa contro la Germania con un gol fantasma: nella semifinale a Italia ‘90 contro la Germania persa ai rigori, Gascoigne, diffidato, finirà in lacrime dovendo saltare la finalina con l’Italia. Ma in patria quelle lacrime gli valsero il rispetto di una nazione.

Anni dopo la nostra nazionale, che faticò per anni a mettere insieme l’impresa di Wembley con il gol di Zola nelle qualificazioni a Francia 98, venne ridimensionata da un pareggio senza reti nella gara di ritorno all’Olimpico di Roma: Gascoigne senza fronzoli ed eccessi dettò legge con il massimo dell’ordine. Gli inglesi si qualificarono, l’Italia dovette ricorrere allo spareggio.
Nato il 27 maggio del 1967 a Dunston (Gateshead), a 18 anni tocca l’esordio in prima serie con il Newcastle una delle società più prestigiose del calcio inglese. Sarà una casualità ma giocatori della squadra sono soprannominati Magpies, le gazze, perché la gazza è il simbolo della città. A settembre il primo goal, ad aprile dell’anno dopo la prima espulsione. Di cartellini rossi non sarà un collezionista, anzi. Gascoigne è letteralmente un guascone: allegro, caciarone, in campo gioca sempre due volte, una per la squadra, l’altra per sé, per sdrammatizzare direbbe qualcuno. Gli scherzi che combina in campo e fuori sono comiche da mr Bean o Paperissima: ammonisce un arbitro, fa la linguaccia durante l’inno, gavettoni e maschere, torte in faccia e siparietti. Come quando Vinnie Jones, lui sì davvero rissoso e senza bussola, gli strizzò gli attributi.

Gazza privilegerà le marcature: 99 gare di campionato e 25 gol gli valgono il passaggio al Tottenham. Con gli Spurs viene l’esordio in nazionale a ventuno anni, a 22 il suo primo gol, ne farà 57 giocando dal 1988 al 1997. L’anno dopo i mondiali italiani, riceve le attenzioni della Juventus di Gianni Agnelli. Conquista i tifosi del Tottenham con 112 partite e 33 gol, di cui uno storico: aprendo le marcature della semifinale di coppa nel 1991 contro i rivali dell’Arsenal. La sua finale però sarà amara: entra da difensore con un tackle su Gary Charles e si rompe il legamento crociato del ginocchio destro. Generoso e sciagurato, aveva già firmato per la nuova Lazio di Sergio Cragnotti.

Acquistato per 26 miliardi di lire, Gascoigne debutta nella serie A nel 1992. All’epoca gli inglesi non avevano un grande appeal presso i nostri addetti ai lavori, ma stavolta la stampa italiana fa un’eccezione «Welcome Gazza» titola a tutta pagina il Corriere dello Sport. Vestito da clown, Gazza sorride e saluta togliendosi il cappello. «Una conquista per la Lazio un vanto per il campionato», questo il sottitolo per il giocatore «daft as a brus», pazzo come una spazzola, come lo definì l’allora ct della nazionale Bobby Robson. Il 29 novembre al derby viene accolto dalla curva Sud con striscioni che lo raffigurano in carrozzella e zoppo. Quasi allo scadere Gascoigne raccoglie di testa in area una punizione di Signori e pareggia il derby contro la Roma. Un’altra volta rinasce la Gazza mania.
Strani incroci del destino, per il giocatore che in casa Lazio rappresentò l’alba di una nuova epoca: Due anni dopo, Sandro Nesta, il futuro capitano della Lazio campione d’italia, allora in Primavera, si scontra con lui in allenamento. Stavolta sono tibia e perone. Con la Lazio chiuderà con 47 presenze e 6 reti. Nel 95 i Rangers di Glasgow credono in lui, arrivano campionato e coppa. Agli Europei la nazionale esce ancora ai rigori in semifinale ma di nuovo Gascoigne prova a confondere le idee, con un numero di altissima scuola contro la Scozia. Nel 97 guida i Rangers al nono titolo consecutivo.

Quando Hoddle lo taglia dai 22 del mondiale di Francia, gli eccessi di Gazza non trovano più la terra sotto i piedi. Inizia il declino di Paul Gascoigne, uno dei più forti centrocampisti dell’Inghilterra.

In varsta de 41 de ani, „Gazza” a fost un fotbalist unic. Si-a inceput cariera la 13 ani, la grupa de juniori a clubului Newcastle. Dupa 5 ani incepusera deja elogiile la adresa lui, era comparat cu marele Sir Bobby Charlton. In sezonul ‘84-’85 a reusit sa ii aduca echipei sale trofeul in Cupa Angliei pentru juniori, inscriind 2 goluri in finala. La scurt timp debuta in echipa mare, iar laudele nu mai conteneau. Singurul lucru care ii lipsea era o eventuala convocare la nationala. Si-a implinit si acest vis in sezonul 1987-1988, reusind sa inscrie pentru reprezentativa de tineret 5 goluri. Totul era de vis pentru tanarul  mijlocas, care era dorit de catre majoritatea managerilor din Premier League. O casa pentru intreaga sa familie in nordul Londrei a fost de ajuns ca sa il convinga pe Paul sa semneze cu Tottenham. O data cu trecerea la un club mai bine cotat in Anglia, pentru Gascoigne a venit si convocarea mult asteptata la prima reprezentativa. Pentru Hotspur a evoluat in 92 de meciuri marcand 19 goluri. Anturajul din capitala Angliei nu i-a priit, Gazza fiind prins baut la volan de 2 ori, determinandu-i pe sefii de pe White Hart Lane sa il cedeze pentru 5.5 milioane de lire, o suma imensa la acea vreme, la Lazio. Dupa 3 ani fara prea mari realizari, si-a declarat public intentia de a parasi Italia, motivand ca nu se poate adapta. S-a intors in insula, la Glasgow Rangers, pentru Gascoigne urmand cei mai buni ani din cariera. A inscris 30 de goluri in 74 de partide jucate, demonstrand ca inca mai avea puterea de a se mentine in fotbalul mare. Din pacate, aveau sa fie ultimile sezoane in elita pentru el, fiind doborat de depresie si de dependenta de alcool. Ulterior a inceput consumul de droguri, fapt ce a incheiat o cariera plina de evenimente, umbria de numeroase probleme  a unuia dintre cei mai carismatici si talentati fotbalisti englezi din istorie.

In 2006 anunta victoria impotriva depresiei, insa necazurile au continuat sa il urmareasca. In 2008, dupa cateva tentative de a intra in lumea antrenoratului, a fost de mai multe ori aproape de moarte din cauza exceselor de alcool si droguri.

Cu putin timp in urma declara:

“Este ultima mea şansă. Prietenul meu Jimmy ‘Five Bellies’ mi-a spus că am mai multe vieţi decât o pisică, dar asta chiar este ultima. 2008 a fost un an foarte rău pentru mine, cel mai prost. Alcoolul şi drogurile aproape m-au omorât, şi nu o dată, ci de mai multe ori. O parte din mine a murit când am fost dus la spital. Nu mai vreau să mă întorc acolo”, a afirmat Gascoigne, care în prezent se află într-o clinică de reabilitare.

Desi actuala sotie il banuieste in continuare, acesta susţine că nu a mai consumat alcool de cel puţin o lună şi urmează în fiecare zi un program de recuperare. Gascoigne a renunţat şi la obsesia lui pentru un joc video, pe care l-a jucat şi şase zile consecutive într-o cameră de hotel.

Gazza nebunul

Processo di pace in Medio Oriente: In Arrivo la Morte Nera.

(Death)star of Bethlehem

 Giù dal cavalcavia con l’auto. “I sassi non mi bastavano più.”

Il Papa: “No al precariato, sì al servaggio della gleba.”

“Il Pirata degli sci: “Non avevo capito d’aver, slurp, ucciso.”

Poligamia islamica dietro la morte della modella. E’ una rivista, sapete…

Problema parcheggi: Afghanistan, bomba vicino a scuola.

Australia, divorato da uno squalo, gli trasmette l’epatite: è Gascoigne.

I drammi dell’Overbooking: sbarchi Lampedusa, centinaia i migranti.

Fostul mare jucator englez e din nou de negasit. A fugit de la clinica de dezintoxicare cu pretextul ca va petrece sarbatorile acasa, cu familia cica. De unde, cine stie prin ce Pub a ajuns si nu mai iese de acolo. Acum nu-l mai primeste acasa nici copilul de 12 ani. “N.are ce sa caute la noi. Il dau afara daca il prind in casa. A promis ca renunta la bere, iar acum nu s-a tinut de cuvant. Nici nu vreau sa.l mai vad”, a spus micutul.

Una peste alta, Gascoigne a fost printre singurii fotbalisti geniali din istoria nationalei Angliei.

Se purta pe vremuri, in cazul unei remize… O disputa din Cupa Angliei, F.A. Cup, se rejuca pana ce se stabilea o invingatoare. Au fost cazuri, implicand chiar cluburi celebre, de exemplu Arsenal si Leeds United, cand au fost necesare si patru rejucari pentru a decide echipa calificata in turul urmator al celei mai vechi competitii fotbalistice din istorie. Dar cum calendarul si-asa era suficient de incarcat cu prea multe partide, acum cativa ani, din necesitate, s-a hotarat desemnarea calificatei deja in primul meci-rejucare, in urma prelungirilor si loviturilor de departajare.

Traditia tragerii la sorti a ramas insa aceeasi. Primul nume iesit din urna este considerat club gazda, indiferent de esalonul de provenienta, iar in cazul unei remize rejucarea se disputa pe terenul oaspetei din jocul initial. N-am tinut evidenta dar Chelsea de exemplu a avut noroc cu carul in ultimii ani de a juca pe teren propriu in fata unor cluburi din esaloane inferioare, fie si in tururi succesive ale competitiei. Nedirijate, tragerile la sorti din F.A. Cup sunt intr-adevar la mana destinului.

Tragerea la sorti pentru turul III, in care, conform traditiei, intra in competitie prim-divizionarele, a cazut recent pe mainile lui Sir Trevor Brooking si Ray Clemence, fosti componenti ai nationalei Angliei si implicati in activitatea federala. Asa se poarta, ca foste staruri sa extraga numerele din urna. Si tot conform traditiei, noul an fotbalistic isi deschide invariabil portile cu jocurile acestui tur trei, programate de regula in primul weekend dupa cumpana intre ani.

2009 nu va face exceptie, uvertura fiind vineri, pe 2 ianuarie, intre doua prim-divizionare: Tottenham si Wigan. Cum spuneam, sortii sunt aleatori si cluburi din elita pot da nas in nas inca de la primul hop, asta in vreme ce o “pereche” din ligi mici, cum e cazul Kettering Town – Eastwood Town, care va avea loc sambata 3 ianuarie, cand e programat grosul meciurilor, apare si ea pe firmamentul turului trei. Intr-un fel, o recompensa, daca e sa amintim ca “buturugile mici” vin de departe, trebuind sa treaca prin furcile caudine ale cel mult patru tururi preliminarii, plus turul I si turul doi. Kettering, reprezentand Blue Square Premier, este gruparea unde Paul Gascoigne si-a incercat fara succes mana in antrenorat, si evolueaza in esalonul cinci, iar vizitatoarea, Eastwood Town, din liga a saptea, este cea mai… mica formatie ramasa in competitie. Intre ultimele 64…

Si totusi, ar mai fi o necunoscuta pentru duelurile de putin peste doua saptamani. Droylsden, amatoare din esalonul sase, Blue Square North, sau Chesterfield, din ultima divizie profesionista, a patra, pe nume Coca Cola League Two? Si asta pentru ca, in ciuda abolirii nenumaratelor rejucari pana la Sfantu Asteapta, cele doua se vor afla fata in fata pentru a patra oara, din cele mai stranii motive.

Meciul initial,  programat la Chesterfield, a fost intrerupt de arbitru la scorul de 1-0 in favoarea oaspetei amatoare, pe motiv de ceata. In emisiunea cu reportaje si golurile disputelor turului doi, difuzata la vremea respectiva de BBC, cameramanul trimis la Chesterfield a avut inspiratia sa prinda in cadru, in fundal, cu ocazia intervievarii antrenorului oaspetei Droylsden, una dintre porti. De la mijlocul terenului, ceata nu te impiedica sa vezi poarta. Cu o mina revoltata si absolut indignata, antrenorul a fost foarte expresiv in a sugera ca nu era o ceata sa o tai cu cutitul si demna sa intrerupa un joc, mergand pe panta conspiratiei si spunand ca daca ar fi fost 1-0 in favoarea profesionistilor de la Chesterfield, care, fie si veniti doar din liga a patra, tot erau in “carul mare”, arbitrul sigur n-ar fi abandonat jocul. Greu de zis, cert e ca partida s-a rejucat.

Ei bine, Droylsden si-a facut dreptate, egaland in minutul 82, 2-2, si fortand mutarea disputei in propriul fief. Iar meciul al treilea s-a disputat zilele trecute. Cand, deloc surprinzator, Chesterfield s-a distantat la 2-0 in fieful “buturugii mici”, doar pentru ca elanul spre calificare sa-i fie brusc curmat de… stingerea luminii. Prin minutul 70, instalatia de nocturna a arenei din Droylsden a sucombat partial. Ca sa vezi… De fapt, dupa patania din jocul initial, n-ar fi prea deplasat sa presupui ca nu neaparat recesiunea economica si caderile de curent au stat la baza caderii in intuneric. Organizatorii, ironici sau nu, au amintit ceva de suprasolicitarea retelei datorata si dozatoarelor de bere de la stadion, probabil mult prea solicitate.

Al patrulea meci, tot la Droylsden, va avea loc marti 23 decembrie. Cand Ipswich Town va afla probabil cine o va vizita sambata 3 ianuarie. Din tot ridicolul acestei inclestari de pomina cred ca mai rau au iesit fanii, pentru ca mi-e greu de crezut ca biletele de la meciul initial, respectiv de la rejucare, au fost valabile pentru accesul la jocurile doi si patru. Sau poate ca, fiind in Luna Cadourilor, spectatorii au avut parte de mai mult fotbal si conspiratii pe aceiasi bani. Ceata, bat-o vina, a generat o avalansa de rejucari.

In turul trei sunt inca angrenate sase cluburi din esalonul semiprofesionist Blue Square Premier, liga a cincea, plus Blyth Spartans, codasa in divizia nordica a esalonului sase, unde evolueaza Droylsden, si amintita Eastwood Town, din “stratul” sapte. Asta pentru a da culoare competitiei. Apropo de “spartanii” din Blyth, ei s-au calificat zilele trecute in urma rejucarii cu profesionista Bournemouth, o rezerva marcand unicul gol in minutul 90! Recompensa? Un joc cadere de cortina peste turul III, luni 5 ianuarie, in transmisie directa, cu prim-divizionara Blackburn Rovers, abia preluata de Sam Allardyce, in postura de vizitatoare la Blyth. Se intampla poate doar o data in viata…

Iar daca ar fi sa ne luam dupa parcursul editiei trecute, cu surpriza Portsmouth cucerind Cupa Angliei intr-o finala cu West Brom, care tocmai promova din liga a doua, atunci picanteriile n-ar fi excluse. Sau o fi fost doar exceptia care confirma mai nou regula ca primele “patru mari” din Premier League n-au ratat pe rand sau chiar in combinatii macar intrarea in finala, asta cam de la inceputul anilor ‘90. Aminteam de norocul lui Chelsea… Ei bine, Scolari va debuta in F.A. Cup cu un joc acasa cu Southend, din liga a treia, si Arsenal evoluand in propriul fief, cu Plymouth Argyle, din Championship. La cluburi din divizia secunda se vor deplasa Man United si Liverpool, la Southampton respectiv Preston. Desi pare dezechilibrata, disputa dintre North End si “cormorani” e totusi un derby regional, al comitatului Lancashire. Si cum Benitez a fost eliminat pana acum din Cupa Angliei de grupari din Lancashire si Yorkshire, mai exact Burnley si Barnsley, cum spuneam, minunile nu sunt excluse.

Tocmai de aceea F.A. Cup e… minunata, fie ea si cu ceata, lumini stinse si uneori prea multa bere la pompa.

Nu cred ca exista cineva caruia sa nu-i placa sportul cat de cat si sa nu fi auzit macar o data in viata de Paul Gascoigne. Gazza a fost unul din cei mai mari jucatori ai Europei in perioada anilor 90. A activat la echipe precum Newcastle United, Tottenham Hotspur, Middlesbrough, Everton, Lazio sau Rangers. El era totodata cel mai important jucator al reprezentativei engleze de fotbal.

Pacat ca activitatile extrasportive (drogurile si bautura ) i-au periclitat imaginea si sanatatea. A reusit sa devina in scurt timp dintr-un idol al generatiei noastre o persoana care iti starneste mila. Am urmarit filmuletul de 10 de ori dar nu pot sa ma abtin sa nu rad cand il vad ce (nu mai) are in cap.  Pacat pentru talentul si omul care a fost odata Gazza. Sper sa-si dea seama acum, pana nu e prea tarziu, si sa renunte la obiceiurile sale. Altfel, peste 15 ani, ne vom aminti de el ca jucatorul care a vrut sa-l talhareasca pe papa!

People say they’re among the best, but are they really skilled or lucky to play for good teams?

Yuri Djorkaeff (FRA – Retired)
– Where’s the ball?

Eidur Gudjohnssen (ICE – Barcelona)
– Go to check the net with the ref. That’s the only I can see it.

David Beckham (ENG – LA Galaxy)
– Don’t need a corner kicker, don’t need me.

Paul Gascoigne (ENG – Retired)
– 26 cans of Red Bull a day?

Victor Valdés (SPA – Barcelona)
– Safe as a pottery vault?

Luca Toni (ITA – Bayern Munich)
– When a mustache draws more attention than his skills there’s something wrong.

Afonso Alves (BRA – Middlesbrough)
– Who?

Nicolas Anelka (FRA – Chelsea)
– How many teams this week?

Arteta (SPA – Everton)
– Best Everton player last season. Changed my life.

Juliano Belletti (BRA – Chelsea)
– Speechless.

Droguri, femei si bai in alcool…ce frumos suna, nu? George Best arata la 40 de ani ca la 90, din cauza lor, Maradona, de asemenea. Acum a venit randul lui Gascoigne sa fie un client fidel al clinicilor de dezintoxicare. Pana aici totusi nu e asa rau. De luni seara, de la concertul celor de la Iron Maiden din Budapesta el este de negasit. Nu se mai stie nimic de fostul mare magician al balonului, decat ca mai are de platit in Ungaria o nota de plata de 5000 de euro si mii de admiratori in toata lumea. Unul dintre ei sunt si eu. Am vazut cam mult fotbal la viata mea, asta este. Sportul asta iti intra la inima, iar marii actori de pe stadioane iti raman mereu in memorie. Meciurile memorabile din 1986 (eurosport), 1990 (live), 1996 (live) ale lui Gazza le-am in minte si acum. Sper din tot sufletul sa-l gaseasca cineva sanatos cat mai repede.