Rareori mi-a fost dat sa fiu mai trist ca la moartea generalului. O tristete, goala, aproape metafizica. Sfarsitul a fost anuntat abrupt cand uitandu-se in oglinda generalul si-a tuns pletele aproape albe. Desi avea doar 46 de ani, generalul avea doar vreo 50 de kilograme si acum un cap chilug.

Am simtit primul nod in gat cand Jose Palacios a primit instructiuni clare pentru a aduce si a doua caciulita rosie din lana. Nu mai puteam vedea foarte clar randurile cand l-am vazut leganandu-se incet in hamac, incercand in zadar sa se adoarma si sa lupte impotriva tusei care-l ineca permanent.

Prima lacrima mi-a alunecat pe obrazul drept cand generalul a inceput sa tipe agitat si sa spuna sa plece muzicantii care-i cantau la fereastra pentru a putea sa-si traiasca ultimele clipe in liniste.

Lucrurile erau pe cale sa scape de sub control cand cu o ultima suflare generalul exclama: ei dracia dracului, cum scap eu din labirintul asta!?

Atunci mi-am dat seama ca incepusem sa plang. Lacrimile imi curgeau pe ambii obraji.

Am fost salvat providential de impecabila hotesse de l’air de la airfrance care mi-a adus zambind din proprie initiava un suc de mere. L-am ignorat pe tanarul bavarez cu priviri dubioase de langa de mine si am inceput sa beau in liniste.

Si sunetul inchiderii compartimentelor bagajelor de mana: CLAC, CLAC, CLAC…